oiouqkq, , testament, legamant -substantiv comun, gen feminin, nr.

singular,
declinarea I
La autorii clasici, ncepnd cu Platon de exemplu, este utilizat cu sensul de testament,
dorin, dispoziie, care intrau n vigoare dupa moarte; apare, insa, uneori si cu sensul mai
general de ntelegere sau invoiala.Termenul uzual pentru notiunea de legamant era, in greceste,
oiouqkq, care se referea la o ntelegere intre doua parti egale si tocmai de aceea el a fost evitat
de catre scriitorii sacri, n referirile la legamantul dintre Dumnezeu si om.
Cu sensul de testament cuvantul il gasim in Epistola catre Galateni unde apostolul Pavel
spune: ,,Fratilor, ca un om graiesc: ca si testamentul intai al unui om nimeni nu-l strica sau ii mai
adauga ceva(Gal. 3,15). Iar in Epistola catre Evrei zice: ,,Caci unde este testament trebuie sa fie
vorba despre moartea celui ce a facut testamentul (Evr. 9,16)
Cu sensul de legamant. Primul lagamant numit si cel ,,Vechi este cel incheiat de
Dumnezeu, la alegerea poporului iudeu, al carui reprezentatn este Avraam. Avem in Sfanta
Scriptura cateva legaminte mentionate precum:
Legmntul cu Domnul. Ideea stabilirii unui legmnt ntre un zeu i un rege sau poporul
su este bine atestat n toat istoria Orientului Apropiat antic. Ideea apare sub diferite forme i
exist o mare diversitate de material. Ea nu este exprimat ntotdeauna direct, dar poate fi dedus
din terminologia folosit. Ideea unui asemenea legmnt nu le era deloc strin israeliilor. n
acelai timp ei cunoteau tratatele prin care se stabileau relaii, aa cum am vzut mai sus. Prin
urmare, nu este surprinztor c Domnul a folosit aceast form de relaie pentru a exprima relaia
Sa cu poporul Su. Se poate ca lucrul acesta s fi nceput n vechime, deoarece ideea era bine
cunoscut n Orientul Apropiat antic nc n mileniul al 3-lea .Cr.
Legminte vechi. Tradiia biblic menioneaz dou legminte ntre Dumnezeu i Noe
(Geneza 6:18; Geneza 9:8-17). Este numit n mod clar un legmnt, cu anumite obligaii din
partea lui Noe i cu anumite promisiuni din partea Domnului. Acesta este un preludiu la
legmintele biblice n care promisiunea joac un rol important.
Legmntul patriarhal. Acesta ne este transmis n dou tradiii, anume, Geneza 15 i 17.
Domnul a fcut acest legmnt cu Avraam i a pus un accent puternic pe promisiune (n special
n Geneza 17). Au fost fcute dou promisiuni, i anume, nmulirea urmailor lui Avraam i
motenirea rii promise. Prin urmare, legmntul patriarhal este n mare msur bazat pe
promisiune. n privina aceasta se aseamn foarte mult cu legmntul davidic.
Legmntul de la Sinai. Potrivit tradiiei biblice acest legmnt a fost stabilit prin Moise,
ca mediator la Sinai, dup ce israeliii au fost izbvii n mod minunat de Domnul din robia lor
egiptean. n Exod 24 este descris ritualul ncheierii legmntului.
Legmntul davidic. Acest legmnt este n principal o promisiune. Diferii teologi
susin c acest legmnt este asociat ndeaproape cu legmntul de la Sinai. Nu trebuie privit ca
un legmnt nou, ci ca o extindere a legmntului de la Sinai. Legmntul davidic a devenit
necesar o dat cu dezvoltarea unei situaii istorice. Regele israelit era acum un mediator ntre
Domnul i poporul Su. Prin urmare, un legmnt cu acest rege a devenit o necesitate.

totqiou, ou potir- substantiv comun, gen neutru, numar singular, declinarea a II-a
Folosite att n ritul bizantin, ct i n cel latin, potirele respectiv realizarea lor au
reprezentat un domeniu important al orfevrriei medievale. n Transilvania se pstreaz un mare
numr de potire de epoc gotic. Remarcabile sunt potirele de secol al XIV-lea de la eica
Mare, Cisndioara i Hamba. n sec. al XV-lea cupele au rmas aproape neschimbate, n schimb
realizarea suportului a devenit mai elaborat: talpa a devenit polilob sau poligonal, piciorul
tratat n faete, iar nodul striat sau decorat cu butoni.
Cele mai vechi potire din ara Romneasc dateaz din sec. al XVI-lea (potirul de
la Bistria-Vlcea, 1563). Numeroase piese, precum cele realizate de meterul sibian Sebastian
Hann (1644-1713), se gsesc la Muzeul Naional de Art al Romniei i la Muzeul Naional de
Istorie din Budapesta.
Potirul este un vas liturgic, de forma unei cupe cu picior, de mrimi diferite, fcut din
metal preios (aur sau argint aurit); este un obiect sfnt, n care se pune vinul i apa pregtite la
proscomidie i sfinite n timpul Sfintei Liturghii, pentru mprtirea clericilor i a poporului
credincios. Sfntul potir, mpreun cu sfntul disc sunt sfinite n Biseric i afierosite,
consacrate definitiv pentru uzul liturgic.
n trecut, denumirea potirion se referea mai mult la coninut, adic la vinul euharistic
sau la Sfntul Snge vrsat de Iisus pe cruce, la Rstignirea Sa (I Corinteni 10, 16); pentru vasul
n sine se foloseau i ali termeni: - calix, - chipellon .a. Calix e termenul consacrat n latina
bisericeasc pentru potirul liturgic i s-a transmis n diverse forme n limba popoarelor de
cretinism roman, dar potir, potirion (termenul grecesc folosit de Sfinii Evangheliti, care se
referea la potirul folosit de Iisus la Cina cea de Tain), s-a impus n vocabularul liturgic din
Biserica Ortodox. Pentru sfinenia coninutului su, dup prefacerea Darurilor la Sfnta
Liturghie, Sfinii Prini i scriitori bisericeti au dat potirului cele mai alese atribute: mistic,
duhovnicesc, mprtesc (basilicon), mntuitor (sotirion).
n vechime, cnd numrul credincioilor care se mprteau era foarte mare, se
ntrebuinau mai multe potire, dar treptat, n Rsrit, s-a stabilit un singur potir la Liturghie,
pentru a se sublinia, prin mprtirea tuturor credincioilor dintr-un singur potir, unitatea i
comuniunea spiritual a celor care se mprteau. La unele biserici se ntrebuineaz ns i azi
unele pahare mai mici, de forma potirului, ca potire de serviciu, pentru mprtirea bolnavilor
i a btrnilor care nu se pot deplasa la biseric, precum i pentru mprtirea simbolic a
mirilor la slujba Cununiei.

icou, ou, to= templu- substantiv comun, gen neutru, numar singular, declinarea a II-a
Templul (latin templum) este un edificiu religios, un lca sfnt, sacru, unde sunt
venerai n funcie de religie diferitezeiti. Aceste credine au existat deja n perioada neolotic
fapt atestat de descoperirile arheologice. Primele locuri unde erau venerai zeitile fiind
peterile, gsindu-se pe pereii aceatora desene, picturi. Urmele celui mai vechi templu a fost
descoperit pe insula Malta, el dateaz din anii 3800 .Hr.
Etimologia termenului provine din limba etrusc, de unde a fost preluat n limba latin.
Termenul nu definea la nceput la grecii antici o cldire ci numai un altar unde se aduceau jertfe
zeilor. Templul apare ulterior, cu ritualurile specifice, apreciind dup vechime competena
templului. Reedina zeilor n credinele antice, cum ar fi la greci era Muntele Olimp, la alte
popoare era cosmosul, preocuprile zeilor fiind considerat asemntoare cu cea a oamenilor.
Pentru credincioi vizitarea unui templu era o ntlnire cu zeul cruia i era nchinat templul.
Viaa oamenilor devine tot mai legat de templu, acesta devenind un loc pentru comer, de
nvare i cutri filozofice pentru nelegerea universului.
Din punct de vedere religios templul desemna casa sfanta a evreilor in care se savarseau
slujbele si se citeau si explicau Legea si proorocii, si care se numea ,, templul Domnului.
Templul era centru vietii nationale a iudeilor, in aceasta slujire la temple viata isi gasea expresia
sa cea mai profunda. La serviciul templului erau folosite douazeci de mii de persoane. Acestia se
imparteau in doua si patru serii, fiecare serie sau grupa asigura slujirea timp de o saptamana la
temple. Ea cuprindea preoti, levity si o delegatie a poporului, numita ,,maamad sau ,,station.
Personalul templului era compus din: demnitari= Marele Preot, dupa care era Capetenia
templului care comanda oamenii inarmati, insarcinati a asigura buna ordine si la nevoie apararea,
apoi ,,seganim, a doa serie este compusa din preoti si levity, a treia serie este compusa din
vistiernici, a patra serie din portarii insarcinati a deschide si a inchide portile la timpul potrivit
sau de a interzice intrarea paganilor.
In vremea Mantuitorului, templul exterior si interior, cuprindea o suprafata de 5 ha de
teren, situat pe o colina, in trei terase suprapuse. Prima care cuprindea aproape jumatate din toata
suprafata se numea curtea neamurilor si era sub cerul deschis. In aceasta putea intra toata lumea,
pagani si iudei. Acest imens dreptunghi era inconjurat de coloane, existau doua usi prin care se
intra in temple una dubla si una tripla.
In mijlocul curtii neamurilor se ridicau alte ziduri care imprejmuiau curtea interioara
rezervata evreilor, unde nu era ingaduit sa intre nici un strain, fara primejdie de moarte. In
aceasta curte Iisus invata poporul. In aceasta incita se intra pe o singura poarta numita ,,Poarta
Frumoasa.
A treia incapere era sanctuarul sau templul propiu zis era locasul sfant sau Casa
Domnului in care nu aveau voie sa intre credinciosii, nici cand aduceau ofrande la altar, ci
ramaneau in tinda. Sanctuarul era impartit in 3 parti: tinda sau vestibulul, Sfanta unde intrau
preotii si Sfanta Sfintelor unde intra numai arhiereul o data pe an, la ziua Innoirii.
Cateva temple pe care le gasim in Sfanta Scriptura sunt: Templul lui Solomon, Templul
lui Zorobabel, sau Templul din Ierusalim.