C4.

Modelul european de management al

schimbării

4.1. Unele repere ale schimbării în UE

4.2. Schimbările pe care le aduce Tratatul de la Lisabona
4.3. Conceptul de euromanagement
• 4.1. Unele repere ale schimbării în UE
• Uniunea Europeană (UE) reprezintă cea mai complexă structură politică şi
economico-monetară existentă pe continentul european. UE şi-a început
activitatea, sub această denumire, la 1 noiembrie 1993 ca urmare a ratificării
Tratatului de la Maastricht.
• Pe 9 mai 1950 se făceau primii paşi pentru crearea Uniunii Europene, când la
Paris, ministrul de Externe francez, Robert Schuman prezenta o declaraţie în
care îndemna Franţa şi Germania, în principal, dar şi celelalte state europene să-
şi pună laolaltă producţia de oţel şi de cărbune, pentru a crea "prima fundaţie
concretă a unei federaţii europene".
• Însă, bazele UE s-au pus la 25 martie 1957 la Roma, când cele şase state
fondatoare (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au semnat
două tratate: unul pentru crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi
celălalt pentru Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). În
preambulul Tratatului se menţionează că semnatarii „sunt hotărâţi să stabilească
fundamentul unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene”.
 Extinderea Uniunii Europene:
• Prima lărgire a avut loc în 1973, când au aderat Marea Britanie, Danemarca şi
Irlanda.
• A doua lărgire a avut loc în 1981, când a intrat Grecia.
• A treia lărgire în 1986, cu Spania şi Portugalia.
• A patra lărgire în 1995, când au aderat Austria, Finlanda şi Suedia.
• A cincea lărgire, cea mai numeroasa dintre toate, a început în 2004 şi a avut două
etape:
• - 1 mai 2004 – când au aderat zece ţări: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Slovacia şi Ungaria;
• - 1 ianuarie 2007 – când au aderat Bulgaria şi România.
• Strategia de la Lisabona este un plan de acţiune şi dezvoltare pentru UE.
Semnată în martie 2000 la Consiliul European de la Lisabona, Strategia
confirmă continuarea şi accelerarea schimbărilor structurale. La baza
concepţiei acestei strategii au stat patru obiective strategice pentru UE:

• Construirea unei economii bazate pe cunoştinţe;

• Inovaţia ca motor pentru schimbarea economică;
• Revenirea la utilizarea resurselor umane, reducând şomajul la nivelul
celei mai performante ţări;
• modernizarea sistemelor de protecţie socială.
• Obiectivul strategic global al Strategiei de la Lisabona, cu termen foarte
apropiat, este: Uniunea Europeană să aibă până în anul 2010, cea mai
competitivă economie din lume, bazată pe ştiinţă, capabilă de o
dezvoltare durabilă şi creatoare de noi locuri de muncă.
• Strategia EUROPA 2020[1], lansată de Comisia Europeană în luna martie 2010
identifică trei factori cheie pentru creşterea economică:
• 1. creştere inteligentă (promovarea cunoaşterii, inovării, educaţiei şi
societăţii digitale);
• 2. creştere durabilă (producţie mai competitivă, o utilizare mai eficientă a
resurselor);
• 3. creştere economică favorabilă incluziunii (o mai mare participare la piaţa
forţei de muncă, dobândirea de competenţe şi lupta împotriva sărăciei).
•
[1] Europa 2020. O strategie europeană pentru o creştere inteligentă, ecologică
şi favorabilă incluziunii, Bruxelles, 3.3.2010, COM(2010) 2020 final
4.2. Schimbările pe care le aduce Tratatul de la Lisabona
• 1. Un articol la începutul Tratatului Uniunii Europene (TUE) defineşte clar valorile
care stau la baza Uniunii. Un altul stabileşte obiectivele Uniunii.
• 2. Carta drepturilor fundamentale capătă forţa juridică şi are aceeaşi valoare
juridică precum şi tratatele, deşi textul acesteia nu va fi inclus în tratate.
• 3. Proiectul de tratat prevede un nou temei juridic pentru aderarea Uniunii la
Convenţia europeană privind drepturilor omului. Consiliul va decide în
unanimitate, cu acordul Parlamentului European şi aprobarea statelor membre.
• 4. Deşi dispoziţiile referitoare la cetăţenie vor fi cuprinse în TFUE (Tratatul privind
Funcţionarea Uniunii Europene), conceptul de cetăţenie europeană şi-a reluat
locul bine meritat şi acum, în urma insistenţei reprezentanţilor PE, este prevăzut,
după cum urmează, la articolul 8 din TUE: „Orice persoană care are cetăţenia unui
stat membru are cetăţenia Uniunii. Cetăţenia Uniunii se adaugă cetăţeniei
naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta.”
• 5. Este consolidată democraţia participativă, în special prin dreptul cetăţenilor la
iniţiativă, care permite unui număr de cel puţin un milion de cetăţeni dintr-un
număr semnificativ de state membre să solicite Comisiei să ia o iniţiativă într-un
anumit domeniu.

• 6. Codecizia este extinsă în mod semnificativ (aşa cum era prevazut de

Constituţie) şi devine procedura legislativă obişnuită. Prin urmare, Parlamentul
European devine un legiuitor aflat pe picior de egalitate cu Consiliul pentru 95%
din legislatia comunitară. Implicarea Parlamentului creşte legitimitatea
democratică a legislaţiei europene.

• 7. Noua procedură bugetară asigură paritate deplină între Parlament şi Consiliu în

aprobarea bugetului general (nu se mai face distinctie între cheltuielile obligatorii
şi cheltuielile neobligatorii) şi a cadrului financiar multianual, care capătă statut
juridic obligatoriu.
• 8. Votul cu majoritate calificată devine regula generală în Consiliu. Definiţia
acestuia ca majoritate dublă a 55% din state, reprezentând 65% din populaţia
Uniunii, este aceeaşi ca şi în Constituţie (fiind nevoie de un număr minim de 4
state membre pentru a constitui o minoritate de blocaj), deşi nu va intra în
vigoare până în 2014. Acesta va face totodată obiectul unei perioade de tranziţie
de 3 ani, până în 2017, timp în care o decizie va putea fi blocată în conformitate
cu dispoziţiile de votare prevăzute în Tratatul de la Nisa. Mai mult, un nou
mecanism bazat pe „compromisul de la Ioannina” prevede ca o minoritate de
state membre poate solicita o reexaminare a unei propuneri legislative, înainte de
adoptarea acesteia. Potrivit unei declaraţii anexate la noul tratat, o decizie a
Consiliului va acorda statut legal acestui mecanism.

• 9. Mai mult, va fi mai uşor decât în prezent să se recurgă la cooperarea

consolidată. Parlamentul trebuie să îşi dea acordul în acest sens.
• 10. Un nou Preşedinte permanent al Consiliului European (ales pentru o perioada
de doi ani şi jumătate de către şefii de stat şi de guvern) va prezida şi va dirija
activitatea acestuia. Acesta va asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor
Consiliului European, în încercarea de a facilita coeziunea şi consensul în cadrul
acestuia şi va prezenta Parlamentului European un raport după fiecare dintre
reuniunile Consiliului.
• 11. S-a căzut de acord cu privire la noua componenţă a Parlamentului, pe baza
propunerii făcute de Parlament, suplimentând-o cu un loc. Acest loc va fi atribuit
Italiei. Ca urmare, Parlamentul se va compune din 750 de deputaţi, plus
Preşedintele.
• 12. Preşedintele Comisiei va fi ales de către Parlamentul European, cu majoritatea
membrilor care îl compun. Candidatul va fi propus Parlamentului European de
către Consiliul European, care îl va nominaliza cu majoritate calificată, luând în
considerare rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi după
organizarea consultărilor necesare. Parlamentul va vota, de asemenea, pentru
investitura întregii Comisii, inclusiv a Înaltului reprezentant pentru afaceri
externe, care va avea, de asemenea, şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei
• 13. Pentru a asigura eficienţa Comisiei, numărul membrilor acesteia va fi redus: după
2014, Comisia se va compune dintr-un număr de comisari care vor reprezenta două
treimi din numărul de state membre. Pentru a garanta egalitatea între statele membre,
este introdus un sistem de rotaţie care să asigure că fiecare stat membru este
reprezentat în două colegii din trei. De la intrarea în vigoare a Tratatului de reforma,
până în 2014, Comisia se va compune dintr-un membru pentru fiecare stat membru
(inclusiv vicepreşedintele/Înaltul reprezentant).
• 14. Crearea unui post de Înalt reprezentant pentru afaceri externe cu dublu rol, care,
pe de o parte, va prezida Consiliul pentru afaceri externe, iar, pe de altă parte, va fi
unul dintre vicepreşedinţii Comisiei, va garanta coerenţa întregii politici externe a
Uniunii. Acesta va fi numit de către Consiliul European, cu acordul Preşedintelui
Comisiei. În calitate de vicepreşedinte al Comisiei, acesta va face obiectul votului de
investitură a întregii Comisii a Parlamentului.
• 15. Progresul înregistrat în domeniul politicii externe şi de securitate comune a fost
menţinut în întregime, inclusiv progresul fragil înregistrat în creşterea eficienţei
procesului decizional şi crearea unui Serviciu european pentru acţiune externă care îl
va asista pe Înaltul reprezentant în garantarea coerenţei întregii acţiuni externe a
Uniunii.
• 16. În domeniul apărării, statele membre care au capacităţile şi dorinţa necesare
pot dezvolta o cooperare structurată, care poate conduce la un sistem comun de
apărare. Se introduce o clauza de solidaritate: dacă un stat membru este victima
unei agresiuni militare pe teritoriul său, celelalte state membre îl ajută şi îi oferă
asistenţă prin toate mijlocele care le stau la dispoziţie.
• 17. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie intră în sfera de aplicare a dreptului
comunitar, iar codecizia şi majoritatea calificată sunt extinse, deşi iniţiativele din
partea statelor membre rămân posibile în anumite cazuri. Integrarea în sfera
legislaţiei comunitare este combinată cu anumite proceduri de „frânare de
urgenţă”, care să permită statelor membre să adreseze anumite probleme
Consiliului European, atunci când sunt în joc interesele lor vitale în acest
domeniu. În aceste cazuri, se facilitează cooperarea consolidată. Sunt prevăzute
excepţii pentru Regatul Unit şi Irlanda (mecanismele de opt-in/opt-out) în
protocoale specifice.
• 18. Jurisdicţia Curţii de Justiţie este extinsă pentru a acoperi toate activităţile
Uniunii, cu excepţia politicii externe şi de securitate comune (dar incluzând
controlul măsurilor care restrâng drepturile cetăţenilor).
• 19. Se acordă personalitate juridică unică Uniunii, iar structura pe piloni dispare,
astfel încât politicile comune în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei să intre în
domeniul de aplicare al dreptului comunitar. Politica externă şi de securitate
comună este, cu toate acestea, abordată în TUE (în timp ce alte sectoare ale
acţiunii externe ale UE sunt abordate în TFUE) şi continuă să fie reglementată de
proceduri decizionale specifice.
• 20. Este introdusă o repartizare exactă şi clară a competenţelor, însoţită de o
clauză de flexibilitate, similară celei existente în prezent, dar în care Parlamentul
trebuie să îşi dea acum acordul.
• 21. Pe lângă aşa-numita procedura „cartonaşul galben”(yellow card) (în cazul în
care o treime din parlamentele naţionale resping o propunere legislativă, Comisia
o va reexamina), a fost introdus un nou mecanism menit să permită
parlamentelor naţionale să controleze aplicarea principiului subsidiarităţii: dacă o
majoritate simplă de parlamente naţionale adoptă un aviz în care se afirma ca o
propunere legislativă nu respectă principiul subsidiarităţii şi fie Consiliul, fie
Parlamentul sunt de acord cu respectivele parlamente naţionale, propunerea este
respinsă.
• 22. Se introduc noile temeiuri juridice pentru energie (consolidat), brevete, turism,
sport, spaţiu şi cooperare administrativă, iar politica de mediu a fost completată cu
o referinţă la schimbările climatice.
• 23. O nouă clauză „socială” orizontală garantează ca, în definirea şi aplicarea
politicilor sale, Uniunea va lua în considerare cerinţe precum promovarea unui
„nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă”, „protecţia socială adecvată”, „lupta
împotriva excluderii sociale” şi un „nivel ridicat de educaţie, formare şi protecţie a
sănătăţii umane”.
• 24. Un temei juridic specific recunoaşte caracteristicile specifice ale serviciilor de
interes economic general. Un protocol vine în completarea preocupărilor Uniunii în
acest domeniu.
• 25. Ierarhizarea normelor este păstrată prin distincţia care se face între actele
legislative, actele delegate şi actele de punere în aplicare, deşi termenii de „lege” şi
„lege-cadru” au fost abandonaţi în favoarea păstrării terminologiei actuale
(directive, regulamente şi decizii). Parlamentul şi Consiliul vor avea competenţe
egale în ceea ce priveşte definirea modalităţilor de control al actelor delegate şi al
celor de punere în aplicare (comitologie).
• 26. Parlamentul European joacă un rol consolidat în procedura de revizuire a
tratatului. Acesta are dreptul la iniţiativă, face parte din convenţia care stă la baza
noii proceduri obişnuite de revizuire, iar acordul său este necesar în cazul în care
Consiliul doreşte să nu convoace o convenţie în cazul unor modificări minore.
• 27. Procedurile simplificate de modificare a tratatelor introduse de Constituţie cu
privire la politici şi proceduri sunt păstrate:
- partea din TFUE privind politicile şi acţiunile interne poate fi modificată prin
decizia unanimă a Consiliului European, cu acordul statelor membre (PE este
consultat);
- o altă procedură simplificată permite trecerea de la unanimitate la majoritate
calificată în Consiliu sau de la procedura legislativă specială la procedura legislativă
obişnuită (codecizie) prin decizia unanimă a Consiliului, cu acordul PE. Dacă un
parlament naţional obiectează, decizia nu poate fi adoptată. În acest caz, poate fi
aplicată numai revizuirea obişnuită a tratatului.
4.3. Conceptul de euromanagement

• Chiar dacă, la acest moment, nu putem vorbi de un model de management

european, la fel ca în cazul managementului nipon sau nord-american, sunt
semne evidente ( Tratatul de la Lisabona, noul Cod european al bunei conduite
administrative etc.) că urmează să statuăm un management modern, eficient în
cadrul Uniunii Europene.
 Opiniile pro management european:

• organizaţiile transeuropene au nevoie de o identitate europeană şi de un centru european de

planificare, organizare, coordonare şi control;

• firmele transnaţionale din afara Europei impun crearea, în Europa, a unor centre de distribuţie şi
vânzare;

• elaborarea unor strategii ale companiilor transeuropene care să opereze sub sigla „Piaţa Unică
Europeană”;

• datorită schimbărilor din domeniul afacerilor din Europa se impune crearea unui model de
management european.
Obiecţii la crearea unui model de management european :

• nevoia unei strategii globale, total împotriva creării unor blocuri economice sau
alianţe politice, strategie ce susţine tendinţa generală de globalizare;
• pierderea identităţii companiilor şi a unor avantaje competitive (pentru unele firme
precum Philips sau Thompson, stilul naţional şi identitatea rămân foarte importante,
de aici derivând şi succesul şi prestigiul lor);
• tendinţa companiilor europene spre internaţionalizare mai mult decât spre
transeuropenizare. Fiecare firmă europeană va cauta oportunităţi, indiferent de zona
geografică în care acestea apar. Astfel, dacă ţările europene tind spre
internaţionalizare, nu se mai justifică apariţia niciunui model de management
european;
• diferenţele de ritm în procesul de internaţionalizare dintre diferitele laturi ale
economiei ţărilor europene. Sunt ţări care tind să capete o dimensiune
internaţională chiar înaintea integrării europene, ceea ce face să apară unele
conflicte de interese în cadrul economiei europene.
• Mediul european de afaceri este constituit din variabile politice, economice,
sociale etc. care influenţează orientările şi atitudinile din domeniul
managementului. Iar toate aceste orientări, care se extind asupra strategiilor,
structurilor, proceselor de management, resurselor umane, vor sta la baza unui
management al diversităţii, caracteristic Europei unite.
Referitor la euromanagement, se pot face următoarele aprecieri:

• este în stadiul incipient al evoluţiei şi nu se poate afirma ca există;

• este legat de ideea integrării europene;

• cu toate că susţine valori ca pluralismul sau toleranţa, nu este dezvoltat pe baza acestora;

• este asociat cu concepţia „stakeholder-ului”.

Spre deosebire de celelalte modele de management din lume,
euromanagementul, ca management al diversităţii, se caracterizează prin:

• Diversitate culturală, economică, politică şi socială.

• Conceperea, elaborarea şi aplicarea unor strategii la nivelul companiilor, care să depăşească
graniţele unei ţări.
• Organizarea companiilor transeuropene pe baza descentralizării în unităţi de afaceri astfel
încât să se reducă ierarhizarea şi conducerea de la centru.
• Accentul pe elemente de natură informală, pe stabilirea unor relaţii de muncă de natură
informală.
• Crearea unei identităţi a companiei europene, bazată pe valori economice şi sociale
specifice.
• Obiective atractive pentru interesele locale, regionale şi naţionale.
• Mobilitatea resurselor umane.
Structurile organizatorice ale companiilor europene sunt influenţate de acţiunea
combinată a mai multor factori, cum ar fi:

• gradul de dezvoltare a activităţilor funcţionale implicate;

• vârsta relativă a activităţilor economice realizate de firmă;
• tipurile de produse fabricate şi comercializate;
• aria geografică acoperită;
• intensitatea abordării pieţei europene.
• În urma analizei factorilor caracteristici companiilor europene, s-au conturat
şapte tipuri de structuri organizatorice:

1. Structura diversificată economic, dar cu un grup de export centralizat, caracterizată prin:

sortiment redus de produse, eforturi minore de adaptare a produselor la condiţiile locale,
strategii de marketing puţin diferenţiate în raport cu pieţele pe care operează, arie
geografică relativ limitată de desfăşurarea activităţilor, concentrarea producţiei într-o
singură ţară, ponderea relativ scăzută a exportului în raport cu totalul vânzărilor şi
absenţa unor structuri economice în alte ţări unde operează, în special prin firme de
distribuţie şi agenţi comerciali proprii.

2. Structura internaţională pe divizii, o forma mai evoluată de sistem organizatoric, datorită

încorporării unei divizii specializate în acţionarea pe pieţele străine, fără a se limita numai
la export. Se constată o preocupare mai intensă pentru derularea afacerilor în alte ţări,
realizându-se o abordare mai sofisticată în corelarea activităţilor firmei cu oportunităţi
oferite de celelalte ţări europene.
• 3. Structura organizatorică de tip „mamă-fiică”, tipică firmelor cu tradiţie în
activităţile internaţionale pe plan european. Organizaţia este divizată în două
componente mari, specializate pe activităţile autohtone şi, simultan, pe
activităţile din alte ţări. Filialele conduc autonom activităţile din fiecare ţară în
condiţiile unui control redus de la centru şi ale unei coordonări mai puţin intense.

• 4. Structura globală pe funcţii, adoptată, de regulă, în cazul firmelor ale căror

produse, fabricate în cantităţi mari, se diferenţiază foarte puţin, în funcţie de
cerinţele pieţei locale. Deoarece producţia este integrată şi are în vedere
obţinerea economiilor de scară se folosesc activităţile comerciale inter-regiuni ale
firmei. În aceste condiţii, este necesară o accentuată coordonare centrală a
tuturor activităţilor firmei.
• 5. Structura divizionară pe produs, specifică acestui tip de organizare fiind
constituirea unor puternice divizii specializate pe produse. Se manifestă o anumită
tendinţă de standardizare a activităţilor de producţie şi marketing la nivelul fiecărei
pieţe. Ca urmare, sunt reduse posibilităţile efective de integrare a activităţilor, în
special a elementelor de marketing şi a modalităţilor de promovare a produselor.

• 6. Structura cu „umbrela” locală, constituie gruparea unităţilor companiei dintr-o

ţară sub o singură „umbrelă”, un holding local, pentru a evita o centralizare excesivă
a activităţilor.

• 7. Structura funcţională locală, proliferarea acestui sistem producându-se în firmele

multinaţionale caracterizate printr-o diversitate redusă a produselor şi prin cerinţe
de diferenţiere regională apreciabilă. Ca urmare, se încearcă armonizarea
parametrilor produsului la variantele necesităţii şi la condiţiile fiecărei pieţe,
accentuând crearea de reţele de producţie regionale şi descentralizarea exercitării
atribuţiilor de marketing.
Putem regăsi un euromanager în următoarele ipostaze:

• manager dintr-un stat membru al UE;

• manager care lucrează în ţara de origine pentru o companie dintr-o altă ţară;
• manager care lucrează în altă ţară, dar pentru o companie din ţara de origine;
• manager care, de-a lungul carierei sale, a lucrat în mai multe state ale UE sau într-
o companie transnaţională.

Cea mai importantă caracteristică a unui euromanager este capacitatea de a se

adapta rapid la diferitele culturi, împreună cu experienţa de muncă în altă ţară şi
mobilitatea sa şi a familiei sale pentru deplasări în alte contexte culturale.
Euromanagerul trebuie să posede o serie de caracteristici specifice, prin care să se
diferenţieze de toate celelalte categorii de manageri, astfel:

• abilitatea de a înţelege mediul de afaceri european şi specificul complexităţii sale culturale,

economice, sociale şi politice;

• capacitatea de a imagina, crea şi conduce noi forme de activitate, care depăşesc graniţele şi
conectează culturile;

• abilitatea de a capta concentrarea personalului, indiferent de valorile sale culturale, în

vederea realizării misiunii şi identităţii firmei;

• capacitatea de a obţine suportul pentru desfăşurarea activităţilor companiei în alte ţări din
partea „stakeholder-ilor” naţionali;

• abilitatea de a accepta şi desfăşura mobilitatea transnaţională, realizând o carieră europeană.