POVESTEA UNIVERSULUI

Un punct infinitezimal de energie se îndepărtează de orice altceva cu o viteză ce

crește din ce în ce mai mult. Viteza sa atinge viteza luminii. Acum nu mai avem niciun reper
cu care să-l comparăm: e adevărat dacă vom spune că e minuscul și e la fel de adevărat dacă
vom spune ca e gigantic. În jurul lui nu mai este nimic: „Pe când nu era moarte, nimic
nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viață dătător,/ Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici
totdeauna,/ Căci unul erau toate și totul era una;/ Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea
toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur încât mă-ntreb in
sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?” Eminescu, Rugăciunea unui Dac
Viteza acestui punct crește și, oprit fiind de bariera ce nu lasă nimic să treacă de
viteza luminii, explodează. „…în sine împăcată stăpânea eterna pace!.../ Dar deodată-un punct
se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l/ Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl!.../ Punctu-
acela de mișcare mult mai slab ca boaba spumii e stăpânul fără margini peste marginile
lumii…” Eminescu, Scrisoarea I.
În urma exploziei rezultă materie și antimaterie, apoi cuarț și gluon din care încep
a se forma elementele tabelului lui Mendeleev.
Universul acesta proaspăt se răcește continuu, iar în locurile cu densități mai mari
de elemente se formează „conglomerate ce devin tot mai mari prin atragere de alte și alte
elemente (forța g).
În decursul a miliarde de ani se formează corpuri cerești: sori, planete, sateliți,
meteori etc.
Pe una dintre planete (cel puțin) se formează condiții favorabile apariției vieții.
Această planetă se va numi Terra.

Ce este viața și de ce apare ea?

Știm că Universul este fractal. Universul nostru moștenește legea de formare,
„genele” Universului din care provine, care, la rândul lui le moștenește. Aceleași legi se aplică
și înăuntrul Universului nostru.
Știm că viul și particulele sale, organismele vii, există la limita a două tendințe
diametral opuse: secluziunea (separarea de mediu a structurilor materiale specifice viului și
crearea unui mediu intern favorabil perpetuării structurilor respective) și integrarea
(abilitatea de adaptare la mediu, de evoluție în conformitate cu transformările acestuia).
Această „lege” a existenței viului este moștenită: așa s-a întâmplat și cu punctul de
energie din care toate cate le vedem (si nu numai) s-au născut. Și el s-a desprins cândva, s-a
separat de restul, iar apoi s-a integrat lovindu-se de bariera vitezei luminii.
Având în vedere faptul că Universul este fractal, viața, adică fiecare organism viu
este un ecou al Universului nostru. Ea a apărut pur și simplu pentru că au existat toate
condițiile pentru ca ea să apară. Nu s-ar fi putut altfel devreme ce toate de până acum au fost
așa cum au fost.
Apare viața. Prima formă de materie vie este unicelulară (androginul) și se
înmulțește prin divizare. Trăiește în apă. Dar se formează și pe uscat forme de viață: plante.
Toate evoluează, devin pluricelulare, apare distincția între sexe, se răspândesc în apă pe uscat
și în aer in decurs de milioane de ani, trecând prin perioade prospere, dar și prin catastrofe
(erupții vulcanice, ere glaciare, căderi de meteori etc.) care pun in pericol sau distrug specii.

Printre acestea apare o specie aparte. Evoluând, această specie va fi diferită de

oricare alta printr-o anume trăsătură: conștiința de sine.
 Apare omul. Astfel se produce încă o secluziune, de data aceasta, una spirituală,
una care nu ar fi trebuit să aibă loc. De ce nu? pentru că limitează limitatul; e o absurditate.
Conștiința de sine face diferență intre eu (hic et nunc) și omniprezent. Neagă existența
Omniprezentului in diverse locuri sau timpuri prin faptul că nu iubește exteriorul apropiat la
fel cum se iubește pe sine. Asta nu înseamnă că El nu mai e omniprezent (daca iei o parte din
infinit, acesta rămâne tot infinit); dar omul devine muritor prin simplul fapt că iubește ceva ce
moare (acest loc se schimbă iar acest moment trece).
Rezolvarea acestei probleme nu e alta decât iubirea. Iubirea lui Dumnezeu cu
toata inima, tot sufletul și tot cugetul și a aproapelui ca pe noi înșine. Adică să extindem
iubirea de acest loc (hic) asupra spațiului însuși, iar iubirea de acest timp (nunc) asupra
timpului însuși. „Dar cum aș putea eu să iubesc totul din jurul meu când există atâtea rele?” –
spune omul în care persistă mai consistent instinctul de autoconservare. „Anatomia este
destin” – Freud. Unor astfel de situații li se dă „o mână de ajutor”. Să ne amintim de o stare de
unitate pe care am experimentat-o: biunitatea primordială: androginul. E drept că nu mulți
oameni sunt binecuvântați cu așa ceva (găsirea sufletului pereche) și putini dintre aceștia știu
să folosească darul primit.
În cuplu se învață că orice act de dragoste e dincolo de bine și de rău, mult dincolo
de Păcatul Originar.