CAP.

4
TEHNOLOGII DE ASAMBLARE ŞI SUDARE A BLOCSECŢIILOR
ŞI A CORPULUI NAVEI
4.3. Tehnologia de asamblare şi sudare a blocsecţiilor
Corpul navei poate fi asamblat:
→ din secţii propriu-zise (plane, curbe şi de volum), asamblate şi saturate în atelier, pe
cala/hala de montaj sau în docul uscat;
→ din blocsecţii, în atelier sau pe cală, în apropierea amplasamentului pe care urmează a fi
montat corpul navei.

Asamblarea blocsecţiilor se poate face:

→ în poziţie normală, se aplică blocsecţiilor realizate integral din elemente prefabricate;
→ în poziţie răsturnată, blocsecţiilor de la extremităţi şi a etajelor de suprastructură.

4.3.1. Tehnologia de asamblare a blocsecțiilor în poziție normală

Asamblarea blocsecţiilor în poziţie normală se face în mai multe etape tehnologice începând
de la fund şi continuând spre punte, astfel încât asamblarea blocsecţiei să fie posibilă cu un
consum minim de manoperă.

I. Etapele de asamblare a unei blocsecţii din zona cilindrică a unui cargou cu o singură punte,
blocsecţie ce conţine şi un perete transversal:
 Etapa a I-a. Asamblarea şi sudarea secţiilor de dublu fund (când secția de dublu fund
este realizat din două secţii Bb/Tb) (fig. 4.7).

Fig. 4.7 Etapa a I-a – Asamblarea şi sudarea secţiilor de dublu fund

Asamblarea În prima fază se aduc cele două secţii de fund şi se aşează pe suporţi, după care
se apropie şi se face centrarea acestora.
La centrare se urmăreşte ca:
→ liniile de apă trasate pe înveliş şi varange să fie conţinute în aceleaşi plane orizontale,
operaţie realizată cu ajutorul nivelei cu tub flexibil;
→ se verifică paralelismul liniilor teoretice a suporţilor laterali;
→ se verifică corespondenţa planelor teoretice a varangelor celor două secţii.
 Cele două secţii de fund se apropie până
când marginile învelişului se ating local, dar
acest lucru nu este obligatoriu. Cu secţiile
centrate și distanţa D' dintre suporţii laterali
constantă, se măsoară “jocul” di (poate varia
pe lungime) în planul fiecărei varange, atât
pentru cele două învelişuri, cât şi pentru
varange.
Exemplu: pentru învelişul plafonului
dublului fund se măsoară jocurile d1 în dreptul
tuturor varangelor pe liniile teoretice ale
acestora. Asemănător, se măsoară jocurile d2 şi
1 - învelişul plafonului D.F.; 2 - suporţi laterali;
3 - învelişul fundului; 4 - varange; 5 - suportul central d3 dintre varange şi suportul central, respectiv
dintre învelişul fundului.

Pe baza valorii măsurate D’ = ct, se calculează apoi adaosul tehnologic în dreptul

fiecărei varange, cu relaţia:
bi = D’ – Dt – di
unde: bi - valoarea locală a adaosului ce trebuie îndepărtat;
Dt - distanţa teoretică dintre suporţii laterali.
Valorile astfel calculate în dreptul fiecărei varange se înseamnă, după care se trasează
adaosul de montaj cu ajutorul liniarului, care se îndepărtează prin tăiere cu flacără și se face
pregătirea marginilor pentru sudare.
Se execută recentrarea celor două secţii, situaţie în care distanţa dintre suporţii
laterali va fi egală cu cea teoretică: D' = Dt. Pentru aceasta este necesar ca valoarea bi a
adaosurilor să fie majorate cu mărimea lufturilor îmbinărilor de montaj, stabilite prin
tehnologia de sudare.
 Sudarea După recentrare, cele două secţii sunt asamblate în puncte de sudură şi se trece la
sudare. Învelişurile vor fi sudate plecând de la centru spre cele două extremităţi, cu câte doi sudori,
simultan la fund şi plafonul dublului fund (cordoanele 1). Sudarea varangelor de suportul central se
face după o schemă asemănătoare celei utilizate la sudarea secţiilor de dublu fund (fig. 3.23)

Fig. 3.23 Schema de sudare a osaturii întărite

 Etapa a II-a. Asamblarea şi sudarea peretelui transversal de secţia DF (fig. 4.8).
Asamblarea Peretele transversal este adus pe poziţie şi centrat în raport cu planul diametral
al secției de DF.
Se verifică:
→ orizontalitatea unei linii de apă de control trasate pe perete ( nivela cu tub flexibil);
→ verticalitatea peretelui (firul cu plumb).
Având peretele centrat,
utilizând o şipcă etalon de la trasaj
ce materializează înălţimea
teoretică a liniei de apă faţă de
dublul fund (Ht), se stabileşte
valoarea adaosului tehnologic de
la partea inferioară (b) ce trebuie
îndepărtat, pe mai multe linii de
control trasate pe perete (fig.4.8).
După însemnarea şi trasarea
adaosului tehnologic, se face
tăierea cu flacără a acestuia şi se
pregăteşte marginea inferioară a
peretelui pentru sudare.
Se recentrează peretele şi se
asamblează în puncte de sudură.

Fig. 4.8 Etapa a II-a – Asamblarea şi sudarea

peretelui transversal
 Sudarea
După consolidarea peretelui cu ajutorul unor diagonale cu întinzători se face sudarea.
Sudarea se execută cu 2 sudori plecând de la planul diametral spre cele două borduri, de o parte şi
de cealaltă a peretelui (cordoanele 1). După răcirea acestor cordoane se face sudarea pe cealaltă
parte, tot simultan în sensuri contrare (cordoanele 2)
Etapa a III-a. Asamblarea şi sudarea secţiilor de bordaj (fig. 4.9) Asamblarea
Cele două secţii de bordaj
sunt aduse pe poziţie şi se
centrează.
Se verifică:
→ orizontalitatea unei linii de
apă trasate pe bordaj;
→ corespondenţa coastelor
cu varangele.
Suprapunând învelişul
bordajului peste cel al gurnei, cu
ajutorul unei şipci etalon se face
aşezarea pe înălţime a secţiei,
verificându-se și verticalitatea
bordajului (firul de plumb).
Se înseamnă adaosul
tehnologic b de la partea
inferioară, se trasează şi se
îndepărtează. După pregătirea
marginilor, secţiile sunt
Fig. 4.9 Etapa a III-a – Asamblarea şi sudarea secţiilor de bord recentrate şi asamblate de
gurnă şi peretele transversal.
Sudarea Se trece la sudarea tablei gurnei de învelişul bordajului folosind patru sudori,
plecând de la centru spre cele două extremităţi, simultan în ambele borduri (cordoanele 1). În
continuare, se sudează bordajul de perete, de jos în sus, până în zona axei neutre a navei
(cordoanele 2). Ultima porţiune până la punte se sudează în trepte inverse, cu sensul general de
sus în jos (cordoanele 3, 4, 5).
Etapa a IV-a. Asamblarea şi sudarea punţii (fig. 4.10) Asamblarea Secţia de punte
este adusă pe poziţie şi se
centrează. La centrare se verifică:
→ corespondenţa PD al punţii cu
linia PD trasată pe peretele
transversal.
Se face apoi centrarea pe
lungime şi înălţime (firul cu
plumb), înălţimea fiind verificată
cu ajutorul şipcilor de la trasaj, în
raport cu plafonul dublului fund.

Fig. 4.10 Etapa a IV-a – Asamblarea şi sudarea secţiei de punte

Observație: SN au adoptat norme interne privind toleranţele de aşezare a secţiilor, stabilite

pentru toate etapele tehnologice de asamblare a blocsecţiei, rezultat al experienţei acumulate.
Exemplu: în această etapă tehnologică în S.N. Galaţi trebuie respectate următoarele toleranţe:
→ aşezarea faţă de P.D. Δb = ± 2mm;
→ aşezarea pe lungime Δl = ± 3mm;
→ aşezarea pe înălţime ΔH = ± 5mm (fig. 4.10 detaliul A).
 Important: trebuie asigurată înălţimea corectă a punţii la extremităţile pupa şi prova, unde se
va realiza cuplarea cu blocsecţiile vecine. Uneori, pentru asigurarea coincidenţei dintre secţiunile
transversale de capăt ale blocsecţiilor vecine, se utilizează rame de montaj de forma unui perete
transversal fictiv. Utilizând aceeaşi ramă de montaj la asamblarea blocsecţiilor adiacente, se obţine
acelaşi contur de capăt, şi se elimină dificultăţile care pot apare la asamblarea corpului pe cală

Sudarea După centrare, puntea este asamblată de bordaje şi peretele transversal şi se trece
la sudare.
Într-o primă etapă se sudează puntea de bordaje, cu patru sudori plecând de la centru spre
pupa şi prova, simultan în ambele borduri (cordoanele 1). În continuare, se sudează pe dedesubt
puntea de perete, după o schemă de sudare asemănătoare celei folosite la sudarea peretelui de
plafonul dublului fund (cordoanele 2 şi 3, fig. 4.10).
 Observație Dacă nava are mai multe punţi, tehnologia de asamblare este asemănătoare în
aceste prime patru etape, cu deosebirea că secţia de punte principală (din etapa a IV-a) devine
secţie de punte intermediară, iar peretele transversal, perete de cală, etc. În acest caz, se continuă
cu:
→ etapa a V-a – asamblarea peretelui de interpunte;
→ etapa a VI-a – asamblarea secţiilor de bordaj superioare;
→ etapa a VII-a – asamblarea punţii superioare.
 4.3.2. Tehnologia de asamblare a blocsecțiilor în poziție răsturnată

Metoda se utilizează la asamblarea şi sudarea blocsecţiilor pupa şi prova, respectiv a etajelor

de suprastructură.

În cazul blocsecţiilor de la extremităţi, unde nava are forme fine, fără o suprafaţă plană de
sprijin, asamblarea în poziţie normală ar necesita un pat fix de mari dimensiuni. Totodată, cele două
blocsecţii amintite au o structură complexă şi curburi pronunţate, astfel încât practic nu este posibilă
împărţirea lor în elemente prefabricate distincte (fund, bordaje, punţi, etc.). Singurul element
prefabricat distinct al blocsecţiilor de la extremităţi este peretele picului, care de regulă se
asamblează separat, şi eventualii pereţi de compartimentaj, prevăzuţi în proiectul navei. Din aceste
cauze, cele două blocsecţii amintite se asamblează în poziţie răsturnată, având ca suprafaţă de
sprijin puntea principală.

Observație: la navele mari, blocsecţiile de la extremităţi pot fi împărţite în două sau mai multe
secţii de volum, având ca suprafeţe de sprijin la asamblare puntea teugă, puntea principală,
respectiv platformele existente în structura picului.
Succesiunea operaţiunilor de asamblare este oarecum asemănătoare celei întâlnite la
asamblarea secţiilor de dublu fund. Forma corectă a carenei din această zonă a navei, se asigură
cu ajutorul osaturii transversale şi longitudinale, respectiv a etravei şi etamboului. Cea mai mare
parte a acestor structuri se preasamblează separat după care se montează, realizându-se un
schelet care ulterior este învelit de filele bordajului.
 I. Asamblarea blocsecţiei sau a secţiei de volum începe prin asamblarea punţii sau platformei
de sprijin pe un dispozitiv având forma negativului acesteia, asemănător tehnologiei de asamblare
şi sudare a secţiilor curbe deschise, respectiv a celor plane.

Fig. 4.11 Asamblarea tablelor învelişului punţii

 II. Asamblarea și sudarea osaturii simple și întărite a punții sau platformei.

Fig. 4.12 Asamblarea elementelor de osatură ale punţii

 III. Asamblarea pereţilor de compartimentaj şi apoi a osaturii transversale preasamblate sub
formă de cadre. Se montează peretele picului ce aparţine blocsecţiei sau secţiei de volum
respective, şi porţiunea de etravă, ca element longitudinal ce asigură distanţarea şi poziţia corectă
a osaturii transversale. Se montează în continuare celelalte elemente de structură ale blocsecţiei:
stringheri, curenţi, platforme, traverse nepuntite, realizându-se astfel un schelet rigid ce descrie
corect formele extremităţii navei.

Fig. 4.13 Asamblarea peretelui transversal de compartimentaj

Fig. 4.14 Asamblarea osaturii transversale şi longitudinale a bordajului
 IV. Asamblarea şi sudarea învelişul navei, plecând de la fund spre punte. În final, se face
sudarea prin interior a osaturii de înveliş şi completarea la rădăcină a îmbinărilor cap la cap dintre
tablele învelişului.

Fig. 4.15 Asamblarea și sudrea tablelor de înveliş

 Tehnologia de asamblare şi sudare a unei astfel de blocsecţii presupune un mare număr de
etape tehnologice, prin care se realizează succesiunea de operaţii descrisă mai sus. În fiecare din
aceste etape se stabilesc schemele de sudare aferente, scheme care trebuie să respecte principiile
prezentate anterior. Deoarece sudarea se execută preponderent manual, se recomandă folosirea
pe scară largă a sudării în trepte inverse, în scopul diminuării tensiunilor şi deformaţiilor remanente.

În ceea ce priveşte asamblarea etajelor de suprastructură, acestea se montează de asemenea

în poziţie răsturnată, pe puntea superioară a etajului respectiv.
Într-o primă etapă se asamblează şi sudează puntea menţionată, ca orice secţie plană.
Separat se asamblează şi sudează pe platou pereţii frontali şi laterali, respectiv pereţii uşori de
compartimentaj ai etajului. În final, se montează într-o succesiune convenabilă pereţii
suprastructurii aferenţi etajului, şi se sudează elementele de rigidizare şi legare (gusee, bracheţi,
etc.).
După montajul tuturor etajelor, acestea pot fi asamblate între ele în poziţie normală,
realizându-se blocsecţia de suprastructură a navei, ce va fi sudată direct de puntea principală.
Evident că această variantă cu eficienţă maximă poate fi adoptată numai dacă dotarea tehnică
a şantierului permite acest lucru. În caz contrar, suprastructura poate fi împărţită în două sau mai
multe blocuri ce vor fi apoi montate succesiv pe navă.
 4.4. Metode de asamblare şi sudare a corpului navei pe cală

Corpul navei poate fi asamblat pe cală fie din blocsecţii, fie din secţii.
Asamblarea corpului din blocsecţii este cea mai eficientă metodă, ce conduce la durate
minime de montaj, din motive lesne de înţeles. Metoda poate fi aplicată sub rezerva ca şantierul
naval să dispună de maşini şi instalaţii de ridicat şi transportat cu o capacitate suficient de mare, iar
cala de montaj să aibă dotările necesare pentru deplasarea blocsecţiilor în vederea cuplării
acestora. În acest sens este indicat ca pe cala de montaj să existe sisteme de translatare pe
direcţie longitudinală şi transversală, şi în acelaşi timp cărucioarele existente în aceste sisteme să
fie prevăzute cu platforme reglabile (hidraulice sau mecanice) pe înălţime.
Asamblarea din secţii a corpului navei se execută prin mai multe metode şi conduce la
durate mai mari ale ciclului de montaj. Utilizarea acestor metode este însă frecventă în special în
cadrul şantierelor navale mai puţin dotate tehnic.
Indiferent de metoda de asamblare, în cursul procesului de montaj al corpului se efectuează
o serie întreagă de lucrări de centrare şi verificare, ce au drept scop obţinerea formei şi
dimensiunilor corecte ale corpului.
Prima operaţiune cu care demarează asamblarea corpului este cea de materializare pe cală
a liniilor de control necesare montajului prin amplasarea plăcuţelor de cală. Acestea vor materializa
în principal linia teoretică a planului diametral (linia de bază), dar şi liniile transversale,
perpendiculare pe linia de bază, linii necesare în lucrările de centraj.
Amplasarea plăcuţelor de cală poate fi făcută clasic, cu ajutorul strunei de oţel perfect
întinse cu ajutorul unui vinci cu şurub şi a firului cu plumb, sau prin metode optice.
 4.4.1. Metode de asamblare şi sudare a corpului navei pe cală

Metoda optică de efectuare a lucrărilor de centrare şi verificare cu ajutorul teodolitului este

considerată metoda de bază în cazul construcţiei navelor pe calele de montaj orizontale.
Această metodă înlocuieşte cu succes, conducând la rezultate mult mai precise, metodele
clasice de verificare a orizontalităţii cu ajutorul nivelei cu tub flexibil (furtunul cu apă). Totuşi,
metodele clasice au în continuare o largă utilizare, deoarece nu necesită o calificare deosebită a
personalului în anumite etape tehnologice.

Indicaţii generale pentru utilizarea teodolitului

La demararea lucrărilor, stativul teodolitului se aşează pe o bază suficient de rigidă,
picioarele mobile ale stativului reglându-se astfel încât înălţimea totală (împreună cu teodolitul) să
corespundă înălţimii lucrătorului, iar măsuţa stativului să fie într-o poziţie aproximativ orizontală.
Teodolitul se fixează în prealabil pe măsuţa stativului cu un “şurub”, după care se centrează
deasupra punctului sau liniei, după care se fixează rigid pe stativ. Axa verticală a teodolitului se
fixează vertical pe nivel cu cercul orizontal. Teodolitul se consideră stabilizat şi centrat deasupra
punctului în cazul în care axul vizorului “centrorului” coincide cu punctul marcat, şi nivelul prin
alidada cercului orizontal se află în poziţie orizontală.
Ocularul lunetei teodolitului se reglează după ochiul observatorului prin rotirea inelului cu
dioptrii, astfel încât să apară imaginea clară a grilei tubului. Crucea lunetei se suprapune cu un
punct îndepărtat (de exemplu la trasarea calei, cu punctul de intersecţie al planului diametral al
calei cu coasta din pupa). Fixarea aproximativă a lunetei se face cu ajutorul vizorului mecanic, iar
suprapunerea exactă a lunetei cu punctul respectiv, prin rotirea şurubului de orientare. Luneta se
focalizează pe acest punct prin rotirea cremalierei lentilei focalizatoare.
 În cazul intersectării traiectoriei planului vertical, teodolitul trebuie să fie fixat pentru a nu se
putea roti în jurul axei verticale. După aceasta se pot aplica punctele intermediare ale liniei
intersectate, rotind luneta teodolitului în jurul axei orizontale şi focalizând-o pe locurile dinainte
stabilite (de exemplu pe plăcuţele calei). Pentru simplificarea operaţiei de aplicare a reperelor
trasate se pot folosi rigle cu diviziuni milimetrice.
Pentru construirea în plan orizontal a perpendicularei la linie, teodolitul se fixează şi se
centrează deasupra punctului marcat, axul optic al lunetei suprapunându-se pe planul vertical care
trece peste linie. Teodolitul se va bloca, pentru a nu se putea roti în jurul axei verticale în timpul
citirii pe cadran. Eliberând teodolitul, se roteşte la 90º şi se fixează din nou. Apoi se roteşte în jurul
axului orizontal, aplicând succesiv punctele perpendicularei.
În cazul intersectării liniei planului orizontal (de exemplu a liniei planului de bază), luneta se
montează orizontal şi se fixează pentru a nu se putea roti în jurul axei verticale, aplicând succesiv
punctele traiectoriei planului orizontal.

Aplicarea liniei planului diametral (P.D.) şi a liniilor paralele cu acesta (fig. 4.16):
- în zonele prova şi pupa ale calei se stabilesc cu ruleta punctele axei de simetrie a calei, între
care se va trasa linia P.D. Pe plăcile metalice se aplică cu punctatorul semnele de trasaj;
- teodolitul se montează/centrează deasupra punctului din prova (sau pupa) al axei de simetrie
a calei. Axa de rotire a teodolitului se fixează vertical pe nivel. Teodolitul se centrează definitiv
deasupra punctului. Linia verticală a grilei lunetei se suprapune cu punctul din pupa (prova) al axei
de simetrie a calei. Teodolitul se fixează pentru a nu se roti în jurul axei verticale.
- luneta se fixează succesiv pe plăcile amplasate în P.D., plăci pe care se înseamnă poziţia
traiectoriei P.D.
 Aplicarea liniei planului diametral (P.D.) şi a liniilor paralele cu acesta (fig. 4.16):
- în zonele prova şi pupa ale calei se stabilesc cu ruleta punctele axei de simetrie a calei, între
care se va trasa linia P.D. Pe plăcile metalice se aplică cu punctatorul semnele de trasaj;
- teodolitul se montează/centrează deasupra punctului din prova (sau pupa) al axei de simetrie
a calei. Axa de rotire a teodolitului se fixează vertical pe nivel. Teodolitul se centrează definitiv
deasupra punctului. Linia verticală a grilei lunetei se suprapune cu punctul din pupa (prova) al axei
de simetrie a calei. Teodolitul se fixează pentru a nu se roti în jurul axei verticale.
- luneta se fixează succesiv pe plăcile amplasate în P.D., plăci pe care se înseamnă poziţia
traiectoriei P.D.

1- linie de bază (referinţă) orizontală; 2- montanţi;

3- teodolit; 4- linie longitudinală; 5- linie
perpendiculară pe P.D.; 6- linie P.D.; 7- plăcuţe.

Fig. 4.16 Marcarea liniilor de bază pe cală

 - celelalte linii longitudinale se aplică pe cală la fel ca şi linia P.D.
- pentru marcarea pe cală a perpendicularelor la P.D. pe plăcile amplasate pe linia P.D. se
fixează poziţia punctelor de intersectare a perpendicularelor (cupla maestră, coaste de capăt sau
medii ale secţiilor şi blocsecţiilor, etc.). Teodolitul se fixează succesiv deasupra fiecăruia din
punctele de intersectare a perpendicularei cu linia P.D. şi se centrează deasupra lui. Axul optic al
lunetei se suprapune cu P.D. şi se fixează teodolitul pentru a nu se roti în jurul axei verticale în
timpul citirii pe cercul orizontal. Apoi corpul teodolitului se roteşte cu 90º în jurul axei verticale şi se
fixează din nou. În continuare, luneta se roteşte în jurul axei orizontale şi se marchează succesiv
punctele perpendicularei respective pe plăcuţele calei.
- pentru materializarea liniei de bază orizontale, axa de rotire a teodolitului se fixează
vertical pe nivel. Axa lunetei se fixează orizontal. Rotind corpul teodolitului în jurul axei verticale, se
aplică succesiv punctele traiectoriei planului de bază pe montanţi, coloanele calei sau pe alte
construcţii fixe. Plăcuţele de cală odată marcate vor fi utilizate în timpul lucrărilor de centrare şi
poziţionare corectă a elementelor prefabricate ale corpului.

1- linie de bază (referinţă) orizontală; 2- montanţi; 3-

teodolit; 4- linie longitudinală; 5- linie perpendiculară pe
P.D.; 6- linie P.D.; 7- plăcuţe.

Fig. 4.16 Marcarea liniilor de bază pe cală

 Exemplu: verificarea poziţiei secţiilor de fund pe lungime
- se montează teodolitul lateral faţă de secţia verificată (fig. 4.17), dacă lăţimea calei permite,
sau sub secţia de fund, deasupra liniei de bază a coastei medii pe cală. Teodolitul se echilibrează şi
se centrează. Axa optică a lunetei se suprapune cu planul coastei medii pe cală, iar corpul
teodolitului se fixează pentru a nu se roti în jurul axei verticale, dar luneta să se poată roti în planul
coastei medii. Luneta se aplică pe secţie şi se stabileşte poziţia secţiei de fund pe lungime.
Suprapunerea liniei verticale a lunetei teodolitului cu linia coastei medii a secţiei se realizează prin
deplasarea celei din urmă de-a lungul calei.
Poziţia secţiei de fund după planul orizontal, înălţime, asietă şi înclinare se verifică cu o
singură montare a teodolitului. Numai la verificarea planului orizontal pe secţie în unele cazuri,
teodolitul se montează de două ori (sau se folosesc două teodolite) în pupa şi în prova.

1 - linie P.D.; 2 - teodolit; 3 - montant de miră;

4- linia coastei medii; 5- mire.

Fig. 4.17 Verificarea poziţiei secţiei de fund

 - se montează teodolitul pe cală în P.D. în prova sau în pupa faţă de secţia verificată, nu mai
aproape de 8-10m. Luneta teodolitului pe înălţime trebuie să fie sub planul de bază al navei. Axa
optică a lunetei se montează în planul diametral al calei. Teodolitul se fixează pentru a nu se putea
roti în jurul axei verticale, dar luneta se roteşte liber în P.D.
- pentru verificarea planului orizontal, luneta teodolitului se aplică pe semnele de trasaj ale
P.D. de pe bordajul exterior, la îmbinarea de montaj a secţiei. Suprapunerea liniei verticale a lunetei
cu semnul de trasaj al P.D. la secţie se realizează prin deplasarea secţiei pe planul orizontal.
- pentru verificarea poziţiei secţiei de fund pe înălţime, înclinare longitudinală şi transversală,
axa lunetei teodolitului se fixează în planul paralel cu cel de bază. Se fixează luneta pentru a nu se
putea roti în jurul axului orizontal, se îndreaptă spre montant şi se marchează pe ea semnele de
trasaj ale poziţiei planului paralel cu cel de bază (după linia orizontală a riglei lunetei). Cota egală
cu distanţa dintre semnul de trasaj aplicat şi semnul de trasaj de pe montant se marchează pe
mirele fixate în punctele de intersectare a coastelor marginale (secţiunea de capăt) cu P.D.-ul
secţiei. Luneta teodolitului se îndreaptă spre semnele de trasaj menţionate şi secţia se centrează
pe înălţime şi asietă până la suprapunerea crucii lunetei cu semnul de marcaj de pe miră.
- verificarea înclinării transversale (sau a ruliului) se face montând mirele pe punctele de
intersecţie a liniilor coastelor marginale cu liniile de control de pe interiorul bordajului sau de pe
varangele de capăt pe ambele borduri. Luneta teodolitului se îndreaptă spre mire, şi se echilibrează
secţia până la obţinerea unor indicaţii identice pe mirele ambelor borduri.

1 - linie P.D.; 2 - teodolit; 3 - montant de miră;

4- linia coastei medii; 5- mire.

Fig. 4.17 Verificarea poziţiei secţiei de fund

 Centrarea cu ajutorul teodolitului se poate utiliza pe scară largă în toate etapele tehnologice,
atât la asamblarea blocsecţiilor cât şi a corpului navei pe cală (asamblarea bordajelor, a pereţilor
transversali şi longitudinali, cuplarea secţiilor sau blocsecţiilor pe cală, etc.).
Exemplu, verificarea poziţiei secţiilor de bordaj pe lungime se poate face similar cu
centrarea pe lungime a secţiei de fund. Poziţia secţiei de bordaj în raport cu planul orizontal se
poate verifica prin una din metodele prezentate în figura 4.18.

1- linie de control longitudinală; 2- teodolit;

3- montant: 4- linie de control orizontală; 5-
mire; 6- linie de control a liniei
longitudinale; 7- linie de bază a liniei
longitudinale pe cală.

Fig. 4.18 Centrarea bordajelor

Prima metodă: pe paiolul dublului fund se aplică în prealabil o linie longitudinală de control, iar pe
secţia de bordaj în punctele verificate se vor monta mire cu semne de marcaj ale aceleiaşi linii
longitudinale de control. Teodolitul se montează/centrează deasupra aceleiaşi linii de control. Axa
optică a lunetei se suprapune cu planul liniei longitudinale de control şi se fixează pentru a nu se
putea roti în jurul axei verticale. Luneta se îndreaptă succesiv spre mirele secţiei de bordaj.
Suprapunerea liniei verticale a lunetei teodolitului cu semnele de marcaj de pe mirele secţiei se
realizează prin deplasarea părţii superioare a secţiei de bord.
 A doua metodă diferă prin aceea că linia de bază a liniei longitudinale se aplică pe cală, iar
mirele cu semnele de marcaj se montează în exteriorul secţiei de bord.
A treia metodă se aplică dacă puntea intermediară sau principală face corp comun cu secţia
de bordaj. În acest caz, linia de control este în prealabil trasată pe punte, iar teodolitul se centrează
deasupra acesteia.
Pentru verificarea poziţiei secţiei de bordaj după înălţime şi asietă, trebuie să existe marcajul
înălţimii care poate fi unul din marcajele liniei de bază orizontale de pe un montant din apropierea
secţiei verificate. Teodolitul se aşează pe secţia de fund, verificându-se verticalitatea axei sale.
Luneta se aşează în poziţie orizontală şi se fixează. Apoi se stabileşte poziţia după înălţime a axei
optice a lunetei, pentru care aceasta se îndreaptă spre marcajul înălţimii şi se măsoară distanţa de
la marcaj la proiecţia liniei orizontale a grilei lunetei.

Luneta se îndreaptă spre secţia de

bordaj în zona coastelor extreme şi se
egalizează asieta secţiei până la obţinerea
unor distanţe identice de la linia orizontală
de control de pe secţie la proiecţia liniei
orizontale a grilei lunetei.
Apoi se stabileşte înălţimea secţiei
prin măsurarea distanţei de la proiecţia
liniei orizontale a grilei la linia orizontală de
control de pe secţie, şi compararea sa cu
distanţa de la proiecţia aceleiaşi linii la
marcajele înălţimii. Poziţia pereţilor se
verifică la fel ca şi poziţia secţiilor de bord.
 4.4.2 Asamblarea corpului navei din blocsecţii

Asamblarea CN din blocsecţii este cea mai productivă metodă de asamblare a CN.
Blocsecţiile sunt asamblate separat în atelier/cală, fapt ce permite abordarea simultană a
montajului CN pe întreaga lungime. Blocsecţiile pot fi saturate în grad avansat → reducerea duratei
de staţionare pe cală.
În funcție de ordinea de cuplare pe cală a blocsecţiilor, se stabileşte graficul de asamblare a
blocsecţiilor, respectiv prioritatea la montaj a acestora.
Ordinea de montaj, respectiv etapele tehnologice de asamblare ale CN, trebuie să reducă la
maximum timpii morţi, fiecare blocsecţie trebuind să fie complet finalizată în momentul în care îi
vine rândul să fie cuplată pe cală.
Asamblarea CN începe din zona CM, prin cuplarea blocsecţiilor ce compun CM-ul. Se
urmăreşte finalizarea cât mai rapidă a zonei CM, fapt ce permite demararea operaţiunilor de montaj
a instalaţiilor din CM.
În continuare se execută cuplarea următoarelor blocsecţii, mergând simultan spre cele două
extremităţi ale corpului, până se ajunge la cuplarea blocsecţiei picului prova.
La navele de lungime mare, cu un număr mare de blocsecţii, se recomandă cuplarea
simultană a blocsecţiilor pe întreaga lungime în blocuri de câte două blocsecţii. În continuare se
trece apoi la cuplarea blocurilor, avansând simultan spre cele două extremităţi.
Această tehnologie conduce evident la productivitatea maximă şi la o durată minimă de
staţionare a corpului navei pe cală.
La aplicarea acestei metode se impune ca toleranţele la forma secţiunilor de capăt a
blocsecţiilor să fie foarte strânse. În caz contrar pot apare dificultăţi mari la cuplare, ce pot merge
până la imposibilitatea cuplării şi rebutarea unor blocsecţii. Evitarea acestei situaţii se face prin
creşterea preciziei de fabricaţie şi folosirea unor rame de montaj la asamblarea blocsecţiilor, aşa
cum s-a precizat anterior.
 Tehnologia de cuplare a două blocsecţii
În prima etapă, este adusă prima blocsecţie pe cală şi centrată pe poziţie în raport cu linia PD
materializată pe cală cu ajutorul plăcuţelor de cală sau a strunei de oţel (fig.4.19).

Se verifică asieta şi
ruliul cu ajutorul nivelei
cu tub flexibil sau a
teodolitului.
Poziţia pe lungime se
verifică cu firul cu
plumb sau cu teodolitul,
cu ajutorul plăcuţelor de
marcaj de pe cală ce au
fost fixate anterior.
Succesiunea operaţiilor
de centraj se stabilește
pe baza celor
prezentate în paragraful
anterior.

1- fir cu plumb; 2 - nivele cu tub flexibil; 3 - cărucior de cală;

4 - tacheţi; 5 - plăcuţe de cală
Fig. 4.19 Centrarea primei blocsecţii
 Tehnologia de cuplare a două blocsecţii
După centrarea blocsecţie, se trece la centrarea blocsecţiei II în raport cu prima blocsecţie. Această
blocsecţie se aşează pe cărucioare şi se centrează ca şi blocsecţia I în vederea însemnării
adaosului tehnologic prevăzut pe conturul secţiunii de capăt (fig. 4.20).

1 - întinzători; 2 - urechi de prindere; 3 - plăcuţe de cală;

4 - fir cu plumb; 5 - nivelă cu tub flexibil

Fig. 4.19 Centrarea celei de-a doua blocsecţii

Cu blocsecţiile centrate (fie clasic, fie cu teodolitul), se

înseamnă adaosul tehnologic ce trebuie îndepărtat, după
ce în prealabil blocsecţiile au fost blocate cu întinzători şi
urechi de prindere sudate pe conturul blocsecţiilor.
 Tehnologia de cuplare a două blocsecţii
Stabilirea adaosului se poate face în două variante:
→ în prima variantă, se măsoară din loc în loc distanţele d (jocurile dintre învelişuri) pe nişte linii
de măsură trasate în prealabil. Cunoscând distanţa intercostală teoretică a şi măsurând distanţa a'
dintre coastele de capăt (a' = ct.), se calculează adaosurile b ce se înseamnă după aceea pe
învelişul blocsecţiei II:
b = a’ – a – d (4.10)
→ în a doua variantă, se calculează jocul d1 ce urmează a fi însemnat cu ajutorul însemnătorului
distanţier în raport cu muchia blocsecţiei I. Acesta se calculează cu relaţia:
d1 = a’ – a (4.11)
Se reglează însemnătorul la valoarea d1 şi se trasează adaosul pe întreg perimetrul blocsecţiei II.
Observație: acest procedeu poate fi aplicat şi la însemnarea adaosurilor de montaj în etapele
tehnologice de asamblare a blocsecţiilor (vezi asamblarea secţiilor de dublu fund, bordaje, etc.).

După îndepărtarea adaosului şi

recentrare, când d1 = 0 şi a' = a, jocul d1 dat
de relaţia (4.11) trebuie majorat cu valoarea
rostului îmbinării cap la cap stabilit prin
tehnologia de sudare.
După însemnarea adaosului, se desprind
întinzătorii, se taie adaosul tehnologic şi se
pregătesc marginile pentru sudare.
Urmează recentrarea blocsecţiilor,
reblocarea acestora cu ajutorul întinzătorilor
şi asamblarea în puncte de sudură a
învelişurilor celor 2 blocsecţii.
 Tehnologia de cuplare a două blocsecţii

După asamblare se trece la sudare după o schemă de sudare convenabilă. În figura 4.21 este
prezentată o schemă de sudare cu până la 7 sudori, indicată la cuplarea blocsecţiilor. În această
schemă cordoanele 1 şi 2 dintre bordaje se execută în trepte inverse, cu sensul general de sus în
jos indicat pe schemă. În ceea ce priveşte cordoanele verticale 3 şi 4 dintre carlingile de fund, dacă
înălţimea lor este mare, se vor suda de sus în jos dar în trepte inverse.

Fig. 4.21 Schema de sudare la cuplarea a două blocsecţii

 Tehnologia de cuplare a două blocsecţii

Important: când blocsecţiile nu sunt prevăzute cu adaosuri tehnologice de montaj, ci cu adaosuri

de contracţie, ele vor fi executate practic la dimensiunile nominale, dar rostul îmbinărilor cap la cap
va fi mai mare şi va rezulta cu variaţii în anumite limite, pe conturul blocsecţiilor.
Problema se rezolvă prin sudarea pe plăcuţă ceramică, ce permite formarea corectă a rădăcinii
cordonului, asigurând şi stabilitatea băii de sudare în cazul rosturilor mari.
Benzile cu plăcuţe ceramice vor fi aplicate în exteriorul învelişului la fund şi bordaje, la care
sudarea se va face prin interior, respectiv sub punţi, la care sudarea se va face pe suprafaţa
superioară a acestora. În prealabil pe contur se sudează piepteni prevăzuţi cu decupări suficient de
mari pentru a permite aplicarea benzilor ceramice. Sudarea învelişurilor se va face pe o singură
parte, după o schemă asemănătoare celei din figura 4.22.

1- pieptene;
2 - bandă
adezivă;
3 - plăcuţă
ceramică;
4 - învelişul
bordajului
Fig. 14.23
Schema de
amplasare a
pieptenilor de
montaj şi a
plăcuţelor
Fig. 4.22 Schema de sudare pe plăcuţe ceramice ceramice
 4.4.3 Asamblarea corpului navei pe cală din secţii

Deşi metoda de asamblare a corpului navei din blocsecţii este cea mai eficientă, totuşi în multe
şantiere navale se utilizează pe scară largă asamblarea navei din secţii. Metodele de asamblare din secţii
se utilizează în special în şantierele navale ce nu dispun de o dotare tehnică suficientă cu maşini de
ridicat şi transportat.
Asamblarea corpului din secţii se face prin patru metode mai cunoscute, şi anume:

1. Asamblarea prin metoda după orizonturi

Este prima metodă ce a fost aplicată odată cu trecerea la construcţia navelor sudate, din elemente
prefabricate, şi reproduce în oarecare măsură succesiunea de montaj a navelor nituite.
Asamblarea navei se face pornind de la fund, simultan pe întreaga lungime a navei, prin asamblarea
pe orizontală a secţiilor de fund plecând de la mijlocul navei spre cele două extremităţi.
Pe măsură ce secţiile de fund sunt asamblate se trece la sudarea lor şi simultan se asamblează alte
secţii de fund în continuare. La finalul acestei etape, se finalizează complet primul orizont, cel al secţiilor
de fund.
În continuare se asamblează şi se sudează pereţii transversali de cală simultan pe întreaga lungime.
Se continuă cu asamblarea şi sudarea bordajelor inferioare (cazul navelor cu punte intermediară) şi apoi
se asamblează punţile intermediare, plecând de la mijlocul navei spre cele două extremităţi. Se
finalizează astfel cel de-al doilea orizont.
Se continuă cu al treilea orizont, alcătuit din pereţii transversali de interpunte, bordajele superioare şi
punţile superioare, etc. În final, se cuplează cele două blocsecţii de la extremităţi.
Nava se construieşte pe orizonturi succesive, de unde şi denumirea metodei.
Pentru mărirea frontului de lucru, bordajele pot fi asamblate plecând simultan din două sau trei locuri pe
lungimea navei. La întâlnirea fronturilor, ultime secţie de bordaj (secţie tampon) se centrează, iar
adaosurile tehnologice se înseamnă prin suprapunerea învelişului secţiei tampon peste învelişurile
secţiilor alăturate, deja asamblate şi sudate.
 4.4.3 Asamblarea corpului navei pe cală din secţii

Avantajul acestei metode constă în frontul mare de lucru ce se deschide în fiecare etapă, practic
lucrându-se simultan pe întreaga lungime a navei. Productivitatea metodei după orizonturi este astfel
deosebit de ridicată, conducând la durate mici de staţionare a corpului navei pe cală.
Dezavantajul metodei constă în precizia de fabricaţie scăzută, şi abaterile mari de la forma şi
dimensiunile corpului navei. Datorită numărului mare de suduri executate simultan şi oarecum haotic pe
întreaga lungime a navei, mai ales în prima etapă, când rigiditatea orizontului secţiilor de fund este relativ
redusă, rezultă deformaţii excesive şi abateri mari de la dimensiunile nominale. Din acest motiv, această
metodă a fost iniţial abandonată.
Ulterior a fost concepută o metodă asemănătoare, care înlătură o parte din dezavantajele menţionate,
aşa numita “variantă actualizată a metodei după orizonturi”.
Într-o primă etapă, se asamblează primul orizont, cel al secţiilor de fund, plecând de la centrul navei
spre cele două extremităţi, fără a se face însă şi sudarea. În continuare, se asamblează şi se sudează
pereţii transversali pe întreaga lungime a navei, după care se trece la asamblarea bordajelor inferioare,
fără a se face însă şi sudarea. Rezultă un ansamblu rigid care va împiedica manifestarea contracţiilor în
momentul sudării, înlăturând astfel dezavantajele metodei clasice.
Se trece în continuare la sudarea secţiilor de fund între ele şi a bordajelor, simultan efectuându-se
centrarea şi asamblarea secţiilor de punte intermediară. Se continuă cu asamblarea pereţilor de
interpunte şi sudarea acestora, după care se asamblează bordajele superioare.
După asamblarea integrală a celui de-al doilea orizont se trece la sudarea acestuia pe întreaga
lungime, simultan cu asamblarea punţilor superioare. În final se sudează punţile superioare şi se cuplează
cele două blocsecţii de la extremităţi.
Pentru diminuarea la maximum a deformaţiilor se aplică pe scară largă sudarea în trepte inverse.
Evitarea încovoierii generale a corpului navei, se poate realiza prin executarea simultană a cordoanelor
de sudură simetrice din cele două borduri. Metoda are o productivitate ridicată şi conduce la deformaţii şi
abateri rezonabile ce se încadrează în toleranţele admise de la dimensiunile principale.
 4.4.3 Asamblarea corpului navei pe cală din secţii

Fig. 4.24 Schema etapelor tehnologice de asamblare a corpului navei pe cală

prin metoda după orizonturi actualizată

Dacă nava se execută cu adaosuri tehnologice, schema de asamblare trebuie însoţită de schema
adaosurilor de montaj, ce va ţine cont de ordinea de asamblare. Astfel secţiile de bordaj tampon: 9 şi 18,
vor fi prevăzute cu adaosuri atât la partea inferioară cât şi la cele două extremităţi, pupa şi prova.
Important: metoda prezentată are totuşi dezavantajul că structurile corpului vor fi tensionate.
Tensiunile reziduale mari, chiar dacă deformaţiile sunt uniforme şi acceptabile ca valoare, sunt o
consecinţă a rigidităţii mari a fiecărui orizont, ce nu permite manifestarea liberă a contracţiilor în timpul
răcirii cordoanelor de sudură.
 2. Asamblarea prin metoda piramidală
Metoda piramidală a fost introdusă după renunţarea la metoda după orizonturi şi înlătură
dezavantajele primelor două metode şi anume: precizia scăzută de fabricaţie, respectiv tensiunile
remanente mari.
Asamblarea corpului navei începe din zona centrală unde se realizează un tronson de corp ce se
extinde în trepte pe lungime, iar pe înălţime ajunge până la puntea principală. Tronsonul realizat are în
fiecare etapă forma unei piramide, de unde şi denumirea metodei.
Asamblarea corpului navei începe cu centrarea pe cală a unei secţii de fund, urmată de asamblarea şi
sudarea celor două secţii de fund adiacente.
Urmează asamblarea şi sudarea peretelui transversal de cală (dacă există), după care se asamblează
şi se sudează cele două bordaje inferioare şi apoi puntea intermediară. Rezultă o primă piramidă ce se
extinde până la interpunte.
Se continuă cu alte două secţii de fund, după care se asamblează şi se sudează patru secţii de bordaj
inferior simultan cu asamblarea şi sudarea peretelui de interpunte de pe verticala primei piramide. Se
sudează bordajele superioare din axa piramidei şi simultan puntea superioară, respectiv cele două
interpunţi adiacente. Rezultă prima piramidă completă, ce se extinde până la puntea principală.
Se continuă în acelaşi mod cu alte două secţii de fund, bordaje, punţi, etc. Metoda este prezentată în
figura 4.25. Pentru a nu complica inutil figura, s-a indicat numai ordinea de montaj a primei piramide
complete, ce a fost haşurată.

Fig. 4.25 Schema etapelor tehnologice de asamblare a corpului navei pe cală prin metoda piramidală
 Datorită rigidităţii mari a tronsonului realizat în fiecare etapă de asamblare, deformaţiile provocate de
sudare vor fi minime. Totodată, pe măsură ce se avansează spre extremităţi şi spre puntea superioară,
deformaţiile remanente acumulate în etapele anterioare pot fi compensate cu ajutorul adaosurilor
tehnologice. Dacă asamblarea navei se face cu adaosuri de contracţie, deformaţiile pot fi compensate
adoptând valori convenabile pentru lufturile îmbinărilor cap la cap, şi sudarea pe plăcuţă ceramică. Ca
rezultat, se ajunge la o precizie deosebit de ridicată şi corpul navei se realizează în toleranţe foarte
strânse la dimensiunile principale.
Un alt avantaj al metodei este acela că tensiunile remanente din structurile corpului navei în ansamblu
sunt mult diminuate. Acest fapt se explică prin aceea că în momentul sudării fiecărei secţii, aceasta este
liberă pe două sau chiar trei laturi, iar contracţiile cordoanelor de sudură la răcirea acestora se pot
manifesta liber în proporţie mult mai mare.
La elaborarea tehnologiei de asamblare pe cală, după stabilirea etapelor tehnologice, este necesară
adoptarea schemei adaosurilor tehnologice, care este condiţionată de ordinea de montaj. Poziţia
adaosurilor fiind indicată prin benzi înnegrite. În cazul exemplului prezentat, prima secţie (secţia 1) nu are
adaosuri tehnologice. Secţiile 2 au adaos la îmbinarea cu secţia 1, ş.a.m.d. Pentru exemplificare, în figura
4.27 este prezentată schema adaosurilor tehnologice pentru prima piramidă completă din figura 4.25.
Valorile acestor adaosuri se stabilesc conform recomandărilor anterioare.

Fig. 4.27 Schema adaosurilor tehnologice pentru prima piramidă

 Principalul dezavantaj al metodei piramidale constă în productivitatea mai redusă, cu durate mai
mari de staţionare a CN pe cală, consecinţă a faptului că frontul de lucru este mai redus. Se observă că în
orice moment se deschid două fronturi de lucru, unul în zona prova, iar celălalt în zona pupa. Din acest
motiv, metoda este utilizată în special la navele de dimensiuni mici şi medii.
Reducerea duratei de staţionare pe cală se poate face prin deplasarea zonei din care începe
asamblarea, spre zona compartimentului de maşini. În acest fel se finalizează mai repede compartimentul
de maşini şi pot demara lucrările de montaj a instalaţiilor şi agregatelor din C.M., simultan cu asamblarea
şi sudarea restului corpului navei.

3. Asamblarea prin metoda insulară

Este o metodă multa mai productivă decât metoda piramidală şi a fost concepută în scopul creşterii
frontului de lucru. Metoda insulară se pretează a fi utilizată în special la navele de lungime mare şi este
asemănătoare metodei piramidale.
La această metodă, corpul navei se împarte în două sau trei tronsoane, sau insule, fiecare dintre
aceste insule fiind asamblate prin metoda piramidală. Insulele se asamblează simultan, şi în final se face
cuplarea acestora. Este evident că în cazul a trei insule, frontul de lucru se triplează, iar durata de
staţionare pe cală se reduce la aproape o treime. Totodată se menţin toate avantajele menţionate la
metoda piramidală.
Metoda exemplificată în figura 4.28 poate fi aplicată dacă şantierul naval dispune de utilajele
necesare (sistem de cărucioare pe cală adecvat), pentru a face posibilă operaţiunea de cuplare.
Tehnologia de cuplare este asemănătoare celei descrise la asamblarea corpului navei din blocsecţii şi nu
va mai fi prezentată separat.
 Fig. 4.28 Schema etapelor tehnologice de asamblare a corpului navei pe cală prin metoda insulară

Ca şi la metoda de asamblare a corpului navei din blocsecţii, în cazul acestei metode trebuiesc
luate măsuri speciale pentru asigurarea preciziei, astfel încât conturul insulelor în secţiunile de cuplare să
rezulte identic. În caz contrar, cuplarea insulelor poate conduce la dificultăţi ce pot merge până la
imposibilitatea efectuării acestei operaţii.
Aceste dificultăţi pot fi eliminate prin utilizarea metodei insulare cu blocsecţii tampon. În această
variantă, insulele sunt separate de câte o blocsecţie, aşa numita “tampon”, ce se asamblează din secţii,
blocsecţie ce realizează în fapt cuplarea insulelor.
În acest caz, insula centrală (sau una din cele două insule) va fi insula directoare (sau de referinţă),
insulă ce se asamblează cu precizie pe axa planului diametral materializat pe cală. După ce se
asamblează toate insulele, acestea se apropie de insula directoare. În continuare se centrează şi se
asamblează secţiile de fund ale blocsecţiilor tampon, ce fac legătura dintre insule. Se continuă cu pereţii
transversali, bordajele, etc., la fel ca la asamblarea unei blocsecţii. În final, se face sudarea blocsecţiei
tampon de insulele adiacente. În acest mod pot fi preluate cu uşurinţă eventualele abateri de la formă şi
dimensiuni, abateri ce se încadrează în limitele admise. Metoda este prezentată în figura 4.29.
 1- insula directoare; 2 - blocsecţii tampon
Fig. 4.29 Schema de asamblare a corpului navei pe cală prin metoda insulară cu blocsecţii tampon

4.4.4 Alegerea optimală a metodei de asamblare; recomandări finale şi concluzii

Cea mai eficientă metodă de asamblare a CN pe cală este metoda de asamblare din blocsecţii,
urmată în ordine de metoda după orizonturi actualizată, insulară şi piramidală.
La alegerea metodei de asamblare, se va ţine cont de dotarea tehnică a SN, numărul şi mărimea
suprafeţelor destinate montajului existente în atelierul de asamblare şi pe cală.
Metoda optimă va fi metoda ce presupune numărul minim de etape tehnologice, dat fiind faptul că
fiecare etapă presupune asamblarea şi sudarea unei secţii, iar timpul de asamblare necesar pentru o
secţie este aproximativ acelaşi la oricare din metode.
Este evident că metoda optimă va fi aceea la care numărul de secţii asamblate simultan pe
întreaga lungime a corpului navei, în fiecare etapă tehnologică va fi cel mai mare. Ca urmare, şi numărul
etapelor tehnologice va fi minim. Rezultă că alegerea metodei trebuie să ţină cont şi de forţa de muncă
existentă în cadrul sectorului de asamblare-sudare.
 Este inutil să fie adoptată o metodă de asamblare la care într-o anumită etapă este prevăzută spre
exemplu asamblarea şi sudarea a şase secţii, dacă numărul echipelor de sudori disponibile, ţinând cont şi
de numărul necesar de sudori din fiecare echipă, este mai mic decât cel necesar.
Această situaţie se întâlneşte adeseori în SN la care resursele umane sunt subdimensionate şi are
ca rezultat scăderea volumului producţiei sub valoarea posibil de realizat cu capacităţile de producţie
existente.
Un exemplu în acest sens, este cel în care nava se execută din blocsecţii, dar acestea sunt
asamblate pe rând una câte una, după care, pe măsură ce fiecare blocsecţie este finalizată, se face
cuplarea ei cu restul CN. Este evident că o astfel de tehnologie anulează toate avantajele metodei de
asamblare din blocsecţii, menţinând toate dificultăţile precizate anterior la aplicarea acesteia.
Un alt exemplu nerecomandat întâlnit în unele SN, este cel în care nava se execută din două
tronsoane ce se asamblează simultan, după care se face cuplarea acestora. Aparent se aplică metoda
insulară, dar în realitate fiecare din insule se asamblează progresiv, plecând de la mijlocul navei spre cele
două extremităţi, asamblând pe rând fiecare blocsecţie din secţii, pe cala de montaj, după care fiecare
blocsecţie odată finalizată, este cuplată la restul tronsonului. Şi în acest caz, orice comentariu este de
prisos.
Concluzie: este recomandată dimensionarea resurselor umane, funcţie de capacităţile de producţie
existente, astfel încât volumul lucrărilor de montaj executate simultan să fie maxim. În acest caz, atât
volumul de producţie cât şi profitul realizat de şantier va fi maxim.
Metodele de asamblare ale CN prezentate sunt în general aplicate corect în SN moderne şi de
înaltă productivitate din întreaga lume. Totuşi, în unele SN, se utilizează diverse combinaţii ale acestor
metode, rezultate din experienţa acumulată şi de cele mai multe ori ca rezultat al necorelării graficelor de
producţie din atelierul de asamblare-sudare, cu graficul de montaj pe cală, rezultat în urma stabilirii
metodei de asamblare. Această situaţie conduce la timpi morţi ce măresc substanţial durata ciclului de
fabricaţie.
În final, trebuie subliniat faptul că alegerea metodei optime de asamblare, respectarea cu
consecvenţă a etapelor de asamblare stabilite, corelarea graficelor de producţie şi dimensionarea corectă
a resurselor umane, constituie singura cale de creştere la valoarea maximă a productivităţii şi a volumului
de producţie din orice SN.