2.2.

SCENARII PSIHOLOGICE
 Abordarea psihologică, fără a ignora influenţele condiţiilor de mediu în determinarea tendinţelor spre
delincvenţă, se concentrează mai ales pe analiza particularităţilor psihice, înnăscute sau dobândite, ale
delincventului, care ar genera o personalitate criminală.

2.2.1. Teoria personalităţii criminale

 Cele mai vechi tentative de explicare psihologică a delincvenţei atribuie criminalului o personalitate
aparte. Conform acestora (Philipe Pinel, 1801, Richard Dugdale, 1895, Henry Goddard, 1913),
delincventul este un psihopat, un „degenerat” mintal, sau „sociopat”, care a moştenit anumite tare
psihice ce îl determină la o conduită antisocială.
Chiar dacă astăzi nu se mai pune accentul pe moştenirea tarelor, ideea „psihopatului” sau a „sociopatului”
continuă să rămână actuală, psihologii realizând portrete tipice ale personalităţii criminale.
În Masca sănătăţii mentale, Hervey Clecklei (1976) formula următoarele criterii în baza cărora se poate
identifica o personalitate antisocială (apud Grecu, Rădulescu, 2003, p. 100):
• farmec superficial şi inteligenţă emoţională, ce oferă posibilitatea manipulării celorlalţi prin simulare;
• sentimente lipsite de profunzime şi de empatie, absenţa conştientizării greşelilor şi lipsa remuşcărilor,
indiferenţă manifestată faţă de consecinţele negative ale faptelor comise;
• conduite impulsive, de cele mai multe ori nemotivate, acţiuni dificil de înţeles sau anticipat;
• incapacitate de a învăţa din experienţele trecute şi absenţa temerilor;
• egocentrism patologic, centrarea asupra propriului eu şi incapacitate de ataşament afectiv;
• atitudini de neîncredere, nesinceritate, iresponsabilitate şi rea-credinţă, relaţii sociale instabile şi de
scurtă durată.
Un inventar complex al trăsăturilor de personalitate care ar corespunde profilului
psihopatului şi, prin extensie, al delincventului de mare periculozitate este realizat
de un grup de psihiatri canadieni (K. Gray, H. Hutchinson, 1964). Conform
acestora, profilul psihopatic al delincventului s-ar caracteriza prin:
• neputinţa de a profita de experienţa altora;
• lipsa sentimentului de responsabilitate;
• imposibilitatea de a relaţiona cu semnificaţie şi de durată;
• un control deficitar sau chiar absenţa controlului asupra unor impulsuri;
• simţ moral puternic diminuat sau chiar absent;
• imaturitate emoţională;
• egocentrism puternic;
• purtare pregnant antisocială şi distructivă;
• lipsa de semnificaţie a pedepsei, ca element de modificare a comportamentului
(apud, C. Bocancea, G. Neamţu, 1999, p. 164).
După cum se poate sesiza, caracteristicile atribuite criminalului în cele două teorii (şi în
multe altele pe care nu le mai evidenţiem) sunt aproape identice. Să însemne aceasta
faptul că delincventul are un tip de personalitate aparte, diferită net de cea a
nedelincventului? La această întrebare ne răspunde criminologul francez Jean Pinatel,
(La société criminogéne, 1971), care, sintetizând teoriile anterioare lui, consideră că
diferenţa dintre delincvent şi nedelincvent este graduală şi că orice om, în
circumstanţe excepţionale poate deveni un delincvent. Ceea ce îi deosebeşte pe
infractori de neinfractori este trecerea la act, ultimii rezistând tentaţie, în timp ce
primii nu. Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la
act sunt în opinia lui:
• egocentrismul (tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi);
• labilitatea psihică (marcată de instabilitate, fluctuaţie, improvizaţie);
• agresivitatea (de la simpla afirmare a eului şi dinamism combativ până la ostilitate):
• indiferenţa afectivă.
Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de oprobriul social
care este asociat răufăcătorului. Acest proces de “autolegitimare subiectivă” este
asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei
este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea
crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă, când subiectul ajunge în
situaţia de a comite o crimă, este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că
produce rău aproapelui său, atentând la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenţa
afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu
trebuie considerate în mod individual. Numai reunirea tuturor componentelor, precum
şi semnificaţia corelaţiilor dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii
criminale în ansamblul ei.
 Un studiu realizat în statul american Colorado în anul 1956 (J.J. Conger, W.C. Miller), având în
vedere un eşantion reprezentativ pentru băieţii cu conduite delincvente, reliefează că până la
vârsta de 15 ani delincvenţii pot fi diferenţiaţi de nondelincvenţi atât prin intermediul
testelor psihologice, cât şi prin evaluările făcute de profesori, în funcţie de indicatori cum ar
fi: stabilitatea emoţională, impulsivitatea, suspiciunea, egocentrismul sau ostilitatea.
Băieţii cu conduite delincvente au fost caracterizaţi ca instabili emoţional, impulsivi,
suspicioşi, cu ostilitate disproporţionată în raport cu situaţia, egocentrici, anxioşi, nefericiţi şi
nesatisfăcuţi de experienţa lor de viaţă.
Majoritatea cercetătorilor vorbesc în cazul delincvenţei juvenile de prezenţa unei imaturităţi
afective sau a uneia caracteriale. Imaturitatea afectivă se traduce prin inconsistenţa stărilor
afective, instabilitate, indiferenţă, ambivalenţă afectivă, slaba dezvoltare a emoţiilor şi
sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale. Asemănător, imaturitatea caracterială
se caracterizează (cf. Răşcanu, 1994) prin:
• autocontrol insuficient;
• impulsivitate şi agresivitate;
• subestimarea greşelilor şi actelor antisociale comise;
• indolenţă, indiferenţă, dispreţ faţă de muncă:
• opoziţie şi respingere a normelor social-juridice şi morale;
• exacerbarea unor motive personale egoiste, a trebuinţelor inferioare;
• absenţa sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, de ordin social şi a
sentimentelor morale;
• dorinţa unei vieţi uşoare.
În legătură cu inteligenţa delincvenţilor lucrurile nu sunt la fel de clare.
• Unii autori (e. g. americanul H. Williams), consideră că delincvenţa juvenilă ar
fi datorată aproape exclusiv nivelului intelectual scăzut.
• Goddard (1912) consideră că nivelul scăzut al inteligenței, combinat cu un
mediu educativ deficitar, poate conduce către comportamente delincvente.
• Cercetările din penitenciarele noastre pentru minori confirmă nivelul
intelectual redus al minorilor încarceraţi. Totuşi, nu putem formula o
generalizare pripită, considerând concluzia prea tare în raport cu premisele.
Ceea ce este evident este faptul că printre minorii delincvenţi găsim un număr
relativ mare de cazuri ce prezintă carenţe în dezvoltarea lor psiho-intelectuală,
asociate cu un nivel de educaţie scăzut. Capacităţile intelectuale reduse îi
împiedică pe mulţi dintre ei în anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor
acţiunilor, mai ales pe termen lung şi, în acelaşi timp, să evalueze raţional
raportul dintre câştiguri şi pierderi sau să identifice alte opțiuni de acțiune.
• Apoi, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă delincvenţii au comis delictul
pentru că au o capacitate intelectuală redusă, sau au fost prinşi din această
cauză, cei mai inteligenţi fiind „tineri oneşti” (sau beneficiind de sprijin juridic
asigurat de părinţi influenţi)?
• Pe de altă parte, sunt categorii de delicte ce solicită capacităţi deosebite şi
sunt comise de către persoane cu o inteligenţă superioară (v. criminalitatea
electronică). Pare mai plauzibil să conchidem că nivelul mintal scăzut poate
prezenta o premisă a infracţionalităţii, atunci când este asociat cu perturbări
de ordin emotiv-afectiv şi cu alte elemente ce ţin de valorile şi atitudinile
subiectului, respectiv cu contextul socializării.
La finalul acestor consideraţii, se cuvine să facem câteva observaţii:
În primul rând nu trebuie să uităm că trăsăturile de personalitate se înscriu, ca orice altă
dimensiune a umanului, pe un continuum şi numai modalitatea specifică de analiză
raţională face ca acest continuum să fie secţionat în categorii distincte.
În al doilea rând, biografiile criminalilor sunt întotdeauna reconstrucţii consecvente unei
etichetări retrospective. Dacă Ion Creangă ar fi fost etichetat ca delincvent, furtul
cireşelor şi alte năzbâtii ale copilăriei sale ar fi intrat într-o schemă ce prefigurau
comportamentul criminal.
Şi în al treilea rând, profilul psihologic al criminalului ignoră categoriile de infracţiuni,
plecând de la premisa simplistă şi, în fond, eronată, că personalitatea delincventului ar
fi aceeaşi. Putem însă ignora diferenţele dintre un violator înrăit şi un adolescent care
fură dintr-un magazin, sau dintre un criminal în serie şi femeia părăsită care se
prostituează, între înaltul demnitar, care prin mijloace „subtile” prejudiciază statul de
sume imense şi un consumator de droguri, între cel care conduce sub influenţa
băuturilor alcoolice şi funcţionarul care primeşte mită? Evident că întrebarea este doar
retorică. Profilul personalităţii delincventului este un model abstract, nelipsit de
semnificaţie, dar numai un model, cu toate limitele asociate unei astfel de simplificări.
Suntem ceea ce suntem ca rezultat al combinării factorilor moşteniţi cu cei dobândiţi în
prima copilărie, sau mai târziu, şi consolidaţi ulterior prin experienţele particulare de
viaţă, în anumite condiţii ale nișei proximei dezvoltări. Iar dacă este să ne referim la un
act (criminal) anume, aici intervin în discuţie şi elemente ale contextului situaţional
(legate de starea subiectului, starea victimei, situaţia de fapt etc).
Despre rolul factorilor din prima copilărie vorbesc, îndeosebi, teoriile psihanalitice.
2.2.2. Teoria psihanalitică asupra delincvenţei juvenile
 
Conform teoriei psihanalitice, copilul vine pe lume ca o fiinţă pur instinctivă, guvernată
de principiul plăcerii, căruia i se vor opune treptat exigenţe ale principiului
realităţii, care caracterizează adaptarea socială, în urma unui proces lent de
reprimare şi sublimare a pulsiunilor. Comportamentul delincvent este considerat o
subspecie a comportamentului nevrotic determinat de prezenţa unor conflicte
infrapsihice ale copilăriei; traumele acestei vârste vor avea consecinţe pe întreaga
durată a vieţii.
Analizele de orientare psihanalitică atribuie tânărului delincvent o structură nevrotică,
manifestă prin conflicte intra- şi inter-personale, generate de momentele
constituirii supraeului şi de eşecul rezolvării complexului Oedip. Carenţele
afectivităţii materne, sau absenţa identificării cu tatăl, ar genera traumatisme care
reapar la vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate, generatoare de acte
impulsive şi agresive proiectate asupra celor din jur. Comportamentul delincvent
este înţeles ca produs al compensării frustrărilor şi al proiecţiei agresivităţii.
Agresivitatea este, în opinia lui Freud, o tendinţă psihică înnăscută, originată în
pulsiunea morţii, în Thanatos, care face un cuplu indisolubil cu pulsiunea vieţii, cu
Erosul. Ea poate fi introiectată sau proiectată asupra obiectelor exterioare, în
raport cu puterea supraeului. Sadismul nu este decât o proiectare externă a
agresivităţii, în timp ce masochismul poate fi gândit ca orientare a pulsiunii
agresive asupra propriului eu.
Alfred Adler (1870 – 1937), aduce în discuţie „complexul de inferioritate”, actul
delincvent ar fi rezultatul compensării sentimentului de inferioritate al subiectului.
E. Erikson şi J. Lacan completează această perspectivă cu una culturalistă asupra
genezei personalităţii şi dependenţei sale de mediul social şi cultural.
Dacă ar fi să sistematizăm teoriile de factură prihanalitică susțin că:
- comportamentul delincvent este rezultatul evoluţiei nevrotice a personalităţii;
- absenţa sublimării, a substituirii pulsiunilor inconştiente cu activităţi socialmente acceptate,
generează tensiuni ce pot lua forma unor conduite antisociale;
- complexul oedipian, cu suprimarea simbolică a părintelui de acelaşi sex, poate genera un complex
de vinovăţie; dacă ostilitatea faţă de tată este reprimată, agresivitatea va fi direcţionată spre acte
criminale;
- ura faţă de tată ar determina proiecţia acesteia asupra figurii autorităţii;
- un tânăr având sentimentul culpabilităţii indus de supraeul puternic va avea o dorinţă incontrolabilă
de a se autopedepsi şi va căuta cu obstinaţie satisfacerea acestei nevoi; pedeapsa apare ca o
justificare morală a crimei comise;
- un supraeu foarte puternic dezvoltat în prima copilărie ar putea determina reprimarea pulsiunilor şi
emoţiilor negative, care acumulând tensiune psihică ar exploda în acte violente în adolescenţă,
ducând la conduite inexplicabile prin cruzime, deseori cu mutilarea victimelor;
- un supraeu deficitar va genera incapacitatea de a de inhiba impulsurile orientate spre căutarea
plăcerii, de a simţi vina sau compasiune faţă de ceilalţi, de unde şi un comportament agresiv şi
antisocial;
- unele manifestări delincvente pot apărea ca modalităţi de supracompensare a unor crize narcisice,
resimţite ca stări de devalorizare, însingurare, nesiguranţă;
- indivizii deprivaţi în prima copilărie de obiecte ale dorinţei lor ar dezvolta o reacţie
compensatorie, putând deveni alcoolici pentru a-şi satisface pulsiunile orale, sau sadici, pentru a-
şi compensa pulsiunile anale.
Evaluând teoriile care pun criminalitatea pe seama caracteristicilor individuale putem spune că:
• factorii etiologici nu operează niciodată în mod uniform;
• indivizii care posedă predispoziţii identice nu urmează cu necesitate acelaşi itinerariu, adică
nu devin automat delincvenţi;
• majoritatea delincvenţilor adolescenţi renunţă la aceste obişnuinţe la vârsta adultă;
• o proporţie mică de delincvenţi, probaţi oficial, posedă trăsăturile psihologice care compun
modelul criminalului.
Explicaţiile psihanalitice par a fi adecvate mai ales comportamentului compulsiv al nevroticului
sau psihoticului, care comit delictul ca urmare a unor presiuni iraţionale irepresibile şi mai
puţin situaţiei delincventului raţional şi calculat.
Unii autori fac distincție între:
• criminalitate imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;
• criminalitatea ocazională, ce are loc în situaţii în care eul este ameninţat iminent;
• criminalitate obişnuită, care cuprinde trei tipuri de criminali:
- criminalii organici, cu o personalitate ce ţine de psihiatria clasică (bolnavi cu alterări
mintale);
- criminalii nevrotici, care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente;
- criminalii normali, sănătoşi din punct de vedere psihic, dar care sunt taraţi din punct de
vedere social.
Despre criminalitatea acestora din urmă, sănătoşi psihic dar taraţi din punct de vedere social,
vorbesc teoriile psihosociale şi cele sociologice.
 Tematica pentru seminarii:

1. Starea de fapt. Statistici privind delincvența juvenilă

2. Teorii biologice ale constituţiei criminogene

-Teoriile somatotipului
-Teoriile genetice
-Teorii neurofiziologice
- Altele
3. Teorii psihologice privind delincvența
-Teoriile personalităţii criminale
-Teorii psihanalitice
- Altele