Celula

• Celula este unitatea morfologică și funcțională

din care sunt alcătuite țesuturile, organele,
aparatele și sistemele tuturor organismelor.
• Celulele sunt formate din 3 componente
principale: citoplasma, nucleul și membrana
plasmatică.
 Citoplasma
• Compoziția chimică a citoplasmei este foarte
complexă.
• Elementele chimice care se găsesc mai frecvent și în
cantități mai mari în celulele animale se numesc
bioelemente, iar cele care se întâlnesc mai rar și în
cantități mai mici se numesc oligoelemente.
• Printre bioelementele care se găsesc în aproape toate
celulele vii se numără: oxigenul, hidrogenul, azotul,
calciul, fosforul, potasiul, sodiul, clorul, magneziul și
fierul. Printre oligoelemente se numără: zincul,
cuprul, manganul, cobaltul, iodul, molibdenul,
fluorul, aluminiul, seleniul, rubiniul și cesiul.
• Hidrogenul, carbonul, azotul și oxigenul formează
cel puțin 95 % din ponderea elementelor chimice
care alcătuiesc celula animală, deoarece
substanțele organice complexe care intră în
constituția celulelor (glucide, lipide, proteine,
acizii nucleici) au moleculele formate în principal
din aceste elemente.
• Deși se găsesc în cantitate foarte mică,
oligoelementele au un rol foarte important,
întrucât o parte din ele intră în compoziția
diferitelor vitamine, hormoni și enzime.
Substanțele anorganice
• Substanțele anorganice care intră în
compoziția citoplasmei sunt apa și
sărurile minerale.
• Apa- la nou-născut reprezintă
aproximativ 70 % din greutatea
corporală, iar la vârstnici 58 %.
Cantitatea de apă variază de la un
țesut la altul.
• Apa are multiple roluri. Toate reacțiile biochimice
ale organismului care se petrec în celulă se
desfășoară în mediul lichid format de apă. Apa
intervine în mecanismele de osmoreglare, datorită
capacității ei de a dizolva substanțele organice și
anorganice. Una dintre dovezile cele mai evidente
ale rolului apei în organism este aceea că în timp
ce întreruperea aportului alimentar (inaniția) cu
păstrarea celui hidric duce la deces numai după
30-40 zile, întreruperea aportului hidric
(însetarea), urmată de un deficit
de apă de peste 22 % din cantitatea
totală de apă din organism, provoacă
exitusul în 4-5 zile.
• Sărurile minerale- în celule, sărurile minerale
se găsesc în cea mai mare parte dizolvate, sub
formă de ioni. Cele mai frecvente săruri
minerale sunt clorurile, bicarbonații și fosfații
de sodiu, potasiu, calciu și magneziu. Unele
săruri sunt fixate pe pelicula de hidratare a
coloizilor din celulă, contribuind la
permeabilitatea membranelor și la reglarea
vâscozității citoplasmei.
Substanțele organice
• Principalele substanțe organice mai
complexe care intră în structura celulelor
organismului sunt: glucidele, lipidele,
proteinele, acizii nucleici și catalizatorii
biologici (enzimele, hormonii și
vitaminele).
• Glucidele sunt compuși formați din
carbon, hidrogen și oxigen. Ele se împart
în 2 mari clase: oze și ozide.
• Ozele sunt zaharuri simple, care nu pot fi
hidrolizate, de unde și denumirea de
monozaharide sau monoze. În funcție de
numărul de atomi de carbon din molecula
lor, ozele sunt de mai multe feluri: trioze,
tetroze, pentoze, hexoze și heptoze. Cele
care prezintă mai mult interes pentru
structura și funcția celulelor organismului
uman sunt pentozele și hexozele.
• Ozidele sunt zaharuri complexe care pot
fi hidrolizate sub acțiunea acizilor și a
enzimelor. Prin hidroliză, ele se
descompun în monozaharide. Ozidele se
împart în holozide (formate exclusiv din
monozaharide) și heterozide (glicozide),
care au în structură o componentă
glucidică și una neglucidică.
• Dintre trioze, glicerinaldehida (aldehida
glicerică) și dioxiacetona sunt compușii
cei mai importanți, deoarece au un rol
fundamental în metabolismul intermediar
al glucidelor.
• Dintre pentoze, riboza și dezoxiriboza
prezintă importanță deosebită. Riboza
intră în constituția ARN, iar dezoxiriboza
în ADN.
• Dintre hexoze, mai importante sunt
glucoza, galactoza și fructoza. Esterii
fosforici ai hexozelor sunt compuși de o
mare importanță biologică, deoarece
reprezintă etape intermediare în
metabolismul glucidic.
• Glucidele au rol energetic și structural.
Când organismul depune un efort, în
special efort de scurtă durată, el folosește
ca material energetic în primul rând
glucidele și mai apoi lipidele.
• Lipidele sunt compuși chimici care
rezultă din esterificarea acizilor grași cu
anumiți alcooli (glicerol, sterol,
sfingozină). Se împart în lipide simple și
complexe. Printre lipidele simple care
intră în constituția celulelor organismului
uman sunt trigliceridele și steridele.
• Trigliceridele sunt esteri ai acizilor grași
cu glicerolul. Ele se găsesc mai ales în
celulele adipoase. Cele mai răspândite
conțin 3 acizi grași care esterifică
glicerolul, de unde și denumirea de
trigliceride. Acizii grași care intră în
constituția acestor trigliceride pot fi
saturați (acidul palmitic și acidul stearic)
sau nesaturați (acidul oleic, linoleic și
arahidonic).
• Steridele rezultă din esterificarea acizilor
grași cu sterolii. Dintre steroli,
colesterolul are cea mai mare importanță
biologică. El se găsește atât sub formă
liberă, cât și sub formă de esteri ai
acizilor grași în toate celulele din
organism.
• Dintre lipidele complexe, cu rol
important în structura celulelor sunt
fosfatidele și cerebrozidele.
• Fosfatidele sunt compuși complecși, care
conțin în molecula lor alcool, acizi grași și acid
fosforic. La acestea se mai adaugă, în funcție
de tipul de fosfatid, unele baze azotate (colină,
etanolamină), un aminoacid (serina) și
inozitolul. Dintre fosfatidele mai des întâlnite
în organismul uman sunt: acizii fosfatidici (în
miocard), lecitinele (în toate celulele, mai ales
în creier și miocard), fosfatidilserinele (în
creier), acetalfosfatidele (în țesutul nervos și
muscular), diaminofosfatidele
(sfingomielinele)-în celulele nervoase.
• Cerebrozidele conțin în molecula lor
sfingozină și o moleculă de glucid (galactoza).
Ele se găsesc mai ales în celulele nervoase, dar
și în splină, rinichi, suprarenale, plămâni,
retină și în leucocite. O variantă a
cerebrozidelor o constituie gangliozidele, care
se găsesc îndeosebi în celulele ganglionare ale
sistemului nervos central și în splină.
• Lipidele reprezintă pentru celule un depozit de
energie. Răspunzători pentru rolul energetic
sunt în special acizii grași.
• Proteinele sunt substanțe organice
macromoleculare formate din carbon,
azot, oxigen și hidrogen. Majoritatea
proteinelor conțin pe lângă elementele de
bază menționate, sulf și fosfor. Unele
proteine au în molecula lor metale,
precum Fe, Mn, Zn, Cr, Co etc. Azotul
este un element de bază al proteinelor,
fapt care a făcut ca acestea să fie
denumite și substanțe azotate.
• Proteinele pot fi simple (holoproteine),
formate numai din aminoacizi și
heteroproteine (proteine complexe sau
conjugate), formate din aminoacizi și din
alte substanțe, ca acid fosforic
(fosfoproteine), glucide (glicoproteine),
lipide (lipoproteine), pigmenți
(cromoproteine) și acizi nucleici
(nucleoproteine).
• O bază azotată unită cu o pentoză formează un
nucleozid. Printre nucleozidele prezente în
celule se numără: adenozina
(adenină+pentoză), citidina
(citozină+pentoză), guanozina
(guanină+pentoză) și timidina
(timină+pentoză). Nucleozidele intră în
constituția acizilor nucleici. Ele se întâlnesc
însă și în stare liberă, precum și în constituția
unor coenzime.
• O bază azotată purinică sau pirimidinică, o
pentoză și una sau mai multe molecule de acid
fosforic formează un nucleotid.
• Rolul proteinelor celulare este în primul
rând structural și în al doilea rând
energetic. Proteinele sunt componente
indispensabile ale materiei vii, fiind
absolut necesare creșterii și refacerii
țesuturilor uzate. Degradarea până la
bioxid de carbon și apă a proteinelor se
face cu eliberare de energie.
Biocatalizatorii includ enzime, hormoni și vitamine.
• Enzimele (fermenții) au proprietatea
fundamentală de a cataliza reacțiile biochimice
care se petrec în celule, de a accelera mersul
reacțiilor implicate în diferite procese metabolice,
făcând astfel posibilă manifestarea funcțiilor de
bază ale materiei vii. În macrostructura lor există
anumite grupări chimice responsabile de
activitatea catalitică. Aceste grupări se numesc
centri activi sau catalitici ai enzimei. Multe
enzime manifestă activitate catalitică numai în
prezența altor substanțe, numite coenzime.
• Activatorii enzimatici sunt substanțe
chimice care accelerează cinetica reacției
enzimatice. Cei mai importanți sunt ionii
de Na, K, Mg, Cs, Ca, Zn, Cr, Cd, Mn,
Fe, Ni, Co, Al, NH4.
• După caracterul reacției chimice
catalizate, enzimele se grupează în:
hidrolaze, fosforilaze, oxidoreductaze,
transferaze, decarboxilaze, hidraze,
izomeraze și mutaze.
• Hormonii sunt substanțe complexe
produse de celulele glandelor cu secreție
internă (glande endocrine) și transmise pe
cale sangvină organelor a căror funcție o
reglează.
• Vitaminele și derivații lor au rol
important în reacțiile enzimatice prin
faptul că alcătuiesc grupările active ale
unor enzime.
Structura citoplasmei
• -matricea citoplasmatică
• -organitele celulare
• -incluziunile citoplasmatice.
• Matricea citoplasmatică (substanța
fundamentală) are structură fin granulară ,
formată din macromolecule proteice, apă, ioni
anorganici (Na, K, Ca, Mg), săruri anorganice
și enzime.
• Organitele celulare sunt mitocondriile,
ribozomii, reticulul endoplasmatic, aparatul
Golgi, lizozomii și centrul celular. Ele
constituie organitele comune (nespecifice),
întrucât se găsesc în toate tipurile de celule.
Organitele specifice sunt diferențieri ale
citoplasmei (miofibrilele, neurofibrilele, cilii,
flagelii, fotoreceptorii).
• Mitocondriile au ca funcție principală
furnizarea energiei necesare proceselor vitale.
La nivelul lor, substanțele energetice sunt
descompuse până la CO2 și H2O, cu eliberare
de energie.

• Ribozomii (corpusculii Palade) sunt formați

din acizi nucleici și din macromolecule
proteice. Funcția lor principală este de a
sintetiza proteinele celulare și extracelulare.
• Reticulul endoplasmatic (sistemul vacuolar
citoplasmatic) poate fi de 3 feluri, după
aspectele principale: granular sau rugos,
agranular sau neted și aparatul Golgi.
• Reticulul endoplasmatic rugos este o
rețea de citomembrane cu aspect de saci
aplatizați sau de cisterne așezate în stive
și de care sunt atașați ribozomii. Este
prezent în citoplasma tuturor celulelor din
corpul uman, cu excepția globulelor roșii
mature. Principalul rol este de a sintetiza
proteinele pe care celula le secretă în
mediul extracelular.
• Reticulul endoplasmatic neted are ca rol
principal sintetizarea și depozitarea
lipidelor și hormonilor steroizi și a altor
compuși asemănători.
• Reticulul endoplasmatic are în primul
rând rolul de suport mecanic pentru
ribozomi. În al doilea rând, intervine în
transportul intracelular activ al diferitelor
substanțe și în al treilea rând are rol
important în sintetizarea unor compuși pe
care celula îi excretă.
• Lizozomii conțin proteine, printre care mai multe
tipuri de enzime, precum și fosfolipide. Funcția
lor principală constă în digestia enzimatică a
diferitelor substanțe și particule care pătrund în
citoplasmă, ca și a unor
fragmente provenite din
celule sau țesuturi. Astfel,
intervin în procesele de
apărare împotriva bacteriilor
sau a altor microorganisme.
• Rolul centrului celular este de a coordona atât
mișcările celulare interne din timpul diviziunii,
cât și mișcările externe ale celulelor prevăzute cu
cili și flageli.
Incluziunile citoplasmatice
• -incluziuni de glicogen- foarte abundente mai
îndeosebi în celulele hepatice și în fibrele
musculare. Reprezintă principala rezervă de
glucoză necesară metabolismului intermediar al
celulei.
• -incluziuni de grăsimi- în celulele hepatice și în
celulele adipoase
• -incluziuni proteice- sunt rare. Se pot întâlni în
fibrele musculare striate, în celulele hepatice și în
ovocite
• -incluziuni pigmentare (melanină, lipocromi):
hemosiderina, hematoporfirina, hematodina,
pigmenții biliari etc.
Funcțiile citoplasmei
-rolul citoplasmei în metabolismul celular
• Metabolism celular= totalitatea reacțiilor
biochimice care se desfășoară în celulă și
a schimburilor permanente de substanțe
dintre celulă și mediul
său înconjurător.
• La nivelul mitocondriilor se găsesc sistemele
enzimatice care catalizează degradarea acizilor
grași, oxidarea acidului succinic, fosforilarea
oxidativă, degradarea hidrolitică a proteinelor
celulare și altele. În mod normal, mitocondriile
conțin o mare cantitate
de potasiu, necesară
desfășurării proceselor
de fosforilare oxidativă.
Tot în mitocondrii se mai
găsesc magneziu, sodiu
și calciu.
• La nivelul ribozomilor se găsesc sistemele
enzimatice care catalizează reacțiile de
biosinteză a proteinelor, precum și cea mai
mare cantitate de enzime oxidoreductoare ale
sistemului citocromic.
• În lizozomi predomină enzimele care produc
hidroliza diferitelor substanțe (hidrolaze).
• Enzimele se găsesc nu numai în organitele
celulare, ci și în mediul solubil nestructurat al
plasmei celulare (matricea citoplasmatică).
Astfel, enzimele care catalizează degradarea
glicogenului (glicogenoliza), cele care participă
la sinteza unor aminoacizi sunt larg răspândite
în mediul solubil al plasmei celulare.
• Nucleul celular conține și el diferite enzime care
catalizează reacțiile biochimice din interiorul
lui.
• Metabolismul celular stă la baza tuturor
celorlalte funcții ale celulei.
-rolul citoplasmei în nutriția celulară
• Nutriție celulară= schimbul permanent de
substanțe între celulă și mediul său înconjurător,
schimb realizat prin intermediul membranei
plasmatice, prin funcția ei de transport.
• Substanțele care pătrund în celulă din mediul
extracelular sunt: apa, sărurile minerale (cele mai
multe sub formă de ioni) și substanțele organice
nutritive de bază (glucoza, aminoacizii, acizii
grași, glicerolul și altele). Celula captează
substanțele nutritive pe care le folosește atât
pentru menținerea structurilor ei, cât și în scopuri
energetice și elimină prin aceeași membrană
plasmatică subtanțele care nu îi mai sunt necesare.
• Majoritatea celulelor organismului se
hrănesc captând din mediul extracelular
substanțe nutritive numai sub formă de
molecule. Există însă și anumite celule
care pot îngloba în citoplasma lor
particule mai mari sau mai mici, solide
sau lichide. Schimbul de substanțe care
pătrund în celulă sub formă de particule
și nu de molecule, se realizează pe mai
multe căi: fagocitoză și pinocitoză.
• Fagocitoza reprezintă încorporarea în
citoplasmă a unor particule solide, cum sunt
resturile de celule sau chiar celule întregi
degenerate, unele microorganisme și digerarea
lor cu ajutorul enzimelor intracitoplasmatice.
Fagocitoza este o modalitate de nutriție
celulară , dar și un mecanism de apărare
împotriva corpilor străini și a infecțiilor.
Fagocitoza se produce în 3 etape succesive:
atașarea, înglobarea și digestia. Celulele care
au capacitatea de a fagocita se numesc
fagocite. Cele care fagocitează corpii mici se
numesc microfage (exemplul tipic:
granulocitele neutrofile). Cele care fagocitează
corpii străini voluminoși se numesc macrofage.
• Pinocitoza este un fenomen asemănător fagocitozei.
Constă din înglobarea de către citoplasma celulară a
unor picături de lichid de dimensiuni
inframicroscopice din mediul ambiant (pinein=a bea).
Deci deosebirea esențială este dată de dimensiunile
particulelor înglobate și de natura lichidă în cazul
pinocitozei.
-rolul citoplasmei în mișcarea celulară
• Mișcarea celulară este o formă de
manifestare a energiei mecanice la nivel
celular și îndeosebi citoplasmatic. Sunt
mai multe forme de mișcare celulară:
intracitoplasmatică, amiboidă, ciliară,
flagelară și musculară.
• Mișcarea intracitoplasmatică (cicloză) este
provocată de curenții din interiorul
citoplasmei, care pun în mișcare toată masa
acesteia. Acești curenți sunt prezenți în toate
tipurile de celule.
• Mișcarea amiboidă constă în deplasarea în
spațiu a unor celule sangvine și conjunctive,
prin emiterea unor prelungiri citoplasmatice,
numite pseudopode.
• Mișcarea ciliară se întâlnește la celulele epiteliale din
mucoasa căilor respiratorii și a celor genitale. Ea este
determinată de prezența cililor vibratili care se găsesc
la marginea liberă a acestor celule.
• Mișcarea flagelară este caracteristică
spermatozoizilor.
• Mișcarea musculară se produce prin scurtarea
miofibrilelor care intră în alcătuirea fibrei musculare.
-rolul citoplasmei în secreția celulară
• Unele celule ale organismului, mai ales cele
ale epiteliilor glandulare, au proprietatea de a
elabora diferiți compuși, pe care îi excretă în
mediul ambiant.
• Celulele glandelor exocrine elaborează în
citoplasmă substanțe polizaharidice
(mucopolizaharide), substanțe proteice
(mucoproteine, glicoproteine), enzime, pe care
le elimină în lumenul glandular.
• În citoplasma celulelor cu secreție internă sunt
sintetizați compuși chimici de natură
polipeptidică, proteică, steroidică, care sunt
eliberați apoi direct în sânge.
• Celulele epiteliale ale mucoasei tubului
digestiv sunt înzestrate cu capacitatea de a
sintetiza o serie de enzime necesare proceselor
de digestie. Aceste enzime se găsesc în
citoplasma celulelor secretoare sub formă de
proenzime sau de profermenți, cunoscute și
sub numele de granulații zimogene.
-rolul citoplasmei în excitabilitate și
contractilitate
• Excitabilitatea și contractilitatea sunt funcții
ale celulelor țesutului nervos și ale celui
muscular.
• În citoplasma celulelor nervoase, la care
excitabilitatea este dezvoltată în cel mai
înalt grad, se găsesc diferențiate niște
organite celulare specifice
(neurofibrilele), care au capacitatea de a
conduce influxurile nervoase.
• În citoplasma celulelor musculare s-au
diferențiat alte organite specifice
(miofibrilele), care au proprietatea de a se
scurta sau de a se contracta, ca rezultat al
acțiunii excitației.
-rolul citoplasmei în diviziunea celulară
• Citoplasma participă activ la toate fazele
diviziunii celulare. Centrul celular suferă
schimbări de structură și de formă care
preced ciclul diviziunii celulare. În
citoplasmă se organizează fusul de
diviziune, pe care se dispun cromozomii.
Prin dezintegrarea membranei nucleare,
sucul nuclear se amestecă cu citoplasma.
 Nucleul celular
• Cu excepția globulelor roșii și a altor câteva
celule din corp, toate celulele sunt prevăzute
cu nucleu, care este așezat de obicei în centrul
celulei. În unele celule, cum ar fi cele
adipoase, se acumulează cantități mari de
grăsimi, care împing nucleul la periferie.
Volumul nucleului poate să crească sau să
scadă în raport cu activitatea celulei. Odată cu
îmbătrânirea, nucleul se micșorează prin
condensarea materialului nuclear.
• Majoritatea celulelor au un singur nucleu
(mononucleate), dar există și celule cu mai
multe nuclee (polinucleate), cum ar fi fibra
musculară.
Compoziția chimică a nucleului
• -substanțe anorganice: apa (80 % din
masa totală a nucleului)-legată de
proteine și de nucleoproteine, săruri
minerale- în cantități mai mari decât în
citoplasmă, mai ales sub formă de ioni.
• -substanțe organice: acizii nucleici (ADN
și ARN).
Structura nucleului
• -membrana nucleară
• -unul sau mai mulți nucleoli
• -carioplasma.
• Membrana nucleară- învelește și desparte
nucleul de citoplasmă. Examinată la
microscopul electronic, are structură
trilaminată, ca și membrana celulară. Foița
externă se continuă cu membranele reticulului
endoplasmatic, iar cea internă este aderentă de
materialul nuclear. Între cele 2 se află un spațiu
umplut cu material amorf.
• Membrana nucleară prezintă numeroase
orificii numite pori, prin care se fac schimburi
de substanțe între nucleu și citoplasmă.
• Nucleolul este o formațiune corpusculară care se
poate observa în nucleu în perioada dintre 2 diviziuni
celulare. El este format din ARN, proteine, enzime și
alte substanțe.
• Funcțiile principale ale nucleolului sunt depozitarea
ARN și biosinteza unor proteine celulare.
• Carioplasma este reprezentată de întregul
material nuclear delimitat de membrana
nucleară. Se prezintă ca o soluție coloidală,
alcătuită dintr-o fază de sol (cariolimfă) și o
fază de gel (cromatina nucleară).
• Cariolimfa este un mediu lichid format în mare
parte din proteine. În compoziția cromatinei
nucleare intră acizi nucleici și proteine.
• Cromozomii reprezintă forma în care se
organizează cromatina nucleară în timpul
diviziunii celulare. (numai acea parte a
cromatinei care are rol determinant în
depozitarea și transmiterea informației
genetice).
• Numărul de
cromozomi
existenți este
stabil și
caracteristic
speciei.
Funcțiile nucleului
• -funcția genetică- constă în capacitatea de
depozitare a informației genetice și
transmiterea acesteia
• -funcția metabolică- capacitatea de a
sintetiza proteine
nucleare și de a
coordona sinteza
proteinelor
citoplasmatice.
 Membrana celulară

Compoziția chimică și structura

• -substanțe anorganice- apa și diferiți ioni
proveniți din disociația electrolitică a sărurilor
minerale
• -substanțe organice-
lipide, proteine, glucide.
• Lipidele reprezintă componenta chimică
majoră a membranei celulare. Predomină
cantitativ fosfolipidele, urmate de colesterol
(sub formă liberă și sub formă esterificată),
trigliceride și acizi grași.
• Proteinele diferă ca structură de la un tip
de celulă la altul. O importanță deosebită
o au enzimele care catalizează reacțiile
biochimice.
• Glucidele se asociază atât cu lipidele,
formând complexe glicolipidice, cât și cu
proteinele, formând complexe
glicoproteice.
Structura membranei celulare
• A fost stabilită prin studii făcute la
microscopul electronic. Este formată din 3
straturi subțiri (trilaminată): un strat mijlociu,
format predominant din lipide și 2 straturi care
îl delimitează, formate predominant din
proteine.
• Membrana celulară este polarizată.
Stratul proteic extern are la majoritatea
celulelor o încărcătură electrică pozitivă,
iar stratul proteic intern are încărcătură
electrică negativă. Cele 2 straturi
încărcate cu electricitate de sens contrar
formează 2 poli, între care există o
diferență de potențial electric.
• Membranele celulelor care vin în contact
formând țesuturi prezintă zone diferențiate
numite desmozomi, care leagă celulele între
ele. Aceste formațiuni sunt reprezentate de
niște benzi ale citoplasmei periferice cu aspect
radiar, care converg către membrana celulară.
Funcțiile membranei celulare
• -transportul activ/pasiv al substanțelor în și din
celulă. La baza acestei funcții stă fenomenul de
permeabilitate selectivă, aflat sub controlul
legilor difuziei și ale osmozei.
• Când transferul unei substanțe se face fără
consum de energie, numai prin difuzie și
osmoză, se spune că transportul este pasiv.
Forțele de transfer depind în acest caz de
factorul de concentrație a substanțelor ce
urmează a fi transportate. Substanțele trec de la
concentrație mare la concentrație mică.
• Când transferul unei substanțe se face cu
consum de energie metabolică, prin
intervenția sistemelor enzimatice și a
reacțiilor biochimice eliberatoare de
energie, se spune că transportul este activ.
În acest caz, forțele de transfer nu mai
sunt reprezentate doar de difuzie și
osmoză, transportul putând avea loc și
împotriva gradientului de concentrație.
• Pentru ca moleculele și ionii să treacă prin membrana
celulară împotriva gradientului de concentrație,
transportul activ se realizează cu consum mare de
energie. Așa se explică de ce permeabilitatea selectivă
și funcția de transport ale membranei celulare sunt
strâns legate de metabolismul celular furnizor de
energie.