Sunteți pe pagina 1din 10

REPREZENTAREA FORMELOR DE UNDĂ DE BANDĂ ÎNGUSTĂ CU

AJUTORUL ÎNFĂŞURĂTOREI COMPLEXE

Într-un sistem de radiocomunicaţii, de regulă, semnalul purtător de


informaţie este un semnal cu bandă limitată, obţinut prin modularea unei
purtătoare de către un semnal analogic sau digital din banda de bază.
O formă de undă în banda de bază se caracterizează printr-o densitate
spectrală diferită de zero la frecvenţe dispuse în vecinătatea originii (f=0) şi
neglijabilă în rest.
O formă de undă de bandă limitată are o densitate spectrală diferită de
zero la anumite frecvenţe, concentrate într-o bandă dispusă în jurul unei
frecvenţe f p >> 0 , denumită frecvenţă purtătoare şi neglijabilă în rest.
Pentru un sistem de radiocomunicaţii sursa de informaţii generează un
semnal în banda de bază, de exemplu, o formă de undă TTL pentru sistemele
digitale sau un semnal audio analogic, preluat de la un microfon. Transmiterea
informaţiei de la sursa de semnal la destinaţia dorită necesită generarea unui
semnal de bandă îngustă, a cărui frecvenţă purtătoare trebuie astfel aleasă, astfel
încât acesta să se propage prin canalul de legătură.
Modulaţia reprezintă procesul de transferare a informaţiei preluată de la
sursă, pe un semnal de bandă limitată s( t ) cu frecvenţa purtătoare f p >> 0 , prin
modificarea unuia sau mai multor parametri ai purtătoarei (amplitudine,
frecvenţă, fază). Acest semnal de bandă îngustă poartă denumirea de semnal
modulat, iar semnalul sursă m( t ) din banda de bază – semnal modulator.
Semnalul de bandă limitată astfel obţinut constituie semnal de excitaţie
pentru un emiţător, care trebuie să asigure toate condiţiile necesare propagării
semnalului către destinaţie.
Toate formele de undă de bandă limitată, fie că provin dintr-un semnal
modulat sau o interferenţă de semnale şi/sau zgomote filtrate, pot fi reprezentate
într-o formă canonică convenabilă v( t ) . Prin urmare, v( t ) poate reprezenta un
semnal s( t ) ≡ v( t ) , un zgomot filtrat n( t ) ≡ v( t ) , semnal+zgomot filtrat
r ( t ) = s ( t ) + n( t ) ≡ v( t ) sau orice altă formă de undă de bandă limitată.
Orice formă de undă fizică de bandă limitată poate fi reprezentată sub
forma [1, 3]:
{
v ( t ) = ℜe g ( t ) e
jω p t
} (1.1)

unde g( t ) reprezintă anvelopa complexă a lui v( t ) , iar f p = ω p 2π – frecvenţa


purtătoare asociată. De asemenea, se mai pot utiliza două forme echivalente de
reprezentare:

v ( t ) = R ( t ) cos ω p t + θ ( t )  (1.2)


şi
v ( t ) = x ( t ) cos ω p t − y ( t ) sin ω p t (1.3)

Anvelopa complexă g( t ) poate fi reprezentată fie în coordonate


carteziene:

g ( t ) ≡ x ( t ) + jy ( t ) , (1.4)
fie în coordonate polare:
g ( t) ≡ R( t) e ( ) ,
jθ t
(1.5)

unde x( t ) = ℜe{ g( t ) } ≡ R( t ) cosθ( t ) reprezintă componenta modulatoare în fază


asociată lui v( t ) , y( t ) = ℑm{ g( t ) } ≡ R( t ) sinθ( t ) – componenta modulatoare în
cuadratură asociată lui v( t ) , R( t ) = g( t ) ≡ x 2 ( t ) + y 2 ( t ) – modulaţia de
amplitudine a lui v( t ) , iar θ ( t ) = arg  g ( t )  ≡ arctg  y ( t ) x ( t )  – modulaţia de
fază a lui v( t ) . Formele de undă g( t ) , x( t ) , y( t ) , R( t ) şi θ( t ) sunt toate forme
de undă din banda de bază şi, cu excepţia lui g( t ) , toate sunt reale. R( t ) este o
formă de undă întotdeauna pozitivă.
Relaţiile (1.1) – (1.3) pun în evidenţă translatarea spectrului semnalului
din banda de bază în jurul frecvenţei purtătoare. De menţionat faptul că, dacă
v( t ) reprezintă o formă de undă deterministă, atunci x( t ) , y( t ) , R( t ) şi θ( t ) vor
fi, de asemenea, deterministe. Dacă v( t ) reprezintă un proces aleator, de
exemplu un zgomot de bandă limitată, atunci x( t ) , y( t ) , R( t ) şi θ( t ) vor
reprezenta procese aleatoare, în banda de bază. Prin urmare, un zgomot de bandă
limitată, în general, poate fi considerat ca un proces cvasiarmonic, modulat atât
în amplitudine R( t ) , cât şi în fază θ( t ) , de componente de zgomot.
În sistemele de comunicaţii moderne, semnalul de bandă limitată este
adesea partiţionat în două canale, unul pentru x( t ) , denumit canalul I (in phase)
şi unul pentru y( t ) , denumit canalul Q (quadrature phase).

3.2 REPREZENTAREA SEMNALELOR MODULATE


CU AJUTORUL ÎNFĂŞURĂTOAREI COMPLEXE

După cum a fost definită anterior, modulaţia reprezintă procesul de codare


a informaţiei sursă m( t ) (semnal modulator) într-un semnal de bandă limitată
s( t ) (semnal modulat). Prin urmare, semnalul modulat reprezintă o aplicaţie
specială a reprezentării semnalelor de bandă limitată. Semnalul modulat este
reprezentat prin:
{
s ( t ) = ℜe g ( t ) e
jω p t
}, (1.6)

unde anvelopa complexă este o funcţie dependentă de semnalul modulator m( t ) ,


adică:
g( t ) = g[ m( t ) ] , (1.7)

g[ •] realizând o operaţie de prelucrare a lui m( t ) specifică tipului de modulaţie


ce dorim să-l obţinem. Pentru exemplificare, în tabelul 1, [1], este prezentată
funcţia de prelucrare necesară obţinerii câtorva tipuri de modulaţie mai des
întâlnite. Semnalul m~( t ) se obţine ca transformata Hilbert a lui m( t ) .
Bineînţeles că sunt posibile şi alte funcţii g [ m( t ) ] care nu sunt prezentate
în acest tabel. Modul de alegere al acestora are în vedere ca g [ m( t ) ] să fie uşor
de implementat şi să ofere proprietăţile spectrale dorite la emisie. În plus, la
recepţie este necesar ca g [ m( t ) ] să admită o funcţie inversă unică pentru o gamă
de aplicaţii, de asemenea uşor de implementat. Prelucrarea la recepţie trebuie să
elimine cât mai mult zgomotul, astfel încât m( t ) să fie cât mai puţin alterat.
Observaţii la tabelul 1:
• A p > 0 – reprezintă o constantă ce se alege în funcţie de puterea necesară a semnalului
1
Pv = 〈 v 2 ( t ) 〉 = 〈 g 2 ( t ) 〉 ;
2
• * – se foloseşte semnul de sus pentru banda laterală superioară şi semnul de jos pentru
banda laterală inferioară;
• AM – modulaţie de amplitudine;
• DSB-SC – bandă laterală dublă-purtătoare suprimată;
• PM – modulaţie de fază;
• MF – modulaţie de frecvenţă;
• SSB-AM-SC – modulaţie de amplitudine cu bandă laterală unică şi purtătoare
suprimată;
• SSB-PM – modulaţie de fază cu bandă laterală unică;
• SSB-FM – modulaţie de frecvenţă cu bandă laterală unică;
• SSB-EV – bandă laterală unică cu anvelopă detectabilă;
• SSB-EV – bandă laterală unică detectabilă după o lege pătratică;
• QM – modulaţie în cuadratură.
Tabelul 1 Funcţiile ce definesc anvelopa complexă pentru diferite tipuri de modulaţie

Tipul Funcţia de prelucrare Corespondentele modulaţiei în cuadratură


modulaţiei g ( m) x( t ) y( t )
AM A p [1 + m( t ) ] A p [1 + m( t ) ] 0
DSB-SC A p m( t ) A p m( t ) 0
PM Ap e
jDΦ m ( t ) A p cos[ DΦ m( t ) ] A p sin[ DΦ m( t ) ]
m ( τ ) dτ Ap cos  DF ∫−∞ m ( τ ) dτ  Ap sin  DF ∫−∞ m ( τ ) dτ 
t t t
jDF ∫ −∞
FM Ap e    
SSB-AM-SC * Ap  m ( t ) ± jm%( t )  Ap m ( t ) ± Ap m%( t )
jDΦ  m ( t ) ± jm%( t )  DΦ m ( t ) mDΦ m%( t )
SSB-PM * Ap e Ap e cos  DΦ m ( t )  Ap e sin  DΦ m%( t ) 
t
 m ( τ ) ± jm%( τ )  dτ
t
m ( τ ) dτ t
m ( τ ) dτ
cos  DF ∫−∞ m ( τ ) dτ  m ( τ ) dτ 
mDF ∫ −∞
sin  DF ∫−∞
jDF ∫ −∞ DF ∫−∞ t t
SSB-FM * Ap e Ap e Ap e
   
SSB-EV * Ap e 
ln 1+ m ( t ) ± j ln%1+ m ( t ) 
A p [1 + m( t ) ] cos[ l~
n 1 + m( t ) ] ± A p [1 + m( t ) ] sin [ l~
n 1 + m( t ) ]
1  1 
SSB-SQ * Ap e
( 1 2 ) ln 1+ m ( t ) ± j ln%1+ m ( t ) 
A p 1 + m( t ) cos [ l~
n 1 + m( t ) ]  ± A p 1 + m( t ) sin  [ l~
n 1 + m( t ) ] 
2  2 
QM Ap  m1 ( t ) + m2 ( t )  Ap m1 ( t ) Ap m2 ( t )
Tabelul 1 (continuare) Funcţiile ce definesc anvelopa complexă pentru diferite tipuri de modulaţie

Tipul Corespondentele modulaţiei în amplitudine şi fază Liniaritate Observaţii


modulaţiei R( t)  ( t)
0, m( t ) > −1 m( t ) > −1 necesar pentru detecţia
AM A p [1 + m( t ) ]   L
180 , m( t ) < −1 de anvelopă
0, m( t ) > 0
DSB-SC A p m( t )   L Necesită detecţie coerentă
180 , m( t ) < 0
DΦ - reprezintă o deviaţie de fază
PM Ap DΦ m( t ) NL
constantă
D F - reprezintă o deviaţie de
FM Ap D F ∫−t ∞ m( τ ) dτ NL
frecvenţă constantă
SSB-AM-SC * Ap m( t )
2 ~( t ) 2
+m tg −1 ± m
~ ( t ) m( t ) L Necesită detecţie coerentă
SSB-PM * A p e ± DΦ m( t ) DΦ m( t ) NL
± D F ∫−t ∞ m( τ ) dτ
SSB-FM * Ape D F ∫−t ∞ m( τ ) dτ NL

A p [1 + m( t ) ] m( t ) > −1 necesar pentru ca ln(.)


SSB-EV * ± ln 1 + m( t ) NL
să ia valori reale
1 m( t ) > −1 necesar pentru ca ln(.)
SSB-SQ * A p 1 + m( t ) ± ln 1 + m( t ) NL
2 să ia valori reale
Utilizată în televiziunea color
QM Ap m1 ( t )
2
+ m2 ( t )
2
tg −1 ± m2 ( t ) m1 ( t ) L
NTSC; Necesită detecţie coerentă
3.3 EMIŢĂTORUL GENERALIZAT

Un emiţător radio trebuie să realizeze ansamblul operaţiilor de


transformare a informaţiei din banda de bază m( t ) într-un semnal modulat
s( t ) , cu frecvenţa purtătoare f p , care este un semnal de bandă limitată ce se
poate reprezenta, pe baza relaţiei (1.1) şi sub formele echivalente:

[
s( t ) = R( t ) cos ω p t + θ( t ) ] (1.8)
şi
s( t ) = x( t ) cos ω p t − y( t ) sin ω p t (1.9)

şi a cărui înfăşurătoare complexă g( t ) este o funcţie de semnalul modulator


m( t ) . Relaţia de legătură între g( t ) şi m( t ) depinde de tipul de modulaţie
pe care dorim să îl obţinem dar şi de prelucrările prealabile ce se efectuează
asupra lui m( t ) în vederea îmbunătăţirii raportului semnal/zgomot la
recepţie şi a siguranţei liniei de legătură radio. Aceste prelucrări se referă la:
• limitarea benzii de frecvenţă ocupate de mesajul preluat de la sursă în
conformitate cu standardele în vigoare (de exemplu, în cazul
aplicaţiilor militare, banda ocupată de semnalul vocal poate fi
300 ÷ 3400 Hz );
• prelucrări specifice tipului de mesaj (analogic sau digital), tipului de
modulaţie (liniară sau exponenţială) şi canalului radio (HF, VHF,
UHF), cum ar fi compresia de dinamică, preaccentuarea, codarea,
secretizarea.
Pornind de la acest mod generalizat de abordare putem obţine un
model de emiţător universal, care poate fi utilizat pentru generarea oricărui
tip de modulaţie. Există două forme canonice pentru emiţătorul generalizat,
reprezentate prin relaţiile (1.8) şi (1.9). Relaţia (1.8) descrie un emiţător de
tip modulaţie de amplitudine-modulaţie de fază (AM-PM), a cărui schemă
bloc este prezentată în fig. 1.1.
Fig. 1.1 Blocul de formare a semnalului modulat
pe baza componentelor R( t ) şi θ( t )
Circuitele de procesare în banda de bază generează pe R( t ) şi θ( t ) în
funcţie de m( t ) , conform celor prezentate în tabelul 1, specific tipului de
modulaţie dorit. Procesarea semnalului în banda de bază poate fi
implementată fie utilizând circuite analogice, fie un procesor digital de
semnal care încorporează, pe lângă algoritmii de generare a lui R( t ) şi θ( t )
şi programe specifice de prelucrare a semnalului iniţial în vederea creşterii
stabilităţii la perturbaţii şi secretizării informaţiilor. În cazul utilizării unui
procesor digital avem nevoie de un convertor analog-digital (CAD) la intrare
şi de două convertoare digital-analogice (CDA) la ieşire, dacă prelucrarea în
continuare este analogică.
Celelalte circuite din schema bloc a formei canonice AM-PM sunt
circuite de procesare pentru obţinerea semnalului de radiofrecvenţă, cu
funcţiile specifice menţionate în figură, folosind fie metode analogice fie
metode digitale de prelucrare.
Cea de a doua formă canonică de emiţător generalizat utilizează
procesarea pe baza componentelor în fază şi în cuadratură (relaţia (1.9)) şi
are configuraţia din fig. 1.2.
Fig. 1.2 Blocul de formare a semnalului modulat
pe baza componentelor în fază şi în cuadratură

Şi în acest caz prelucrarea semnalului în banda de bază poate fi


implementată prin utilizarea unui hardware analogic sau a unui hardware
digital şi software-ul aferent, iar procesarea în radiofrecvenţă va asigura
funcţiile menţionate în figură. De reţinut că, la ora actuală, procesarea în
radiofrecvenţă pentru obţinerea semnalului modulat poate fi implementată şi
prin metode digitale, folosind procesoare dedicate, realizate, de exemplu, cu
arii de porţi programabile (FPGA). În această situaţie este absolut
obligatoriu ca toate semnalele să aibă aceeaşi rată de eşantionare, fapt pentru
care între procesorul din banda de bază şi cel de radiofrecvenţă trebuie
introdus un interpolator.
Dacă forma de undă se obţine direct pe frecvenţa purtătoare dorită,
schemele din figurile 1.1 şi 1.2 reprezintă o arhitectură de emiţător radio
cu conversie directă. Avantajele unei astfel de arhitecturi sunt:
• Complexitate scăzută;
• Potrivită pentru realizarea cu circuite integrate;
• Cerinţe simple de filtrare;
• Problemele legate de canalul imagine şi banda laterală
nedorită sunt mai uşor de rezolvat decât cu alte arhitecturi.
Principalele sale dezavantajele sunt :
• Pentru varianta din fig. 1.2, necesitatea unui oscilator local care
să genereze un semnal în cuadratură şi cu o amplitudine stabilă
într-o gamă largă de frecvenţe;
• Mixerele finale trebuie să fie de bandă largă;
• Circuitele de liniarizare a amplificatoarelor de putere vor trebui
să lucreze într-o gamă largă de frecvenţe;
• Pierderile oscilatorului local prin mixer vor fi radiate de antenă.
Din aceste considerente, de regulă, forma de undă dorită se obţine pe
o frecvenţă subpurtătoare de valoare relativ scăzută (de exemplu, 240
kilohertzi la staţiile radio Harris), întreg ansamblul prezentat mai sus
constituind blocul de formare a semnalului modulat. După obţinerea
semnalului modulat, prin schimbări de frecvenţă succesive, forma de undă
este translatată pe frecvenţa purtătoare dorită f 0 , constituind semnalul util,
de bandă limitată s0  t  . În această situaţie avem o arhitectură de emiţător
radio cu conversii multiple prezentată în fig. 1.3. Pe lângă avantajul că
forma de undă este generată pe o frecvenţă joasă, de valoare constantă, ceea
ce permite utilizarea metodelor digitale de prelucrare, această arhitectură
prezintă şi unele dezavantaje.
După cum se poate observa şi din fig. 1.3, în acest caz este necesar ca
emiţătorul să conţină un sintetizator de frecvenţe, care să genereze
oscilaţiile de radiofrecvenţă folosite în procesul de translatare a spectrului,
multiplicatoare analogice (sau mixere), care permit schimbarea frecvenţei
purtătoare şi filtre trece bandă sau trece jos, pentru selectarea
componentelor spectrale dorite ( f p1  f1  f p , f 0  f 2  f p1 ).

Fig. 1.3 Excitatorul emiţătorului

Oscilaţiile de radiofrecvenţă pot avea o frecvenţă fixă (de exemplu f1


în fig. 1.3) sau o frecvenţă variabilă într-o gamă bine determinată şi cu un
ecart riguros controlat ( f 2 în fig. 1.3). Generarea propriu-zisă a oscilaţiilor
este atributul unui oscilator de radiofrecvenţă. Uneori, pentru extinderea
gamei de frecvenţe, sintetizatorul poate fi urmat de un etaj multiplicator de
frecvenţă. Ansamblul compus din blocul de formare a semnalului modulat,
sintetizatorul de frecvenţe, multiplicator de frecvenţă, mixere şi filtre
constituie excitatorul emiţătorului, care asigură forma de undă şi frecvenţa
de lucru dorită.
Datorită avansului tehnologic actual, în ciuda dezavantajelor sale,
arhitectura emiţătorului radio cu conversii multiple are beneficii clare faţă de
arhitecturile concurente la acest moment.
În scopul asigurării propagării undelor radio la distanţe mari este
necesară amplificarea puterii semnalului de radiofrecvenţă modulat, preluat
de la ieşirea excitatorului, în cadrul unui amplificator de putere, care poate
conţine unul sau mai multe etaje de amplificare de putere (fig. 1.4).
Fig. 1.4 Blocul emiţător

După amplificare, semnalul se aplică la antena de emisie, fie direct


(dacă antena este rezonantă), fie prin intermediul unui circuit de adaptare cu
antena, în cazul în care impedanţa acesteia are un caracter complex. Curentul
din antenă va genera un câmp electromagnetic, ce se va propaga în mediul
ce înconjoară antena. Pentru controlul adaptării cu antena, între
amplificatorul de putere şi circuitul de adaptare se conectează un
reflectometru. În cazul în care nu se asigură adaptarea, pentru a proteja
amplificatorul de putere, reflectometrul poate bloca excitaţia acestuia prin
intermediul unui atenuator variabil dispus la intrare. În condiţii de adaptare,
acelaşi sistem, reflectometru-atenuator variabil, asigură posibilitatea
controlului automat al excitaţiei, astfel încât puterea de emisie să se menţină
la valoarea nominală, indiferent de frecvenţa de lucru.
În procesul de exploatare pot să apară avarii în circuitul de antenă,
corespunzătoare unor condiţii de funcţionare în scurtcircuit sau gol, ceea ce
poate determina un regim de supracurenţi sau supratensiuni în amplificatorul
de putere. Pentru a nu periclita funcţionarea acestuia sunt prevăzute circuite
de protecţie care sesizează orice regim anormal de funcţionare a
amplificatorului de putere, inclusiv termic, blocând excitaţia acestuia. Tot
acest ansamblu care asigură amplificarea controlată a puterii semnalului
constituie blocul emiţător, prezentat în fig. 1.4.