Sunteți pe pagina 1din 2

Postmodernismul Poema chiuvetei de Mircea Cartarescu

Postmodernismul este curentul cultural care se afirma in anii optzeci. Daca modernismul se caracterizeaza prin metaforizarea excesiva, metafore subtile, ermetism, limbaj ambiguu, regandirea temelor din perspectiva secolul al XX-lea cu accent pe artele poetice si pe drame existentiale; postmodernismul, care se prelungeste pana in zilele noastre, foloseste aceleasi metafore insolite (inedite), surprinzatoare, dar limbajul artistic coboara ins trada (Eugen Simion inventia lexicala a strazii, argou), deoarece sunt folosite exprimari cotidiene, marci ale oralitatii; altfel spus, textul postmodernist aduce in literatura firescul si normalitatea existentei, banalitatea ei; de asemenea, liricul este contaminat cu epic (lirismul obiectiv), poetii din perioada 1980-2000 fiind atrasi de relevarea a ceea ce este prozaic in existenta omului citadin. Criticul Eugen Simion descrie acest tip original de lirica drept o poezie comunicativa, evident biografica, realista, o poezie a concretului si un limbaj care pune mare pret pe formele oralitatii valorifica prozaismul Este o poezie a realului, bazata pe intertextualitate (citatul din poetii intaintasi), metatextualitate (aluziile culturale inserate in text), bricolajul colajul de elemente preluare de la poetii inaintasi: simboluri, teme, structuri de exprimare (palimpsestul). Cel mai cunoscut reprezentant al generatiei optzeciste este Mircea Cartarescu care debuteaza in 1980 cu Faruri, vitrine si fotografii, este coautor al volumului Aer cu diamante- 1982, iar dupa 1990 publica Levantul, Visul, Rem, Orbitor (proza simbolica). Alaturi de Florin Iaru, Traian T. Cosovei, Alexandru Musina, Cartarescu innoieste limbajul poetic, iar un titlu de volum, Totul le defineste stilul, pentru ca totul poate deveni poezie: obiectele din bucatarie, motocicleta parcata sub stele, catacombele copilariei petrecute intr-un cartier bucurestean, amintirea mamei sau a Cristinei (Cri). Identificam in lirica lui Cartarescu alte aspecte ale esteticii postmoderniste, alaturi de cele deja enumerate: nerespectarea normelor de ortografie si punctuatie, ironia si autoironia, tot ce-l inconjoara ii provoaca exercitii de imaginatie, ii stimuleaza fantezia creatoare. Poema chiuvetei, aparuta in volumul din 1982, are ca tema iubirea, imposibil de realizat, dintre entitati apartinand unor sfere total diferite, incompatibilitate preluata de la romantici, de aceea poate fi considerata un luceafar al obiectelor, dupa schema tragediilor antice: A il iubeste pe B, care il iubeste pe C, toti fiind nefericiti, neimpliniti, tanjind dupa marea iubire. Cartarescu gaseste o maniera originala de tratare a temei, indragostitii sunt plasati in mediul sordid al unei bucatarii comuniste, fiind obiecte aparent neinsemnate, care devin insa simboluri; in termenii lui Ortega y Gasset, unul este iubitorul, mai implicat, iar celalalt se lasa iubit, dar este neimplicat.
1

Titlul alatura doua substantive din sfere semantice incompatibile, poema este o poezie epica, medievala, solemna, specifica aristocratiei feudale, iar chiuveta este un banal obiect domestic personificat, intruchipand o voce lirica. Poemul este structurat in 2 parti: in prima este prezentata iubirea imposibila dintre o chiuveta si o stea mica, iar in a doua parte este redata o alta iubire neimpartasita dintre o gaura din perdea (care este de fapt eul liric ce se confeseaza) si o superba dacie crem . Prima parte are trei secvente: descrierea atmosferei casnice cadru al dramelor in iubire-, invocatia catre stea si accentuarea imposibilitatii implinirii idealului erotic. Incipitul fixeaza tema poemului: dorinta de iubire existenta si in lumea obiectelor (conceptia animista). Ca in Luceafarul lui Eminescu este schitataatractia catre un plan superior, cosmic, dar care este coborat in banal, in derizoriu, pentru ca de fapt mica stea se afla in coltul geamului de la bucatarie. Nefericirea chiuvetei ii provoaca o confesiune, un monolog adresat celorlalte obiecte casnice: musamaua, borcanul de mustar, tacamurile ude. Declaratia de dragoste debuteaza prin rugamintea adresata stelei de a nu-si risipi stralucirea peste fabrica de paine si moara dambovita pentru ca acestea sunt consolate de lumina artificiala a becurilor, deci ele nu au aspiratii inalte. Declaratia continua cu descrierea sentimentului, in care este citat Nichita Stanescu nichelul meu te doreste, sifonul meu a bolborosit. Invitatia la iubire este introdusa prin imperativul vino! (ca in poeziile Dorinta si Luceafarul de Mihai Eminescu), steaua fiind indemnata sa devina craiasa a gandacilor de bucatarie, in regatul de linoleum. Termenii specifici lumii contemporane, neologismele, sunt o trasatura esentiala a postmodernismului, iar ca elemente de oralitate, interjectia vai anunta un final trist: steaua iubea o strecuratoare de supa. Aspectul de fabula este completat cu o meditatie asupra sensului existentei, deosebirea dintre planuri este comica. In final, cea care este dezamagita in iubire se consoleaza cu un Catalin din lumea ei si ii face o propunere musamalei. Imaginatia creatoare a poetului surprinde, dar efectul este ironic. Partea a doua este o confesiune a eului liric, discursul devine subiectiv prin persoana I a pronumelor si a verbelor (m-am implicat si eu), relatand despre o iubire la prima vedere pentru o superba dacie crem idealul anilor 80-, dar acest ideal nu putea fi implinit pentru un poet la inceput de drum; eul liric isi implineste destinul marunt: acum am copii prescolari/ si tot ce a fost mi se pare un vis. Caracterul postmodernist este accentuat de maniera minimalista de abordare a realitatii, dar mesajul este ca iubirea poate insufleti si niste obiecte prozaice, sentiment care innobileaza lumea inconjuratoare. Forma poemului este specifica acestui curent, lipsa majusculelor, refuzul prozodiei (vers liber, rima alba, masura inegala). Comunicarea urmareste sirul gandurilor fara organizare strofica, farmecul poeziei consta in exprimarea ludica si in sinceritatea sentimentului.