Leoaica tanara, iubirea de Nichita Stanescu Nichita Stanescu (1933-1983) este un poet neomodernist care a revolutionat limbajul poetic

romanesc, din moment ce aduce o noua viziune poetica, o libertate de simtire si de exprimare lirica, un mod subiectiv de a percepe conditia umana si lumea, elemente artistice ce fusesera confiscate de regimul comunist instaurat la sfarsitul anilor 40 si mai ales de procultismul anilor 50 cand literatura era angajata si dedicata partidului unic; dupa aceasta perioada regretabila (pentru ca arta nu mai era realizata cu mijloace artistice, ci cu instrumente politice), un predecesor al lui Nichita, Nicolae Labis, indrazneste ca, la nivelul limbajului poetic sa readuca metafora, chiar daca temele sale raman tributare proletcultismului. Nichita Stanescu asimileaza experienta poetica a lui Labis, dar mai ales a marilor poeti interbelici (ermetismul lui Barbu, metafora revelatoare a lui Blaga, sintaxa dislocata a lui Arghezi si mai ales transparenta cuvintelor poetice a tuturor poetilor nostri in frunte cu Mihai Eminescu) Poezia lui Nichita, incepand cu volumul Sensul iubirii (1961) si mai ales cu O viziune a sentimentelor (1964), volum care il consacra, redescopera uneltele lirismului:sensibilitatea, imaginatia poetica, profunzimea trairilor, egoul puternic, instaurator al unui univers tanar, seducator prin analogiile tipic stanesciene si prin frumusetea metaforelor si a motivelor poetice regasite in opera sa. Poezia Leoaica tanara, iubirea din volumul O viziune a sentimentelor cristalizeaza toate aceste trasaturi ale limbajului poetic nichitian, la care se adauga concretizarea abstractiunilor, capacitatea de a conferi materialitate sensibila starilor sufletesti, sentimentelor, emotiilor. Titlul poeziei este metaforic (metafora apozitiva care explica substantivul iubirea) si sugereaza forta, energia, sentimentului tanar, obsedant, ca atunci cand te intalnesti fata-n fata cu o leoaica; in egala masura indentificam conotatii referitoare la un sentiment aproape salbatic, pasional, o patima incadescenta, o traire intensa, asa cum este iubirea la prima vedere. Este o experienta socanta, o intamplare brusca, o ivire spectaculoasa a fiintei ce trezeste eului liric o traire fireasca la varsta adolescentina, asa cum sugereaza versurile din incipitul poeziei Leoaica tanara, iubirea/mi-a sarit in fata. In aceasta secventa lirica este exprimata, la modul poetic, asteptarea primei iubiri: Ma pandise-n incordare/ mai demult; forta sentimentului este comunicata prin termeni aparent duri (metaforici), coltii albi mi i-a infipt in fata/ m-a muscat, leoaica, azi de fata. Repetitia de 3 ori a cuvantului fata nu demonstreaza saracie de vocabular, ci dimpotriva, accentuarea ideii ca placerea de a intalni chipul si trupul gratios visate se concentreaza intr-o sarbatoare a privirii, intr-o atitudine contemplativa, surprinsa de miscarea de felina a idealului feminin. Discursul liric se continua prin alte doua secvente lirice/poetice care corespund unor strofe inegale in stil neomodernist. In strofa a II-a sunt suprinse prin metaforizare excesiva si printr-o perceptie total subiectiva consecintele pe care le are indragostirea asupra eului liric, care isi analizeaza simtamintele,
1

gandurile, transfigurandu-le la modul artistic. Astfel, eul liric se afla in armonie cu sine, cu fiinta iubita, cu iubirea ca sentiment, cu lumea intreaga pe care o considera acum perfecta, ceea ce explica simbolul cercului din text, figura geometrica perfecta: Si deodata-n jurul meu, natura/ se facu un cerc, de-a dura sugerand un carusel al fericirii, o miscare in vartej aiuritor pentru ca iubirea este o stare de gratie, care aduce o vraja, ca o betie a simturilor tulburate incat eul liric nu se mai recunoaste: Mi-am dus mana la sprancene,/ la tampla si la barbie,/ dar mana nu le mai stie. Consecintele starii de indragostit ii afecteaza nu numai relatia cu sine, ci si lumea inconjuratoare guvernata acum de imaginea diafana a curcubeului, ca metafora a iubirii celor doi ce devin unul singur, curcubeu taiat in doua. Exista sugestii ale imbratisarii, gest obligatoriu in scenariul tandretei cand mai larg, cand mai aproape,/ ca o strangere de ape. In simbolistica biblica apa inseamna principiul masculin. Descrierea starii de fericire implica, la Nichita, starea de levitatie, de plutire (lat. levis=usor). Criticul Eugen Simion spune despre indragostitii lui Nichita ca sunt pietoni ai aerului referindu-se tocmai la manifestarile concrete ale iubirii: Si privirea-n sus tasni [...] si auzul o-ntalni,/ tocmai langa ciocarlii. Aceasta este viziunea noua, originala, asupra unui sentiment general-uman pe care eul liric, tanar, si-l doreste definitiv. A treia secventa lirica aduce in completare sugestia ca iubirea alunga singuratatea, acum desertul dobandeste stralucire pentru ca viata lui s-a imbogatit spiritual de cand este traversata alene de o leoaica aramie/ cu miscarile viclene/ inc-o vreme,/ si-nca-o vreme... Repetitia din final insista accentueaza speranta, dorinta eului liric ca iubirea lui sa dureze la infinit. Punctele de suspensie invita cititorul sa subinteleaga sentimentul fericit, luminos, plin de asteptari, sentiment specific pentru tot volumul O viziune a sentimentelor. Limbajul poetic al lui Nichita Stanescu se caracterizeaza prin ambiguitate si reflexivitate care confera un caracter implici al exprimarii ce se ermetizeaza, textul liric al lui Nichita nu mai are nimic din discursul explicit al poeziei Evului Mediu (Petrarca, Pierre de Rosard) sau poeziei romantice, discursul liric ne ofera o viziune atat de imprevizibila, originala, noua, surprinzatoare, incat decodarea implica initierea cititorului, exercitiul lecturii temeinice.