VLAD TEPES

Vlad Țepeș
de Duțu Davidanu Cristian
Vlad Tepes s-a nascut in orasul Sighisoara, in Transilvania in 1431,
fiind mai tarziu domnitor al Valahiei. Tatal sau, Vlad Dracul, a fost
cavaler in Ordinul Dragonului, ordin cavaleresc din Estul Europei
care avea ca scop oprirea extinderii Imperiului Otoman.

A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania-

Cneajna Bathory, apoi cu Jusztina Szilagyi și apoi cu Ilona Nelipic,
verișoară a lui Matei Corvin.

A avut cinci copii, patru băieți și o fată:Radu și Vlad din prima

căsătorie, Mihail și Mihnea cel Rău din a doua și Zaleska din a treia
căsătorie.. Se pare că Radu, un descendent din Vlad Țepeș, s-a
stabilit în Moldova și a pus bazele ramurii moldovenești a neamului
Drăculeștilor .
Bătălia de lângă Târgovişte 16/17 iunie 1462, denumită şi „Atacul de noapte”. Cea mai importantă
confruntare între domnul Ţării Româneşti, Vlad Tepes (1456 – 1462) şi sultanul Mehmed II (1444 –
1446, 1451 – 1481), la sfârşitul campaniei de pedepsire a domnului muntean, desfăşurată în vara anului
1462.
Cauzele campaniei sunt refuzul plăţii tributului (din 1459) şi mai cu seamă atacurile lui Vlad Ţepeş
împotriva posesiunilor turceşti, la începutul anului 1462, când acesta cucerise Giurgiu şi trecuse prin foc
şi sabie o serie de localităţi şi cetăţi de la Sudul Dunării, omorând 23 884 de oameni, după o scrisoare
adresată de Ţepeş regelui maghiar, Mathias Corvin (1458 – 1490). Desigur, domnul muntean se baza în
acţiunile sale pe sprijinul regelui maghiar, al Papalităţii şi al statelor occidentale, care a fost anunţat, dar
nu s-a materializat.
În apropierea capitalei muntene are loc vestitul atac de noapte al lui Ţepeş, varianta unei bătălii deschise
fiind exclusă din cauza disproporţiei de forţe. Cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil, favorabil
domnului muntean, arată cum acesta, în fruntea unui corp de 7 000 – 10 000 de oşteni îmbrăcaţi turceşte
şi cu torţe aprinse, a năvălit în noaptea de 16/17 iunie 1462 în tabăra turcilor, care, înspăimântaţi, „se
socoteau cu totul pierduţi”. Armata Asiei, prima care a suportat şocul loviturii muntene, a fost pusă pe
fugă. Oastea munteană, acţionând „în ordine desăvârşită şi bine închegată”, a încercat să ajungă la cortul
sultanului pentru a-l ucide, dar a nimerit la cele ale vizirilor Mahmud şi Isaak, unde s-a dat „o luptă
mare”. Un alt izvor creştin arată că sultanul, „pierzând în acea noapte încredere în privinţa armatei sale...
a părăsit pe ascuns tabăra, luând-o la fugă în chip ruşinos” (G. Mercati). În realitate, oastea rumeliotă şi
garda imperială au reuşit să-l protejeze pe sultan, scopul principal al atacului nefiind atins. Pagubele în
rândul turcilor au fost însă însemnate, iar cele ale muntenilor, minime.