CURS XIV

LĂUZIA PATOLOGICĂ
Infecţia puerperală
Reprezintă totalitatea stărilor
infecţioase cu poartă de intrare
genitală, ce apar în lăuzie.
În mod clasic, au fost descrise ca
şi “febra maternităţilor”, “febra
puerperală”, “septicemia puerperală”.
 Infecţia nosocomială
Infecţia nosocomială este o stare infecţioasă
datorată mediului spitalicesc sau florei proprii a pacientului
(în 1984 s-au descris 2 milioane de cazuri cu 300 000 de
decese).
Febra puerperală se defineşte ca o stare febrilă, cu
valori peste 38oC, cu durată peste 2 zile, care apare în
primele 10 zile din post-partum ( în afara primei zile).
Prevalenţa este de 0,15% şi 5% din totalul naşterilor.
În ultima perioadă, mortalitatea a scăzut
spectaculos: de la 1/26 naşteri (în “era” preantibiotică), la
1/30000 de naşteri şi chiar 0,6/100000 de naşteri .
Boala apare ca o rezultantă a conflictului dintre
germeni şi organismul matern. În acest sens este de
menţionat faptul că în timpul sarcinii acţionează un sistem
de apărare, dar şi factori care se opun apărării
antiinfecţioase.
Factori de apărare (anti-infecţioşi) sunt :
- integritatea mucoaselor şi a ţesuturilor;
- existenţa unor substanţe antibacteriene: lizozimul din
muscus sau dopul gelatinos;
- biocenoză vaginală specială (prezenţa baciliilor
Döderlein care inhibă celelalte specii microbiene;
- glera cervicală şi dopul gelatinos, cu acţiune de barieră
mecanică şi imunologică (mucusul imobilizează germenii,
făcându-i vulnerabili la acţiunea fagocitelor şi elaborează
substanţe bactericide ca lizozim, lactoferină, complement,
complexe imune de tip complex sau anticorpi IgA, IgM,
IgC).
- în lichidul amniotic există substanţe cu acţiune de
apărare: imunoglobuline, lizozim, transferine, leucocite; ca
atare, integritatea membranelor este un factor de apărare.
Factori care scad apărarea în sarcină sunt :
- destabilizarea integrităţii mucoaselor şi ţesuturilor;
- scăderea IgC, IgA, a properdinei, opsoninelor (substanţe serice
activatoare ale fagocitozei);
- scăderea calciului;
- creşterea pilozităţii (foliculii se pot infecta);
- sporirea activităţii glandelor sudoripare;
- creşterea activităţii glandelor sebacee;
- pruritul cu eventuale leziuni de grataj care pot favoriza infecţia locală
şi mai ales,
- scăderea imunităţii mediate celulare, apărute ca o reacţie în vederea
menţinerii alogrefei reprezentate de ou (s-a observat, de exemplu, că
grefa de piele heterogenă se elimină mai greu la femeia gravidă);
- creşterea cortizolului, a estrogeniilor, a HLP, a alfafetoproteinei,
substanţe care scad imunitatea (s-a observat că unele infecţii
puerperale se manifestă ca şi cum persoana ar fi sub tratament
cortizonic).
 Plaga uterină se poate, teoretic, infecta
din ziua a 5-a prin germenii de ascensiune
pe plaga placentară.

Infecţia se manifestă doar când factorii

anterior mentionaţi sunt depăşiţi,
integritatea mucoaselor este distrusă, sau
apar factori favorizanţi precum retenţie de
placentă sau resturi placentare, delabrări
tisulare, hemoragie cu anemie consecutivă.
Etiologia
Etiologia infecţiilor puerperale s-a modificat în timp.
Iniţial, germenii mai frecvent implicaţi erau streptococii.
După apariţia tratamentului cu penicilină şi
sulfamide, s-au selectat stafilococii.
Aceştia sunt responsabili de apariţia şocului septic.
Ei se găsesc, în mod obişnuit, în tractul genital
inferior şi ascensionează în uter în cazurile de infecţie
puerperală.
După ani de tratament orientat în principal împotriva
cocilor Gram pozitivi, s-au selecţionat tulpini de germeni
Gram negativi, cum sunt bacilul Colli, Klebsiella,
Enterobacter, Proteus şi mai nou Gardnerella vaginalis.
 Au apărut tot mai frecvent infecţii
determinate de germeni anaerobi, cum sunt
peptococii, peptostreptococii, clostridiile sau
anaerobi Gram negativi.
Infecţiile cu aceşti germeni generează
complicaţii grave, precum anemia hemolitică sau
afectarea renală.
Infecţiile cu Micoplasma hominis, Ureaplasma
urealiticum sau Chlamidia Trachomatis,
considerate “markeri” ai activităţii sexuale cu
parteneri multipli, sunt implicate şi ele în infecţia
puerperală.
În general tabloul infecţiei puerperale este
astăzi polimicrobian.
Sursa infecţiei este exogenă sau endogenă precum:
- sursa exogenă reprezentată de contactul cu
instrumentarul, mănuşile operatorului, pansamente,
lenjerie – contaminate (prin incorectă sterilizare sau
folosire), de la pacienţi infectaţi sau de la purtători sănătoşi
de germeni;
- sursa endogenă reprezentată de germenii saprofiţi sau
patogeni cu localizare tegumentară, gastrointestinală,
urinară, dar mai ales de pe epiteliile organelor genitale.

Este de menţionat şi infecţia autogenă determinată de

prezenţa în tractul genital al femeii a unor germeni
condiţionat patogeni (care nu devin patogeni decât în
condiţii de scădere a apărării, cum se întâmplă în timpul şi
după naştere), cum sunt colibacilii, bacilii anaerobi,
clostridium perfringens.
Factori favorizanţi ai infecţiei în puerperalitate
Aceşti factori sunt hiporeactivitatea sau areactivitatea, peste care
se adaugă:
- traumatismul obstetrical şi hemoragia;
- traumatismul cu necroză tisulară – ce creează condiţii favorabile
pentru infectare şi diseminarea infecţiei;
- retenţia de placentă sau fragmente placentare care constituie mediu
optim de cultură pentru germeni, într-o cavitate închisă cum este
uterul;
- tuşeele vaginale repetate;
- monitorizarea internă fetală;
- ruperea membranelor după care începe colonizarea bacteriană
uterină, şi după 6-7 ore poate debuta corioamniotita;
- anemia din sarcină amplificată prin hemoragia din timpul naşterii
(mai importantă în operaţii cezariene);
- contaminarea de la alte lăuze, personal medical, aparatură,
instrumentar;
- contaminarea prin raport sexual în ultima parte a sarcinii;
- mediul socio-economic precar din care provine gravida.
Diseminarea infecţiei (căile de propagare):
Infecţia poate fi localizată, propagată sau
generalizată.
Infecţia se poate cantona la poarta de
intrare, situaţie în care este vorba de infecţie
localizată,
- propagată prin:
- contiguitate (trompă-salpingită apoi
cavitatea peritoneală, cu apariţia
pelviperitonitei;
- diseminare pe cale limfatică;
- diseminare pe cale sanguină;
- generalizată (prin tromboze septice).
 Astăzi datorită numărului mare de operaţii
cezariene, atrage atenţia infecţia puerperală post
operaţie cezariană.
Chiar în condiţiile respectării riguroase a
tuturor măsurilor de asepsie şi antisepsie, infecţia
după operaţie cezariană este mult mai frecventă
decât cea apărută în situaţia naşterii pe căi
naturale.
Infecţia puerperală actuală are mai frecvent
cauze exogene (prin instrumente, personal,
monitorizare fetală internă).
Totuşi sunt mai rar întâlnite formele grave de
infecţie puerperală, iar mortalitatea maternă prin
infecţie puerperală a scăzut semnificativ.
Clasificarea infecţiilor puerperale
În literatura românească clasificarea cea mai
des folosită este cea bazată pe criterii clinice şi
anume:
- Infecţii limitate sau localizate;
- Infecţii propagate;
- Infecţii diseminate;
- Infecţii puerperale joase.

Sunt infecţii de obicei limitate ce pot interesa

perineul, vaginul şi cervixul.
 Cele mai frecvente sunt infecţiile localizate pe tranşa de
perineotomie (mediană sau laterală).
Aceste infecţii se manifestă la început prin difterizarea zonei.
Stratul de fibrină care acoperă plaga este un bun mediu de cultură şi
favorizează infecţia subiacentă cu apariţia roşeţii, a infiltrării zonei, şi a
creşterii temperaturii locale. Ulterior asistăm la desfacerea suturii.
De obicei, semnele generale sunt uşoare iar evoluţia este
favorabilă dacă se recurge la un tratament local constând din toaleta
zilnică şi pansamente antiseptice.
Netratată, infecţia se poate propaga şi poate evolua.
Rupturile spontane pe labii şi vagin se pot, de asemenea,
difteriza şi infecta.
Forme rare, dar grave de infecţie sunt gangrena vulvovaginală
şi erizipelul vulvar.
Tratamentul acestor tipuri de infecţie este, de obicei, local, prin
toaletă şi comprese cu substanţe antiseptice şi, în cazul unor infecţii
supurate, deschiderea abcesului pentru realizarea drenajului.
Lohiometria
Reprezintă retenţia de lohii, determinată de diferite
cauze precum: stenoză cervicală, col fără dilataţie după o
operaţie cezariană, angulaţie necorespunzătoare a zonei
istmo-cervicale.
Lohiile retenţionate în cavitatea uterină, închisă,
constituie un bun mediu de cultură microbian, mai ales
pentru germenii anaerobi.
Clinic, uterul este mărit de volum, sensibil, lohiile se
elimină în cantitate mică, sunt cărămizii, uneori purulente.
Lăuza prezintă febră şi durere abdominală.
Tratamentul constă în administrarea de ocitocice şi
antibiotice şi dilatarea colului.
Endometrita puerperală
Este forma cea mai frecventă a infecţiei puerperale.
Localizarea iniţială este la nivelul plăgii placentare la
deciduă şi la miometrul adiacent.
Termenul consacrat pentru descrierea leziunii este
de endometrită.
Clinic, infecţia apare la 3 – 5 zile post-partum cu
semne generale de infecţie, precum febră 38 – 39oC,
frison, modificare moderată a stării generale, tahicardie,
cefalee, inapetenţă.
Local, se constată un uter mare, subinvoluat,
sensibil sau dureros, lohii modificate, fetide de cele mai
multe ori (pot exista, în infecţia cu streptococ beta
hemolitic, lohii în cantitate mică şi fără modificări de
miros).
Analizele de laborator evidenţiază leucocitoză, cu
valori în jur de 13-15 mii leucocite /ml.
 Sunt descrise forme particulare de endometrite, cum
este cea gonococică (apare în a 5-a, a 6-a zi, cu lohii
purulente, galben-verzui), cea streptococică (descrisă mai
sus), endometrita putridă (dată de germenii anaerobi, care
determină descuamarea în lambouri a endometrului şi lohii
putride, fetide).
Endometritele se produc mai frecvent după travalii
cu membrane rupte, retenţie de resturi placentare şi
membrane, controale manuale sau tacte vaginale repetate
sau prelungite.
Un aspect aparte îl reprezintă endometrita post
operaţie cezariană, care prezintă adesea un tablou clinic
estompat, datorat uneori şi tratamentului cu antibiotice.
Tratamentul
Tratamentul endometritei se face cu
antibiotice, ocitocice şi supraveghere atentă
în vederea surprinderii unei eventuale
diseminări a infecţiei.
Trebuie avut în vedere ca endometrita
se poate complica, generând forme grave de
infecţie, precum miometrita şi cangrena
uterină.
Cangrena uterină
Este o formă de infecţie puerperală mai rar întâlnită,
dar foarte gravă. Poate apare după naştere spontană, avort
sau cezariană. Infecţia este produsă de germenii anaerobi.
Clinic, apare o stare toxicoseptică, cu hemoliză,
coagulopatie de consum, insuficienţă pluriviscerală (renală,
hepatică, plămân de şoc).
În infecţia cu clostridii apar gaze în zonele incizate
(incizii din operaţia cezariană, epiziotomii, rupturi după
naştere). Lohiile sunt foarte fetide. Se elimină lambouri
endometriale şi gaze.
Tratamentul se face energic, cu antibiotice. Terapia
vizează reechilibrarea modificărilor generale pluriviscerale şi
histerectomie cu drenaj larg.
Forme propagate: Formele propagate sunt salpingita,
celulita pelviană, pelviperitonita.

Salpingita
Debutează tardiv în ziua 8 – 10 după naştere. Se
manifestă prin congestie tubară şi mai ales perisalpingită.
Dacă ostiumul tubar se închide, apare piosalpinx.
Clinic, apar semne de infecţie acută, durere în etajul
inferior abdominal. Lohiile pot deveni purulente.
Celulita pelviană şi flegmoanele
În celulita pelviană, infecţia invadează ţesutul
conjunctiv şi limfoganglionar aflat în grosimea
ligamentului larg, între cele două foiţe sau de-a
lungul tecii hipogastrice.
Infecţia se poate prezenta fie ca o celulită
difuză care poate trece într-o fază de colectare şi
supuraţie, sau sub forma de abcese, flegmoane.
Formele clinice sunt: celulita pelvină,
flegmoanele bazei ligamentului larg propriu-zis şi
flegmonul pelviparietal.
Pelviperitonita
Apare, de regulă, în ziua 7 – 8 post-partum. Debutul
poate fi insidios sau brutal.
Peritoneul pelvin cu infiltrate inflamatorii în
Douglas, acoperă organele genitale, rectul, vezica,
sigmoidul, cecul şi determină simptomatologia.
Falsele membrane care apar, produc aderenţe între
organele de mai sus, realizând o adevărată barieră către
marea cavitate peritoneală.
Netratată, se produce supuraţie, cu colectare şi
abcedare.
Forma cea mai frecventă este colectarea în Douglas.
Alteori, însă abcesul se deschide într-un organ vecin
(fistulizare) sau în marea cavitate peritoneală.
 Apar semne generale de infecţie, precum
febră (39–40oC), tahicardie, agitaţie sau astenie,
polipnee.
Semnele locale sunt reprezentate de
hiperestezia cutanată, contractura apărarea
musculară, toate cu localizare subombilicală şi
meteorism abdominal.
La examenul genital se constată un uter
subinvoluat, dureros, împins de colecţia purulentă,
sau făcând corp comun cu celelalte viscere din
vecinătate. Lohiile sunt purulente.
Tratamentul medical este general, energic şi
se completează eventual cu tratamentul chirurgical
şi anume drenajul şi exereză focarului septic.
Formele generalizate
Peritonita puerperală şi septicemia puerperală
constituie forme generalizate de infecţie.

Peritonita puerperală
Poate apare dacă una din formele localizate sau
propagate nu a fost corect tratată.
Diseminarea se face direct, pe cale sanguină sau
limfatică.
Astăzi, peritonita puerperală apare mai rar în secţiile
de obstetrică; cele mai frecvente cazuri de peritonită fiind
cele apărute după operaţia cezariană.
Peritonita puerperală poate îmbrăca două forme: o
formă astenică şi o formă stenică.
1. Forma astenică a peritonitei puerperale
În forma astenică simptomatologia este frustă şi
necaracteristică, ceea ce determină uneori o amânare a
diagnosticului şi deci a intervenţiei chirurgicale, fapt ce
poate pune în primejdie viaţa lăuzei.
2. Forma stenică a peritonitei puerperale
Este mai uşor de diagnosticat, datorită
simptomatologia ce atrage atenţia practicianului.
Această formă de peritonită debutează brutal, cu
febră, frison şi sindrom peritoneal.
În perioada de stare, temperatura este crescută,
pulsul tahicardic, lăuza prezintă stază gastrică şi oligurie.
La examenul local se constată un abdomen imobil,
meteorizat (uneori cu sindrom subocluziv), hiperestezie
cutanată, matitate declivă.
 Se mai descriu următoarele forme de peritonită
puerperală: peritonita supraacută (peritonita uscată),
cu evoluţie foarte gravă, peritonita subacută,
peritonita cu focare multiple, peritonite închistate.
O importanţă aparte o prezintă peritonita după
operaţie cezariană executată după un interval lung de timp
de la ruperea membranelor sau în prezenţa unor defecte
de tehnică şi asepsie evidente.
Tratamentul peritonitei puerperale este un tratament
medical şi chirurgical.
Principiile tratamentului medical nu diferă de
tratamentul unei peritonite neobstetricale.
Tratamentul chirurgical presupune obligatoriu
ablaţia focarului septic (uter, anexe) şi drenaj larg.
Septicemia puerperală
Mai rar întâlnită astăzi septicemia puerperală este forma cea
mai gravă a infecţiei puerperale.
Originea este frecvent endogenă: germeni foarte virulenţi
pătrund la nivelul vaselor deschise de la plaga uterină sau pe cale
limfatică, în circulaţie.
Septicemia poate fi primitivă (fără leziuni aparente), apărută la
12-36 de ore de la naştere, şi care duce rapid la deces sau secundară
unor forme de infecţie primară localizate. Acest ultim tip de septicemie
apare la 6-7 zile de la naştere.
Trebuie menţionată şi posibilitatea apariţiei şocului septic şi a
celui endotoxic.
Tratamentul septicemiei puerperale este dificil, necesitând un
serviciu bine dotat.
Tratamentul chirurgical este obligatoriu în situaţia în care
punctul de plecare este un piosalpinx sau o endomiometrită.
Patologia sânului
În lăuzie, sânul poate fi sediul
patologiei de secreţie, a celei traumatice,
dar cel mai frecvent sediul infecţiilor.
În cadrul patologiei de secreţie se
descriu hipogalactiile, agalactiile şi
hipergalactiile.
Hipogalactiile se pot instala de la
început sau la 3-4 săptămâni de la naştere.
 Angorjarea sânului – un incident minor, dar
frecvent întâlnit (popular, se descrie ca “furia laptelui”)
reprezintă o congestie mamară difuză, produsă de staza
venoasă ce însoţeşte instalarea bruscă a lactaţiei.
Clinic, apar dureri locale, cefalee, vertij, febră.
Tratamentul constă în administrarea de antialgice,
restricţie lichidiană, antiinflamatorii, prișnițe şi golirea
regulată a sânului.

Galactocelul constă în apariţia unor cavităţi

chistice la nivelul sânului, în timpul lactaţiei, datorate
obstruării căilor excretorii.
Evoluează spre rezoluţie sau spre transformare în
chist lactifer.
Patologia traumatică
Fisurile şi eroziunile (datorate suptului)
constau în lipsa de substanţă din stratul
superficial al epidermei.
Tratamentul vizează suprimarea
alăptării şi golirea regulată, la orele de
alăptare, a sânului, alături de măsuri de
igienă locală stricte.
Patologia infecţioasă
Este cea mai frecventă. Agenţii etiologici implicaţi de regulă
sunt stafilococul şi mai puţin E.Coli, pneumococul, streptococul.
Sursa de infecţie este reprezentată de mâinile lăuzei sau ale
personalului de îngrijire, (în cazul nerespectării regulilor de igienă) sau
bucofaringele nou născutului care este alăptat.

Limfangita - apare în a 3-a zi de la naştere, cu febră (39-

40oC) frison. Infecţia se propagă de la fisuri sau eroziuni ale sânului.
Clinic, sânul este dureros la palpare şi prezintă o rețea de
culoare roşie la suprafaţa lui, ce corespund vaselor limfatice ce
“drenează” procesul infecţios.
Uneori, poate apare adenopatie satelită.
Procesul infecţios este superficial, fără infiltrare subcutanată.
Tratamentul constă în suprimarea alăptării, golirea sânului în
mod artificial, administrarea de antipiretice, antibiotice,
antiinflamatoare precum şi fizioterapie locală.
Netratată, afecţiunea evoluează spre mastită (infecţie în
profunzime).
 Mastita acută nesupurată – afectează sânul de obicei în
cadranele laterale şi apare în a 8-a – a 15-a zi de lăuzie.
Mastita se localizează la un lob sau un lobul mamar.
Lăuza prezintă semne de inflamaţie: cefalee, astenie, febră,
durere locală.
La nivelul sânului se observă eritem, ce se întinde de la
mamelon spre baza sânului, iar la palpare se simte o îndurare,
împăstare, edem şi uneori adenopatie axilară.
Forma comună este reprezentată de mastita parenchimatoasă,
la care se poate adăuga şi prinderea structurilor profunde.
La exprimarea sânului se recoltează lapte amestecat cu striuri
de puroi.
Infecţia poate evolua spre vindecare în 3-5 zile sau spre
supuraţie şi colectare.
Tratamentul profilactic constă în păstrarea unor măsuri de
igienă a alăptării, evitarea fisurilor şi ragadelor mamelonare.
Curativ, se recurge la suprimarea alăptării, tratament antibiotic
şi antiinflamator, fizioterapie locală.
 Infecţia acută supurată - este o infecţia însoţită
de supuraţia parenchimului glandular şi a ţesuturilor
adiacente.
Se descriu următoarele forme anatomoclinice:
- abcesul areolar şi subareolar;
- abcesul subcutanat;
- abcesul intramamar şi retromamar.
După abcedere, cavitatea se poate deschide la
exterior prin fistulizare.
Abcesul retromamar este mai grav, cuprinzând tot
ţesutul retromamar.
Clinic, lăuza prezintă febră 39-40oC, iar durerile
devin foarte intense, pulsatile.
 Tratamentul profilactic constă din tratamentul corect
al infecţiilor nesupurate.

Tratamentul curativ vizează suprimarea lactaţiei,

antibiotice şi antiinflamatorii, dar cel mai important, în
acest stadiu, este tratamentul chirurgical; se execută incizii
radiare (pornind de la areolă) sau semicirculare (la limita
dintre areolă şi tegument), în scopul evacuării colecţiei.

Inciziile pot fi multiple, cu drenaj obligatoriu (uneori,

contraincizie). Inciziile (incizia) se vor executa în zonele de
maximă fluctuenţă. La executarea inciziilor se va evita
lezarea canalelor galactofore. Vindecarea se realizează de
obicei în 7 zile.
Sexualitatea şi contracepţia în lăuzie
Sexualitatea.
Raporturile sexuale pot fi reluate , după unii autori,
începând din ziua a 3-a de lăuzie.
Protecţia lăuzei faţă de o infecţie şi necesitatea
menţinerii unei igiene locale riguroase recomandă reluarea
raporturilor sexuale numai după 6 săptămâni de la naştere.
În caz de epiziotomie sau de ruptură de perineu,
trebuie controlată calitatea cicatrizării, înainte de reluarea
raporturilor sexuale.
Cicatricea postepiziotomie poate fi, iniţial dureroasă,
în cursul raporturilor sexuale. Această durere va dispărea în
câteva săptămâni.
Chiar dacă în lăuzia tardivă persistă mici pierderi
vaginale, acestea nu trebuie să împiedice raporturile
sexuale.
Toaleta vaginală, printr-o uşoară irigare înainte de
raportul sexual, satisface nevoia de igienă.
 În lăuzie, libidoul este deseori scăzut datorită oboselii,
durerilor, lohiilor, fricii de a nu leza perineul, uscăciunii vaginale.
Reluarea contactului sexual diferă la lăuzele care alăptează la sân faţă
de cele care alimentează artificial copilul.
În prima situaţie durata de timp până la reluarea contactului
sexual este mai mare fapt determinat de disfuncţia ovariană (producţie
scăzută de estrogeni) ce poate genera o vaginită atrofică cu
dispareunie superficială.
Se corectează simptomatologia prin pomezi pe baza de
estrogeni administrate săptămânal. În această situaţie femeia trebuie
informată că aceste pomezi nu au şi rol contraceptiv.
Scăderea sexualităţii feminine poate fi explicată şi prin apariţia
copilului, ceea ce determină avansarea pe primul plan a rolului de
mamă, înaintea celui de parteneră.
Aceasta reacţie deşi normală, nu trebuie să ameninţe echilibrul
cuplului. Astfel soţul nu trebuie să se simtă neglijat în favoarea
copilului.
 Apariţia unei noi sarcini în lăuzie nu este de dorit pentru
restabilirea completă a femeii.
Cuplurile în care femeia alăptează nu trebuie să considere
alăptarea ca mijloc contraceptiv (contracepţie obligatorie) în
următoarele situaţii:
- copilul este alăptat numai la sân şi are mai mult de 5 luni;
- un copil mic < 5 luni care are deja alimentaţia diversificată sau
primeşte pe zi > 150 ml lapte în completare, sau doarme toată noaptea
(interval între alăptări > 6 ore).
- dacă reapar menstruaţiile.

Este convenabil să se aplice o metodă contraceptivă care va fi

aleasă ţinând cont de alăptare, dorinţa cuplului, de contraindicaţiile
medicale.
 Această contracepţie este provizorie şi va fi revăzută
la examenul medical al mamei de la sfârşitul perioadei de
lăuzie.
- Alegerea metodei contraceptive este limitată
deoarece multe dintre metode nu pot fi utilizate tablete cu
o rata de eşec 5-10 % ; nu sunt dovezi de creştere a
incidenţei infecţiilor tractului genital;
- coitul întrerupt care are eficacitate îndoielnică cu o
rată de eşec 20%;
- pilula cotraceptivă, în absenţa alăptării, începând
din ziua a 25-a după naştere, care este cea mai eficace
metodă contraceptivă cu rata de eşec 0%.
Dacă femeia alaptează sunt indicate progestativele
de sinteză: tablete, injecţii, inele vaginale sau implanturi;
toate acestea au însă ca efect secundar apariţia de
sângerări neregulate (greu de tratat).
Nu sunt utilizabile:
- metodele numite de abstinenţă periodică (metoda
calendarului, metoda măsurării temperaturi) - din cauza
imposibilităţii cunoaşterii datei primei ovulaţii;
- prezervativele feminine (diafragme, cape cervicale) - din
cauza relaxării ţesuturilor vaginale;
- dispozitivele intrauterine (steriletul) – din cauza marii
fragilităţi a peretelui uterin. Steriletul poate fi utilizat după
3 luni de lăuzie;
- estrogenii în doze mari – afectează lactaţia.