CURS DE PREGĂTIRE PSIHOPEDAGOGICĂ PENTRU GRADUL II

11 iulie 2020

Facultatea de Științe ale Educației, Științe Sociale și Psihologie

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic (DPPD)
Conf.univ.dr.Mihaela Gabriela NEACȘU
 TEMA I.

 Educația, învățământul și societatea cunoașterii în sec. XXI:

context, tendințe, reforme.

 Documente și strategii UE și CE (Lisabona, Bologna,

Copenhaga, Berlin).
 Societatea cunoașterii (Knowledge Society)/
Societatea bazată pe cunoaștere (Knowledge-based society)

• Societatea informațională bazată pe cunoaștere și dezvoltare durabilă;

• Creșterea explozivă a informației digitale prin intermediul produselor tehnologiei informa ției și
comunicațiilor;

• Societatea informațională bazată pe cunoaștere înseamnă mai mult decât progresul tehnologiei și a
aplicațiilor informaticii și comunicațiilor, ea integrând și dimensiunile:

socială (cu impact asupra îngrijirii sănătății, solidarită ții și protectiei sociale, muncii și pie ței muncii,
educației și formării continue etc);

ambientală (cu impact asupra utilizării resurselor și protectiei mediului);

culturală (cu impact asupra conservării și dezvoltarii patrimoniului cultural na țional și interna țional, a
promovarii pluralismului cultural etc);

economică (cu dezvoltarea unor noi paradigme ale economiei digitale și ale noii economii bazate pe
cunoaștere, inovare, cultură antreprenorială și managerială, educa ție a cetă țeanului și a consumatorului)
 Caracteristici esențiale ale societății cunoașterii (D.Schilirò, 2012, pp.45-46)
1. Investiția crescută în producerea și exploatarea cunoașterii, în dezvoltarea capitalului uman și organizațional ca
bază a avantajului competitiv, ceea ce conduce la o extindere și o aprofundare a cunoașterii științifice și a
adevărului despre existență;
2. Utilizarea în folosul tuturor a unor informații și tehnologii de comunicații ieftine, puternice și universale.Aceasta
este posibilă datorită unei diseminări fără precedent a cunoașterii de către toți cetățenii prin mijloace noi (TIC).
3. Dezvoltarea industriilor și a ocupațiilor bazate pe cunoaștere adică susținerea unei economii în care procesul de
inovare (asimilarea și folosirea cunoașterii pentru a crea noi produse și servicii)devine determinant.
4. Rolul cheie al inovațiilor, care vine din succesul exploatării cercetării întreprinse (producerea de cunoaștere
tehnologică nouă prin inovare) și din gama largă de inovări, în planul dezvoltării, marketingului și modificărilor
organizaționale;
5. Învățarea interactivă și dezvoltarea profesională continuă constituie cheia performanțelor firmelor, regiunilor și
națiunilor;
6. Nevoie de a alinia mai bine investițiile publice cu nevoile economiei bazate pe cunoaștere, în special în
susținerea cercetării-dezvoltării, a științei și tehnologiei, a educației superioare, a politicilor publice și de
afaceri.
7. Universitățile au un rol foarte important ca actori în promovarea cercetării-dezvoltării și ca agenți de difuzare și
regenerare a cunoașterii, astfel încât este mai important decât oriunde rolul instituțiilor de cunoaștere și
sectorul de înaltă educație ca generatori de capital uman și producători de inovație.
(sursa: ,,Knowledge Based Economies and the Institutional Environment” in Theoretical and Practical Research in Economic Fields 1(5), vol.III)

PROMOVAREA CELOR 4 PILONI AI SOCIETĂȚII CUNOAȘTERII:

1. EDUCAȚIA
2. CERCETAREA
3 .DEZVOLTAREA
4. INOVAREA
 Educația în societatea cunoașterii

• În societatea cunoașterii se promovează modelul de școală creativă.

• Educația este elementul cheie în societatea bazată pe cunoaștere.
• Educația este abordată astăzi în strânsă legătură cu problematica lumii
contemporane, care s ecarcaterizează rpin multiple transformări survenite în toate
domeniile vieții.
• În educație se reflectă toate evoluțiile înregistrate la nivel de sistem social global, în
plan economic, politic, cultural, comunitar.
• Educația joacă un rol decisiv în perspectivele și șansele în viață ale tinerilor și
stabilește bazele pentru împlinirea personală a elevilor în viața civică și socială, pe
piața muncii și în viața lor privată.O educație școlară de înaltă calitate, favorabilă
incluziunii și echitabilă devine o realitate pentru toți elevii reprezintă o prioritate de
vârf care influențează progresul social european și creșterea durabilă în viitor.
• necesitatea unor abordări moderne ale predării, învățării și guvernanței sistemelor de
educație școlară, care să se bazeze pe progresele în domeniul științelor învățării și să
ajute școlile să răspundă cerințelor educaționale aflate în continuă schimbare ale
elevilor, ale societății și ale pieței muncii, precum și celor generate de evoluțiile
digitale și tehnologice.
• necesitatea de a promova echitatea, egalitatea și incluziunea în și prin educația
școlară, întrucât contextul socio-economic este în continuare un puternic factor de
influență asupra rezultatelor școlare ale elevilor;
• necesitatea de a investi în cadrele didactice și directorii școlilor ca factori
determinanți puternici ai rezultatelor elevilor, precum și de a-i sprijini în vederea
asumării responsabilității și a obținerii unui echilibru mai bun între autonomia
profesională și răspundere;
 CEI PATRU PILONI AI EDUCAȚIEI
Raportul J.Delors
 Capacitatea de a învăţa: Comoara din noi.
Raportul UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul XXI

1. A ÎNVĂȚA SĂ ȘTII -îmbinând cunoştinţe generale suficient de cuprinzătoare cu posibilitatea

de a aprofunda un număr restrâns de discipline. Aceasta înseamnă şi a învăţa cum să
acumulezi cunoştinţe, pentru a profita de oportunităţile pe care educaţia ţi le pune la
dispoziţie de-a lungul întregii vieţi.
2. A ÎNVĂȚA SĂ FACI-nu doar pentru a dobândi o anumită calificare profesională ci, într-un
sens mai larg, competenţa de a face faţă unei varietăţi de situaţii şi de a fi capabil de a
lucra în echipă. A învăţa să faci înseamnă şi adaptarea la diferite contexte sociale cu care
se confruntă tinerii şi la experienţa pe care o acumulează fie ca rezultat al unui context
local sau naţional, fie într-o instituţie de învăţământ.
3. A ÎNVĂȚA SĂ TRĂIEȘTI ÎMPREUNĂ CU CEILALȚI-prin cultivarea empatiei faţă de ceilalţi,
angajarea în proiecte comune, capacitatea de a rezolva conflicte, în spiritul respectării
valorilor pluralismului, al înţelegerii reciproce şi al păcii.
4. A ÎNVĂȚA SĂ FII- pentru a-ţi dezvolta personalitatea şi a fi capabil să acţionezi cu o
autonomie crescută, judecând prin prisma propriilor concepţii şi asumându-ţi
răsponsabilitatea.
• Societatea cunoașterii conferă noi dimensiuni procesului învățării, care nu mai este localizat exclusiv în
instituții de învățământ, ci se transferă în contexte noi de învățare informală și non-formală prin
îmbogățirea experiențelor de învățare, sprijinind totodată utilizarea eficace a tehnologiilor digitale și
încurajând activitățile care asociază învățarea cu experiența din viața reală, de exemplu printr-o
învățare bazată pe proiecte și pe rezolvarea de probleme, prin acumularea de experiență la locul de
muncă sau prin participarea la activități comunitare locale.
• În era globalizării, educația își asumă obiective precum:
 Formarea competenței de prognozare a evenimentelor și a rezultatelor;
 Promovarea dialogului culturilor și a unei civilizații cross-culturale;
 Dezvoltarea unui sistem eficient al educației permanente, ca o condiție a utilizării valoroase a
potențialului uman;
 Orientarea individului spre o cunoaștere problematologică și formarea personalității creative;
 Învățarea integrată, bazată pe probelemele principale ale existenței umane și ale dezvoltării civilizației
ca totalitate a culturilor;
 Elaborarea unor tehnologii eficiente în vederea integrării cunoaștințelor în condițiile informatizării
accelerate, acumulării rapide, învechirii și înnoirii cunoaștințelor;
 Formarea unei viziuni asupra lumii ca un tot unitar, în care starea unuia depinde de starea celorlalți.
 Creșterea schimburilor educaționale, internaționalizarea curriculumului, schimbările produse sub
impactul sporit al tehnologiilor informaționale și comunicaționale sunt realități incontestabile ale lumii
contemporane, argumente care susțin faptul că globalizarea este o realitate mondială.
 Dezvoltarea de noi instrumente de educație, de produse educative noi, iar rețelele virtuale de învățare
care concurează cu educația tradițională ar putea duce la transformarea radicală a școlii în viitor.
 sprijinirea motivației elevilor, a competenței acestora de a învăța cum să învețe și a asumării procesului
de învățare, precum și promovarea în rândul elevilor a posibilităților de exprimare, a dialogului
democratic și a participării la viața școlară;
 investirea în sprijin la momentul oportun și în mod adaptat pentru elevii cu nevoi educaționale speciale,
pentru cei care provin din medii defavorizate și pentru cei expuși unui risc deosebit, prin folosirea unei
game largi de mijloace, inclusiv prin asigurarea unui acces mai bun la medii favorabile incluziunii și prin
axarea pe momentele de tranziție din cadrul sistemului de învățământ și de la sistemul de învățământ
la piața muncii;
• Predarea centrată pe elev;
• Educația colaborativă;
• Învățarea contextualizată;
• Școlile integrate în comunitate/societate;
• Democratizarea învățământului;
• Informatizarea învățământului;
• Egalitatea șanselor la educație;
• Asigurarea unui învățământ de calitate;
• trunchi comun de cultură generală, ca ofertă socială destinată
întregii populații până la vârsta de 16 ani;
• transmiterea cunoștintelor și a respectului pentru patrimoniul cultural
și istoric național și universal;
• pregătirea copilului pentru viață, pentru adaptarea la o lume în
schimbare;
• motivarea elevilor pentru a continua să învețe permenant în
condițiile unei lumi în schimbare
 Elevii trebuie să dobândească o gamă de abilități/competențe necesare
pentru a reuși într-o lume modernă și globalizată;
 Elevii trebuie să primească o educație personalizată, care le permite să își
atingă potențialul maxim;
 Elevii trebuie să relaționeze cu comunitățile lor, personal și digital și să
interacționeze cu oameni din culturi diferite;
 Elevii trebuie să învețe pe tot parcursul vieții.

Realizarea acestei viziuni necesită o transformare fundamentală în 4 direcții:

 abilitățile secolului XXI -seturi de competențe formate;

 pedagogia secolului XXI - predarea eficientă pentru achiziționarea acestor
abilități/competențe;
 Tehnologia integrată în educație-valorificată într-o serie de aplicații eficiente
pentru educația digitală;
 Direcții și priorități de dezvoltare
pentru învățământul preuniversitar - 2020
 Asigurarea accesului egal și a participării la educație pentru fiecare copil din România;
 Dezvoltarea educației timpurii;
 Asigurarea calității la toate nivelurile de educație și formare profesională;
 Dezvoltarea  invățământului profesional și tehnic;
 Susținerea învățământului în limbile minorităților naționale;
 Asigurarea şi modernizarea bazei materiale;
 Digitalizarea învățământului;
 Formarea cadrelor didactice și îmbunătățirea managementului școlar;
 Finanțarea corespunzătoare a sistemului de educație și formare profesională;
 Îmbunătățirea tranziției de la învățământul secundar superior la cel terțiar;
 Susținerea consilierii și orientării școlare;
 combaterea violenței în școli;
 Dezvoltarea dimensiunii internaționale a învățământului românesc 
 Direcții și priorități de dezvoltare
ale învățământului superior - 2020

 Asigurarea cadrului normativ pentru funcționarea optimă a sistemului

de învățământ superior;
 Asigurarea accesului egal și a participării în învățământul superior;
 Creșterea calității programelor de studii și a competitivității
universităților;
 Corelarea programelor de studii universitare cu cerințele angajatorilor;
 Dezvoltarea dimensiunii internaționale a învățământului superior;
 Finanțare predictibilă, consolidarea bazei materiale, utilizarea noilor
tehnologii, dezvoltarea și integrarea sistemelor informatice;
 Guvernanță profesionistă și transparență, descentralizare, autonomie
și responsabilitate.
 Convenția de la Lisabona (1997)

• este convenția cu privire la recunoașterea atestatelor obținute în învățământul

superior în statele din regiunea Europei.
• Recunoașterea calificarilor care ofera acces la invatamantul superior
• Recunoașterea perioadelor de studii și a calificarilor de invatamant superior
• recunoasterea atestatelor deținute de refugiati, persoane strămutate deportate și de
persoane aflate în situația de refugiat
•  informații privind evaluarea instituțiilor și a programelor de învățământ superior
• Informații despre probleme privind recunoașterea
• Mecanisme de punere în aplicare:
 Comitetul Convenției cu privire la recunoașterea atestatelor obținute în învățământul
superior în statele din regiunea Europei;
  Rețeaua europeană de centre naționale de informații privind mobilitatea și
recunoașterea universitară (ENIC)

 
 DECLARAȚIA DE LA BOLOGNA (1999)

• Procesul /Agenda Bologna = declarația comună miniștrilor educației din Europa din 29 de țări europene
• Decizii luate cu privire la spațiul european al învățământului superior pentru asigurarea unei mai bune
compatibilități și a unei comparabilități a sistemelor de învățământ superior.
• Obiective:
 Adoptarea unui sistem de diplome ușor de comparat și de recunoscut, prin implementarea ideii de supliment la
diplomă, în vederea promovării angajabilității cetățenilor Europei și a competitivită ții internationale a sistemului
de învățământ superior.
 Adoptarea unui sistem bazat în mod esential pe două cicluri, de "undergraduate" și "graduate". Accesul la al
doilea ciclu necesită completarea cu succes a studiilor din primul ciclu, care ar putea dura cel pu țin 3 ani.
 Diploma primită după absolvirea primului ciclu va fi relevantă pentru pia ța de muncă europeană (un nivel anume
de calificare).
 Stabilirea unui sistem de credite echivalent cu sistemul ECTS. Creditele ar putea fi ob ținute și în contexte care
nu implică învățământul superior, care includ învățarea pe tot parcursul vieții.
 Promovarea mobilității prin depașirea obstacolelor către exercițiul efectiv al circulației libere.
 Promovarea cooperării europene în asigurarea calității unei viziuni legate de ideea de a dezvolta criterii și
metodologii comparabile.
 Promovarea dimensiunilor europene legate de învă țământul superior, mai ales în ceea ce prive ște dezvoltarea
curriculară, cooperarea inter-instituțională, schemele de mobilitate și programele integrate de studiu, formare și
cercetare.
• Din partea României, ministru semnatar a fost domnul prof.univ.dr. Andrei Marga.
 DECLARAȚIA DE LA COPENHAGA ( 2002)

privind întărirea cooperării europene în domeniul formării profesionale;

Priorități:
Consolidarea dimensiunii europene în domeniul educației și formarii profesionale, cu scopul
îmbunătățirii cooperării strânse care să faciliteze și să promoveze mobilitatea și dezvoltarea cooperării
inter-institutionale, parteneriatele și alte inițiative transnaționale, toate acestea pentru a accentua
profilul european al educației și formării profesionale în context international, astfel încât Europa să fie
recunoscută ca punct de referință mondial pentru cei care învață.
Creșterea transparenței în domeniul educației și formării profesionale prin implementarea și
rationalizarea rețelelor și a mijloacelor de informare, inclusiv integrarea instrumentelor existente: CV
european, completări ale certificatelor sau diplomelor, cadrul european comun de referință pentru limbi
și EUROPASS.
Consolidarea politicilor, sistemelor și practicilor care sprijină informarea,consilierea și orientarea, în
special în ce privește accesul la educatie și formare și transferabilitatea și recunoașterea
competențelor și a calificărilor, pentru a sprijini mobilitatea geografică și ocupaționala a cetățenilor din
Europa.
Recunoașterea competențelor și a calificarilor
Elaborarea unui set comun de principii privind validarea învățării non-formale și informale, în scopul
asigurării unei mai mari compatibilități între abordările din diferite țări și de la diferite niveluri.
Promovarea cooperării în domeniul asigurării calității, punându-se accentul în special pe schimbul de
metode și modele, precum și pe criterii și principii comune ale calității în formarea profesională.
Luarea în considerare a nevoilor de învățare ale profesorilor și formatorilor în toate formele de educație
și formare profesională.
 COMUNICATUL DE LA BERLIN (2003)
 Formarea SPAȚIULUI EUROPEAN DE ÎNVĂȚĂMÂNT SUPERIOR
 Principii și priorități:
 Asigurarea calității pâna în anul 2005
 Adoptarea unui sistem bazat în esență pe două cicluri (licență+masterat) cu includerea nivelul
doctoral ca al treilea ciclu -un cadru de calificări comparabile și compatibile pentru sistemele de
învățământ superior.
 Promovarea mobilității studenților, a personalului academic și administrativ
 Implementarea sistemului de credite (ECTS) în facilitarea mobilității studenților și în dezvoltarea
curriculumului internațional
  Recunoașterea titlurilor, adoptarea unui sistem de titluri comparabile și bine definite; începând cu
anul 2005 fiecare absolvent va primi suplimentul la diploma automat și fără plată. Acest document
trebuie emis într-o limbă de largă circulație europeană.
 Studentii sunt participanți cu drepturi depline la guvernarea învatamântului superior
 Studenților să li se ofere condiții adecvate de studiu și de trai pentru ca aceștia să-și poata finaliza
cu succes studiile ,fără obstacole de ordin social sau economic.
 necesitatea colectării unor date comparabile referitor la situatia economică și socială a studentilor.
 Promovarea dimensiunii europene în învățământul superior:  spațiul european de învatamânt
superior și spatiul european de cercetare - doi stâlpi ai societatii bazate pe cunoaștere.
 Educatia continuă
 importanta cercetării și a pregatirii în domeniul doctoral și promovarea interdisciplinarității în
menținerea și îmbunatatirea calității învățământului superior și în asigurarea competitivității
învatamântului superior european.
 o mobilitate crescândă la nivel doctoral si postdoctoral.
 intensificarea și întărirea parteneriatelor între instituțiile de învățământ
 continuitatea procesului Bologna în peste 40 de tări europene
 
 Tema II.

 Managementul calității în educaţie.

 Domenii, criterii, standarde și mecanisme de asigurare a calită ții
procesului și sistemului de învățământ din Romania
 Despre calitate, în general...

• Valoarea pe care indivizii, comunitătile și societatea o acordă produselor si

serviciilor educaționale precum și educaţiei în ansamblul ei.
• Definită, în primul rând, de clienții/beneficiarii serviciilor educaţionale.
• Construită pe valori împărtășite.
• Produsă în primul rând de oameni.
• Asigurată printr-un sistem explicit de principii, criterii, standarde și indicatori.
• Definită prin negociere între școală si comunitate si asumată în parteneriat.
• În permanentă evoluție și transformare, în funcție de nevoile indivizilor,
comunităţilor și societăţii.
 Despre calitatea educației, în special...

• „ansamblul de caracteristici ale unui program de studiu

si ale furnizorului acestuia, prin care sunt îndeplinite
aşteptările beneficiarilor, precum şi standardele de
calitate”. [art.3 (1)/Legea asigurării calităţii educaţiei
-OUG nr. 75/2005 privind asigurarea calităţii educaţiei cu
modificările şi completările, aprobată prin Legea
nr.87/2006]
 Managementul calității în educaţie

• crearea unor mecanisme, instrumente, sisteme şi proceduri prin care

este asigurată calitatea educaţiei, la nivel de micro -şi macrosistem;

• sistem de management orientat pe calitate, extins la toate activităţile

desfăşurate într-o organizație şi bazat pe o cultură şi o filosofie de
organizaţie în spiritul calităţii, pe participarea tuturor salariaţilor,
urmărindu-se asigurarea succesului pe termen lung, prin satisfacerea
deplină a clienţilor şi obţinerea de avantaje pentru toate părţile
implicate - ISO 9000:2000

• Legea asigurării calităţii educaţiei - OUG nr. 75/2005 privind

asigurarea calităţii educaţiei cu modificările şi completările, aprobată
prin Legea nr.87/2006
 Art. 10 - Asigurarea calității educației se referă la următoarele domenii și criterii

A. Capacitatea institutională, care rezultă din organizarea internă din infrastructura disponibilă, definită prin următoarele
criterii:
a) structurile instituționale, administrative și manageriale;
b) baza materială si optimizarea utilizării bazei materiale;
c) resursele umane și capacitatea institutiei de atragere a resurselor umane externe institutiei si din afara tarii, în
conditiile legii;
B. Eficacitatea educațională, care constă in mobilizarea de resurse cu scopul de a se obtine rezultatele asteptate ale
învățării, concretizată prin urmatoarele criterii:
a) continutul programelor de studiu;
b) rezultatele invatarii;
c) angajabilitate;
d) activitatea financiara a organizatiei;
C. Managementul calității, care se concretizeaza prin urmatoarele criterii:

a) strategii si proceduri pentru asigurarea calitatii;

b) proceduri privind initierea, monitorizarea si revizuirea periodica a programelor si activitatilor desfasurate;
c) proceduri obiective si transparente de evaluare a rezultatelor invatarii, inclusiv de catre studenti;
d) proceduri de evaluare periodica a calitatii corpului profesoral;
e) accesibilitatea resurselor adecvate invatarii;
f) baza de date actualizata sistematic, referitoare la asigurarea interna a calitatii;
g) transparenta informatiilor de interes public, inclusiv cele privitoare la programele de studii si, dupa caz, certificatele,
diplomele si calificarile oferite;
h) functionalitatea structurilor de asigurare a calitatii educatiei, conform legii;
i) acuratetea raportarilor prevazute de legislatia în vigoare
Conceptele cheie privind calitatea și managementul calității în educație

• Criteriul = un aspect fundamental de organizare şi funcţionare a

unei organizaţii furnizoare de educaţie.

• Indicatorul de performanţă = un instrument de măsurare a

gradului de realizare a unei activităţi desfăşurate de o organizaţie
furnizoare de educaţie prin raportare la standarde, respectiv la
standarde de referinţă.

• Calificarea = rezultatul învăţării obţinut prin parcurgerea şi

finalizarea unui program de studii profesionale sau universitare.

• Standardele reprezintă descrierea cerinţelor formulate în termen de

reguli sau rezultate, care definesc nivelul minim obligatoriu de
realizare a unei activităţi în educaţie.
 Standardele (art.9)
Standarde:
 de autorizare =descrierea cerinţelor, formulate în termen de reguli sau rezultate,
care definesc nivelul minim obligatoriu de realizare a unei activităţi în educaţie.
 Standardul de referință reprezintă descrierea cerintelor care definesc un nivel
optimal de realizare a unei activități de către o organizație furnizoare de educație,
pe baza bunelor practici existente la nivel național, european sau mondial. Acestea
sunt standarde de acreditare şi evaluare periodică.Standardele de acreditare
sunt standarde naţionale, care se aplică învăţământului preuniversitar de stat şi
particular şi se referă la domeniile prevăzute de art. 10 din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 75/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/2006.
 Pentru fiecare domeniu sunt definite subdomenii, pentru fiecare subdomeniu sunt
formulaţi indicatori, iar la fiecare indicator sunt definiţi descriptori.
 Descriptorii sunt enunţuri care stabilesc, în mod concret şi observabil, cerinţele
minime pe care organizaţia furnizoare de educaţie trebuie să le îndeplinească,
pentru fiecare indicator, în vederea acreditării.
 Există standarde de calitate, aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 21/2007 şi
standarde de referinţă, aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 1534/2008, generale,
valabile pentru toate unităţile de învăţământ preuniversitar, de stat şi particular.
• Metodologia ARACIP (anexa 1-OMECTS nr.6517/19.12.2012) numeşte
principiile generale ale implementării sistemului naţional de management şi
asigurare a calităţii (art.5 alin.2) pe care se fundamentează o educaţie de
calitate:

• este centrată pe clienţii şi beneficiarii actului educaţional;

• este oferită de instituţii responsabile;
• este orientată pe rezultate ;
• respectă autonomia individuală şi are la bază autonomia instituţională.
• este promovată de lideri educaţionali;
• asigură participarea actorilor educaţionali şi valorizarea resursei umane;
• se realizează în dialog şi prin parteneriat cu instituţii, organizaţii, cu
beneficiarii direcţi şi indirecţi de educaţie;
• se bazează pe inovaţie şi pe diversificare;
• abordează procesul educaţional unitar, în mod sistemic;
• are ca obiectiv îmbunătăţirea continuă a performanţelor;
• promovează interdependenţa între furnizorii şi beneficiarii implicaţi în oferta
de educaţie.
Mecanisme de asigurare a calității procesului și sistemului de învățământ din Romania

• Art. 11. - (1) La nivelul fiecarei organizații furnizoare de educație din Romania
se înființează Comisia pentru evaluarea si asigurarea calității (CEAC).

• Art. 12. – Atribuțiile CEAC sunt:

a) coordonează aplicarea procedurilor și activităților de evaluare si asigurare a

calitatii, aprobate de conducerea organizației furnizoare de educatie, conform
domeniilor și criteriilor prevăzute la art. 10;

b) elaborează anual un raport de evaluare interna privind calitatea educației în

organizatia respectivă. Raportul este adus la cunoștința tuturor beneficiarilor
prin afișare sau publicare;

c) formulează propuneri de îmbunătățire a calității educației;

 OUG nr. 75/2005 privind asigurarea calitatii educatiei cu modificarile si completarile,
aprobate prin Legea nr.87/2006

 
• ART.3 (3)- Asigurarea calității educației este realizată printr-un ansamblu de acțiuni
de dezvoltare a capacității institutionale de elaborare, planificare și implementare de
programe de studiu, prin care se formează încrederea beneficiarilor ca organizația
furnizoare de educație îndeplineşte standardele de calitate. Asigurarea calității
exprimă capacitatea unei organizații furnizoare de a oferi programe de educaţie, în
conformitate cu standardele anunțate. Aceasta este astfel promovată încât să conducă
la îmbunătățirea continuă a calității educației.

• ART.8 (2) Calitatea în educație este asigurată prin următoarele procese:

a) planificarea și realizarea efectivăa rezultatelor așteptate ale învățării;

b) monitorizarea rezultatelor;
c) evaluarea internă a rezultatelor;
d) evaluarea externă a rezultatelor
 Pentru evaluarea externă a calității -art. 14.

• ARACIP
• ARACIS
• Evaluarea externă poate fi efectuata și de alte
agenții de evaluare a calității autohtone sau
internaționale
 Atribuții ARACIP –art.24
ARACIP este instituție publică, de interes național, în subordinea Ministerului Educatiei si Cercetarii, cu personalitate juridică și cu
buget propriu de venituri si cheltuieli.

a) elaborează, actualizează periodic si propune ministrului educatiei si cercetarii standardele, standardele de referinta si
indicatorii de performanță pentru evaluarea si asigurarea calitatii in invatamantul preuniversitar, care se aproba prin
hotarare a Guvernului;
b) elaboreaza si propune ministrului educatiei si cercetarii metodologia de evaluare institutionala si de acreditare, care se aproba
prin hotarare a Guvernului;
c) realizeaza activitatea de evaluare si acreditare a furnizorilor de educatie din invatamantul preuniversitar; d) propune
Ministerului Educatiei si Cercetarii infiintarea si acreditarea institutiilor de invatamant preuniversitar, pentru fiecare nivel de
invatamant, program de studii si calificare profesionala, dupa caz. Infiintarea si acreditarea se fac prin ordin al ministrului
educatiei si cercetarii.
e) efectuează, pe baze contractuale, la solicitarea ministrului educatiei si cercetarii evaluarea calitatii educatiei din invatamantul
preuniversitar;
f) propune ministrului educatiei si cercetarii acreditarea organizatiilor care ofera programe de formare profesionala;
g) realizeaza impreuna cu inspectoratele scolare si directiile de resort din Ministerul Educatiei si Cercetarii activitatea de
monitorizare si control al calitatii;
h) efectueaza, cel putin o data la 3 ani, evaluarea organizatiilor furnizoare de educatie acreditate;
i) face publice rezultatele evaluarilor externe;
j) elaborează manuale de evaluare internă a calității, diferentiate potrivit art. 8 alin. (3), si le supune aprobarii prin ordin al
ministrului educatiei si cercetarii;
k) elaboreaza ghiduri de bune practici;
l) publica un raport anual cu privire la propria activitate;
m) elaboreaza periodic, cel putin la fiecare 4 ani, analize de sistem asupra calitatii invatamantului preuniversitar din Romania;
n) elaboreaza recomandari de imbunatatire a calitatii invatamantului preuniversitar;
o) elaboreaza Codul de etica profesionala a expertilor in evaluare si acreditare.
 ARACIS-atribuții în domeniul asigurării calității - art.17.(2)

ARACIS este o institutie publica autonoma, de interes national, cu personalitate juridica si cu buget propriu de venituri si
cheltuieli.

a) formuleaza si revizuieste periodic, pe baza bunelor practici, standarde nationale de referinta si indicatorii de performanta
pentru evaluarea si asigurarea calitatii in invatamantul superior;
b) colaboreaza cu Ministerul Educatiei si Cercetarii si cu ARACIP in elaborarea si promovarea de politici si strategii de
actiune, pentru cresterea calitatii educatiei in Romania;
c) organizeaza anual consultari cu institutiile de invatamant superior pentru a stabili prioritatile asigurarii calitatii;
d) elaboreaza si face publice propriile proceduri de evaluare externa a calitatii educatiei;
e) incheie cu institutii din tara si din strainatate contracte de prestari de servicii pentru evaluarea externa a calitatii
programelor si furnizorilor de programe de educatie specifice invatamantului superior, precum si pentru evaluarea
transinstitutionala a programelor similare;
f) efectueaza, evaluarea calitatii unor programe si institutii de invatamant superior, la solicitarea Ministerului Educatiei si
Cercetarii.Conditiile privind realizarea activitatii de evaluare se stabilesc prin contract;
g) face publice rezultatele evaluarilor externe;
h) publica manuale, ghiduri, lucrari de sinteza a bunelor practici de evaluare si de asigurare a calitatii;
i) elaboreaza periodic, la fiecare 3 ani, analize de sistem asupra calitatii invatamantului superior din Romania;
j) colaboreaza cu agentii similare din alte tari pentru dezvoltarea si aplicarea de masuri eficiente de imbunatatire a calitatii
programelor de invatamant superior;
k) elaboreaza Codul de etica profesionala a expertilor ARACIS;
l) publica anual un raport cu privire la propria activitate;
m) elaboreaza, o data la 3 ani, rapoarte de autoevaluare a calitatii propriei activitati in vederea pregatirii evaluarii externe de
catre agentii similare din alte tari.
 TEMA IV.

 Educabilitatea: concept, factori (ereditatea, mediul,

educaţia, omul însuși/sinele )

 Teorii fundamentale (ereditarismul, ambientalismul,

epigenetismul piagetian)

 Mediile educaționale
 Educabilitatea

 Caracteristică esențială a personalității umane, care desemnează posibilitatea

individului de a fi receptiv la influențele modelatoare și la acțiunile educației.

 Educabilitatea reprezintă potențialul de formare umană sub influența factorilor de mediu

sau educaționali.

 Definește raporturile de interacțiune și de interdependență formativă existente între

factorii dezvoltării ontogenetice a personalității umane (ereditate, mediu și educație).

 Permite o abordare interdisciplinară, care are ca bază dezvoltarea bio-psiho-socio-

culturală a personalității, în vederea obținerii unei relații interdependente între educație,
dezvoltare, creștere și maturizare; fiecare individ deținând potențialitatea de a deveni o
personalitate datorită transformărilor calitative și cantitative progresive, perpetue în plan
biologic, fiziologic, psihologic, social și cultural.

 Valorificarea pedagogică deplină a educabilității/potențialului de educabilitate

presupune cunoașterea potențialului intern al individului, a particularităților fiecărui
stadiu specific al dezvoltării.
 Perspective de abordare a educabilității

 biologică - disponibilitatea genotipului uman în favoarea formării

fenotipice individuale;
 filosofică - libertatea individului de a se forma, aproape nelimitat, dar
conştient de perisabilitatea sa individuală;
 pedagogică - ansamblul posibilităților de a influența cu mijloace
educative formarea personalității fiecărui individ uman.
 Ereditatea

Însușire fundamentală a materiei vii de a transmite caracterele fizice și psihice ale părinților la descendenți.(N.Sillamy, 1996).Este
atributul tuturor organismelor vii, de a transmite de la o generaţie la alta, prin intermediul codului genetic, mesajul genetic,
respectiv caracteristicile speciei, ale grupului, ale individului.

,,Este o premisă naturală a dezvoltării psihice cu acțiune aleatorie, probabilistică, oferind fie o ereditate normală, ce trebuie
valorificată, fie o ereditate dizarmonică, ce poate fi parțial compensată, prin intermediul unor strategii adecvate de influențare
formativă a individului.” (Bocoș M., Jucan D., 2008, p.11)

Factorul ereditar conferă unicitatea biologică a unei ființe, iar elementele definitorii ale eredității sunt: genotipul (informația
genetică a unui organism, codată în ADN) și fenotipul (ansamblul de trăsături rezultate în urma interacțiunii dintre genotip cu
mediul exterior) din a căror combinație rezultă particularitățile ereditare.

fenomenul transmiterii informației genetice de la ascendenți la descendenți premisă necesară, dar nu suficientă pentru
dezvoltarea personalității individului, acțiune probabilistă, oferind fie un potențial genetic normal ce trebuie valorificat , fie un
potențial genetic deficitar ce poate fi compensat în diverse grade.

Informațiile genetice se reflectă mai cu seamă în însușirile fizice, biochimice și funcționale ale organismului.(ex.culoarea pielii, a
părului, temperament, emotivitate, mobilitatea proceselor de excitație și inhibiție, greutatea, conformaţia feţei, culoarea ochilor,
grupele sanguine, anumite particularităţi ale metabolismului, ale sistemului nervos, însuşiri ale speciei umane.)

Prin programarea temporală a proceselor de creștere și maturizare, ereditatea creează premisele unor momente de optimă
intervenție din partea mediului educativ sau corectiv.

Ereditatea este un factorul important implicat în dezvoltarea personalității umane a cărui acțiune nu se poate explica independent
de acțiunea factorilor de mediu și de influențele educației.
 Elementele eredității

• Genotipul – reprezintă totalitatea caracteristicilor ereditare ale unui organism

• Fenotipul – este o rezultant a interacţiunii genotipului cu factorii de mediu.
• Genotipul şi fenotipul reprezintă unitatea biologică, genetică a fiinţei umane.
• Potenţialul de formare – este, pentru fiinţele umane, preponderent de
natură psihică şi presupune existenţa unei dimensiuni generale (abilităţi de
gândire, capacităţi de asimilare de modele şi strategii de lucru etc.) şi a uneia
particulare, personalizate (trăsăturile de personalitate ale fiecărui individ).
• Se defineşte şi o ereditate psihologică, adică ,,transmiterea la descendenţi a
unor caractere care aparţin genitorilor în domeniul aptitudinilor şi
inaptitudinilor senzoriomotorii şi intelectuale, cât şi în domeniul afectiv al
tendinţelor, gusturilor, trăsăturilor caracteriale” (Piéron, 2001, p.121).
 Ereditatea - premisă naturală a dezvoltării psiho-individuale

• Importanţa eredităţii în dezvoltarea psihică:

 Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi (de
exemplu, structurile aptitudinale se pot exprima sau nu, în funcţie de ocaziile
oferite de mediu şi/sau educaţie);
 Diversitatea psihologică umană are o rădăcină ereditară, dar nu se reduce la
aceasta;
 Rolul eredităţii se exprimă diferit în diversele aspecte ale vieţii psihice: unele
poartă mai puternic amprenta eredităţii (precum temperamentul, aptitudinile,
emotivitatea), altele mai puţin puternic (de exemplu, atitudinile sau caracterul);
 Rolul eredităţii nu este constant în viaţa individului: este mai ridicat la începutul
şi spre sfârşitul vieţii.
 Ereditatea oferă premisele unor momente de optimă intervenţie din partea
mediului educativ, numite perioade sensibile sau critice; anticiparea forţată sau
pierderea acestor perioade pot avea consecinţe negative asupra dezvoltării
normale a unor aspecte ale vieţii psihice (cum ar fi, de exemplu, învăţarea
mersului sau a limbajului).
 TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA

• Raportul înnăscut – dobândit: problemă fundamentală a psihologiei

dezvoltării
• Teoriile ereditariste (ineiste) susţin ideea determinismului biologic,
ereditar în dezvoltarea fiinţei umane; premisa de la care se porneşte este
că dezvoltarea psihică este un ,,dat” ce urmează a se desfăşura conform
programului ereditar.
• Teoria ambientalistă susţine determinismul social; potrivit acesteia,
mediul are putere absolută asupra individului uman, el generând structura
şi conţinutul vieţii psihice.
• Teoria dublei determinări (interacţionistă) susţine ideea că interacţiunea
între factorii ereditari şi cei socio-culturali generează un context situaţional
care conduce la evoluţia individului; ereditatea oferă un potenţial care nu
se manifestă în lipsa condiţiilor de mediu favorabile, la care se adaugă
liberul arbitru.
 1. TEORIILE EREDITARISTE (INEISTE) / BIOLOGIZANTE

• Adepţii acestei teorii susțineau rolul dominant al eredităţii în formarea personalităţii

umane, importanţa eredităţii în dezvoltarea psihică a individului.
• Se atribuie, în general, fiziologului și anatomistului din secolul al XVII-lea Al. Harvey
paternitatea asa-zisei teorii performiste. Harvey a demonstrat ca generarea viului nu
este posibilă în orice condiții. Teza performistă se baza pe ipoteza existenței unui asa-zis
„tipar exterior" care ar dirija reproducerea speciilor si a indivizilor. Teza „tiparului exterior"
a fost înlocuită cu cea a „tiparului interior" care prefigura conceptele de „cod genetic" si
„geneotip" din stiinta contemporana a eredității( descoperirea legilor universale ale
ereditatii, nasterea geneticii.)
• In psihologie s-a impus credinta într-o anumità „fatalitate ereditară" care ar dirija natura și
nivelul de dezvoltare a capacităților psihice. Pe aceasta baza s-a dezvoltat psihometria si
practica testelor de aptitudini.
• Teoria lui Freud conform căreia instinctele moştenite ce se manifestă în primii ani ai vieţii
au o puternică influenţă asupra formării şi dezvoltării personalităţii;
• Teoria impulsurilor a lui Szondi: viaţa noastră este de natură impulsională şi este
predeterminată genetic;
• Teoria rasistă: omenirea poate fi împǎrţitǎ în rase superioare și inferioare predeterminate
genetic, având drept criteriu unic ereditatea
• teoria criminalului înnăscut (Lombroso)-potrivit cǎreia criminalii pot fi recunoscuţi chiar de
la naștere pe baza unei anumite conformaţii a feţei.
 2. TEORIILE AMBIENTALISTE/AMBINETISTE/DETERMINĂRII SOCIALE/
SOCIOLOGIZANTE
• Absolutizează rolul factorilor de mediu, socio-educaţionali, fiind fundamentatǎ pe psihologia behavioristǎ, potrivit
cǎreia omul poate fi educat prin intermediul unor tehnici adecvate. Aceste teorii nu anuleazǎ rolul ereditǎţii, dar
reduce influenţa acesteia la transmiterea trǎsǎturilor fizice.
• Teoriile ambientaliste susţin rolul determinant al mediului, îndeosebi socio-cultural în dezvoltarea personalităţii
umane.
• Ambientalismul isi are originile în cercetärile biologilor. Se considera teza transformistă formulată de Jean
Baptiste Lamarck, in lucrarea sa Filosofia zoologica, ca find momentul de debut al acestei orientari. După Lamark,
mediul (ambianta) joaca un rol capital in evolutia vietuitoarelor. Sub presiunea factorilor de mediu, vietuitoarele se
transforma (se adapteaza), dobandind caracteristici noi pe care, apoi, le transmit mostenitorilor. In viziunea sa,
opusa celei ereditariste, „mediul poate totul, zestrea ereditara nefiind decat receptacol". In acest fel a fost admisa
asa-zisa teorie a eredității dobânditului. Conform acesteia, achizițiile obtinute prin experiență de către membrii
unei specii s-ar fixa în memoria genetică si apoi ar fi transmise pe cale ereditară. Teoria eredității dobânditului a
exercitat un interes enorm în randul psihologilor și pedagogilor datorită perspectivei pe care o deschidea prin
posibilitatea de a perfecționa nelimitat pe calea educației nu numai pe fiecare individ, ci chiar întreaga specie
umană.
• Celebra teorie a „tabulei rasa" sustinea că toate cunostintele ne provin din experiența, adica prin contactul
nemijlocit al simțurilor cu mediul care, prin intermediul lor, „înscrie" în mintea copilului ca pe o „tabla nescrisă"
toate achizițiile intelectuale sau chiar morale și afective.
• Jean J. Rousseau în lucrarea ,,Emil sau Despre educaţie “introduce conceptul de educaţie negativă. Încrezător în
perfecţiunea iniţială a omului, Rousseau credea că acesta s-ar putea dezvolta fără intervenţii venite din afară.
Omul se naşte bun. Însuşirile cu care omul se naşte, în mod natural, se dezvoltă după finalitatea lor iminentă, şi
se dezvoltă bine, dacă nu intervine omul, care cu stângăcia şi pervesitatea lui strică totul.
• Datoria educatorului, de la naşterea copilului până la 12 ani, este să-l lase pe copil în voia lui, să se manifeste
liber, ferit de contactul cu oamenii, adică să nu se întreprindă nici o înrâurire asupra sufletului copilului până ce
acesta nu are toate facultăţile sale care nu se găsesc de la început dezvoltate în copil, ci se dezvoltă treptat:cea
dintâi educaţie trebuie să fie, aşadar, pur negativă. Potrivit acestei teorii rolul dominant îl are reacţia organismului
faţă de mediu şi rolul hotărâtor al fenomenelor sociale şi culturale în formarea personalităţii umane.
 3. TEORILE EPIGENETICE
 Ereditarismul si ambientismul păreau curente stiintifice ireconciliabile.
 epigeneza  (gr. epi=după, genesis=geneză, naştere)
 lucrarea Theoria generationis publicata de naturalistul german Wolff, părintele embriologiei. După Wolff, nici „mediul
nu poate fi totul" si nici „ereditatea nu poate totul" în procesul formärii si dezvoltarii organismelor, ci un al treilea
factor, care nu este nici ereditar si nici ambiental, si care intra in actiune după geneză. Procesele de crestere si
dezvoltare sunt controlate de un tertium pe care Wolff il numeste vis esentialis sau nisus formativus
(tendinta formativă –Blumenbach) apare nu numai după geneză, ci si după ce zestrea ereditară cuprinsa în zigot
intră in interacțiune cu mediul prin procesele de nutriție care asigura creșterea.
 Biologii si psihologii in frunte cu Piaget considerau că nisus formativus este un mecanism de autoreglare a cresterii
şi dezvoltării, similar homeostazei, care asigura autoreglarea functionala a organismului,numit homeorhesis (organic
şi psihic).
 Homeorhesis-ul cresterii organice are un corespondent in planul dezvoltarii psihice care, dupa cercetarile scolii de
psihologie genetică de la Geneva, în frunte cu Piaget, regleaza psihogeneza, in sensul de a „impune" o succesiune
de stadii de dezvoltare care nu pot fi escaladate prin presiuni de mediu sau educative. Inca de la aparitia ei,
conceptia epigenetica si-a facut simtita influenta in gândirea educatională.
 J. Piaget a recunoscut, influența directă a epigenetismului modern.
 Forta „tendintei formative" crește odată cu dezvoltarea organismului atât în perioada intrauterină, cât și în cea
extrauterină. Influența sa se obiectivizeaza în faze și stadii de crestere care pot fi distinse cu precizie. Astfel, în faza
intrauterină a fost indentificata o succesiune de faze ale cresterii: segmentarea (diviziunea primei celule embrionare
a oului fecundat în blastomere), gastrularea (prin migrări celulare se alcatuiesc cele trei foite embrionare:
ectodermul, endodermul si mezodermul); organogeneza (se edifică marile sisteme ale organismului cu organele lor
primordiale); histogeneza (in diversele primordii ale organelor se diferentiaza celule specifice, cu proprietatii apte:
celule neurale, celule gastropulmonare, celule musculare); cresterea (fenomen de marire a volumului sistemelor
concepute in faza de organogeneza si histogeneza). In mod similar, după expulzarea fătului din mediul uterin
(naștere) s-au putut identifica faze ontogenetice ale creșterii organice si stadii ale dezvoltarii psihogenetice. Toate
sunt reglate de ceea ce Wolff numea vis esentialis. Intensitatea ei creste odată cu înaintarea în ontogeneză si
psihogeneză.
 Mediul
• Mediul - ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale ce ne înconjoară şi cu care omul este în interacțiune
permanentă pe tot parcursul vieții sale.
• Reprezintă totalitatea condiţiilor fizice (naturale şi artificiale) şi socio-umane care influenţează, favorizează
procesul formării şi dezvoltării personalităţii umane.
• Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor naturale şi sociale, materiale şi
culturale cu care individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul evoluţiei sale.
• Factorii de mediu care influenţează dezvoltarea pot fi:
• A. interni (factorii biologici care influenţează dezvoltarea fătului în cele 9 luni de viaţă intrauterină,  condiţiile de
hrană şi căldură în mediul intrauterin)
• B. externi: fizici (condiţii climaterice, geografice, floră şi faună, calitatea alimentaţiei şi aerului) şi
sociali  (neorganizaţi sau spontani şi organizaţi: socioeconomici, socioigienici, socioprofesionali, socioculturali,
socioafectivi etc.).
• Rolul mediului în dezvoltarea psihică a individului:
 Mediul reprezintă factorul care transformă potenţialul ereditar în componentă psihică reală;
 Mediul umanizează fiinţa şi funcţiile sale biologice;
 Mediul nu acţionează direct asupra dezvoltării, ci oferă circumstanţele şi oportunităţile pentru
dezvoltare  (împrejurările şi condiţiile de viaţă, informaţiile şi modelele de conduită, prilejurile de comunicare şi
schimburile afective cu ceilalţi semeni).
 În dezvoltarea psihică a individului, importantă nu este doar simpla prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci,
îndeosebi, măsura, maniera şi rezonanţa interacţiunii dintre aceşti factori şi individ.
 Acţiunea factorilor de mediu poate fi simultană sau succesivă, astfel că interacţiunea lor poate genera două
categorii de consecinţe: o dezvoltare fără probleme, dacă acţiunea acestor medii este convergentă şi pozitivă;
blocaje majore în dezvoltare dacă acţiunea mediilor este divergentă (situaţia conflictului valoric între mediul
familial şi cel şcolar).
 Deoarece contribuţiile eredităţii şi mediului sunt necesare dar nu suficiente, în procesul dezvoltării depline a fiinţei
umane este determinantă contribuţia singurului mediu cu valenţe exclusiv pozitive – mediul educaţional.
•
• Într-un stadiu al dezvoltării psihice influenţa unor substructuri ale mediului poate fi mai
puternică decât altele (condiţiile de igienă, economice, afective şi comunicative în copilărie;
profesionale şi culturale, în adolescenţă) dar efectele influenţei directe sau indirecte,
imediate sau pe termen lung ale mediului se resimt în toate stadiile dezvoltării psihice a
individului uman.
• Mediul ambiant oferă individului informaţii şi modele de conduită, ocazii de comunicare şi
schimburi afective, în funcţie de propriile sale note definitorii.
• Golu P.(1985, p.73) distinge între:
• mediul fizic şi mediul social
• mediul socio-economic în care intră condiţiile materiale ale existenţei copilului;
• mediul socio-profesional, derivat din specificul status-rolurilor ocupaţionale ale celor ce-l
înconjoară pe copil;
• mediul socio-igienic, alcătuit din condiţiile care concură la asigurarea sănătăţii fizice şi
mentale a copilului;
• mediul socio-cultural, care cuprinde, pe de o parte, nivelurile de informare şi instruire a celor
aflaţi în preajma copilului şi, pe de altă parte, totalitatea obiectelor cu destinaţie culturală
aflate la dispoziţia copilului;
• mediul socio-comunicativ şi socio-afectiv caracterizat atât prin frecvenţa şi natura contactelor
copilului cu cei din jur, cât şi prin atmosfera şi climatul relaţional în care se produc şi se
consumă trăirile emoţionale ale copilului.
 Mediul – cadru socio-uman al dezvoltării psiho-individuale

 mediul fizico-chimic şi biotic

 mediul socio-uman
 mediul proximal
 mediul distal
 Acționează aleatoriu, probabilist, putând fi, în egală măsură, o şansă a
dezvoltării sau un blocaj al acesteia.
 Tipuri de mediu

• după conţinut: mediu natural geografic sau mediu social sau

informaţional;
• după acţiune: mediu cu acţiune directă (alimentaţie, climă) sau
indirectă (nivel de trai, grad de civilizaţie);
• după apropierea influenţei: mediu proximal (obiecte, persoane,
situaţii zilnice) sau distal (războiul din Irak, prăbuşirea turnurilor
gemene).
 EDUCAȚIA – factor determinant al dezvoltării psiho-individuale

 Educaţia include un sistem complex de acțiuni şi influențe de natură formativă şi informativă cu rol hotărâtor în formarea
personalității umane.
 Educaţia  reprezintă ansamblul activităţilor şi influenţelor pozitive, pe termen lung, care implică fiinţa umană ca factor al
propriei sale deveniri.
 Educaţia proiectează dezvoltarea psihică şi asigură condiţiile realizării acestei proiectări.
 Educaţia asigură legătura între potenţialităţile de dezvoltare (datele de ereditate) şi oferta de condiţii şi oportunităţi a
mediului, selectând atât însuşirile determinate genetic, cât şi componentele de mediu care corespund obiectivelor
educaţionale.
 Deoarece dezvoltarea este un proces cu legităţi interne proprii, educaţia nu trebuie să exercite o presiune exterioară,
coercitivă, asupra individului.
 Educaţia trebuie să fie stimulativă, în sensul că demersurile sale trebuie să fie cu un pas înainte a ceea ce poate, a ceea ce se
vrea şi a ceea ce ştie individul, astfel încât să vină în întâmpinarea nevoilor şi cerinţelor individului (evitându-se
suprasolicitarea sau subsolicitarea).
 Educaţia depinde de ceilalţi doi factori (ereditatea şi mediul) şi nu poate avea puteri nelimitate (nu poate compensa în
totalitate o ereditate afectată şi nici un mediu total defavorabil).
 Într-o anumită măsură educaţia poate accelera dezvoltarea psihică prin varietatea experienţelor de învăţare care-şi propun
reducerea decalajului între capacităţile prezente ale individului şi un nivel superior al acestora.
 Dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, având următoarele particularităţi: se sprijină pe ereditate, foloseşte datele
oferite de mediu şi este dirijată de educaţie; se desfăşoară în contextul activităţii proprii de învăţare, fiind impulsionată de
motivaţie; este deplină în condiţiile interacţiunii optime între cei trei factori, respectiv atunci când există o corespondenţă în
timp între desfăşurarea programului ereditar şi cantitatea şi calitatea influenţelor externe; are o traiectorie ascendentă din
punct de vedere calitativ, non-lineară şi imprevizibilă; este individuală în sensul că prezintă numeroase aspecte de diferenţiere,
dincolo de legile general-umane de dezvoltare; este sistemică, în sensul că orice schimbare produsă într-o anumită zonă va
avea efecte asupra întregii dezvoltări; este stadială, în sensul că anumite perioade ale vieţii se corelează cu schimbări
cantitative şi calitative specifice.
 Mediile educaţionale

• Familia
• Şcoala
• Instituţiile extraşcolare,culturale
• Instituţiile de ocrotire socială
• Mediul profesional
• Comunitatea religioasă
• Comunitatea etnică
• Comunitatea naţională
• Comunitatea internaţională
 Funcțiile mediilor educaţionale

 Funcţia informaţională. Mediile audio-vizuale înlesnesc informarea omului

cu date din diferite domenii (ştiinţă, tehnică, producţie, artă, sport etc.)
despre mari personalităţi din diverse domenii ale
vieţii şi activităţii umane și stimulează interesul pentru cunoaştere;
 Funcţie socială. Prespun contactul cu societatea şi cu fenomenele ei
specifice și favorizează schimbul de idei în plan social; sunt adevărate
„modelatoare” a opiniei publice; influenţează direct conştiinţa socială;
 Funcţia culturală. Pun la îndemână marile valori cultural-artistice naţionale
şi ale umanităţii; cultura în formarea individului, influențe la nivelul mediului
familial, se cultivă simțul artistic și estetic.
 Funcţia recreativă. Satisfac nevoia individului de a se recrea, odihni, de a
evada din cotidian; oferă momente de destindere și divertisment; au funcţie
compensatoare, de încântare poetică, de reflecţie etc.
 TEMA XIX

 Personalitatea cadrului didactic.

 Profesionalizarea carierei didactice: statut, roluri, competenţe,
standarde.
 Formare inițială și continuă, evaluare și autoevaluare
 Personalitatea cadrului didactic

• Profesorul are un rol esențial în viaţa elevilor săi.

• În domeniul educațional, nu oricine poate îndeplini cerinţele
complexului act educativ.
• În persoana sa, profesorul trebuie să aibă subtile calităţi de psiholog
și pedagog, de didactician şi metodist, neobosit şi inventiv.
• Competențele sale, dar şi însușirile de personalitate au influențe
majore asupra educabililor, cu profunde implicații încă mulţi ani
după terminarea studiilor.
• Prin felul său de a fi, prin comportamente şi atitudini, profesorul
apropie ori îndepărtează copiii; motivează, povăţuieşte, încurajează
etc.
 Personalitatea cadrului didactic
• Personalitatea profesorului presupune şi o serie întreagă de calităti, determinate de
specificul şi complexitatea muncii pe care o desfăşoară.
 
1.Calitătile atitudinale:
a. umanismul, în general, şi dragostea de copii, în special;
b. Calități atitudinale de natură caracterial-morală: corectitudinea, modestia, fermitatea,
răbdarea, optimismul, stăpănirea de sine;
c.conştiinţa responsabilităţii și a misiunii sale : in mâinile sale se află, într-un fel, nu
numai viitorul copilului, ci şi al naţiunii al cărei membru este. 

2. Aptitudini pedagogice
a. Aptitudini didactice- referitoare la activitatea de instruire
b. Aptitudini educative- privitoare la activitatea de modelare a personalității umane
Fiecare din aceste categorii include apoi aptitudini legate de  realizarea unei sarcini
concrete :
- aptitudini metodice ;
- aptitudini de evaluare ;
- aptitudini educative in domeniul educatiei morale, estetice, de mediu, de sănătate
 Profesionalizarea carierei didactice

• Păun E. (2002) consideră profesionalizarea didactică „un proces de

formare a unui ansamblu de capacităţi şi competenţe într-un
domeniu dat, pe baza asimilării unui sistem de cunoştinţe (teoretice
şi practice), proces controlat deductiv de un model al profesiei
respective”.
• Dimensiuni
 profesionalizarea presupune descrierea (sau elaborarea) „identităţii
 profesionale astfel încât să fie generat la final un set de cunoştinţe
şi
 competenţe descrise şi structurate într-un model profesional
(standarde
 profesionale) care se asimilează sistematic şi pe baze ştiinţifice”;
 • profesionalizarea solicită şi un efort corespunzător de legitimare a
 profesiei didactice în câmpul activităţilor şi profesiilor sociale prin
elaborarea
 unui model al profesiei didactice.
 Funcţiile profesorului în şcoală

 a) organizator al procesului de învăţămînt

 b) educator

 c) partener al educaţiei

 d) membru al corpului profesoral

 Rolurile cadru didactic

 expert al actului predare-învăţare: selecţionează, prelucrează din punct de vedere didactic

informaţiile pe care le va transmite, adaptându-le la sistemul de gândire al elevilor, la nivelul lor
de înţelegere;
 agent motivator: declanşează şi întreţine interesul elevilor, curiozitatea şi dorinţa
 lor pentru activitatea de învăţare;
 creatorul situaţiilor de învăţare cât mai favorabile pentru atingerea obiectivelor pedagogice
proiectate; imaginează strategii de predare-învăţare care să asigure succesul şcolar la un număr
cât mai mare dintre elevii pe care îi instruieşte;
 lider: conduce un grup de elevi, exercitându-şi puterea asupra principalelor fenomene ce se
produc; este prieten şi confident al elevului, un sprijin în diverse situaţii;
 consilier: în această ipostază este un observator sensibil al comportamentului elevilor, un
îndrumător persuasiv şi un sfătuitor al acestora;
 model: prin întreaga sa personalitate, prin acţiunile şi comportamentul său, este un exemplu
pozitiv pentru elevi;
 manager: supraveghează întreaga activitate din clasă, asigură consensul cu ceilalţi profesori, cu
părinţii şi cu ceilalţi factori; profesorul are de-a face cu un tip special de management şi anume:
„managementul clasei”; acesta include toate deciziile şi acţiunile solicitate pentru menţinerea
ordinii în clasă.
 Profesorul, ca profesionist reflexiv, se străduiește tot timpul să înțeleagă și să reflecteze
asupra întâmplărilor inedite din clasă, să studieze și să analizeze fenomenele psihopedagogice
cu care se confruntă.
Competenţa (Potolea D.&Toma S., 2010)
 Competenţa (Potolea D.&Toma S., 2010)

• reprezintă capacitatea dovedită de a selecta, combina şi utiliza adecvat

cunoş!nţe, abilităţi şi alte achiziţii constând în valori şi atitudini, pentru
rezolvarea cu succes a unei anumite categorii de situaţii de muncă sau de
învăţare, precum şi pentru dezvoltarea profesională ori personală în
condiţii de eficacitate şi eficienţă.

• Definirea competenţei este de tip progresiv şi cumulativ în cazul diferitelor

etape ale evoluţiei în cariera didactică;
• pe lângă creşterea progresivă a unei competenţe, pot apărea şi
competenţe specifice proprii sau cu un grad mai mare de
reprezentativitate pentru un singur stadiu.
 Competenţa (Potolea D.&Toma S., 2010)

Cunoştinţele: asigură baza teoretică a competenţei, variate tipuri de cunoştinţe (declarative,

procesuale, strategice) conducând la diferite tipuri de abilităţi.
Abilităţile: reprezintă latura efectorie/acţională a competenţei; ele se distribuie pe un registru
variat, de la deprinderi/structuri algoritmice până la strategii de abordare inovativă a
problemelor.
 Caracteristicile de personalitate: orientează valoric competenţa şi o susţin afectiv şi
motivaţional..
Unele competenţe solicită anumiţi factori de personalitate în timp ce alte competenţe
revendică alte trăsături de personalitate.
 Sarcina/situaţia: câmpul problematic al domeniului respectiv.
De aici rezultă diferenţierea “competenţelor” după tipul sarcinii sau problemelor de
rezolvat: probleme bine definite - slab definite; activităţi executorii – activităţi de concepţie;
elemente repetitive – evenimente impredictibile etc.
 Cadru de autonomie şi responsabilitate
sugerând evoluţia unei competenţe în raport cu gradul de autonomie sau asistenţa acordată
în dovedirea ei (asistat, semiconsiliat, independent)
 Contextul
Interacţiunile funcţionale
 Dimensiunile competenţei profesionale a cadrului didactic

A. Competenţa de specialitate care cuprinde 3 capacităţi principale:

1. cunoaşterea materiei;
2. capacitatea de a stabili legături între teorie şi practică;
3. capacitatea de înnoire a conţinuturilor în consens cu noile achiziţii ale ştiinţei
domeniului (dar şi cu cele din domenii adiacente).
B. Competenţa psihopedagogică este rezultanta următoarelor capacităţi:
 capacitatea de a cunoaşte elevii şi de a lua în considerare particularităţile lor de
vârstă şi individuale în proiectarea şi realizarea activităţilor instructiv-educative;
 capacitatea de a comunica uşor cu elevii, de a-i influenţa şi motiva pentru activitatea
de învăţare, în general, şi pentru învăţarea unei anumite discipline de studiu în
particular;
 capacitatea de a proiecta şi a realiza optim activităţi instructiv-educative (precizarea
obiectivelor didactice, selecţionarea conţinuturilor esenţiale,
 elaborarea strategiilor de instruire, crearea unor situaţii de învăţare adecvate,
 stabilirea corespunzătoare a formelor, metodelor şi instrumentelor de evaluare);
 capacitatea de a evalua obiectiv programe şi activităţi de instruire, pregătirea elevilor,
precum şi şansele lor de reuşită;
 capacitatea de a-i pregăti pe elevi pentru autoinstruire şi autoeducaţie.
C. Competenţa psihosocială şi managerială presupune următoarele capacităţi :

 capacitatea de a organiza elevii în raport cu sarcinile instruirii, de a

crea situaţii de învăţare adecvate şi de a stabili responsabilităţi în
grup;
 capacitatea de a stabili relaţii de cooperare, un climat adecvat în
grupul de elevi şi
 de a soluţiona conflictele;
 capacitatea de a-şi asuma răspunderi;
 capacitatea de a orienta, organiza şi coordona, îndruma şi motiva,
de a lua decizii în funcţie de situaţie.
 Competenţele profesorului european
• Competenţe de organizare instituţională
• Competenţe de organizare a clasei de elevi
• Competenţe de relaţionare
• Competenţe de comunicare
• Competenţe de planificare
• Competenţe psihopedagogice
• Competenţe didactico – metodologice
• Competenţe de management al resurselor externe
• Competenţe reflective
• Competenţe de tip european
 Profesionalizarea carierei didactice

• plasarea sistemului de formare în contextul european al dezvoltării

profesionale continue/învăţării şi formării pe tot parcursul vieţii şi
orientarea sistemului de formare către mobilitate şi evoluţie în carieră şi
dezvoltare profesională (art. 90, Metodologia formării continue)

• Standardele profesionale ale carierei didactice reprezintă enunţuri

privind nivelul calitativ aşteptat al prestaţiilor profesionale ale cadrelor
didactice, diferenţiate pe funcții didactice, niveluri de şcolaritate şi grade
de expertiză.
 Standardele profesionale

• se definesc prin seturi de competenţe, iar fiecare competenţă de pe un

anumit nivel evolutiv presupune un criteriu de performanţă.

• standardul profesional un set de competenţe specifice;

• acestea se parcularizează prin natura, numărul şi criteriile de performanţă

asociate fiecărei competenţe.
 Formarea inițială și continuă

• Formarea iniţială, teoretică, în specialitate, realizată prin universităţi,

în cadrul unor programe acreditate potrivit legii, prin care se asigură:
 pregătirea de specialitate
 pregătirea psihologică
 pregătirea pedagogică

• Formarea continuă a cadrelor didactice cuprinde dezvoltarea

profesională şi evoluţia în carieră.

• Evoluţia în carieră se realizează după definitivarea în învățământ

prin obținerea gradelor didactice (II şi I), examene de certificare a
diferitelor niveluri de competenţă.
• Formare de-a lungul întregii vieți (LLL=LIFE LONG LEARNING)
Invitație la reflecție...