• Lectie la tema : Compoziţia chimică a aerului şi

influenţa ei asupra organismului

• Planul lectiei :
1. Oxigenul (O2)
2. Bioxidul de carbon (CO2)
3. Azotul (N)
• Aerul atmosferic este un amestec de gaze, format din
azot, oxigen, bioxid de carbon şi alte gaze: argon,
xenon, neon, radon, toron, azot.
• La acestea se adaugă vapori de apă, pulberi, bacterii
etc. în diferite cantităţi.
• La procesul de respiraţie compoziţia chimică a
aerului şi cantitatea de vapori de apă se
modifică, aerul expirat fiind practic saturat.
• Compoziţia chimică a aerului în procesul
respiraţiei
• Componentul expirat inspirat

• Azot 78,26 78,08

• Oxigen 16-17
20,94
• Bioxid de carbon 3–4 0,03-0,04
• Oxigenul (O2) este unul dintre cele mai
importante componente ale aerului
atmosferic şi se află în cantitate relativ
constantă, întrucât consumul lui este
recuperat de producerea lui.
• Oxigenul se formează datorită acţiunii
radiaţiei solare asupra plantelor în
procesul de asimilare clorofiliană (1 ha de
pădure produce aproximativ 2500 kg O2
anual).
• Oxigenul este consumat în procesele de oxidare
şi în actul de respiraţie a organismelor vii.
• Cantitatea de O2 în aer poate creşte sau scădea
numai în anumite cazuri, ca:
• în încăperi aglomerate,
• în fântâni,
• adăposturi,
• submarine,
• în diferite mine etc.
• insuficienţa de O2 apare în legătură cu scăderea
presiunii parţiale la înălţime.
• În aerul atmosferic, la presiunea de 760 mm
Hg, presiunea parţială a oxigenului este de 160
mm Hg, dar ajunge la nivelul alveolei cu o
valoare de 100 mm Hg.
• În sângele venos din capilarele membranei
alveolare presiunea parţială a oxigenului este
de 40 mm Hg realizându-se astfel o diferenţă
de 60 mm Hg, care permite un schimb
satisfăcător, cu o saturare totală a
hemoglobinei cu oxigen în 0,3 secunde.
• Insuficienţa de oxigen la nivelul plămânilor produce
stările de hipoxie, anoxemie, anoxie.
• Scăderea concentraţiei de O2 până la 18% nu produce
modificări în organism.
• La concentraţii de 18-15% apar manifestări uşoare,
ca: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii
arteriale.
• La concentraţii de 15-10%, capacitatea de
compensare scade şi apar diferite tulburări, cum sunt
alcaloza, dispneea şi afecţiunile sistemului nervos.
• Cel mai sensibil la scăderea
concentraţiei de oxigen este ţesutul
nervos şi, în primul rând, scoarţa
cerebrală, de aceea primele semnale
parvin de la sistemul nervos central.
• Apare o stare de euforie,
necoordonarea mişcărilor, pierderea
cunoştinţei.
• Anoxia influenţează şi asupra
centrelor subcorticali, mai ales asupra
tubului rahidian, unde se află o serie
de centre de importanţă vitală
( respiraţie, circulaţie) şi inactivitatea
lor se soldează cu exitus.
• La o concentraţie de 10-8% de O2
nu mai poate exista viaţă.
• Prezintă interes influenţa concentraţiilor sporite de
oxigen asupra organismului. S-a constatat că oxigenul
curat are proprietăţi toxice.
• Cantităţile mari de O2 duc la oxidarea fermenţilor şi
cofermenţilor care conţin radicali-SH.
• Hiperoxia apare mai repede în caz de acţiune a
oxigenului sub presiune mărită şi se manifestă prin
dureri sau discomfort cauzat de spasmuri şi atelectaze
ale bronhiilor.
• Acest fenomen în unele cazuri se recomandă în scop
de tratament bolnavilor suferinzi de hipoxie.
• Dacă în barocamere se măreşte presiunea,
atunci se măreşte şi presiunea parţială a
oxigenului şi ca rezultat se asigură dizolvarea
oxigenului în sânge , oxigenarea tuturor
ţesuturilor şi normalizarea funcţiilor vitale ale
organismului.
• Această metodă se numeşte oxigenare
hiperbarică şi se foloseşte în chirurgie, în
terapia urgentă în caz de hemoragii mari,
intoxicaţii cu oxid de carbon etc.
• Bioxidul de carbon (CO2) este un gaz incolor, fără
miros, nu irită mucoasele, fiind în concentraţii foarte
mari, el nu se simte.
• Bioxidul de carbon este de 1,5 mai greu decât aerul,
de aceea el se concentrează de obicei în partea de jos
a încăperilor închise, cauzând intoxicaţia
organismului.
• În aer CO2 se găseşte în concentraţie de 0,03-0,04%.
Această cantitate se menţine în natură la valori
constante, deoarece consumul şi producerea lui se
află în echilibru.
• Bioxidul de carbon se elimină la respiraţia
animalelor ce constituie principala lui sursă.
• Un om adult elimină 15-22 l CO2 pe oră.
• El se elimină la arderea celulară prin aerul
expirat care conţine 3,4-4,5% CO2;
• din procesele de descompunere ( la
fermentare, putrificare) a substanţelor
organice; la transformarea biocarbonaţilor în
carbonaţi la suprafaţa mărilor şi oceanelor; din
izvoarele de ape minerale.
• Cu toate acestea, bioxidul de carbon
îşi menţine în aer concentraţii stabile
datorită, în primul rând, consumului
lui enorm prin asimilaţia clorofilei.
• O parte din CO2 se reţine la
suprafaţa mărilor şi oceanelor, iar
altă parte se depune cu precipitaţiile
pe suprafaţa solului.
• Cantitatea de CO2 nu creşte mult nici în aerul din
oraşe, unde au loc combustii multiple, nici în
încăperile de locuit, chiar dacă acestea sunt
aglomerate şi prost ventilate.
• Aceasta se datoreşte unui schimb de aer suficient
prin porii pereţilor, prin crăpăturile de la uşi şi
geamuri, ca să împiedice formarea unor concentraţii
de CO2 prea mari.
• Concentraţia nu depăşeşte în cele mai rele condiţii
1% - valoarea care nu este nocivă pentru organism.
• Concentraţii mari de CO2 se formează în
camere închise sau în locuri unde sunt surse
emitente de CO2.
• Astfel, concentraţia de CO2 poate creşte în
submarine, adăposturi antiaeriene, camere de
fermentare ale fabricilor de bere, de zahăr,
ruine, gropi în care au fost aruncate deşeuri.
• În aceste cazuri cantitatea de CO2 poate
atinge valori de 5-10% şi mai mult.
• Concentraţiile mici de CO2 nu
acţionează nociv asupra organismului,
iar cele mari cauzează creşterea
concentraţiei de CO2 în sânge.
• Fiind un excitant puternic al
centrului respirator CO2 stimulează
creşterea frecvenţei şi amplitudinii
respiratorii.
• Pentru a preveni intoxicaţia cu CO2, este
necesar de asigurat o ventilaţie efectivă în
toate situaţiile care pot favoriza creşterea
concentraţiei de CO2 (camere de fermentare,
mine, adăposturi etc).
• Bioxidul de carbon crescând, paralel cu
modificarea factorilor care determină vicierea
aerului în camere aglomerate, este folosit ca
indicator de viciere a aerului. Cantitatea
admisibilă de CO2 în încăperi este de 0,1%.
• Azotul (N) este un gaz care nu participă activ
în procesul de respiraţie şi numai diluează
oxigenul în proporţia la care organismul este
adaptat. În aerul atmosferic se găseşte în
concentraţie de 78,08%.
• Nimerind în organism, nu acţionează nociv,
însă dacă este inspirat sub presiune (în cheson,
scafandru) poate genera tulburări.
• În condiţiile presiunii crescute azotul se dizolvă în
sânge şi este depozitat până la saturare în ţesuturile
bogate în lipide şi mai ales în ţesutul nervos.
• În acest caz apar tulburări în care manifestările
nervoase sunt predominante. Sindromul este cunoscut
sub denumirea de “narcoza hiperbarică” sau “beţia
adâncurilor”, la care persoana pierde contactul cu
mediul înconjurător, este dezorientată, prezintă stare
generală de linişte, agitaţie, tulburări senzoriale,
somnolenţă, bradicardie.
• În forme grave este posibil decesul.
• Dezvoltarea tehnico-socială, pe lângă
multiplele avantaje aduse colectivităţilor
umane, are şi consecinţe negative, prin
eliminarea în mediul ambiant (aer, apă,
alimente, sol) a numeroase substanţe poluante.
• În afară de elementele naturale care alcătuiesc
atmosfera, în aer se găsesc permanent şi alţi
compuşi rezultaţi fie din anumite procese
naturale, fie din activitatea antropică. Aceştia
reprezintă factorii de poluare a aerului.