ELECTROCARDIOGRAMA

1) Definiţie

2) Istoric

3) Principiu

4) Electrozi şi derivaţii

5) Analiza ECG
DEFINIŢIE
Inscrierea grafica a fenomenelor bioelectrice produse in timpul
activitatii cardiace

Reprezintă înregistrarea la suprafaţa corpului a variaţiilor de

potenţial ale câmpului electric cardiac, produse de
depolarizarea şi repolarizarea celulelor miocardice
ELECTROCARDIOGRAMA
1. Definiţie

2. Istoric

3. Principiu

4. Electrozi şi derivaţii

5. Analiza ECG
ISTORIC

1791 Galvani a emis teoria ”electricităţii animale”

1792 Volta – electricitatea se datorează conţinutului organismelor

în metale şi diferenţa de concentraţie a acestora generează
curentul electric.

Entuziasm – folosirea curentului electric pentru reanimarea

unor decedaţi (studii pe criminali spânzuraţi)
ISTORIC
1887 Fiziologul britanic Augustus D. Waller din Londra a
publicat primele studii de electrocardiografie umană, realizate cu
un electrometru capilar

1889 Fiziologul olandez Willem Einthoven l-a văzut pe Waller

demonstrându-şi experimentul cu ocazia Primului Congres al
Fiziologilor din Bale. – Jimmy

1890 GJ Burch din Oxford a imaginat un dispozitiv de corectare

a oscilaţiilor electrometrului

1893 Willem Einthoven introduce termenul de

“electrocardiogramă” la întrunirea Asociaţiei Medicale Olandeze
ISTORIC

1901
Einthoven inventează un nou dispozitiv pentru înregistrarea
EKG, din electrozi din argint
1924
Willem Einthoven câştigă premiul Nobel pentru inventarea
electrocardiografului
ELECTROCARDIOGRAMA
1) Definiţie

2) Istoric

3) Principiu

4) Electrozi şi derivaţii

5) Analiza ECG
GENEZA ELECTROCARDIOGRAMEI

La nivelul ţesutului miocardic, excitaţia este iniţiată într-un

punct şi se propagă cu rapiditate de la o celulă la alta. Limita dintre
porţiunea activată (devenită electronegativă) şi cea neactivată
(rămasă electropozitivă), are în spaţiu forma unei suprafeţe,
constituind suprafaţa limitantă. Aceasta se deplasează prin inimă în
sensul undei de excitaţie, mărimea şi orientarea ei fiind într-o
permanentă schimbare.
De-o parte şi de alta a suprafeţei limitante, există un câmp
electric pozitiv şi unul negativ, luând deci naştere un dipol.
 Dipol poate fi reprezentat printr-un vector, orientat dinspre zona
electronegativă înspre zona electropozitivă şi având o mărime determinată de
diferenţa de potenţial între cei doi poli ai dipolului.
Există vectori cardiaci care corespund dipolului unei fibre
miocardice, numiţi vectori elementari; vectorii instantanei reprezintă grafic
situaţia sumării unor vectori elementari într-un anumit moment, în cursul
activităţii cardiace. Toţi aceşti vectori, se supun legilor matematice putând fi
sumaţi, deplasaţi şi măsuraţi, prin proiecţiile lor ortogonale pe anumite axe,
numite derivaţii sau conduceri.
Dacă se imaginează că în fiecare moment al activităţii cardiace, există
un alt vector instantaneu, cu o altă orientare în spaţiu şi cu o altă mărime, ei
pot fi aduşi printr-o translaţie într-un punct comun, în care în mod
convenţional îşi au originea toţi vectorii cardiaci, numit centrul electric al
inimii (0).
 În această situaţie, în timpul unui ciclu cardiac, vârfurile
vectorilor instantanei se deplasează pe o curbă închisă, în formă
de evantai, care începe şi se termină în punctul 0, numită
vectocardiogramă (VCG).
Proiecţia desfăşurată a acestei curbe în funcţie de timp, pe
o dreaptă din corpul omenesc, corespunzătoare unei derivaţii,
reprezintă electrocardiograma (ECG) înregistrată în acea
derivaţie.
În timpul activării ventriculare, vectorii instantanei translataţi în centrul electric
al inimii descriu o buclă care constituie vectocardiogramăVCG. Proiecţia
desfăşurată în funcţie de timp a acesteia pe o axă reprezintă ECG.
PRINCIPIU

Inima poate fi considerată o baterie, un generator de

curent electric inclus într-un volum conductor (corp)

Inima generează un câmp electric ce poate fi evidenţiat la

suprafaţa corpului, prin electrozi plasaţi pe tegument
GENERALITATI

Potenţialele electrice sunt produse în inimă ca suma

potentialelor generate de celulele musculare cardiace în timpul
depolarizării şi repolarizării.

La nivel celular:
Depolarizarea = modificarea potenţialului transmembranar,
determinată de deplasarea sarcinilor electrice;
Repolarizarea = refacerea potenţialului transmembranar de
repaus, indusă de deplasarea sarcinilor electrice în sens opus,
care compensează depolarizarea.
 Conducerea impulsului electric în inimă
Este realizată de către ţesutul
nodal al inimii format din:

Nodul sino-atrial

Nodul atrio-ventricular

Fasciculul Hiss

Reţeaua Purkinje
Conducerea impulsului electric în inimă

Nodul sino-atrial este

format dintr-un grup de celule
specializate, cu proprietatea de
a descărca automat impulsuri
electrice(principalul
pacemaker al inimii) aflat la
nivelul atriului drept
Conducerea impulsului electric în inimă

Mai multe căi internodale

fac legătura între NSA şi
nodul atrio-ventricular
(NAV)
Conducerea impulsului electric în inimă
NAV se continuă cu fasciculul
Hiss care se continuă mai
departe în peretele septului
interventricular:
după un scurt traiect, el se
împarte în două ramuri –
dreaptă şi stângă
la nivelul NAV are loc o
întârziere a transmiterii
impulsului electric care
permite atriilor să îşi
definitiveze contracţia şi
înainte de iniţierea
contracţiei ventriculare
Conducerea impulsului electric în inimă

Aceste fibre se continuă apoi

spre apex unde se împart în
mai multe fibre Purkinje mici
care se distribuie celulelor
contractile ventriculare
Conducerea impulsului electric în inimă
Componentele sistemului excito-conductor al inimii

Nodul SA
este pacemakerul activ al inimii⇒
determină frecvenţa cardiacă
are cea mai mare frecvenţă de
descărcare (100-110 bătăi/min)
Sub influenţa sistemului nervos
vegetativ:
-în repaus, efectul vagului este mai
puternic decat al SNVS.
-acest “tonus vagal” fiziologic
determină frecvenţa cardiacă de
repaus = 60-80 bătăi/min.
Componentele sistemului excito-conductor al inimii

Căile internodale
sunt căi de conducere specifice ale
impulsurilor de la NSA la NAV.
există trei căi internodale:
-anterioară-fasciculul Bachman:
conduce preferenţial impulsurile
AD→AS;
-mijlocie - fasciculul Wenckebach;
-posterioară - fasciculul Thorel.
Componentele sistemului excito-conductor al inimii

Fasciculul His şi reţeaua

Purkinje
Fasciculul His cu cele 2 ramuri
(dreaptă şi stângă) şi reţeaua
Purkinje au cea mai redusă rată de
descărcare (25-35 bătăi/min).
Rolul sistemului His-Purkinje: să
conducă rapid excitaţia de la NAV
la pereţii ventriculari.
ELECTROCARDIOGRAMA
1) Definiţie

2) Istoric

3) Principiu

4) Electrozi şi derivaţii

5) Analiza ECG
Tipuride înregistrări ECG
Electrodul = un conductor utilizat pentru a stabili
contactul electric cu partea nemetalică a circuitului.
Potenţialul electric al dipolului se măsoară cu electrozi
plasaţi în diferite zone ale corpului, în mod uzual pe piele.
Traseul ECG este influenţat de:
polaritatea dipolului,
distanţa de la electrod la dipol,
intensitatea câmpului electric.
Tipurile de înregistrare după plasarea electrozilor:
bipolară: ambii electrozi plasaţi în câmpul electric al inimii;
unipolară: un electrod este plasat în câmpul electric iar celălalt
în planul de potenţial 0.
DERIVAŢII
Derivaţia ECG = raportul spaţial între două puncte în care se
plasează electrozii, în câmpul electric al inimii.

Derivaţiile bipolare (standard) ale membrelor (I, II şi III) au fost

introduse în practică de catre Einthoven. Ele formează un
triunghi echilateral, cu inima localizată în centru.
Derivaţiile unipolare ale membrelor (aVR, aVL, aVF) au fost
introdusede Wilson.
Derivaţiile precordiale (V1-V6) sunt derivaţii unipolare, la care
electrodul explorator (pozitiv) este plasat pe torace, în
apropierea cordului.
Plasarea derivaţiilor şi planul explorat
Prin poziţiile electrozilor fiecare derivaţie ECG “vede”
semnalul ECG din unghiuri diferite:
-Derivaţiile membrelor culeg activitatea electrică în planul
frontal;
-Derivaţiile precordiale culeg activitatea electrică în planul
transversal.
Circuitul este închis prin dispozitive specializate
-electrocardiografe, care înregistrează semnalele, de obicei pe
hârtie.
Derivaţiile bipolare ale membrelor ( standard)
Înregistrează activitatea electrică a inimii în plan frontal.
Termenul “bipolar” înseamnă că ECG este înregistrat între doi
electrozi exploratori (+ şi -) plasaţi pe membre: braţul drept
(R), braţul stâng (L)şi piciorul stâng(F).
Cele trei derivaţii bipolare înregistrează diferenţele de
potenţial între:
-D I -braţul drept (R -) şi braţul stâng (L + );
-DII -braţul drept (R -) şi piciorul stâng (F + );
-DIII -braţul stâng (L -) şi piciorul stâng (F + ).
Derivaţiile standard ale membrelor

DI
electrodul + e plasat pe
membrul superior stâng
electrodul – e plasat pe
membrul superior drept
Derivaţiile standard ale membrelor

DII
electrodul – e plasat pe
membrul superior drept
electrodul + e plasat pe
membrul inferior stâng
Derivaţiile standard ale membrelor

DIII
 electrodul – e plasat pe
membrul superior stâng
 electrodul + e plasat pe

membrul inferior stâng

Derivaţiile unipolare ale membrelor

Înregistrează activitatea electrică a inimii în plan frontal.

Sunt “unipolare” deoarece folosesc un singur electrod explorator
(pozitiv), plasat pe un membru, conectat cu centrul inimii,
considerat ca punct de referinţă (potenţial nul).
Punctulde referinţă rezultă prin conectarea celorlalţi doi electrozi
între ei.
Derivaţia unipolară înregistrează potenţialul membrului
respectiv şi este amplificată:
- aVR -electrodul explorator este plasat pe braţul drept;
- aVL -electrodul explorator este plasat pe braţul stâng;
- aVF -electrodul explorator este plasat pe piciorul stâng.
Derivaţiile unipolare ale membrelor
aVR
perpendiculară pe DIII
culege diferenţa de
potenţial dintre R
(electrodul pozitiv) şi L şi
F legaţi împreună
(electrodul negativ)
Derivaţiile unipolare ale membrelor
aVL
perpendiculară pe DII
culege diferenţa de
potenţial dintre L
(electrodul pozitiv) şi R şi
F legaţi împreună
(electrodul negativ)
Derivaţiile unipolare ale membrelor
aVF
perpendiculară pe DI
culege diferenţa de
potenţial dintre F
(electrodul pozitiv) şi R şi
L legaţi împreună
(electrodul negativ)
Derivaţiile precordiale (V)

V1, V2, V3, V4, V5, V6

electrodul explorator (pozitiv) este plasat succesiv pe torace în
diferite zone precordiale, iar electrodul de referinţă (negativ,
electrodul central Wilson) se realizează prin unirea electrozilor
R, L şi F
explorează planul orizontal al inimii
electrodul explorator este plasat:
V1, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea
dreaptă a sternului

V2, în spaţiul 4 intercostal, pe marginea

stângă a sternului

V3, între V2 şi V4

V4, în spaţiul 5 intercostal, pe linia

medioclaviculară

V5, în spaţiul 5 intercostal, pe linia axilară

anterioară

V6, în spaţiul 5 intercostal, pe linia

medioaxilară
 Derivaţiile precordiale

Pot fi aplicate şi derivaţii suplimentare

stângi:
V7, în spaţiul 5 intercostal, pe linia axilară
posterioară stângă
V8, tot în spaţiul 5 intercostal, pe linia
scapulară medie stângă
V9, pe linia paravertebrală stângă, la
jumătatea distanţei dintre V8 şi coloana
vertebrală.

De asemenea pot fi utile pentru diagnosticul

unui infarct miocardic de ventricul drept şi
precordialele drepte: V3R, V4R, V5R şi
V6R, cu localizare simetrică cu cea a
precordialelor stângi
ÎNREGISTRAREA ELECTROCARDIOGRAMEI

Electrocardiograful este aparatul folosit pentru înregistrare, fiind format din

următoarele componente:
Sistemul de preluare a semnalului, cuprinzând electrozii, cablurile de
conectare la pacient şi un bloc de intrare care conţine rezistenţele necesare pentru
construcţia diverselor derivaţii unipolare. Electrozii sunt plăcuţe metalice, învelite
într-un material textil, umezit cu ser fiziologic.

Culorile cablurilor pentru electrozii membrelor sunt standardizate astfel:

galben - pentru mâna stângă
roşu - pentru mâna dreaptă
verde - pentru piciorul stâng
negru - pentru piciorul drept
ÎNREGISTRAREA ELECTROCARDIOGRAMEI

sistemul de amplificare a semnalului;

sistemul de afişare a semnalului, pe hârtie milimetrică sau pe

osciloscop.
Înregistrarea se poate face pe unul sau mai multe canale
simultan, în funcţie de tipul aparatului.
Tehnica de înregistrare
pacientul este aşezat în decubit dorsal, relaxat, într-o cameră cu
temperatură de confort (18-22°C), pentru a evita contracţiile
musculare anormale, care parazitează traseul cu EMG
(electromiografie - înregistrarea activităţii electrice a muşchilor
scheletici);
se fixează electrozii stabil, cu o bandă elastică (sau se plasează
electrozi autoadezivi de unică folosinţă), în punctele
menţionate;
se înregistrează curba de etalonare a voltajului. În mod uzual 1
mV = 10 mm. De pe această curbă se apreciază amortizarea
aparatului;
 se înregistrează electrocardiograma pe rând în fiecare derivaţie.
Viteza de derulare a hârtiei este în mod obişnuit de 25 mm/s
(deci 1 mm = 0.04 sec).

Aspectul curbei de etalonare a amplificării electrocardiografului. A. Corect. B. Supra-

amplificare; se amplifică în mod artificial undele mai mari şi se creează mici unde
inexistente în realitate C. Supra-amortizare; se micşorează undele şi se şterg undele mici.
ELECTROCARDIOGRAMA
1) Definiţie

2) Istoric

3) Principiu

4) Electrozi şi derivaţii

5) Analiza ECG
ANALIZA RITMULUI CARDIAC

Se referă la analiza caracteristicilor frecvenţei şi

modificărilor ritmului bătăilor cardiace. Din acest punct de
vedere este necesar să se precizeze trei elemente:
Originea ritmului cardiac este în mod normal în nodul sinusal
(NS), de unde impulsul se propagă prin atrii de sus în jos, apoi
prin nodul atrioventricular (NAV) şi fasciculul His la
ventriculi.
 Criteriile de recunoaştere a ritmului sinusal sunt
următoarele:
– unda P prezentă în faţa fiecărui complex QRS;
– morfologia undei P se menţine constantă pentru toate
revoluţiile cardiace din aceeaşi derivaţie;
– distanţa dintre undele P se menţine constantă; sunt acceptate
totuşi mici diferenţe între aceste distanţe, legate de fazele
mişcărilor respiratorii (aritmie respiratorie)
– undele P sunt pozitive în D2 şi aVF, semnificând conducerea de
sus în jos a excitaţiei în atrii;

Patologic, ritmurile diferite de cel sinusal, se includ în

categoria aritmiilor. După originea lor acestea pot fi atriale (cu
altă origine decât NS), joncţionale sau ventriculare.
Regularitatea ritmului cardiac

Regularitatea ritmului cardiac se apreciază pe baza

distanţei dintre undele R succesive.
Dacă distanţa se menţine constantă, ritmul este regulat, iar
dacă se modifică de la un ciclu cardiac la altul, ritmul este
considerat neregulat. Neregularitatea ritmului cardiac poate fi
periodică, atunci când pe un ritm regulat se suprapun bătăi
suplimentare (de exemplu extrasistole atriale sau ventriculare)
sau absolută (de exemplu fibrilaţie atrială sau ventriculară).
Frecvenţa cardiacă
Frecvenţa cardiacă - este dată de numărul revoluţiilor
cardiace dintr-un minut. Atunci când viteza de derulare a
hârtiei este de 25 mm/s, se aplică formula:
 Aprecierea rapidă a frecvenţei, se poate face folosind rigle
speciale de calcul sau conform metodei de apreciere a frecvenţei
cardiace:
Hârtia milimetrică a ECG are la distanţe de 5 mm o linii mai
groase. Se caută o undă R situată în dreptul unei asemenea linii şi se
urmăreşte unde apare următoarea undă R. La o viteză de derulare a
hârtiei de 25 mm/s, dacă următoarea undă R cade pe prima linie
groasă, frecvenţa este de 300/min, dacă ea cade pe a doua linie
groasă, este de 150/min, ş.a.m.d.
 Normal: 60-80/min. Valorile mai scăzute definesc bradicardia,
iar cele mai crescute tahicardia.

În caz de ritm cardiac neregulat, este necesar să se calculeze

frecvenţa medie pe o porţiune mai lungă de traseu, cuprinzând mai
multe revoluţii cardiace succesive.
Caracteristicile parametrilor ECG
Reprezentarea ECG a fiecărui
ciclu cardiac conţine:
-unde: P, Q, R, S, T şi U
(deflexiuni pozitive sau
negative).
-segmente: porţiunile cuprinse
între unde.
-intervale: includ segmente şi
unde.
Traseul ECG este înregistrat în
condiţii standard, cu:
-amplitudinea: 1mm=0.1 mV şi
durata:1mm=0.04 s.
Unda P Reprezintă depolarizarea atriilor, iniţiată
în atriul drept (AD) la nivelul NS şi
propagată apoi în atrii de sus în jos şi de
la dreapta spre stânga.

Durata este în mod normal de 0.08-0.10

sec.

Amplitudinea nu depăşeşte în mod

normal 0.25-0.30 mV (2.5-3 mm) în
derivaţia unde unda P se înscrie cea mai
amplă (de obicei în D2).
Unda P
Forma este în mod normal rotunjită, înscriindu-se pe traseu cu
o linie ceva mai groasă (undă lentă). Uneori poate fi discret bifidă,
ca expresie a asincronismului de depolarizare a celor două atrii. În
derivaţia V1, al cărei electrod explorator este plasat în dreptul
atriilor, unda P se poate înscrie în mod normal bifazică, prima parte
pozitivă reprezentând depolarizarea AD, a doua parte, negativă,
reprezentând depolarizarea AS. Amplitudinea oricărei din cele două
faze nu depăşeşte în mod normal 1.5 mm.
Unda P - Patologic
Unda P poate fi înlocuită de unde f, mici, neregulate, în
fibrilaţia atrială sau de unde F, mici, regulate, "în dinţi de
fierăstrău", în flutterul atrial.
FIBRILAŢIA ATRIALĂ

FLUTTERUL ATRIAL
Unda P - Patologic
Unde P cu durată crescută şi net bifide, apar în
supraîncărcările atriale stângi ("P mitral").
Unda P - Patologic
Concomitent, forţa terminală negativă a undei P în
derivaţia V1 este crescută. Unde P înalte şi ascuţite apar în
supraîncărcările atriale drepte ("P pulmonar"). Concomitent,
faza iniţială, pozitivă, a undei P în derivaţia V1 este mai amplă.
SEGMENTUL PQ

Reprezintă întârzierea stimulului

electric la nivelul joncţiunii
atrioventriculare.

Durata normală este cuprinsă

între 0.02-0.12 sec (în medie 0.07
sec), poziţia sa fiind izoelectrică.
INTERVALUL PQ
Reprezintă timpul necesar conducerii
impulsului electric de la NS la ventriculi.
Durata este în mod normal cuprinsă între
0.12-0.21 sec. Variază fiziologic în funcţie de
vârstă (mai scăzută la tineri) şi frecvenţa
cardiacă (scade în tahicardie).
Patologic: Intervalul PQ cu durata sub
0.12 sec se întâlneşte în sindroamele de pre-
excitaţie ventriculară, în care impulsul electric
trece de la atrii la ventriculi pe căi care ocolesc
NAV. Intervalul PQ cu durata peste 0.21 sec se
întâlneşte în blocurile atrioventriculare.
Complexul QRS

Reprezintă depolarizarea
ventriculară, care începe cu porţiunea
stângă a septului interventricular şi apoi
se propagă în ventriculi de la vârfuri spre
baze şi de la endocard spre epicard
Durata se măsoară la nivelul
liniei izoelectrice, fiind normală sub 0.12
sec.
Amplitudinea: minimum 5 mm
in derivaţiile standard şi minimum 10
mm în precordiale
Complexul QRS - semnificaţia undelor
 Denumirea undelor complexului QRS
Complexul QRS

Forma complexului QRS este în mod normal cu vârfuri ascuţite, fiind format din
mai multe unde, pozitive sau negative marcate prin literele Q,R,S.
Se folosesc litere mari (Q,R,S) pentru deflexiunile de peste 3 mm şi litere mici
(q,r,s) pentru cele inferioare acestei dimensiuni.
Prima undă pozitivă este marcată cu litera R; următoarele unde pozitive sunt
denumite R', R". Dacă deflexiunea negativă dintre cele două vârfuri R nu depăşeşte linia
izoelectrică, nu se consideră două unde R, ci un R bifid.
Unda negativă care precede prima undă R poartă numele de undă Q. Undele
negative care urmează primei unde pozitive sunt denumite S, S'.
Dacă nu se înscrie nici o undă pozitivă, complexul fiind în totalitate negativ, el este
denumit QS. Această undă QS poate prezenta o crestătură pe panta ascendentă sau
descendentă; numai când aceasta depăşeşte linia izoelectrică este interpretată drept undă R.
Complexul QRS - Patologic
În hipertrofiile ventriculare, AQRS este deviat în direcţia
ventriculului hipertrofiat.
În blocurile de ramură, durata complexului QRS este crescută,
iar AQRS este deviat în direcţia ramurii blocate. De asemenea, se
modifică forma complexului QRS, apărând unde R bifide, în V2 în
cazul blocului de ramură dreaptă şi în V5 în cazul blocului de
ramură stângă.
Extrasistolele ventriculare se înscriu sub forma unor complexe
QRS mult lărgite şi deformate, care se interpun periodic peste ritmul
cardiac de bază.
Unda Q patologică este cea care depăşeşte ca durată 0.04 sec şi
1/4 din amplitudinea undei R de însoţire; este semnul
electrocardiografic al infarctului miocardic.
SEGMENTUL ST

Reprezintă prima fază a

repolarizării ventriculare (repolarizarea
lentă).
Durata segmentului ST este lipsită
de importanţă practică, iar poziţia sa este
în mod normal izoelectrică. Deviaţiile de
până la 1 mm în V1, V2 şi până la 2 mm
în celelalte derivaţii se consideră ca fiind
normale.
SEGMENTUL ST - Patologic
Patologia segmentului ST cuprinde deviaţiile acestuia (sub- sau
supradenivelări), ele fiind în general expresia unor tulburări severe
ale circulaţiei coronariene (noţiunea electrocardiografică de
"leziune").

Trei tipuri de subdenivelare a segmentului ST:

A. Ascendent, B. Orizontal, C. Descendent; ultimele două sunt caracteristice pentru
modificarea electrocardiografică de tip "leziune"
Unda T Reflectă repolarizarea ventriculară
(epicard →endocard);
Aspect: rotunjită, asimetrică, cu panta
descendentă mai abruptă;
Sens: concordant cu complexul QRS
- pozitivă în majoritatea derivaţiilor;
- negativă: aVR+/-în DIII, aVF, V1
Amplitudine <1/3QRS(<6 mm);
Durata: 0,13-0,30 sec;
Modificată de factori:
- fiziologici: T înalt, asimetric (precordiale);
- factori umorali(↓PO2 , Ca++, K+).
Unda T - Patologic

Patologia undei T este caracteristică tulburărilor de circulaţie

coronariană, modificările fiind desemnate cu termenul
electrocardiografic de "ischemie". Ele cuprind fie creşterea în
amplitudine (peste 1/2 din R), fie dimpotrivă, scăderea amplitudinii
sau chiar negativarea undei T, ea devenind în mod caracteristic
simetrică.
De asemenea unda T se modifică în diselectrolitemii, fiind mai
amplă în hiperpotasemie şi mai mică în hipopotasemie.
INTERVALUL QT

Reprezintă sistola electrică ventriculară

care se măsoară de la începutul undei Q până la
sfârşitul undei T. Durata normală depinde de
frecvenţa cardiacă, fiind calculată pe baza unor
formule sau tabele; uzual este considerat
normală dacă nu depăşeşte 50% din durata R-R.
Patologic, intervalul QT este prelungit în
hipercalcemie, hiperpotasemie şi mai scurt în
hipocalcemie; anumite medicamente
antiaritmice modifică durata intervalului QT.
Unda U Reprezintă o mică deflexiune care
urmează undei T, care este generată de
postpotenţiale dezvoltate în anumite
regiuni ale miocardului ventricular.
Durata normală este între 0.15 şi
0.25 sec, iar amplitudinea este sub 2 mm.
Forma undei U este rotundă, având
acelaşi sens cu unda T din derivaţia
respectivă.
Patologic, unda U poate deveni
foarte amplă în hipopotasemie sau în unele
cazuri de hipertrofie ventriculară, sau se
poate negativa, mai ales în urma efortului
în tulburările de circulaţie coronariană.
Utilitatea ECG
Când îmbătrâneşti, nu mai ai inimă, ai cord !!!