STRĂINĂTATEA ŞI

SINGURĂTATEA
COPIILOR

Profesor Cornelia Cucu

Liceul cu Program Sportiv
Bacău
 În România de astăzi, pe lângă copiii
abandonaţi în orfelinate sau “uitaţi” pe
străzi, se mai poate delimita o categorie de
copii abandonaţi – cei lăsaţi la rude (de
obicei bunici) sau la o familie de prieteni
apropiaţi- pentru ca părinţii să poată pleca
la muncă în străinătate. Visul e utopic…să
asigure copiilor tot ce au nevoie, într-o
lume în care se dezvoltă exponenţial şi
oferă atracţii noi zi de zi…dar dragostea,
liniştea unui cămin, sprijinul şi sfatul în
exlorarea lumii care se deschide cu noi şi
noi feţe…le pot cumpăra oare părinţii cu
aceşti bani?
 Este o problemă foarte delicată care
afectează evoluţia şi drumul unui copil
spre propria devenire, care de cele mai
multe ori are o pantă descendentă. Rămaşi
singuri, copiii îşi croiesc drumul după
propriile lor gânduri şi idei, în general cu o
conduită afectată, datorită lipsei
controlului din partea unui părinte sau
neimplicarea celor ce ar trebui să se ocupe
de ei, ajungând să ignore chiar şi reguli
simple de politeţe, considerându-le
absurde şi ipocrite.
 Studiile de specialitate arată că un
factor important în dezvoltarea
multilaterală a personalităţii
copilului, până la vârsta tinereţii este
părintele. Lipsa sprijinului şi
îndemnului părintesc, lipsa acelui
ideal după care copiii îşi construiesc
propria personalitate şi propriul tipar
de viaţă sunt goluri care le afectează
viaţa zi de zi ,prin aceasta şi nivelul
lor de pregatire.
 Consecinţe care derivă din despărţirea
temporară a familiei:
1. copilul se simte abandonat, părăsit, dorul
de părinţi îl face să se însingureze, să se
izoleze;
2. devine irascibil, convins fiind că i s-a
făcut o mare nedreptate;
3. îşi neglijează pregătirea pentru şcoală;
4. poate intra în grupuri periculoase;
5. simte nevoia să le arate colegilor că nu le
este inferior şi încearcă să epateze prin
diverse gesturi, mai ales dacă părinţii îi
trimit bani;
6. situaţia este şi mai gravă dacă
traversează adolescenţa, la problemele
vârstei adăugându-se şi problemele
depărtării de părinţi;
7. există cazuri extreme când copiii fug de
la persoanele în grija cărora au fost lăsaţi;
8. lipsa afectivităţii parentale poate avea
consecinţe pe termen lung, poate influenţa
dezvoltarea normală a copilului, atât din
punct de vedere fizic dar mai ales psihic;
9. pot ajunge să fie supuşi unor abuzuri din
partea adulţilor;
10. risc de consum de droguri;
11. lipsa posibilităţii de a se consulta cu
cineva în luarea unor decizii importante;
12. copiii pot ajunge să aibă comportamente
deviante sau neconcordante cu vârsta de
copil;
13. de multe ori se întâmpla ca familia să se
destrame, de aici decurgând o altă serie
de efecte negative asupra copilului.
14. unii părinţi se mărginesc să trimită bani
din când în când, considerând că în acest
fel şi-au îndeplinit statutul de părinte;
15. se întâmplă ca familia la care rămâne
copilul să fie interesată doar de
avantajele materiale pe care le are de pe
urma acestuia, lăsând libertate totală
copilului;
16. există cazuri şi mai grave, când aceşti
copii sunt părăsiţi total.
 Vârsta şcolară este determinată de
investiţii psihice foarte mari, de o
mare exercitare a emoţionalităţii, de
mari energii investigative şi nu în
ultimul rând de un ochi critic,
evaluator care nu scapă nimic din jur.
Dacă părinţii sau cei apropiaţi nu
sunt alături de copii în aceste
momente când sunt antrenaţi în
foarte multe situaţii de viaţă pot să
apară diverse probleme care să le
afecteze viaţa ulterior:
a) copiii pot avea o percepţie greşită
în legatură cu propria persoană sau
cu alţii- crearea de imagini deformate
cu privire la propria persoană, cu
privire la alte persoane sau la
anumite situaţii (neîncredere în sine
şi în alţii, anxietate, timiditate);
b) incapacitatea de a aprecia corect
consecinţele acţiunilor întreprinse -
tema de a-şi asuma anumite
responsabilităţi sau tendinţa de a-şi
asuma prea multe responsabilităţi;
c) diminuarea gradului de responsabilitate
până la manifestarea comportamentelor
inadecvate;
d) opţiuni în discordanţă cu posibilităţile
care se concretizează în alegeri ce sunt fie
sub, fie peste posibilităţi- determină
apariţia stării de insatisfacţie, inadaptare
şcolară, eşec;
e) autoaprecierea - tendinţa de a se
demobiliza, neîncrederea în sine, blazarea.
 Toate aceste probleme generează o
gamă afectivă protestatară, de
disconfort cu tendinţă de accentuare
prin: plictiseală, opoziţie la tot ce e în
jur, sentiment de amor propriu jignit,
de ridicol faţă de cei din jur, de
culpabilitate ( se formează datorită
faptului că aude în discuţii că părinţii
au plecat pentru el),manifestări
mimice, comportamentale, verbale
care se asociază cu comportamente
ironice,uneori jignitoare în mod voit.
 Vârsta şcolară, la care copilul ar
trebui să atingă un nivel din ce în ce
mai înalt de adaptare socială a
proceselor ideoafective se poate
transforma într-o izolare taciturnă de
cei din jur şi în acelaşi timp o
înstrăinare, cu o evoluţie ascendentă,
de părinţi.
Un factor important în depăşirea acestor
situaţii este înţelegerea pe care o poate
arăta adultul faţă de nevoile copilului:

Problema copilului: este afectat de

duritatea lumii;
Atitudinea adultului: ar trebui să
caute, împreună cu copilul, ceea ce îi
aduce bucurie în suflet;
Problema copilului: se simte singur şi
neînţeles;
Atitudinea adultului: să se străduiască
să îl înţeleagă;
Problema copilului: are nevoie să se
confeseze;
Atitudinea adultului: să îl asculte;
Problema copilului: este închis în el însuşi;
Atitudinea adultului: sa îi propună activităţi
cu alţi copii;
Problema copilului: dă impresia că nu
îl interezează nimic;
Atitudinea adultului: să-l ajute să-şi
formuleze scopurile;
Problema copilului: crede că poate
face ce vrea;
Atitudinea adultului: să-i explice
limitele libertăţii sale.
 SOLUŢII:
S-au realizat şi se realizează campanii de
conştientizare pentru părinţi, dezvoltarea
serviciilor de consiliere pentru persoanele
care au grijă de copii, extinderea reţelei de
consilieri şcolari şi a programelor de tip
„şcoală după şcoală”.
Cu toate acestea trebuie să recunoaştem
că lipsa părinţilor nu poate fi suplinită de
nimeni şi nimic. Ei sunt cei care pot face cu
adevărat un copil fericit.
 CONCLUZII:
Se recomandă a se evita plecarea ambilor
părinţi în străinătate şi de asemenea,
înainte de aceasta, cîteva întîlniri de
consiliere psihologică care să stabilească
relaţia dintre părinţi după plecare şi relaţia
între părintele plecat şi copil/copii, pentru
a se evita apariţia de probleme în familie şi
la copii.Altfel, se creează la copii
sentimentul abandonului şi este posibil ca
odată ajunşi la maturitate să-şi
abandoneze şi ei copiii, ca un protest şi
ca o răzbunare împotriva propriilor părinţi.
 BIBLIOGRAFIE:
1. Butnaru, Dan, Hurdulea,Anca, Consiliere şi
orientare şcolară, Ed.Spiru Haret, Iaşi, 1999
2. Mănoiu, F., Epureanu,V., Asistenţa socială în
România, Editura All, Bucureşti,1997
3. Mihăilescu ,Ion, Familia în societăţile europene,
Editura Universităţii din Bucureşti,1999
4. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A…la Z,
Editura Ştiintifică, Bucureşti, 1991
5. Voinea, Maria, Psihologia familiei, Editura
Universităţii din Bucureşti,1996
SFÂRŞIT