Theraphosidae

Theraphosidae este o familie de păianjeni din infraordinul Mygalomorphae, care

cuprinde aproximativ 900 de specii descrise. Cele mai multe tarantule sunt
inofensive pentru oameni, iar unele specii sunt populare în comerțul cu animale de
companie. Mușcătura unora cauzează disconfort sau chiar moarte. În funcție de
specie, lungimea corpului variază de la 2,5 – 10 cm până la 8 – 30 cm (inclusiv
lungimea picioarelor). Cea mai mare de specii de tarantule este Theraphosa blondi,
din Venezuela și Brazilia (30 cm). Majoritatea speciilor de tarantule trăiesc în
medie 2–5 ani până ajung la maturitate. Masculii după maturizare trăiesc un an,
fără a avea loc năpârlirea. Femelele sunt mai longevive, pot atinge și vârsta de 30
de ani (Brachypelma emilia).
 Aspectul fizic
Tarantulele au corpul acoperit cu o cuticulă chitinoasă, cu rol protector.
Corpul este format din prosomă (cefalotorace) și opstosomă (abdomen). Ele
sunt unite printr-un pedicel și permite opistosomei să îndeplinească unele
mișcări. De prosomă sunt atașate 4 perechi de picioare, una de chelicer și una
de pedipalpi. Chelicerele sunt formate 2 articole, ultimul având forma unei
gheare. În chelicere se află glandele veninose, conținutul cărora sunt injectate
în pradă pentru a o omorî sau paraliza. Pedipalpi sunt alcătuiți din 6
articole. Articolul bazal, situate lângă orificiul bucal, posedă proeminențe
care reprezintă plăcile chitinoase zimțate utilizate pentru a fărâmița hrana,
numite coxe sau maxile. Pedipalpii au funcție tactilă, iar la masculi și de
organ copulator. Masculii au organe filiere speciale în apropierea orificiului
genital. Membrele locomotoare sunt formate din 7 articole, ultimul articol se
termină cu gheare. Aceste gheare sunt folosite la deplasare pe suprafețe
verticale. Opistosoma este acoperită cu o chitină mai subțire. Pe parte
posterioară ventrală a ei se află organele filiere alungite. Culoarația este
diferită: unele specii au o culoare de albastru-cobalt (Haplopelma lividum),
negru cu dungi albe (Aphonopelma seemanni), picior cu marcaje galbene
(Eupalaestrus campestratus), prosma și picioarele albastru-verzui și
opistosoma portocaliu-maro (Chromatopelma cyaneopubescens
 Anatomie
 Sistemului nervos este reprezentat de un creier, de la care pleacă nervi spre
toate organele. Organele de simț. Corpul tarantulelor este acoperit cu
firișoare tactile, numite trihobotrii. Ei pot recepționa vibrațiile solului,
oscilația temperaturii, obiectelor cu care vin în contact, direcția vântului,
posibil chiar și sunetele. Ochii sunt în număr de 4, așezați în 2 rânduri.
Vederea este slabă, monocromatică. Respirația are loc prin 2 perechi de
plămâni (saci pulmonari). Prima pereche este amplasată pe partea ventral
anterioară a opistosomei, iar cealaltă puțin mai posterior. Fiecare plămân
constă din 15 sau mai multe lamele pulmonare așezate paralel. Aceste lamele
puternic vascularizate. De asemenea, aceste organe pot absorbi și o anumită
cantitate de apă. Aparatul cardiovascular este de tip deschis. Inima se află în
opistosomă, de la ea pornește o aortă anterioară. Ea este tubulară și subțire.
Sângele este numit hemolimfă, iar pigmentul respirator – hemocianină, ce
conține cupru de care se leagă oxigenul. Sistemul digestiv. Tubul digestive
este alcătuit din: orificiul bucal, în care se deshid glandele salivare; faringe
musculos, cu funcția de aspirație a hranei; esofag; intestin mediu, în care are
loc absorbția; rect dilatat, în care se deschid tuburile lui Malpighi și anus.
Excreția se realizează prin 1 - 2 perechi de tuburile lui Malpighi, puternic
ramificate.
 Reproducere

 Unele specii de tarantula manifestă un dimorfism pronunațat. Masculii tind să

fie mai mici (în special mărimea opistosomei). Masculii maturi pot avea
cârlige tibiale pe picioarele din față, care sunt folosite pentru a restrânge
colții femelei în timpul acopulației. Ei se maturizează mai devreme decât
femelele. Când se întâlnesc, atât femela cât și masculul execută un ritual, cu
scopul de a afla dacă aparțin uneia și aceleiași specii. Acuplația este aceeași
ca și la majoritatea păianjenilor. Deși femelele pot avea un comportament
agresiv, după împerechere, masculii rareori devine o masă. Femelele depun
în jur 50 - 2000 ouă, în funcție de specie, într-un cocon de mătase . Coconul
este păzit timp de 6 - 7 săptămâni. În acest timp, femela va rămâne în
apropiere de sacul cu ouă și devine mai agresivă. După eclozare juvenilii
rămân în cuib pentru o perioadă de timp.
 Modul de viață

 Theraphosidae sunt prădători care-și pândesc prada din ambuscada. Ei se

hrănesc cu muște, gândaci, fluturi, șopârle, rozătoare, păsări, peștișori. Însă,
chiar dacă au potențial de a omorî și o pasăre, totuși, alimentația lor se
bazează pe insecte. Tarantulele se găsesc în regiunile tropicale din întreaga
lume. Habitatelor lor naturale includ: savana, pampas, păduri tropicale,
deșerturi, tufărișuri, munți. Tarantulele pot fi împărțite în specii terestre,
care sapă vizuini și specii arboricole că a construi pe copaci. Toate speciile
pot produce de mătase, cele își construiesc corturi în formă de tub, iar cele
terestre acoperi pereții vizuinii. De obicei, tarantulele sunt animale pasive.
Manifestă activism doar când sunt înfometați sau în perioada împerecherii.
 Năpârlire

 Corpul păianjenului este acoperit cu o cuticulă dură care nu-i permite să

crescă. De aceea, este nevoie ca el să desprindă cuticulă veche și să o
înlocuiască cu una nouă mai spațioasă, proces numit năpârlire (caracteristic
pentru toate artropodele). În timpul năpârlirii, tarantula se așază pe spate și
extrag, în primul rând membrele din cuticula veche, apoi și restul corpului.
După năpârlire, dimensiunele păianjenului se măresc de 1,5 ori, cu excepția
opistosomei, care după năpârlire (cuticula opistosomei este slab chitinizată).
Tarantulele tinere năpârlesc mai des, pe când la adulți peroada dintr
enăpârliri este mai mare. Femelele adulte năpârlesc aproximativ odată pe an.
Semnele apropierii năpârlirii sunt: culoarea păianjenul devine mai închisă,
abținerea de la hrană. Datorită năpârlirii, păianjenii își restabilesc numărul de
perișori pierduți și regenerează membrele desecate. Următorul Slide ,
Continuare...
 Continuare

 Pânǎ la nǎpârlire, pe opistosomǎ se  Dupǎ nǎpârlire

oservǎ o regiune întunecatǎ, perii
iritanț lipsesc
 Prădători

 Chiar dacă au o reputație înfricoșătoare, tarantulele au și

ele inamici. Larvele viespelor din familie Pompilidae, în
special reprezentanții genului Pepsis, parazitează
tarantulele. Cu ajutorul receptorilor olfactivi, viespele pot
găsi vizuina unei tarantule. În timpul luptei, viespea
înțeapă tarantula în partea ventrală a prosomei,
folosindu-se de membrana subțire dintre articolele bazale
ale picioarelor. Înțepătura paralizează păianjenul și
viespea îl aduce în vizuina sa și, apoi, depune ouălele în
opistosoma victimei. După eclozare, larvele se hrănesc cu
conținutul intern al păianjenului.
 Apărare
 Pe lângă chelicerele puterinice, tarantulele posedă și perișori iritanți răspândiți pe
opistosomă. Perișorii sunt proiectați în inamic. Acești perișori sunt mai numeroși la speciile
terestre. Cei arboricoli nu le proiectează, ei irită numai la atingere. Perișorii lipsă cresc la
năpârlirea următoare. Perișorii pot fi letali pentru animale mici, cum ar fi rozătoare. La om,
aceste fire pot provoca reacții alergice, erupții cutante, inflamații. Cele mai sensibile organe
la aceste fire sunt ochii și căile repiratorii. De obicei simptomele dispar peste câteva ore.
Tarantulele folosesc aceste fire de păr și în alte scopuri, cum ar fi marcarea teritoriului său.
Unele specii au anumite fire, mai ales pe chelicere, care la frecare pot produce un sunet
asemănător șuieratului. Aceste fire cel mai des sunt întâlnite la păianjenii din America de
Sud și America de Nord. Cei din Europa și Asia și vor ataca. Ei au un potențial veninos mai
înalt. Înainte de a mușca, tarantulele dau semnal când au intenția de a ataca prin luarea
posturii de amenințare. Și anume, ridică prosoma și membrele anterioare. Apoi, se aruncă cu
picioarele din față asupra dușamnului. Dacă nu reușește să descurăjeze inamicul, tarantula
se va retrage sau îl va ataca. Pentru oameni, mușcăturile nu sunt fatale. În general, efectele
mușcăturii de tarantule nu sunt bine studiate. Exista specii de păianjen periculoși, care sunt
confundate cu tarantule. O legendă urbană susține că specii de tarantula cu mușcături
mortale există undeva în America de Sud, numit "Tarantula-banană". Această afirmație este
făcută fără a se identifica păianjenul dat. Un candidat probabil pentru identitatea reală a
acestui păianjen este Phoneutria nigriventer, din familie Ctenidae, deorece este găsit ascuns
în plantațiile de banane i se mai spune "Păianjen banană". Aceasta nu este o tarantulă, dar
este destul de mare (4 – 5 cm în lungime), puțin păros și foarte veninoase la om. Un alt
exemplu de păianjen periculos confundat cu tarantulele este australianul Atrax robustus. El
este un păianjen foarte agresiv și veninos, și (înainte de dezvoltare antidotului în anii 1980) a
fost responsabil pentru numeroase decese în Australia.
 Sistematica

 Familia Theraphosidae este împărțită în 12 subfamilii, care conțin peste 100 de genuri
și circa 900 de specii: Acanthopelminae, este o subfamilia de tarantul mici și terrestre,
conține un singur gen Acanthopelma cu două specii, A. beccarri. și A. rufescens, găsite
în Guyana și America Centrală. Aviculariinae este o subfamilia de tarantuli tropicali,
arboricole. Speciile sunt răspândite din Caraibe până în America de Sud. Genurile
Avicularia, Ephebopus, și Pachistopelma posedă perișori iritanți. Eumenophorinae este o
subfamilia răspândită în Africa. Harpactirinae este un grup de tarantule din Africa,
aceștia fiind cunoscuți și ca Păianjen-babuin. Ischnocolinae cuprinde tarntule din
întreaga lume. Ornithoctoninae un grup de tarantule care se găsesc în Asia de Sud-Est,
sudul Chinei, și Borneo. Acest grup include Păianjen-mâncător-de-păsări.
Poecilotheriinae sunt păianjeni arboricoli din India și Sri Lanka, ca Poecilotheria regalis,
dintre care unele sunt considerate pe cale de dispariție. Acest subfamilia conține numai
un gen endemic. Selenocosmiinae este o subfamilie, care include tarantule din Asia de
Est și Australia. Acestea sunt cunoscute pentru veninul lor puternic și comportament
agresiv. Selenogyrinae este o subfamilie din India și Africa. Stromatopelminae
populează Africa de Vest. Theraphosinae specii cu peri iritanți, include cei mai mari
tarantule. Thrigmopoeinae tarantule din India. Unele genuri au în prezent o poziție
incertă în taxonomia păiajenilor: Brachionopus, Cardiopelma, și Proshapalopus.