Metode de psihodiagnostic

Elaborat:
 Ca proces de evaluare psihologică a persoanei, psihodiagnosticul
se bazează pe un sumum de informaţii utile despre subiect pe care
le recoltează prin diverse tehnici în cadrul fiecărei
metode.Informaţiile pe baza cărora are loc evaluarea
psihodiagnostică sunt obţinute în principal prin tehnici de
abordare directă a subiectului în care contactul examinator-subiect
este nemijlocit, cum sunt: observaţia, convorbirea, metoda
biografică, metoda testelor, analiza produselor activităţii. Există
însa şi tehnici indirecte care constau în analiza unor documente
referitoare la subiect: documente de angajare, acte de studii,
distincţii, premii, curriculum vitae, relatări ale anturajului.Toate
informaţiile provenind din diverse surse privitoare la un subiect
sunt cuprinse în dosarul de psihodignoză, care,de obicei , este
structurat pe capitole sau secţiuni.
Metodele psihologiei au un caracter instrumental, de interventie, informare,
nterpretare si acțiune. Ele pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
1.dupa caracterul lor: obiective si subiective;

2.dupa specificul relatiilor investigate: calitative si cantitative;

3. dupa natura relatiei cercetator-subiect: directe si indirecte;

4. dupa scopul lor: metode de recoltare a informatiilor, metode de prelucrare si

nterpretare a acestora, metode de investigatie intensiva si extensiva, metode de
diagnoza si prognoza, metode de cercetare si metode aplicative (psihoeducationale,
psihoterapeutice);

5. dupa caracterul stiintific: metode intuitive, empirice si metode stiintifice.

Metodele sunt ghidate de conceptia generala a cercetatorului, de principiile

eoretico-stiintifice de la care acesta porneste, reunite sub denumirea de
metodologia
cercetarii.
În dependență de prezența instrumentelor de măsurare și
cuantificare a fenomenelor psihice deosebim metode:

- Nepsihometrice;
- Psihometrice.

Printre cele nepsihometrice putem menționa: observaţia,

autoobservația, convorbirea,
experimentul, ancheta pe bază de interviu, anamneza (sau metoda
biografică), analiza
produselor activității

Metode psihometrice sunt: chestionarele, testele și inventarele de

personalitate.
 Metoda observației
Observația  constă în urmarirea atentă și sistematica a
comportamentului, cu scopul de a sesiza aspectele sale
caracteristice.
Clasificarea observatiei
A.    Din punct de vedere al prezentei scopului de a observa, se cunosc
doua tipuri de observatie:
•Observatia spontana 
•Observatia sistematica 
B.     Dupa obiect si modul de realizare, observatia poate fi :
•Observație directa 
•Observație indirecta 
C.    Dupa timp, observația poate fi:
•  Observație transversala 
•Observație longitudinala 
D.    Dupa locul unde se desfășoară, observația poate fi:
•Observație de teren 
•Observație de laborator 
E.     Dupa modul de organizare, observația poate fi:
•Observatie integrala 
•Observatie selectiva
 Dupa A. Cosmovici, în psihologie există doua feluri de
observație: introspecția și extrospecția.

Dupa prezența sau absența observatorului:

1.      Observația directă - observatorul este prezent și subiecții
observați sunt conștienți de prezența acestuia.
2.      Observația indirectă - observatorul este plasat în spatele unor
geamuri cu vedere unilaterală, sau se beneficiază de o televiziune cu
circuit închis.
3.      Observatorul uitat, ignorat - observatorul este prezent, însa
este atât de cunoscut de catre grupul supus observației încât este
ignorat, uitat.
4.      Observatorul ascuns - observatorul se plasează (se ascunde)
în spatele unor paravane.
 Metoda convorbirii
            Convorbirea este o discuție, un dialog între psiholog
(cercetator) și educat (subiectul cercetat) care-și propune obținera
unor date necesare în demersul recuperator și educativ.
             Convorbirea se poate realiza in mai multe moduri:
-    Convorbirea standardizata, dirijata, structurata: se bazeaza pe formularea
acelorasi intrebari, in aceeasi forma si tuturor subiectilor, indiferent de
particularitatile indivi-duale ale subiectilor;
-      Convorbirea semistandardizata sau semidirijata: se adreseaza unele intrebari
suplimentare, se reformuleaza unele intrebari, se schimba succesiunea acestora
etc.;
-      Convorbirea libera, spontana, asociativa: se realizeaza în functie atat de
particularitatile situatiei in care se desfasoara cat si de particularitatile
psihoindividuale ale subiectului precum si de momentul in care se desfasoara;
-      Convorbirea psihanalitica si convorbirea non-directiva: în aceste forme de
convorbire cercetatorul creeaza conditiile psihologice menite sa faciliteze o
deschidere catre cercetator a subiectului, fara ca acesta sa fie intrebat permanent,
astfel incat subiectul sa ajunga la constientizarea si solutionarea propriilor
conflicte. 
 Metoda experimentului
            O alta metoda de cunoaștere este experimentul,
care încearcă cunoașterea unor comportamente manifestate ca
urmare a unor experiente. Prin experiment se pot verifica
anumite ipoteze cu privire la comportamentul perosanei în
contexte diferite.
            Experimentul  înseamna „provocarea unui fenomen psihic,
în condiții bine determinate, cu scopul de a gasi sau a verifica o
ipoteza” (A. Cosmovici, 1996,).
 Variabilele implicate
            „Esența experimentului în știinta este data de capacitatea
de a exercita controlul asupra variabilelor care influenteaza
rezultatele experimentului” (Eysenieck, dupa M. Zlate, 1996).
             Metoda interviului
Termenul de „interviu” semnifica intrevederea și conversația între
doua sau mai multe persoane în care o persoana obține anumite
informații despre cealaltă persoana.
Roger Daval, 1967, (dupa S. Chelcea, 1998), atrage atenția că deși
interviul este comparabil cu întrevederea, conversatia, dialogul
sau chiar cu interogatoriul, nu se identifca si nu se confunda cu
nici unul dintre acestea.
Interviul este o tehnica de cercetare  prin care obtinem, prin
intrebari si raspunsuri, anumite informatii verbale cu scopul
verificarii unor ipoteze cu privire la problematica cercetarii.
Utilizarea acestei tehnici de cercetare se recomanda „cand
trebuie studiate comportamente dificil de observat” (M. Stacey,
1970, dupa S. Chelcea, 1998).
             METODA TESTELOR

Testele psihologice constau in aplicarea unor probe sau

a unor serii de probe concepute cu scopul stabilirii
prezentei sau absentei unor aspecte psihice, a
particularitatilor de manifestare sau a gradului de
dezvoltare psihica. „Testul psihologic este o situatie
standardizata care permite o masurare obiectiva a unui
esantion din manifestarile psihice.” (M. Rosca, 1972)
             Sunt cunoscute mai multe tipuri de teste, clasificate dupa
anumite  criterii:
- dupa conditiile de examinare, pot fi teste individuale si teste de grup,
testele colective sau in grup sunt utilizate atunci cand din diverse motive
apare imposibilitatea materiala de aplicare a unei examinari individuale
(lipsa de timp, numar mare de subiecti care trebuie examinati, un numar
insuficient de psihologi calificati in psihodiagnostic);
-dupa natura reactiilor subiectului, pot fi teste verbale si teste creion -
hartie. Este o clasificare mai putin riguroasa, deoarece ambele tipuri de
testare presupun in rezolvarea lor atat o componenta verbala cat si una
scrisa. In functie de acest criteriu se vorbeste si despre testele de
performanta, care nu se diferentiaza uneori de cele de tip creion-hartie unde
reactiile subiectului nu sunt verbale. Aceste reactii se manifesta spre
exemplu prin identificarea unei figuri (aleasa din mai multe figuri) cu figura
model, sau prin manipularea unor obiecte;
- in functie de aspectul masurat se diferentiaza testele de eficienta (de
inteligenta, de aptitudini, de cunostinte) si testele de personalitate. 
- in functie de gradul de standardizare, pot fi teste ca procedee de masurare
si testul psihologic, de psihodiag-nosticare.
           

Cunoașterea individualității, realizată prin diferite

metode tradiționale (observaţia, experimentul, teste
psihologice, convorbirea, etc.), pune în valoare „faptele
şi informaţiile” semnificative despre stadiul şi evoluţia
personalităţii acestuia.
Cunoașterea omului presupune stabilirea
caracteristicilor sale definitorii în ceea ce au ele mai
semnificativ și care-l deosebesc de alții de aceeași
vârstă, așa încât să fie posibila explicarea naturii
manifestărilor în activitatea pe care o desfășoară și în
atitudinea socială, precum și previziunea dezvoltarii lui
ulterioare.