UNIVERSUL OPEREI Romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, de Camil Petrescu, este o proza superioara (Calinescu),

in care iubirea, razboiul, predestinarea, moartea si absolutul, constituie motivele literare ale unei lungi confesiuni lucide facute de tanarul intelectual Stefan Gheorghidiu. Romanul este scris la persoana I, naratorul fiind si personaj. In capitolul I (La Piatra Craiului, in munte), este conturat cadrul geografic, social si psihologic in care se afla personajul protagonist. In primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din Capitala, la fortificarea vaii Prahovei, intre Busteni si Predeal Zona fiind importanta la perspectiva intrarii Romaniei in primul razboi mondial, Parlamentul, partidele ploitice si presa, vorbeau cu respect despre aceastra fortificare. In realitate, transeele erau niste santulete ca pentru scurgere de apa, iar gropile de lup erau atat de prost facute, incat zece porci tiganesti cu boturi puternice, ar fi ramat, intr-o jumatate de azi, toate intariturile de pe Valea Prahovei. Aceasta este prima revelatie asupra razboiului demitizat , careia ii vor urma altele, in Cartea a II-a. Mutat, ulterior, la Piatra Craiului, Gheorghidiu participa la instructia rizibila (comparata cu jocurile copiilor) si la alte activitati de tabara. Desi acestea erau suportabile, iar camarazii erau oameni cumsecade care isi credeau la necaz, pentru Gheorghidiu, aceasta concentrare era o lunga deznadejde. Sensibilizat de dureroasele incertitudini ale iubirii pentru sotia sa Ela, tanarul traieste intr-o continua tensiune psihica.: De multe ori , seara, la popota, era destul un singur cuvant ca sa trezeasca rascoliri si sa intarate dureri amortite. Pe acest fond launtric, are loc, intr-o seara, o discutie la popota ofiterilor, pe marginea unei stiri din ziar: un barbat din lumea buna si-a ucis sotia necredincioasa si a fost achitat. Opiniile diferite ale celor prezenti dau nastere la niste comentarii pe care tanarul le considera facile. Totusi, isi amana interventia, incercand sa castige bunavointa capitanului Dimiu (de la care solictiase o permisie ca sa plece la Campulung, pentru a se intalni cu Ela). Refuzat din nou, Gheorghidiu are o izbucnire nervoasa care-l obliga sa paraseasca incaperea. Abia afara i se destainui unui camarad, intr-un lung monolog despre iubire, din care strabate o imensa suferinta. Cauzele acestei dureroase zbateri sunt dezvaluite, prin retrospectiva, in urmatoarele patru capitole care constituie un veritabil roman in roman. (N Manolescu) Capitolul al II-lea (Diagonalele unui testament) incepe in mod abrupt, printr-o marturisire : Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala (...). Era o suferinta de neinchipuit , care se hranea din propria ei substanta.

Incepand prin anii 1912-1913, in Universitatea bucuresteana, iubirea lui Stefan Gheorghidiu pentru Ela se naste din orgoliu, tanarul fiind magulit de admiratia pe care i-o aratau colegii pentru ca era atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Dupa ce se casatoresc, cei doi traiesc in conditii materiale modeste, pana cand o intamplare le schimba viata. De Sfantul Dumitru, intreaga familie este invitata la unchiul Tache-personaj balzacian zgarcit si foarte bogat, a carui moarte apropiata deschidea perspectiva mostenirii. In timpul mesei, rudele vorbesc despre tatal lui Stefan , intelectual de valoare, dar idealist, care murise sarac, lipsindu-i priceperea de a face avere ( pe care o aveau fratii sai- Tache si Nae Gheorghidiu) Opiniile rudelor il lezeaza pe Stefan, care riposteaza taios, spre consternarea tuturor. In mod paradoxal, peste doar trei saptamani, cand unchiul Tache moare, familia afla ca ii lasase lui Stefan o avere, din care ii ramane destul chiar si dupa procesul pe care mama sa si rudele i-l intenteaza. Acum, tanarul are o alta revelatie: cea a adevaratului caracter al Elei, care incepe sa coboare de pe soclul pe care barbatul i-l inaltase, reliefand un pragmatism necunoscut pana atunci. Capitolul al III-lea ( E tot filozofie...) prezinta viata mondena a tinerei familii, cu petreceri, vizite si dans-preocupari care-i aduc suferinta tanarului ars de febra ideilor . Initiat de unchiul sau, Nae Gheorghidiu, in afaceri, Stefan se dovedeste a fi un inadaptat. Pe masura ce Ela aspira spre luxul lumii bogate, sotul ei decade din rolul de zeu, traind un acut sentiment de inferioritate: Am inteles ca in sufletul ei se petreceau comparatii care nu-mi erau favorabile si ca suferea, fara sa spuna, din cauza asta. Prin contrast, Ela 9initiata de o anume Anisoara, verisoara lui Stefan) se integreaza perfect in cercurile lumii bogate, coborand astfel din mitul iubirii transcendente, in terna realitate. Din viata noua a familiei, se retine o intamplare, semnificativa pentru noaptea incertitudinilor in care intra tanarul indragostit: excursia in banda la Odobesti, de sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena. In timpul acesteia, Ela ii acorda o atentie exagerata unui anume G. (Gregoriade), vag avocat si ins gaunos, care-i va deveni foarte apropiat mai tarziu. Inca de la plecare, Ela a deranjat, de doua ori, pe toata lumea ca sa izbuteasca sa-l aiba in masina noastra pe G. dansatorul abia cunoscut cu doua saptamani inainte. Mirat si apoi consternat de patrunderea acestui intrus in intimitatea lor, Gheorghidiu sufera pentru fiecare gest al sotiei sale; faptul ca Ela dispare impreuna cu G., atentia pe care femeia i-o acorda acestuia la masa, preferinta comuna a celor doi pentru un anume vals, provoaca gelozia si tristetea tanarului, accentuata de o luciditate taioasa.

Intamplarea da nastere unei stari de incordata suspiciune intre soti, consolidata prin episoadele de viata care i-au urmat: atunci cand, intr-o noapte, Stefan Gheorghidiu aduce acasa o femeie usoara, Ela il paraseste. Capitolul al IV-lea (Asta-i rochia albastra) prezinta impacarea dintre cei doi soti. Intr-o dupa-amiaza de vara, Stefan si Ela se intalnesc, din intamplare, in fata unui chiosc de ziare si se plimba indelung, schimband vorbe lipsite de importanta, pentru a-si masca sentimentele. Frumoasa este nu discutia in sine, ci senzatia ca sufletele lor pluteau deasupra cuvintelor ca si cand n-ar fi facut parte din aceasta lume. In 1916, concentrat fiind la Piatra Craiului,Gheorghidiu o aduce pe Ela la Campulung, pentru a-i fi aproape. Acum, povestitorul revine la discutia de la popota, romanul iubirii din capitolele II-V, incheindu-se cu fraza : Dar ultima scrisoare ma cheama <<negresit>> la Campulung, pentru sambata sau cel mai tarziu duminica.

Capitolul al VI-lea (Ultima noapte de dragoste) incheie Cartea I si rezuma cele doua zile ale permisiei lui Gheorghidiu la Campulung. Acesta gaseste aici o alta Ela, cu gesturi pe care nu i le cunoastea si care isi arata intreaga micime sufleteasca: ii cere s-o treaca in testament, pentru ca, in eventualitatea mortii lui pe front, sa aiba existenta asigurata. Inca o data, cel care cautase iubirea abosluta are revelatia dureroasa a golului care il inconjura. Pe urma, iesind in oras, Stefan Gheorghidiu il intalneste pe G., fapt care-i acutizeaza framantarile. Hotarat sa-i pandeasca pe cei doi si sa-i ucida, tanarul este salvat de un superior care-l duce la regiment, intrucat Romania intrase in razboi. Cartea a II-a a romanului incepe cu capitolul Intaia noapte de razboi in care este zugravit primul asalt al armatei romane asupra granitei cu Austro-Ungaria. Inca de acum, invalmaseala care precede atacul, spaima si apropierea mortii, aduc razboiul in limitele omenescului. Imaginea auditiva a primelor focuri de arma il impresioneaza profund pe tanarul Gheorghidiu: E originara ca intaiul om pe pamant si nu o voi uita pana la sfarsitul vietii, niciodata. Convins ca va muri, personajul ignora pericolul, indemnandu-si oamenii sleiti sa inainteze. Acum, de la inaltimea Magurii Branului sau aflat in bataia gloantelor , Stefan Gheorghidiu priveste cu alti ochi viata lui trecuta: De sotia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevarat, ca de o intamplare din copilarie.

Capitolul al II-lea ( Fata cu obraz verde, la Vulcan) muta actiunea in satul cu acelasi nume, in afara campului de lupta. Intrucat satenii reclamasera jafurile unor tigani, Gheorghidiu este trimis in cercetare. Protestele tiganimii sau imaginea copiilor desculti si cu burtile goale sunt zugravite cu mana sigura de scriitor realist. Portretul fetei care apare in titlul capitolului este cel mai frumos din tot romanul. Luptele se aseamana intre ele si se dau, mai ales, noaptea; comenzile trec din gura in gura, iar inaintarea este inceata ca a unui urias miriapod. In peisajul sublunar, intamplarile apar stranii, rasturnate: soldatii care pleaca in patrulare dispar ca intr-o alta lume, ordinele contradictorii produc haos, doua surori Mnciulea( acuzate de spionaj) conduc batalionul prin vadul Oltului si sunt decorate (capitolul Intamplari la apa Oltului) Capitolul al V-lea (Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu) sintetizeaza Cartea a doua. Tabloul razboiului este reconstituit ca spectacol inspaimantator, cu sugestii apocaliptice: expozitiile sunt asurzitoare, iar obuzele scurma pamantul, aruncandu-l peste oameni, ca o prevestire a intoarcerii in tarana primordiala. Meritul autorului consta in surprinderea omenescului din fiecare luptator: zgomotul exploziilor se rasfrange, amplificat in suflet, provocand o spaima ancestrala; corpul se incordeaza in asteptarea altei explozii, iar gestul instinctiv de aparare este parca de la inceputul lumii;imaginea trupuriloe contorsionate aminteste de frescele din biserici, in care o mana nemiloasa impinge oamenii in abisul iadului. Frica i-a intors pe oameni in preistorie (Amintirile, oamenii se strang unii langa altii), iar instinctul de aparare este mai puternic decat suferinta aproapelui(iar cel de la picioarele mele are capul plin de sange). Tragismul scenei se concentreaza in ultima propozitie: Nu mai e nimic omenesc in noi. Acest fragment (cum sunt multe altele in acest volum) ar putea explica si viziunea lipsita de eroism asupra razboiului, proprie lui Camil Petrescu. Pe buna dreptate, G. Clinescu afirma ca paginile Cartii a II-a constituie tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre razboi in literatura noastra. Dimensiunile acestei tragedii colective il salveaza pe Stefan Gheorghidiu ; el devine un Izbavit prin participarea la aceasta perpetua jertfa. Ranit si spitalizat, tanarul va veni apoi acasa. Scrisoarea anonima care il instiinteaza ca Ela il inseala aproape ca nu mai conteaza, convingerea lui fiind formata. Cei doi se despart, barbatul lasandu-i Elei tot trecutul (epilog Comunicat apocrif).