A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fete.

Rămânând văduv, își revărsă toată dragostea spre fetele lui,

care la rândul lor, văzând cu câtă grijă și dragoste sunt
crescute, încercau să îl facă pe împărat să uite mâhnirea ce îl
cuprinse pentru moartea mamei lor.
Într-o zi, nu știu ce îi veni
împăratului, că o întrebă pe Fata mea, cum
fata cea mare: mă iubești tu pe
mine?

Eu te iubesc ca
mierea,
răspunse fata.

Răspunse așa, pentru că se gândi că cel

mai dulce lucru din lume este mierea.
Apoi, o întrebă pe fata
cea mijlocie: Fata mea, cum
mă iubești tu pe
mine?

Eu te iubesc ca
zahărul,
răspunse fata.
Bucuros de aceste răspunsuri
lingușitoare, împăratul o întrebă și Fata mea, cum
pe fata cea mică. mă iubești tu pe
mine?

Eu te iubesc ca sarea
în bucate, tată!
răspunse fata.
Auzind acest răspuns,
împăratul se mânie pe
fată că nu găsise un
cuvânt mai potrivit pentru
a-și exprima iubirea ce i-
o poartă.

În mânia lui, o izgoni pe

fată de la palat,
spunându-i că nu vrea să
îi mai audă numele
vreodată.
Fata plânse amarnic. Dar
nici surorile ei nu o
liniștiră. Îmbrăcă apoi
haine vechi și rupte și
plecă în lume.

Trecu din sat în sat, până

ajunse la curtea unui alt
împărat.
Ajungând la poartă, o
întâlni chelăreasa
(doamna care ținea cheile
tuturor camerelor din
palat și cheile
dulapurilor) și fiindcă
tocmai căuta să angajeze
o fată, o angajă îndată.
Fata de împărat era cuminte,
harnică și deșteaptă și câștigă
repede încrederea chelăresei.

Ea nu sătea la bârfă cu slugile,

dar când cineva avea nevoie de
un sfat, fata sfătuia cu
înțelepciune și toți se mirau de
înțelepciunea ei. Iar când avea
timp liber, citea o carte. Toți o
respectau și vorbeau frumos
despre ea.
Vestea despre vrednicia și
smerenia fetei ajunse la
urechile împărătesei. De aceea,
împărăteasa o chemă la ea și
când văzu că fata vorbește cu
sinceritate, fără prefăcătorie și
fără multă îndrăzneală, o luă pe
lângă ea ca ajutor.

Vedeți voi, împărăteasa își

dădu seama că fata trebuie
să fie de neam ales. Și
curând, începu să o
iubească ca pe fata ei.
 Împăratul și împărăteasa aveau și
ei un băiat pe care îl iubeau ca pe
ochii din cap.

Într-o zi, împăratul plecă la război și îl luă cu el și pe fiul lui. În război, fiul fu
rănit, iar când îl aduseră acasă, o puseră pe fata de împărat să îl îngrijească.
Fata îl îngriji atât de bine și îi vorbi atât de frumos, încât alină durerile băiatului
și el începu să o iubească.
După o vreme, fiul de împărat își anunță părinții că vrea să se însoare cu fata din
casă. Se împotriviră ei cum putură spunând că fata nu este fată de împărat, dar
băiatul nu se răzgândi. Așa că fură și ei de acord și începură pregătirile de nuntă.
Singura cerință a miresei fu să
fie invitat la nuntă și împăratul
din împărăția vecină, dar nu
spuse nimănui că este tatăl ei.

Mireasa dădu indicații

slujitorilor cum să fie pregătită
mâncarea invitaților. Dar pentru
tatăl ei, pregăti mâncarea cu
mâinile ei.
În ziua nunții, împărăteasa ceru
slujitorilor să ducă mâncarea gătită de ea
tatălui său.

Toți invitații mâncau cu poftă și

lăudau mâncarea, numai tatăl
fetei nu se putea atinge de
bucate.

Tot încerca să pună sare

din solnița de pe masă,
dar mâncarea se făcea și
mai dulce și mai rea.
Împăratul își luă inima în dinți și ceru invitatului de lângă el să îi permită să guste
din mâncarea lui. Când gustă și văzu diferența, împăratul se mânie, se ridică în
picioare și spuse:

Bine, împărate, m-ai

chemat la nunta fiului
tău ca să îți bați joc de
mine?
Tatăl mirelui se miră de cuvintele împăratului. Împăratul spuse cu glas tare că
mâncarea pusă în fața lui este dulce și grețoasă în timp ce mâncarea celorlalți
invitați este delicioasă și bună de mâncat. Atunci, tatăl mirelui, ceru celui care
gătise mâncarea să vină în fața invitaților și să explice ce s-a întâmplat.
Mireasa luă cuvântul și spuse:

- Eu am gătit mâncarea pentru împăratul ce s-a supărat.

Le povesti apoi cum tatăl ei o alungase de acasă pentru că îi spusese că îl iubește
ca sarea în bucate.

Am vrut să îi demonstrez
tatălui meu că fără miere
și zahăr se poate trăi, dar
fără sare, nu.
Împăratul se rușină și își ceru iertare, iar fata îl iertă. Aduseră apoi mâncare
gustoasă și pentru el și începură să se veselească. Împăratul și împărăteasa se
mândriră cu așa o noră și fată de împărat, și înțeleaptă, și harnică. Și se duse vestea
în lume despre petrecerea de la palat și despre fata care își iubise tatăl ca sarea în
bucate.