MINISTERUL EDUCAȚIEI,CULTURII ȘI CERCETĂRII AL R.

MOLDOVEI
UNIVERSITATEA DE STAT DIN TIRASPOL
FACULTATEA CHIMIE ȘI BIOLOGIE
Lucru individual la tema: Gaze nobile

Elaborat :Bufteac Andriana, gr.103

Sp. Chimie și biologie
Verificat :Ciornea Victor
Chișinău,2022
 CUPRINS:
1. Poziția în tabelul periodic
2. Istorica descoperirii gazelor rare
3.Starea naturală
4.Proprietăți fizice și chimice ale gazelor rare
5. Obținera
6.Întrebuințarea gazelor rare
 POZIȚIA ÎN TABELUL PERIODIC A GAZELOR NOBILE
Elementele din ultima coloană sau grup din tabelul
periodic împărtășesc proprietăți speciale. Aceste
elemente sunt gaze nobile , uneori numite gaze inerte.
Atomii aparținând grupului de gaze nobile și- au
umplut complet căsuțele externe de electroni. Fiecare
element nu este reactiv, are o energie de ionizare
mare, electronegativitate aproape de zero și un punct
de fierbere scăzut. În timp ce heliul și neonul sunt
practic inerte și sunt gaze, elementele aflate mai jos în
tabelul periodic formează mai ușor compuși care sunt
lichefiați mai ușor. Cu excepția heliului, toate numele
elementelor de gaz nobil se termină cu -on.
 ISTORIA DESCOPRIRII GAZELOR INERTE
Descoperirea gazelor rare își are originea în observația făcută de
Rayleigh în 1894 că azotul izolat din aer are o densitate puțin mai
mare decât azotul obținut prin descompunerea combinațiilor acestui
element chimic. Diferența este de numai aproximativ o unitate la
zecimala a treia și a putut fi stabilită doar cu prilejul unor măsurători
foarte exacte. William Ramsay a arătat că această diferență de
densitate se datorează prezenței, în azotul atmosferic, în proporție
mică a unui gaz cu densitate mai mare decât azotul pur. Pentru
izolarea acestui gaz, Ramsay a trecut azot obținut din aer peste
magneziu metalic, încălzit la roșu. Acest metal se combină cu urmele
de oxigen, formând oxid de magneziu (MgO), și cu azotul dând
nitrura de magneziu (MgN). Gazul rezidual s-a dovedit a fi complet
inert din punct de vedere chimic; el avea densitatea mai mare decât
azotul și prezenta un spectru caracteristic, deosebit de cel al
elementelor cunoscute. Noul element a fost numit argon (= inert).
 După descoperirea argonului, cercetând gazul izolat pe această cale din
mineralul de uraniu, Ramsay a constatat (1895) că acest gaz avea un spectru
identic cu al unui element necunoscut pe atunci pe Pământ, dar pus în evidență
cu mult timp înainte (1868) în Soare și numit heliu (din gr. helios=soare).
După descoperirea heliului și a argonului, cu mase atomice (rotunjite) 4 și 40,
Ramsay a atribuit heliului primul loc după hidrogen, în sistemul periodic, iar
argonului primul loc după clor. Ținând seama de principiul de construcție a
sistemului periodic, era de așteptat ca în afară de heliu și argon să existe și alte
elemente cu proprietăți asemănătoare, unul situat după F, altul după Br și un al
treilea după I. Pentru acestea Ramsay a calculat masele atomice aproximative:
20, 82 și 129. Mai târziu (Ramsay, 1897) s-a constatat că argonul brut conține
cele trei elemente prezise (cu mase atomice reale: 20,2; 83,8 și respectiv 131,3),
care au fost numite neon, kripton și xenon. Ele au fost separate prin lichefierea
și distilarea fracționată a argonului brut.
Radonul descoperit în 1900 de Rutherford, ia naștere prin transformarea
elementului radioactiv radiu și este el însuși radioactiv.
 STAREA NATURALĂ A GAZELOR NOBILE
Toate gazele rare (cu excepția radonului) se găsesc în atmosferă.
Conținutul de argon este de aproximativ 1%. Heliul se mai găsește în toate
mineralele conținând elemente radioactive uraniu și thoriu, cum sunt
monazitul, thorianitul și cleveitul (varietate de uraninit) și provine din
transformările radioactive ale acestor elemente. Sursa cea mai bogată de
heliu sunt gazele naturale emanând din pământ în diverse regiuni ale
globului și care sunt compuse, în cea mai mare parte, din metan și azot.
Unele zăcăminte de gaze naturale din America de Nord conțin câteva
procente de heliu. Heliul din aceste gaze provine tot din elemente
radioactive. Deși relativ rar pe pământ, heliul este, după hidrogen, cel mai
abundent element din univers.
 PROPRIETĂȚI FIZICE
Heliu lichid manifestă proprietăți neobișnuite.
La temperatura mai joasă de 2,19k ,
vîscozitatea heliului dispare și această stare
poartă denumirea de superfluiditate. Pînă în
prezent nu s-au putut obține combinații stabile
ale primelor 3gaze rare( He, Ne, Ar). Însă a
putut fi pusă în evidență existența în faza
gazoasă a unor ioni instabili de HeH+ și ArH+ și
a unor molecule de He și Ne.
 Compușii xenonului
În compușii xenonului manifestă gr. de oxidare
de la +2 +8. Diflourura de xenon XeF2 –
Compușii kriptonului oxidant puternic. Este o substanță incoloră cu
Chimia kriptonului se limitează doar la miros caracteristic și ușor sublimează. În lipsa
obținerea difloururii de kripton KrF2 . Este umezelei este destul de stabilă,în soluții cu
puțin stabilă și reprezintă cristale incolore alcaline se descompune ușor:
tertagonale, totodată,se descompun la 2XeF2+NaOH 2Xe+4NaF+O2+H2O;
temperatura camerei. KrF2 – oxidant foarte Oxidează iodul pînă la IF5:
puternic: Kr+F2 KrF2 . I2+XeF2 2IF+Xe
La interacțiunea difloururii de kripton cu Cl IF+XeF2 IF3+Xe
se formează ClF3 și ClF5 : IF3+XeF2 IF5+Xe
3KrF2+Cl2 2ClF3+3Kr; Cu acizii Lewis diflourura de xenon formează
KrF2+ClF3 ClF5+Kr; coplecși cu compoziția: XeF2*2MF5
Apa descompune momentan diflourura de (M=Ta,Nb,Sb) și XeF2*2MF4 (M=Ti,Pt).
Kr: KrF2+2H2O 2Kr+O2+4HF.
 Compușii xenonului +6 și +8
Xenonul manifestă gradul de oxidare +6 în
oxotetraflourura de xenon( XeOF4). Se obține la
Oxodiflourura de xenon
Se obține la hidroliza tetraflorului de hidroliza hexafloururii de xenon:
xenon la t.joasă(65C): XeF6+H2O XeOF4+2HF2 sau la interacțiunea ei
XeF4+H2O XeOF2+2HF. cu dioxidul de siliciu:
Oxodiflourura de xenon este o 2XeF6+SiO2 2XeOF4+SiF4. Tetraoxidul de xenon
substanță solidă stabilă numai la se obține la t=5C.
temperaturi joase . Deja la(-15C) se Ba2XeO6+2H2SO4 XeO4+2BaSO4+2H2O
descompune prin disproporționare: Perxenații se formează la disproporționarea XeF6 în
2XeOF2 XeO2F2+XeF2. soluții puternic alcaline:
2XeF6+4Na++16OH- Na4XeO6+O2+12F-+8H2O.
 PROPRIETĂȚI CHIMICE
Deși au inerție chimică mare, gazele nobile pot forma unele combinații
chimice, unele chiar stabile. Heliul ocupă, ca și hidrogenul, un loc aparte în
sistemul periodic. Aceste două elemente, ce nu se încadrează în niciuna din
grupele sistemului periodic, sunt singurele al căror înveliș electronic are un
singur strat, cu un singur orbital, 1s. Hidrogenul, cu acest orbital ocupat
incomplet de un singur electron (1s1), este elementul care dă cel mai mare
număr de combinații, în timp ce heliul, care prezintă cea mai stabilă
configurație electronică (1s2) are, din această cauză, cel mai ridicat
potențial de ionizare dintre toate elementele, este cel mai inert element
chimic cunoscut.
Kriptonul are o reactivitate redusă; se cunosc numai puține combinații ale
acestui element. În schimb xenonul se combină ușor cu fluorul. Fluorurile
xenonului dau reacții variate, și din ele s-au obținut un număr relativ mare
de combinații ale acestui element.
Radonul este un element radioactiv. Izotopul său cel mai stabil, cu număr
de masă 222. Din această cauză, chimia radonului este puțin studiată, deși
este de așteptat ca acest element să fie cel mai activ dintre gazele rare.
 Gazele rare au potențial de ionizare mare. Acesta scade însă cu
numărul atomic și la xenon are o valoare mai mică decât cel al
unor elemente ușoare, cum sunt hidrogenul, azotul, oxigenul,
fluorul și clorul, care toate dau ușor combinații. Potențialul de
Perioada Element Simbol
Nr. Înveliș ionizare al radonului, apropiat de cel al mercurului, este mai
atomic electronic scăzut decât la xenon, așa încât este de așteptat o creștere a
(Gaz reactivității de la xenon la radon. În toate combinațiile
(Z)
nobil)
cunoscute, kriptonul și xenonul se leagă covalent de atomi de
I Heliu He 2 1s 2
halogen sau oxigen. Singura combinație a radonului bine
II Neon Ne 10 [He] 2s 2 2p 6 studiată, RnF, este însă ionică. Radonul are deci un caracter
III Argon Ar 18 [Ne] 3s 2 3p 6 mai „metalic” decât omologii săi inferiori. La trecerea de la Ar
[Ar]
la Kr și de la Kr la Xe se completează cu electroni orbitalii 3d,
IV Kripton Kr 36
4s 2 3d 10 4p 6 4s și 4p, respectiv 4d, 5s și 5p, adică se adaugă câte 18
V Xenon Xe 54
[Kr] electroni la învelișul electronic al gazului nobil precedent. La
5s 2 4d 10 5p 6
trecerea de la Xe la Rn se completează în afara orbitalilor 5d,
[Xe]
VI Radon Rn 86
6s 2 4f14 6d10 6p 6 6s și 6p și orbitalul 4f, deci se adaugă în total 32 de electroni.
În consecință, este de așteptat o diferențiere mai mare între
proprietățile compușilor radonului și ai celorlalte gaze rare.
 METODE DE OBȚINERE
Gazele nobile devin din ce în ce mai abundente în Univers. Cu toate acestea, în
atmosferă heliul este rar, deoarece câmpul gravitațional al Pământului nu îl
poate reține, spre deosebire de alte gaze. De aceea nu a fost detectat în aer dar în
Soare.Pe de altă parte, în aer există cantități notabile de argon, care provin din
degradarea radioactivă a radioizotopului 40K. Aerul este cea mai importantă
sursă naturală de argon, neon, kripton și xenon de pe planetă. Pentru a le
produce, aerul trebuie mai întâi lichefiat astfel încât să se condenseze într-un
lichid. Apoi, acest lichid suferă o distilare fracționată, separând astfel fiecare
dintre componentele amestecului său (N2 sau CO2). Heliul, la rândul său, se
obține dintr-o altă distilare fracționată; dar nu din aer, ci din gaz natural,
îmbogățit cu heliu grație eliberării particulelor alfa din mineralele radioactive
toriu și uraniu. La fel, radonul se „naște” din dezintegrarea radioactivă a
radiului în mineralele sale respective; dar datorită abundenței lor mai mici și a
timpului de înjumătățire scurt al atomilor de Rn, abundența lor este derizorie în
comparație cu celelalte gaze nobile. Și în cele din urmă, oganesonul este un
„gaz” nobil extrem de radioactiv, ultramasic, creat de om, care poate exista doar
pe scurt în condiții controlate în cadrul unui laborator.
 ÎNTREBUINȚAREA
Heliul, mai ușor decât aerul, a fost folosit pentru
umplerea baloanelor dirijabile, înlocuind hidrogenul,
față de care are avantajul de a nu fi inflamabil.
Gazele rare se întrebuințează pentru realizarea unei
atmosfere inerte în acele procese fizice și chimice în
care azotul, folosit de obicei pentru acest scop, nu
este destul de inert. Astfel heliul sau argonul se
utilizează în metalurgia titanului. Becurile electrice cu
atmosferă de gaz inert se umplu cu argon brut. Tuburi
de descărcare de forme diferite umplute cu neon
(portocaliu intens) și cu argon (albastru) se folosesc
pe scară mare pentru firme luminoase. Heliul se mai
folosește ca gaz purtător în cromatografia gaz-lichid,
în tehnica temperaturilor foarte joase, sau (în amestec
cu 15-21% oxigen) ca gaz de respirat în scufundările
submarine autonome la mari adâncimi. Amestecuri de
heliu cu neon se utilizează în lasere cu gaz.
Pericol
Principalul risc al gazelor nobile este
acela că limitează utilizarea
oxigenului de către om, mai ales
atunci când se produce o atmosferă cu
o concentrație ridicată a acestora. De
aceea nu este recomandat să le
inhalați excesiv.
În Statele Unite, s-a detectat o
concentrație ridicată de radon în
solurile bogate în uraniu, care datorită
caracteristicilor sale radioactive ar
putea reprezenta un risc pentru
sănătate.
Spectre ale gazelor nobille