HIDROLOGIE SI

METEOROLOGIE
 1. INTRODUCERE
– Obiectul hidrologiei

Hidrologia face parte din ansamblul ştiinţelor geofizice.

Hidrologia are ca obiect studiul hidrosferei–învelişul de apă al
Pământului, aflat în strânsă interacţiune cu celelalte componente
ale geosferei: atmosfera, litosfera şi biosfera.
Hidrologia este o ştiinţă complexă:

• studiază originea, distribuţia şi mişcarea apei pe sol, în sol şi

deasupra solului;
• tratează aspecte legate de proprietăţile fizice şi chimice ale apei;
• interacţiunea apei cu mediul înconjurător;
• influenţa apei asupra activităţilor umane;
• mişcarea constituenţilor antrenaţi de apă–substanţe dizolvate şi
aluviuni.
Datorită obiectului vast de cercetare, hidrologia a fost împărţită în două
ramuri:

• hidrologia uscatului (continentală);

• hidrologia mărilor şi oceanelor.

Hidrologia continentală se împarte la rândul său în:

• hidrometeorologie, care studiază apele în interacţiune cu
atmosfera;
• hidrologia apelor de suprafaţă, care studiază apele de pe şi
deasupra suprafeţei pământului, având ca obiect de studiu:

 dinamica curgerii apei în sisteme de apă de suprafaţă: râuri, canale, lacuri,

bălţi, mlaştini etc.;
 relaţia dintre precipitaţie şi scurgerea apei, cu importanţă în stabilirea
resurselor de apă şi protecţia împotriva inundaţiilor;

• hidrologia apelor subterane (geohidrologia) care studiază

distribuţia şi mişcarea apei în sol (apa subterană), având aplicaţii în
alimentări cu apă, irigaţii şi ingineria mediului.
 Scurt istoric al dezvoltării hidrologiei

Ştiinţa hidrologiei a început odată cu conceptul de ciclu hidrologic.

Homer, Thales, Plato, Aristotel (Grecia), Seneca (Roma) au făcut
presupuneri cu privire la circulaţia apei, în mare parte nefondate
din punct de vedere ştiinţific.

Conceptul de ciclu hidrologic dinamic a apărut în China (900 î.d.C), în

India (400 î.d.C) şi în Persia (sec. X)

În timpul Renaşterii se produce o trecere gradată de la conceptele

filozofice ale hidrologiei la ştiinţa bazată pe observaţie:
Leonardo da Vinci (1452-1519) a făcut primele studii sistematice
referitoare la distribuţia de viteze în ape curgătoare.
Pierre Perrault (1608-1680) -scurgerea apei reprezintă numai o
fracţiune din cantitatea de precipitaţii.

Secolul XVIII
• ecuaţia lui Bernoulli
• formula lui Chezy
Secolul IXX:

• Dalton a stabilit un principiu al evaporaţiei (1802),

• Hagen-Poiseuille descriu teoria curgerii capilare (1839),
• Mulvaney (1850) a propus o metodă pentru determinarea vârfului
viiturii,
• Darcy a dezvoltat legea curgerii prin medii poroase (1856),
• Manning a propus formula curgerii prin canale cu suprafaţă liberă
(1891).
Secolul XX
• Green şi Ampt (1911) au dezvoltat un model fizic pentru infiltraţie,
• Richards (1931) a stabilit ecuaţiile care guvernează curgerea în
medii nesaturate,
• Sherman (1932) a stabilit metoda hidrografului unitar pentru
transformarea ploii nete în scurgere directă,
• Horton a dezvoltat teoria infiltraţiei (1933).
În România

• 1925 se înfiinţează Serviciul Hidrografic al României, care

efectuează măsurători de debite de apă.

• 1938 se înfiinţează prima staţie hidrometrică la Orşova pe Dunăre

• 1951-1955 se pun bazele hidrologiei moderne; se înfiinţează

Direcţia Generală Hidrometeorologică.

• 1970 se înfiinţează Institutul de Meteorologie si Hidrologie (IMH)

• 2002 IMH se separă în Administraţia Naţională de Meteorologie

(ANM) şi Institutul Naţional de Hidrologie si Gospodărire a Apelor
(INHGA), acesta din urmă aflat sub autoritatea Administraţiei
Naţionale Apele Române .
 – Obiectul meteorologiei

• Meteorologia este ştiinţa care studiază compoziţia, structura şi

dinamica atmosferei terestre.
• Totalitatea proceselor fizice din atmosferă constituie vremea iar
evoluţia stării fizice a atmosferei reprezintă mersul vremii.
• Caracteristicile vremii sunt date de elementele meteorologice
(valori cantitative şi calitative ale proceselor fizice din atmosferă,
de ex. presiune, temperatură, umiditate, vânt etc.). Cuantificarea
acestora se realizează prin observaţii meteorologice. Datele
rezultate sunt utilizate de serviciile meteorologice în scopul
elaborării prognozelor şi emiterii avertizărilor privind
eventualitatea unor fenomene periculoase. Aceste informaţii sunt
transmise organelor locale şi centrale de stat în scopul asigurării
protecţiei meteorologice în transporturi, construcţii, agricultură
sănătate, turism etc.
În mod tradiţional, ştiinţa atmosferei s-a divizat în trei
ramuri principale:

• Meteorologia studiază schimbările vremii care se

produc într-o perioadă scurtă de timp (zile, ore), în
atmosfera inferioară (troposferă)

• Climatologia studiază schimbările vremii care se produc

într-o perioadă mai lungă de timp (o lună, până la
milioane de ani), în atmosfera inferioară (troposferă)

• Aerologia studiază starea fizică şi procesele care au loc

în atmosfera superioară
 Scurt istoric al meteorologiei

Activitatea meteorologică mondială a fost reorganizată după înfiinţarea

Organizaţiei Meteorologice Mondiale (OMM), în anul 1950, afiliată ONU. La
1.01.2013 OMM cuprinde 131 de state membre.

• 1930 se construieşte la aeroportul Băneasa primul Observator Meteorologic

• 1936 se organizează reţeaua de observaţii sinoptice.
• 1967 se instalează (la Bucureşti) primul radar meteorologic.
• 1990 Meteo–France propune o colaborare cu ţările din Europa Centrala si de Est,
proiectul ALADIN (Aire Limitée Adaptation dynamique Développement
InterNational), cu scopul de a dezvolta un model numeric de prevedere a vremii.
• 1999 se iniţiază proiectul privind sistemul meteorologic naţional integrat (SIMIN).
Se instalează o staţie de recepţie si prelucrare a datelor (numerice) ale sateliţilor
americani (NOAA) de pasaj si introducerea comunicaţiilor GSM intre staţiile
meteorologice.
• 2003 se încheie proiectul SIMIN, ca prima faza de modernizare a infrastructurii de
meteorologie care cuprinde 60 de staţii meteorologice automate, reţeaua de
detecţie a fulgerelor, radare Doppler.
• 2004 România adera la OPERA–proiect pentru utilizarea operaţională a radarelor
meteorologice in Europa.
• 2010, ANM devine membru EUMETCAL (Invatamant Meteorologic European
Asistat de Calculator), program al Retelei Serviciilor Meteorologice Europene
(EUMETNET).
• 2012, ANM: seminarul din cadrul Proiectului FP7 CRYOLAND (The European
Global for Environment and Security – Service Snow and Land Ice)
 2. CICLUL HIDROLOGIC
Ciclul hidrologic reprezintă un model conceptual care descrie
mişcarea continuă a apei între biosferă, atmosferă, litosferă şi
hidrosferă
 Tabelul 2.1 Repartiţia apei în natură

Volum (km3 x Circulaţia apei în natură este

Rezervor %
106) determinată de următorii factori:
• energia solară, care produce circulaţia
Oceane 1370 97,25 aerului în atmosferă datorită încălzirii
inegale a suprafeţei terestre;
Gheţari şi calote de
29 2,05 • forţa de atracţie gravitaţională care
gheaţă determină fenomenele de precipitare,
scurgere, infiltraţie;
Apă subterană 9,5 0,68
• forţele de atracţie solară şi lunară, care
se află la originea mareelor şi a
Lacuri 0,125 0,01 curenţilor marini;
• presiunea atmosferică; diferenţele de
Sol 0,065 0,005 presiune determină apariţia vântului
prin deplasarea maselor de aer pe
Atmosferă 0,013 0,001 orizontală;
• forţele intermoleculare din sol care
Pârâuri şi râuri 0,0017 0,0001 determină fenomene capilare; acestea
influenţează scurgerea apei în sol;
• factorul uman, care intervine direct în
Biosferă 0,0006 0,00004
procesele de mişcare şi transformare
ale apei.
Sistemul hidrologic

Ciclul hidrologic poate fi împărţit în trei sisteme distincte:

• sistemul meteorologic;
• sistemul oceanologic;
• sistemul hidrologic.

Sistemul hidrologic (SHL) reprezintă faza terestră a

ciclului hidrologic; este considerat un sistem închis, în
care diferenţa dintre volumele de apă intrate şi ieşite
dintr-un spaţiu hidrografic reprezintă volumul de apă
acumulat în acesta.
 PRECIPITAŢIE

E T E E

Vegetaţie Suprafaţa solului Corpuri de apă

inundaţie

Ascensiune capilară

infiltraţie
Scurgere de
suprafaţă

Scurgere
Sol nesaturat hipodermică
Scurgere în albii

Percolaţie Ascensiune capilară

Scurgere
subterană
Reîncărcare acvifer
Q
Apa subterană

Figura 2.2 Schema proceselor fizice ale sistemului hidrologic .

P, Z - precipitaţiile căzute sub formă
lichidă (ploi), respectiv solidă (zăpadă), Z
M – totalitatea factorilor meteorologici P
(temperatura aerului, deficitul de
umiditate, vântul etc.),

E–evaporaţia, ET–evapotranspiraţia, Topirea zăpezii

F–infiltraţia, M
PN–precipitaţia netă (efectivă),

Q–debitul de apă sau de aluviuni. Aport de apă în bazin

PN Q
E
Formarea scurgerii Integrarea scurgerii şi
pe versanţi transport prin albii
ET

F
Factorul antropic

Figura 2.3 Schema sistemului hidrologic.

 Bilanţul hidric
Noţiunea de ciclu hidrologic asociat unui anumit domeniu (parcelă, bazin
hidrografic, suprafaţa unei ţări, suprafaţa globului) şi unui anumit interval de
timp, conduce la metoda bilanţului hidric, care constă în aplicarea principiului
conservării masei (ecuaţia de continuitate) pentru resursa “apă”.

Intrări-ieşiri = variaţia acumulării

P  SS  SB  ( E  T  F )  A

E - evaporaţia, T–transpiraţia,
F- infiltraţia
SS–scurgerea de suprafaţă,
SB–scurgerea subterană (de baza)
A–variaţia volumului de apă acumulat (înmagazinat) în
timpul perioadei considerate.
Termenii ecuaţiei bilanţului hidric se exprimă în înălţime strat
de apă (de exemplu mm).

Figura 2.4 Schema ciclului hidrologic pentru o acumulare de apă.

 3. NOŢIUNI DE HIDROGRAFIE

3.1 Bazinul hidrografic

• Bazinul hidrografic (BH) numit şi

bazin de recepţie sau bazin colector
reprezintă o suprafaţă în care apa
provenită din ploi sau din topirea
zăpezilor se scurge la vale într-un corp
de apă (râu, lac, estuar, mare, ocean).

• BH include atât râurile care transportă

apa, cât şi suprafaţa de teren de pe
care apa se scurge în albiile râurilor.
• În BH are loc procesul de transformare
a precipitaţiilor în fluxuri de apă
colectate de reţeaua hidrografică şi de
rezervoarele subterane.
• Caracteristicile fiziografice ale
unui BH influenţează răspunsul
hidrologic şi în special regimul
curgerii în perioada de viitură
sau etiaj.

• Reacţia hidrologică a unui BH

este caracterizată printr-o curbă
reprezentând variaţia debitului în
funcţie de timp, numită
hidrograf de debit sau de
viitură.

• Mărimea şi forma hidrografului

de viitură rezultate în urma unei
ploi vor depinde de:

 mărimea, forma, panta BH

 orientarea BH
 tipul solului,
 acoperirea cu vegetaţie,
 reţeaua hidrografică.
 Caracteristicile fiziografice ale unui BH

3.1.1. Caracteristicile 3.1.2. Relieful

geometrice

• Forma BH • Curba hipsometrică

• Perimetrul BH • Altitudini caracteristice
• Suprafaţa BH • Panta medie a BH
 Forma BH

• Forma unui BH este

dată de proiecţia pe un
plan orizontal a
configuraţiei
geometrice a acestuia.

• Forma unui bazin

influenţează alura
hidrografului la ieşirea
din acel bazin.
Figura 3.1 Influenţa formei BH asupra hidrografului
de viitură.

Timpul de concentrare tc al bazinului se defineste ca timpul necesar unei

picături de apă aflată în punctul cel mai îndepărtat (din punct de vedere
hidrologic) pentru a ajunge în secţiunea de ieşire a bazinului.
 Fst Fdr
Coeficientul de asimetrie (a) a  ast  adr  
F F
unde Fst, Fdr reprezintă suprafeţele BH corespunzătoare
malului stâng, respectiv drept al cursului principal, iar F–
suprafaţa totală a BH.

Lc 2  F
 
Lp Lp
Gradul de abatere de la forma
circulară ()
Reprezintă raportul dintre perimetrul cercului Lc care are
aceeaşi suprafaţă cu cea a BH şi perimetrul BH, Lp

Gradul de alungire al BH () bmed F

  2
Exprimă raportul dintre lăţimea medie a bazinului l l
bmed şi lungimea cursului de apă principal, l
 Perimetrul BH

• Cumpăna apelor se defineşte ca linia care separă bazinele de recepţie. Lungimea acestei
linii reprezintă perimetrul BH, Lp.

• Cumpăna apelor reprezintă linia de întretăiere a doi versanţi adiacenţi de la care apele se
scurg în sensuri opuse; prin urmare este şi linia celor mai înalte cote ale BH.

• Se consideră izvor al râului (I) punctul în care râul apare iniţial în mod clar sub formă de
curent de suprafaţă.
 Suprafaţa BH

• Suprafaţa bazinului hidrografic F se determină pe hartă prin

planimetrarea ariei delimitată de cumpăna apelor iar suprafaţa astfel
obţinută se înmulţeşte cu factorul de scară SF

F [km 2 ]  F [cm 2 ]  S F

• Epura de variaţie a suprafeţei bazinului reprezintă variaţia

cumulativă a suprafeţelor, considerată de la izvor spre vărsare, în
raport cu lungimea cursului de apă.

• Pentru trasarea epurei de variaţie se determină:

 suprafeţele sub-bazinelor (corespunzătoare afluenţilor) şi
 suprafeţele resturilor de bazin (notate cu 1 – 6, respectiv R0 – R7 în
figura 3.4).
 Se consideră ca secţiuni de control secţiunile
corespunzătoare punctelor de confluenţă ale
râului cu afluenţii săi (C1–C6) şi secţiunea de
închidere a BH.

L (km)

1
C1

2 R0
C2
3
R1
C3
4 R2
C4
5 R3
Între două puncte de confluenţă de
C5
pe aceeaşi parte a râului se admite
R5 6
o variaţie liniară a suprafeţei BH. C6

R4 R6
R7

F dr (km2) F st (km2)

Figura 3.5 Epura de variaţie a suprafeţelor BH.

3.1.2. Relieful
• Curba hipsometrică (hipsografică) a BH
reprezintă variaţia cu altitudinea a
• Curba hipsometrică suprafeţelor de bazin cu cote mai mari
sau egale cu un nivel oarecare Hi. Curba
• Altitudini caracteristice se obţine unind perechile de valori:

• Panta medie a BH
i
(Hi ,  f j )
j 1
Hi reprezintă cota curbei de nivel i; H1–cota
cea mai înaltă de pe cumpăna apelor;
Hn–cota cea mai joasă, respectiv cota
punctului de închidere a BH (figura 3.6);

suma suprafeţelor parţiale dintre cota H1 şi

Hi.
i
 fj
j 1
Figura 3.6 Curbe de nivel ale BH.
H [m]
H1
H2

Hi
Hmed

Hn
F [km2]
f1 f1+f2

Figura 3.7 Curba hipsometrică a BH.

Altitudini caracteristice
• Altitudini maxime şi minime
Acestea pot fi obţinute direct cu ajutorul hărţilor topografice. Altitudinea maximă/minimă reprezintă
punctul cel mai înalt respectiv cel mai jos al bazinului, acesta fiind considerat în general punctul
de ieşire din bazin. Aceste elemente intervin în calculul pantei bazinului.
• Altitudinea medie Hmed se obţine prin echivalarea ariei determinate de curba hipsometrică cu aria
unui dreptunghi având ca bază suprafaţa integrală a BH, si Hmed ca înălţime a dreptunghiului:

1 n H i 1  H i
H med    fi
F i2 2
• Altitudinea mediană
Corespunde altitudinii citite în punctul de abscisă egal cu 50% din suprafaţa bazinului, pe curba
hipsometrică.

Panta medie a BH
• Este o caracteristică importantă a topografiei bazinului; furnizează informaţii asupra timpului de
parcurs a scurgerii directe.

H 1 n l l H n
Ji  J    J i fi limed  i 1 i J    li
bi F i2 2 F i 2

unde Ji – panta medie a terenului dintre două curbe de nivel, bi – lăţimea medie a suprafeţei
parţiale fi, H – echidistanţa curbelor de nivel, limed - lungimea mediană a suprafeţei fi
 3.2 Reţeaua hidrografică
• RH se defineşte ca fiind ansamblul cursurilor de apă naturale sau artificiale,
permanente sau temporare, care participă la scurgere.
• Prin topologia unei RH se înţelege studiul structurii acesteia, care presupune
numerotarea tronsoanelor cursurilor de apă. Ordinul cursurilor de apă reprezintă o clasificare care
reflectă ramificaţia acestora. Codificarea cursurilor de apă este utilizată pentru codificarea staţiilor
de măsură (staţii hidrometrice), permiţând astfel o prelucrare automată a datelor.
• Clasificarea Strahler (1957)
Permite descrierea dezvoltării reţelei de drenaj a unui bazin. Defineşte ordinul cursurilor de apă
printr-o regulă simplă: orice curs de apă fără afluent este de ordinul 1. La confluenţa C dintre două
cursuri de apă ordinul cursului de apă din aval k se determină cu următoarea formulă:

i  1, i j
k
maxi, j , i  j

• Un bazin are ordinul n a celui mai mare dintre cursurile sale de apă sau ordinul cursului de apă
principal care ajunge la secţiunea de ieşire a bazinului. Ordinul n oferă indicaţii privind gradul de
complexitate a RH şi asupra formei BH.
 Figura 3.10 Determinarea ordinului unei RH

Lungimea RH
• Lungimea unei ramificaţii se măsoară prin distanţa desfăşurată în plan orizontal, în km, numerotaţi de
la confluenţă; se determină pe hărţi la diferite scări: 1/10 000, 1/25 000, 1/50 000 etc., funcţie de
gradul de precizie urmărit. Suma lungimilor tuturor ramificaţiilor formează lungimea RH (LT):

N1 N2 Ni N n1
LT   lk 1   lk  2 ...   lk i   lk  n 1 lk  n
1 1 1 1

unde Ni este numărul de ramificaţii ale reţelei de ordinul k=i;

Ni

 lk  i - suma lungimilor ramificaţiilor reţelei de ordinul k=i.

1
Lungimea măsurată pe hartă se înmulţeşte cu factorul de scară SL:

L [km]  L [cm]  S L

• Densitatea RH
• Densitatea de drenaj, Dd, exprimă capacitatea unei RH de a colecta un anumit volum
din apele de precipitaţie şi subterane; Valoarea acesteia indică modul de repartizare
a debitelor râurilor din RH. Se defineşte ca raportul dintre lungimea totală a RH şi
suprafaţa F care înscrie reţeaua respectivă:

LT
Dd 
F

• Densitatea hidrografică reprezintă numărul total al cursurilor de apă ale RH, pe

unitatea de suprafaţă:

Dh   Ni
F