2.6.

Revoluția
socratică în
filosofie
 Socrate
greacă: Σωκράτης
Sōkrátēs
(470 î.Hr. – d. 7 mai 399 î.Hr.)
 Socrate este fondatorul filosofiei umanului.
Cu Socrate începe perioada antropologică în gândirea filosofică.
Socrate face o revoluție în gândirea filosofică (schimbă obiectul de studiu al
Filosofiei).
Socrate întoarce spatele naturii și fața către Om.

Socrate coboară filosofia din ceruri pe pământ și o aduce în casele

oamenilor.
 Socrate nu prețuia bunurile
materiale ale vieții, ci era mereu
mișcat de năzuința neistovită de a
descoperi adevărul și de o iubire
nemărginită pentru cele
spirituale.
Pentru Socrate a filosofa însemna,
a îmbina ideea cu viața și existența
omului, teoria cu practica.

Socrate a fost un maestru al artei

folosirii dialogului filosofic, el
instruia cu ajutorul dialogului.
Metoda filosofică a lui Socrate –
maeutica.
Arta de a moși spiritele, simțul
adevărului, deja prezent, dar
amorțit.
 ”Cunoaște-te pe tine însuți!”

Socrate avea scopul de a cerceta cunoștințele,

a dezvălui ignoranța tinerilor și a-i deprinde
la activitatea proprie și la o cultivare proprie.

Socrate nu comunica niciodată

interlocutorilor săi adevăruri
de-a gata.
Socrate pune în discuție probleme ce
țin de: ce este drept și nedrept, bine
și rău, sfânt și nedemn; care este
cea mai bună formă statală; ce este
evlavia și virtutea; natura și
drepturile puterii; autoritatea;
religia; ideea pe care concetățenii
săi și-o făceau despre zei, virtute,
dreptate etc.
 Socrate este interesat de esenţa
omului, pe care o vede în sufletul
acestuia, (nu neagă importanţa
trupului, dar pentru el omul se
aseamănă cu alte lucruri şi numai
sufletul îl face pe om să fie om).
Natura definitorie a Omului este sufletul,
socotit ca o entitate care nu se naște și nu
piere, care este simplu și nu compus.
Trupul este o componentă necesară ființei
noastre.
 ”Dintre toate viețuitoarele , zeii au dat omului
putința de a se ține pe picioare, ceea ce-i îngăduie
să-și îndrepte privirile mai departe, să se uite bine
la locurile care-i sunt de-asupra capului și de a
suferi mai puțin.
În vreme ce dădeau celorlalte lighioane picioare
numai să se poată mișca din loc, ei (zeii) hărăzeau
omului mâini, care ne ajută să găsim ceea ce ne
face mai fericiți decât dobitoacele. Toate animalele
au limbă, dar numai pe a noastră au făcut-o în
stare ca, după ce a atins diferite părți ale gurii, să
închege sunete, cu ajutorul cărora ne împărtășim
unul altuia ce vrem să spunem.”
Socrate căuta să convingă fiecare
om, că trebuie să privească în
adâncul fiinţei sale, să caute
virtutea şi înţelepciunea, să se
cerceteze pe sine, să afle ce ştie şi
ce nu ştie, ce poate şi ce nu poate,
precum şi ce trebuie să facă.
 Sursa adevăratei ştiinţe este
cunoaşterea de sine, iar
necunoaşterea este izvorul tuturor
relelor şi viciilor.
 Toți oamenii de la naștere sunt buni!
”Nimeni nu este rău de bună voie…”
Atunci de unde vine răul?
”Răul, vine din faptul că omul se înșeală în
privința binelui.”
Oamenii preferă un bine mai mic unuia mai mare,
sacrifică un bine major pentru a-și procura unul
mai mic. Adică se înșeală. Răul provine din
ignoranță.
”Numai binele și dreptatea au valoare veșnică.”
 Virtutea se identifică cu binele. A fi virtuos
înseamnă a ști, căci virtutea este ştiinţă.

”Nimeni nu este rău de bună voie, nimeni nu

face rău cu intenţie, ci numai că nu se cunoaşte
pe sine şi nu ştie ce vrea. Căci a şti ce vrei,
înseamnă a cunoaşte binele şi a căuta să-l
realizezi. Realizarea binelui duce la fericirea
personală. Ignoranţa este mama răului şi a
păcatului”.
Mai presus de toate sunt legile
polis-ului.
”Legile sunt părinții mei.”
 Despre suflet:
Sufletul este veșnic.

”Moartea este ori un somn fără vise, ori o nemurire

individuală a sufletului.”

”Numai înțelepciunea este un bun, iar neștiința un rău.”

”Numai concepțiile raționale sunt bune, cele rele sunt

toate neraționale.”
Dacă rațiunea formează caracterul
omului, atunci el nu trebuie să se
teamă nici de zei.
 Moartea nu este ceva rău, ci viața
lipsită de o semnificație superioară este
rea, și această semnificație n-o poate
înjosi nici o ne­dreptate, iar moartea
pentru ea n-o poate decât înnobila.
”Suntem datori să sacrificăm lui
Asclepios un cocoș”.
Socrate consideră moartea
”ca pe o vindecare.”
Sufletul va cunoaște în sfârșit
libertatea.