CONFLICTUL

ETIMOLOGIE

• Termenul de “conflict” provine de la verbul

latinesc confligo, ere – “a se lupta”, “a se
bate”, iar substantivul provenit din participiul
conflictus are ca sens “ciocnire”, “şoc”, dar şi
“ceartă” sau “luptă împotriva cuiva”.
 DEFINIŢII
• DEX - ”neînţelegere”, ”ciocnire de interese”, ”dezacord”,
”antagonism”, ”ceartă”, ”diferend”, ”discuţie (violentă)”
• NODEX - ”ciocnire materială sau morală violentă”,
”situaţie controversată”, ”stare de duşmănie”,
”divergenţă”
• Dicţionarul de sinonime - ”neînţelegere” şi ”război”
• Dicţionarul de sociologie - ”opoziţie deschisă, luptă între
indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state
cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale,
divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra
interacţiunii sociale”
• James Schellemberg (1996) - „Pentru început, putem defini conflictul
social ca fiind opoziţia dintre indivizi şi grupuri, pe baza intereselor
competitive, a identităţilor diferite şi a atitudinilor care se deosebesc”.
• Keneth E. Boulding (1962)- „o situaţie de competiţie în care părţile sunt
conştiente de potenţialele incompatibilităţi viitoare, în care fiecare parte îşi
doreşte să ocupe o poziţie care este incompatibilă cu dorinţele celorlalţi”.
• L.A. Coser (1967) - ”conflictul este o luptă între valori şi revendicări de
statusuri, putere şi resurse, în care scopurile oponenţilor sunt de a
neutraliza, leza sauelimina rivalii”.
• J. Burton (1988) - ”relaţie în care fiecare parte percepe scopurile, valorile,
interesele şi conduita celeilalte părţi ca antitetice celor ale sale”.
• M. Deutsch (1985) - face diferenţa dintre conflict şi competiţie, subliniind
că orice competiţie este un conflict, dar nu orice conflict este o
competiţie; un conflict reprezintă o incompatibilitate a scopurilor, astfel
încât atingerea scopului de către unul dintre cei implicaţi atrage după sine
reducerea şanselor celuilalt de a-şi atinge scopul.
 ELEMENTELE CONFLICTULUI
Orice conflict se defineşte prin elementele următoare:
− existenţa a două sau mai multe ”părţi” sau ”sisteme”
(persoane, grupuri, comunităţi);
− existenţa unor trebuinţe, scopuri, valori, resurse sau
caracteristici individuale care sunt (sau numai par a fi uneia
dintre părţi sau unora dintre părţi) diferite sau incompatibile
reciproc şi
− prezenţa emoţiilor (anterioare, însoţitoare sau posterioare
conflictului). Incompatibilitatea sau doar diferenţele produc o
tensiune care se cere eliberată, ceea ce conduce la conflict.
 TEORII CU PRIVIRE LA CONFLICT
• Heraclit (544 – 483 î.H.) - „Trebuie ştiut că conflictul este
comun, că opusul său este justiţia şi că toate lucrurile se
întâmplă din cauza diferenţelor şi a necesităţilor” afirma

• Anaximandru (sec. VI î.H) – vedea în lupta dintre elemente

un lucru negativ şi de nedreptate.

• Printre cei mai consacraţi teoreticieni în analiza conflictelor,

a contradicţiilor sociale ale puterii şi divergenţelor de
interese sociale se numără: Nicolo Machiavelli, Thomas
Hobbes, Emile Durkheim, Karl Marx, Max Weber, Ralph
Dahrendorf, David Lockwood, Lewis Coser, Talcott Parsons,
Goldman Schlenker, Johnson Pruitt ş.a.
Teoriile conflictului au căutat să explice:
• cauzele manifeste şi potenţiale ale conflictului;
• căile de evoluţie ale conflictelor şi posibilităţile de
soluţionare a acestuia;
• efectele directe şi indirecte;
• funcţiile şi disfuncţiile conflictului în procesul de
funcţionare şi schimbare a sistemelor sociale;
• tipurile şi aria de cuprindere a conflictelor;
• instituţionalizarea conflictelor;
• managementul conflictelor, procesele de negociere şi
atingerea „păcii sociale”;
• menţinerea ordinii sociale, în ciuda marilor inegalităţi
dintre părţile în conflict şi a deosebirilor de interese;
• rolul conflictelor în procesele dinamicii de grup.
 TRĂSĂTURI CARACTERISTICE ALE
CONFLICTULUI
• PĂRŢILE – 1 sau mai multe părţi
• DOMENIUL CONFLICTULUI - ansamblu de
situaţii existente în domeniul social în care se
derulează acţiunea şi care ar putea fi relevante
pentru conflict.
• DINAMICA SITUAŢIEI CONFLICTUALE
• MODUL DE CONTROL – managementul
conflictelor
 FACTORI DE CONFIGURARE A
CONFLICTULUI
• natura conflictului,
• intensitatea şi gradul de implicare a părţilor în
conflict,
• caracteristicile părţilor aflate în divergenţă,
• atitudinea unor părţi terţe, care se pot constitui
ca aliaţi,
• violenţa manifestată,
• estimarea succesului,
• forţa şi resursele de care se dispune.
 CAUZELE CONFLICTULUI
a. divergenţele la nivelul obiectivelor;
b. divergenţele la nivelul nevoilor/necesităţilor;
c. divergenţele la nivelul intereselor;
d. divergenţele la nivelul valorilor;
e. divergenţele la nivelul comunicării;
f. divergenţele de putere, identitate, statut, rol sau
rivalitate;
g. divergenţe rezultate din nerespectarea
normelor.
 a. Divergenţele la nivelul obiectivelor
Aceste conflicte apar atunci când rezultatele urmărite nu
sunt compatibile sau sunt percepute de către părţi ca
incompatibile.
Această categorie de divergenţe poate fi cu succes inclusă în
teoria necesităţilor a lui Maslow, în sensul interpretării
obiectivelor ca fiind încercarea individului de a-şi satisface
nevoia de stimă şi de recunoaştere.
In cazul altor indivizi, atingerea obiectivelor poate
reprezenta satisfacerea nevoii de autoactualizare.
 b. Divergenţele la nivelul nevoilor
• Oamenii intră în conflict fie pentru că au nevoi care
urmează să fie satisfăcute de procesul conflictual
însuşi, fie pentru că au (sau cred că au) nevoi
neconcordante cu ale altora.
• În psihologie nevoia a fost definită ca o condiţie a
cărei satisfacere este necesară pentru menţinerea
organismului la nivelul optimal de funcţionare ([24],
Dworetzky, 1988, p.291).
Piramida lui Maslow (1954)
 Teoria lui Maslow
• are la bază un enunţ fundamental: comportamentul
uman va fi determinat cu prioritate de prima
categorie de necesităţi nesatisfăcute din ierarhie.
• O necesitate nesatisfăcută este activă, manifestă şi
ne motivează să acţionăm pentru satisfacerea sa.
Odată satisfăcută, necesitatea trece în starea de
latenţă. Necesitatea va reveni în atenţie când se va
impune satisfacerea din nou a acesteia. Aceasta este
considerată dinamica normală a necesităţilor umane
([28], Zamfir, 2004, p.122-141).
 Teoria lui Clayton Alderfer
Reduce ierarhia nevoilor a lui Maslow la trei
categorii de nevoi:
• esenţiale (E - existence),
• relaţionale (R - relatedness) şi
• de progres (G - growth).

Modelul lui Alderfer reprezintă o încercare de

creştere a gradului de aplicabilitate a teoriei
nevoilor la condiţiile organizaţionale.
 Nevoile existenţiale
(E - existence)
• sunt cele legate de supravieţuirea individului.

Alderfer include nevoile de primele nivele ale ierarhiei

nevoilor a lui Maslow, traducându-le în termenii
cadrului organizaţional şi se referă la nevoia de a fi
plătit, de a primi beneficii şi de a beneficia de condiţii
de muncă decente;
 Nevoile relaţionale
(R - relatedness)
• sunt cele care privesc legăturile interumane şi
interacţiunea om-societate.

Sunt similare nevoilor sociale definite de

Maslow, iar în mediul de lucru se referă la
nevoia de interacţiune socială şi de a intra în
contact cu alţii.
 Nevoile de dezvoltare
(G - growth)
• privesc relaţia omului cu el însuşi.

Reprezintă combinaţia nevoilor de stimă şi auto-

depăşire definite de Maslow şi se referă la
nevoia de a fi creativ şi de a experimenta
creşterea şi dezvoltarea prin activitatea derulată
în organizaţie.
 c. Divergenţele la nivelul intereselor
Interesul era definit de Al. Roşca în lucrarea
Psihologia generală ([30],1976), ca fiind o
formă specifică a motivaţiei, o orientare /
direcţionare activă şi durabilă a persoanei spre
anumite lucruri, fenomene sau domenii de
activitate care se manifestă prin orientarea şi
concentrarea atenţiei, efectiv sau în mod
latent, în acea direcţie, însoţite eventual de
implicarea în acţiune.
 Nevoi vs. interese
Dacă nevoia este cauza reală şi fundamentală a
conflictului, ceea ce formulează individul ca problemă în
conflict, ceea ce el „vrea” poate fi numit Interes.

Interesele sunt trecătoare şi superficiale, în timp ce

nevoile sunt fundamentale şi durabile.

Întrucât interesele, şi nu nevoile, sunt preocupările

practice care ne împing în majoritatea conflictelor, este
mai importantă axarea pe interese dacă se doreşte
înţelegerea unui conflict.
d. Divergenţele la nivelul valorilor

Un conflict în care sunt implicate valorile

oamenilor este mai profund şi mai dificil de
soluţionat. În spaţiul acţiunii umane, valoarea
este criteriul dominant de raportare şi calificare
a unei situaţii. Ea determină scopul individului,
mijloacele de realizare şi strategiile de preluare
ale efectelor atingerii unui scop.
 e. Divergenţele la nivelul comunicării
Două situaţii când prin comunicare se poate genera
conflictul
- când comunicarea este absentă – una dintre
părţile din conflict, sau ambele, nu comunică
celeilalte părţi ceea ce simte sau ceea ce
gândeşte referitor la obiectul conflictului,
- când comunicarea este defectuoasă – nu se
exprimă clar, exact, complet ceea ce partea simte
sau gândeşte, acest lucru ducând la neînţelegeri
sau interpretări eronate.
 f. Divergenţele de putere, identitate,
statut, rol sau rivalitate
• Stima de sine este componenta afectivă a imaginii
de sine
• Dar în vreme ce imaginea de sine este ansamblul
ideilor pe care un individ le are despre el însuşi,
despre trăsăturile de caracter şi despre corpul său,
stima de sine exprimă sentimentele noastre faţă de
noi înşine. Există unele conduite interpersonale care
lezând stima de sine capătă potenţial conflictogen. Se
consideră că stima de sine stă la baza celor mai multe
conflicte, deşi nu întotdeauna în mod explicit ([35],
Birkenbihl, 1998).
 g. Divergenţe rezultate din
nerespectarea normelor

Normele sociale sunt standarde sau

comportamente comune, acceptate de membrii
grupului şi aşteptate de ei. Normarea activităţii
umane reprezintă o cerinţă indispensabilă
oricărei forme de convieţuire, indiferent de
gradul evoluţiei sale sau de calitatea formelor ce
asigură coeziunea internă a acesteia.
TEORIA THOMAS-KILMANN

Modelul / Teoria Thomas-Killman (T-K Conflict Model

Instrument – TKI): considerat instrumentul numărul unu
la nivel mondial pentru intelegerea diferitelor moduri de
abordare a conflictului;

Descrie comportamentul persoanelor prin două

dimensiuni de bază (plan comportamental bidimensional):
a. agresivitatea: dimensiunea în care individul încearcă să-și
satisfacă propriile îngrijorări, interese, să ajungă la
rezultatul care-i satisface cel mai bine propriile interese;
b. cooperarea, colaborarea: dimensiunea în care individul
încearcă să rezolve îngrijorările și să satisfacă interesele
celeilalte persoane.

26
TEORIA THOMAS-KILMANN
- Ca mine sau deloc Două Capete Sunt Mai Bune
Decât Unul

COMPETIŢIA COLABORAREA
Modelul Thomas - Kilmann

câştig - pierdere câştig - câştig

Satisfacerea propriilor interese

Hai să încheiem târgul

ASERTIVITATEA

COMPROMISUL

Mă mai gândesc mâine Este plăcerea mea

EVITAREA ACOMODAREA
pierdere - pierdere pierdere - câştig

COOPERAREA
- +
Satisfacerea intereselor celuilalt

27
TEORIA THOMAS-KILMANN

Persoanele COMPETITIVE sunt asertive şi necooperante şi îşi urmăresc

propriile interese în defavoarea celorlalţi. Aceasta este o atitudine
ghidată spre putere în care se foloseşte orice autoritate care poate ajuta
la fixarea propriei poziţii (cearta, funcţia, sancţiuni economice). Această
atitudine se poate traduce prin „a-ţi apăra drepturile”, a-ţi apăra poziţia
pe care tu o consideri corectă sau pur şi simplu a încerca să câştigi.

Persoanele COOPERANTE sunt şi asertive şi cooperante în acelaşi timp

şi se opun total evitării problemei. Cooperarea implică încercarea de a
lucra alături de celălalt pentru a găsi anumite soluţii care să
îndeplinească în totalitate doleanţele ambelor părţi. Asta presupune să
analizezi detaliat o problemă pentru a scoate la suprafaţă preocupările
celor două persoane care au o problemă şi să găseşti o alternativă care
să iasă în întâmpinarea preocupărilor ambelor părţi.

28
TEORIA THOMAS-KILMANN
COMPROMISUL este o cale de mijloc între asertivitate şi cooperare.
Obiectivul este găsirea unei soluţii rapide şi acceptată de ambele părţi
care să le satisfacă parţial doleanţele. Compromisul se află între
competitivitate şi conciliere. Cel care face compromisuri lasă de la sine
mai mult decât competitivul, dar mai puţin decât conciliantul.
EVITAREA este atât neasertivă, cât şi necooperantă, persoana în cauză
nu urmăreşte imediat nici interesele proprii, şi nici pe ale celorlalţi.
Astfel de persoane nu abordează conflictul. Evitarea poate să ia forma
unei amânări diplomatice până la un moment mai propice de rezolvare a
conflictului sau pur şi simplu a unei retrageri din faţa unei situaţii
ameninţătoare.
CONCILIEREA este neasertivă şi cooperantă şi este opusă stilului
competitiv. În cazul concilierii, persoana în cauză îşi neglijează propriile
interese în favoarea celorlalţi, dând dovadă de sacrificiu de sine.
Concilierea poate lua forma generozităţii şi a actelor caritabile, poate
însemna să asculţi ordinele unei persoane când ai prefera să nu sau să
adopţi punctul altcuiva de vedere.

29