vConsideratii generale privind garantiile

In orice raport juridic obligational creditorul urmareste executarea obligatiei de

catre debitorul sau, aceasta constituind, de fapt, ratiunea oricarei obligatii, de a fi
executata. Creditorul este interesat ca obligatia debitorului sa poata fi realizata, sa
inlature orice risc de insolvabilitate a debitorului, situatie in care el ar fi prejudiciat.
Insolvabilitatea presupune ca datoriile debitorului, (pasivul sau) sunt mai mari decat
activul acestuia.
Asigurarea executarii datoriei de catre debitor se poate realiza in principiu pe
doua cai si anume: pe de o parte legea stabileste o garantie generala in favoarea
tuturor creditorilor fara ca acestia sa faca acte juridice prealabile in acest sens si, pe de
alta parte, legea creeaza cadrul juridic necesar, la indemana creditorilor pentru ca
acestia sa-si poata construi garantii in limitele permise de lege.
Din prima categorie de garantii face parte cea prevazuta de art. 1718 C.civil
respectiv dreptul de gaj general al creditorilor chirografari sau obisnuiti. Potrivit textului
citat oricine este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile sale mobile si
imobile, prezente si viitoare. Acest gaj general este un gaj comun, el fiind constituit in
egala masura in favoarea tuturor creditorilor, indiferent de valoarea creantei lor sau de
data cand s-a nascut ori a devenit scadenta.
De aici rezulta si pozitia de egalitate a creditorilor fata de bunurile ce constituie
patrimoniul debitorului si sunt supuse executarii silite. Fiind situati pe o pozitie de
egalitate, in masura in care valoarea pasivului debitorului depaseste pe aceea a
activului, creditorii, in baza pozitiilor lor neprivilegiate, de egalitate, vor fi indestulati
proportional cu valoarea creantei lor scadente. Acest principiu rezulta din continutul
textului art.1719 C.civil conform caruia bunurile unui debitor servesc spre asigurarea
comuna a creditorilor sai si pretul lor se imparte intre ei prin analogie sub conditia ca
intre debitori sa nu existe cauze legitime de preferinta.
Creditorul interesat de asigurarea unei executari neintarziate a obligatiei si pentru
a inlatura consecintele inactiunii acestuia, are la indemana mijloace procesuale
adecvate, cum sunt actiunea oblica sau subrogatorie, actiunea pauliana sau
revocatorie, dreptul de a cere executarea silita asupra bunurilor aflate in patrimoniul
debitorului la data urmaririi.
De asemenea, creditorii au si alte posibilitati juridice pentru a-si asigura
realizarea creantelor, cum ar fi solidaritatea si indivizibilitatea. Dar exista anumite
mijloace juridice care exced sfera de aplicare a gajului general al creditorilor chirografari
si care inlatura egalitatea dintre creditori; acestea poarta numele de garantii.
In literatura juridica, garantiile sunt definite ca fiind acele mijloace juridice care
confera creditorului garantat unele prerogative suplimentare prin pozitionarea prioritara
fata de ceilalti creditori si posibilitatea ca in caz de neexecutare din partea debitorului sa
poata urmari pe o alta persoana, care s-a angajat sa execute ea obligatia ce revenea
debitorului.
In doctrina s-au formulat mai multe clasificari ale garantiilor, una fiind insa
unanim acceptata anume clasificarea in : garantii personale si garantii reale.
Garantiile personale constau in angajamentul pe care o persoana, alta decat
debitorul principal al obligatiei, si-o asuma fata de creditor de a executa el obligatia in
cazul in care debitorul principal nu o va executa. Codul civil reglementeaza o singura
garantie personala, fidejusiunea (cautiunea).
Garantiile reale presupun afectarea unui bun pentru garantarea obligatiei prin
instituirea unui drept real accesoriu, de garantie, cu privire la acel bun. Acest drept real
accesoriu da nastere unui drept de preferinta si a unui drept de urmarire. Din aceasta
categorie de garantii fac parte gajul, ipoteca, privilegiile, dreptul de retentie.
1.1. Notiunea de garantie

Determinarea concept 848d37i ului de garantie pleaca de la scopul final al unei
obligatii pe care il constituie executarea ei, motiv pentru care creditorul isi ia toate
masurile corespunzatoare pentru a preintampina orice insolvabilitate a debitorului.
In sistemele de drept, obligatia este garantata prin diverse instrumente juridice
accesorii, numite garantii. Garantarea executarii obligatiilor se poate realiza prin doua
categorii de mijloace juridice, generale si speciale.
Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor in temeiul
dreptului de gaj general pe care-l au asupra patrimoniului debitorului, conform art.1718
C.civ.
Mijloacele juridice speciale de garantare a obligatiilor sunt recunoscute numai
unor creditori, diferite de cele pe care le poate utiliza orice creditor in limitele dreptului
de gaj general.
Creditorii care beneficiaza doar de mijloacele generale de garantare a realizarii
drepturilor lor de creanta sunt numiti creditori chirografari (obisnuiti), iar cei care
beneficiaza de mijloace speciale de garantare poarta numele de creditori cu garantii sau
garanti.
Ratiunea garantiilor creditorului este tocmai de a preveni instrainarile
nefrauduloase si contractarile de noi datorii deoarece, daca debitorul devine insolvabil,
creditorii sunt dezarmati.
Cand acel vinculum juris pe care il reprezinta raportul de obligatie nu ofera
creditorului siguranta suficienta ca va fi satisfacut, legea permite acestui creditor sa-si
adauge o a doua obligatie care o va inlocui pe cea dintai in cazul imposibilitatii de
executare. Aceasta a doua obligatie este o obligatie subsidiara, deoarece ea nu
actioneaza decat in cazul in care obligatia principala nu poate fi executata.
Obligatia de garantie devine actuala numai in cazul realizarii conditiei, si anume
numai cand obligatia principala nu mai poate fi executata.
In legislatia romana, civila sau comerciala, precum si in legislatiile altor tari, nu a
fost definita expres notiunea de garantie si, de asemenea, nu exista dispozitii cu
caracter general aplicabile oricaror forme de garantie.
Sunt reglementate doar diferite modalitati de garantare a obligatiei si exista unele
dispozitii cu caracter special, proprii anumitor tipuri de garantii.
Aceasta lacuna de ordin legislativ a fost completata de literatura juridica, cu
ajutorul careia au fost exprimate pareri diferite in ceea ce priveste continutul notiunii de
garantie.
Astfel, notiunea de garantie poate fi privita in doua sensuri:
in sens larg, cand, pe langa garantiile propriu-zise, inglobeaza si alte institutii
juridice precum: arvuna, clauza penala, solidaritatea, indivizibilitatea etc., ce constituie
garantii in privinta executarii obligatiei;
in sens restrans, cand incorporeaza doar garantiile propriu-zise, adica numai
acele mijloace specifice care depasesc limitele dreptului de gaj general si care confera
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare concretizate intr-o prioritate fata
de ceilalti creditori sau in posibilitatea urmaririi altei persoane, in cazul in care debitorul
nu-si executa obligatia.
Unii autori au definit garantiile ca fiind acele mijloace juridice care, dincolo de
limitele dreptului de gaj general si in plus fata de acest drept, confera creditorului
garantat anumite prerogative suplimentare, constand, de regula, fie intr-o prioritate fata
de ceilalti creditori, fie in posibilitatea ca, in caz de neexecutare din partea debitorului,
sa urmareasca pe o alta persoana, care s-a angajat sa execute obligatia ce revine
debitorului.
Alti autori au opinat ca prin garantii ar trebui intelese toate acele mijloace
tehnice, extrinseci raportului obligatiei, dar care vin sa se alature acestuia, spre a
contribui la conservarea anumitor bunuri in vederea executarii silite, la asigurarea
executarii reale a obligatiei sau la despagubirea creditorului, in cazul in care executarea
reala nu mai are loc.1
Despre aceste masuri asiguratorii I.Rosetti-Balanescu, A.Velescu si S. Zilbestein
au aratat ca pentru a evita posibilitatea ca autorul pagubei sa-si instraineze, sa
ascunda sau sa distruga bunuri asa incat cel pagubit sa nu mai gaseasca, atunci cand
va fi obtinut hotararea definitiva, bunuri pe care sa le urmareasca, precum si pentru a
asigura conservarea in bune conditiuni a acestor bunuri pana la executarea silita asupra
lor, legea a reglementat institutia masurilor de asigurare.
Acestea constau in indisponibilizarea unor bunuri din patrimoniul celui ce
urmeaza a fi obligat la despagubire (invinuit, inculpat, responsabil civilmente sau parat)
pana la obtinerea hotararii definitive, cand masurile de asigurare se pot transforma in
masuri de executare silita.
Astfel de masuri sunt, in cadrul procesului penal, sechestrul asigurator asupra
averii mobiliare a invinuitului, inculpatului si persoanelor civilmente responsabile,
poprirea creantelor acestora in mana debitorilor lor sau inscriptia ipotecara asiguratoare
asupra imobilelor celor chemati sa despagubeasca pe vatamat.
Totusi, acest caracter mult prea general al definitiei este de natura sa extinda
sfera notiunii de garantie, care ar putea cuprinde toate modalitatile aflate la indemana
oricarui creditor de a apela la forta de constrangere a statului pentru realizarea
executarii silite.
Din acest motiv, autorii acestor opinii nu includ in notiunea de garantie clauza
penala si arvuna, desi acestea contribuie la executarea obligatiilor2.
In cazul clauzei penale, cine nu-si executa obligatia trebuie sa plateasca suma
prestabilita ce reprezinta evaluarea globala a prejudiciului, creditorul nefiind obligat sa
faca dovada directa a prejudiciului suferit3.
In cazul arvunei, daca executarea obligatiei nu s-a realizat din vina celui ce a
platit arvuna, nu se mai poate cere restituirea ei, iar daca executarea este imputabila
celui ce a primit arvuna, aceasta trebuie restituita indoit.
Deci, arvuna este o clauza accesorie unui contract, prin care partile convin ca
una dintre ele (cumparatorul) sa dea celeilalte o suma de bani, la incheierea
contractului.
Clauza penala si arvuna nu adauga nimic la dreptul de gaj general. Creditorul
care poate uza de clauza penala sau de arvuna ramane in pozitia de creditor
chirografar, egal cu toti ceilalti in ceea ce priveste posibilitatile de urmarire a bunurilor
debitorului.
Literatura de specialitate subliniaza si alte modalitati juridice ce indeplinesc
functia de garantare a obligatiilor, altele decat garantiile propriu-zise, si anume
solidaritatea si indivizibilitatea4.
Solidaritatea si indivizibilitatea pot fi folosite pentru a inlocui fidejusiunea sau
pentru a o intari pe aceasta, introducand in raportul de obligatie un alt debitor principal,
care va raspunde alaturi de debitorul initial pentru intreaga obligatie.
In acest fel se inlatura inconvenientele fidejusiunii, care decurg din faptul ca
fidejusorul este un debitor accesoriu si subsidiar.
Solidaritatea pasiva poate inlocui rolul de garantie personala intr-un mod mai
favorabil fidejusiunii. Fidejusiunea confera garantului, care este urmarit inaintea
debitorului garantat, un beneficiu de discutiune ce-i va permite sa ceara urmarirea
prioritara a celui obligat in principal. Solidaritatea il pune la adapost pe creditor, din
acest punct de vedere. Codebitorul solidar nu are un astfel de beneficiu, urmarirea
indreptandu-se impotriva oricaruia din cei obligati.
Totodata, conform unor autori, fidejusorul are si beneficiul cedendarum actionum,
care ii permite sa respinga actiunea creditorului, dovedind ca acesta, in mod culpabil, a
lasat sa se piarda drepturile sau garantiile pe care le avea impotriva debitorului principal
si in care fidejusorul urma sa fie subrogat de drept. Codebitorul solidar nu are niciodata
un astfel de beneficiu.
Indivizibilitatea conventionala confera creditorului avantaje asemanatoare sau de
delegatiune imperfecta, prin care debitorul ofera creditorului un al doilea debitor, clauza
avand astfel un vadit caracter de garantie.
Concluzionand, se poate spune ca, garantiile obligatiilor sunt mijloace juridice
accesorii unui raport juridic obligational, prin care creditorul isi asigura posibilitatea
realizarii in natura a creantei sale, aparandu-se impotriva eventualei insolvabilitati a
debitorului5.
Din dispozitiile legale, precum si din cele aratate mai sus se pot trage
urmatoarele concluzii referitoare la conceptul de garantie.
Orice obligatie are ca finalitate executarea ei, care se asigura cu ajutorul
garantarii acestor obligatii.
Creditorul este cel care ia masuri garantarii obligatiei in contra insolvabilitatii
debitorului. Insolvabilitatea debitorului este evidenta atunci cand pasivul6 depaseste
activul7.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari instituit prin art.1718 C.civ.,
reprezinta cea mai generala garantie pentru executarea obligatiilor, dar si cea mai
ineficienta, deoarece nu inlatura riscul insolvabilitatii debitorului.
Caracteristic pentru gajul general mentionat este faptul ca este un gaj comun
care apartine tuturor creditorilor chirografari, care au cu totii o pozitie egala fata de
bunurile supuse executarii silite.
Pozitia de egalitate a creditorilor chirografari confera posibilitatea ca, in cazul in
care sumele obtinute nu acopera intreaga datorie, aceste sume sa se impute
proportional asupra valorii creantelor.
Functii
Functia de asigurare a creditului este functia primordiala a garantiilor si consta in
mobilizarea tuturor resurselor debitorului pentru garantarea creditorului. Garantiile reale
ofera posibilitatea unei persoane sa obtina un credit egal cu valoarea bunurilor mobile
de care dispune si care pot fi gajate sau a celor imobile care pot fi ipotecate.
Depozitul asigurator reprezinta o a doua functiune pe care o indeplineste gajul.
Gajul cu deposedare evita pericolul instrainarii de catre debitor a bunului gajat, facand
posibila exercitarea privilegiului creditorului, el contribuind, in felul sau, tocmai la
realizarea functiei de asigurare a creditorului.
Evolutia garantiilor
In literatura de specialitate, sistemul garantiilor a ramas, in linii mari, acelasi
totusi, in decursul anilor, frecventa lor a fost intr-o continua schimbare.
Ipoteca a fost printre primele garantii cunoscute in Egiptul antic si avea o
intrebuintare frecventa.
La romani, cea mai frecventa garantie era fidejusiunea, garantie personala, care
se constituia atat in cadrul, cat si in afara unui proces.
Sub perioada dominatiei imparatului Justinian, fidejusorul a capatat beneficiul de
discutiune, ce ii conferea o situatie deosebita de cea a debitorului solidar si preferabila
acestuia.
Prima garantie reala cunoscuta in Roma a fost fiducia, ce presupunea
transmiterea dreptului de proprietate asupra unui obiect, creditorul obligandu-se sa-l
retransmita proprietarului dupa ce acesta si-a achitat integral datoria.
Ulterior, ca o perfectiune a fiduciei, a aparut pignus sau gajul care privea atat
mobilele, cat si imobilele. Bunul nu mai trecea in proprietatea creditorului; acesta era
acum un simplu detentor al bunului, pana la restituirea datoriei.
In oranduirea feudala, garantiile imobiliare au dobandit o insemnatate deosebita
fata de cele mobiliare.
Procesul de transformare a garantiilor reale a continuat in timpul revolutiei
franceze cand s-a instaurat publicitatea ipotecilor, printr-o lege din 9 Messidor an III si
transcriptiunea imobiliara.
In economia capitalista dezvoltata, mobilele au devenit bunuri de pret, averile
fiind preponderent mobiliare, ceea ce a dus la aparitia titlurilor de credit.
In societatea capitalista preferintele s-au indreptat spre garantiile mobiliare
perfectionate.
Ele se aplica deoarece creditul imobiliar, oneros si formalist a devenit o piedica in
calea celeritatii pe care o cereau raporturile comerciale.
Constituirea si realizarea garantiilor imobiliare era dificila si dura mult, intrucat
verificarea titlurilor de proprietate cerea timp si o procedura indelungata si costisitoare
de executare silita.
Dezvoltarea continua a vietii economice a necesitat raspandirea acestor
institutii pe taramul raporturilor juridice comerciale, ceea ce a insemnat o transformare a
lor la specificul acestor activitati economice, caracterizate prin dinamism, fluenta si
complexitate.
Acest fapt a generat o aplicare mai redusa a garantiilor specifice dreptului civil,
obligand, in acelasi timp, sa se gaseasca noi forme de garantii, care s-au adaugat celor
existente sau le-au modificat continutul, astfel:
mijloace specifice de garantare a obligatiilor in contracte de comert international;
garantii specifice unor anumite ramuri de drept (dreptul transporturilor);
forme specifice de garantare a creditelor, in special cautiuni bancare;
aplicatii noi ale garantiilor cunoscute, cu unele modificari de regim fata de Codul
civil.
1.2. Regimul juridic al garantiilor
Regimul juridic al garantiilor atat mobiliare cat si imobiliare a fost tratat, pana la
aparitia Legii nr.99/1999 de Codul civil si Codul comercial, ca sediu al materiei. La
acestea se adauga actele normative referitoare la cec, cambie si biletul la ordin,
actiunile societatilor comerciale (asa-numitele valori mobiliare), legea privind regimul
pietrelor pretioase, a metalelor pretioase etc.
In acest an a fost reglementat, de pilda, regimul si circulatia metalelor pretioase,
in care aurul si argintul primesc o importanta reglementare cuprinzatoare, intrand in
circuitul civil si comercial. Bunaoara, aurul urmeaza a fi valorificat si prin alte societati si
institutii cum erau BNR sau casele de amanet. In mod oficial numai BNR avea temei
legal in tranzactii comerciale cu metale pretioase. S-au pus bazele bursei de valori cu
metale si pietre pretioase.
Toate acestea vin in ajutorul definirii cat mai cuprinzatoare a garantiilor reale
mobiliare.
Sunt garantii reale intrucat au ca obiect lucruri, in forma materializata precum
utilaje, produse, materii prime etc., sau in forma dematerializata - actiuni, titluri de
valoare, creante etc.
Reglementarea acestor garantii de Codul civil si Codul comercial este de mult
depasita intrucat se referea la realitati adecvate inceputului relatiilor capitaliste, din a
doua parte a secolului XIX.
Chiar limbajul juridic al acestor doua coduri este greoi, multe notiuni sunt
depasite, greu de asimilat la acest inceput de mileniu trei.
Forma de baza a garantiei reale mobiliare o reprezinta gajul - in comercial - si
amanetul in civil, doua notiuni putin diferite, intrucat conditiile lor de fond si de forma
sunt aproape identice.
Facem observatia, ca amanetul, asa cum este tratat de dreptul civil, este mai
adecvat relatiilor civile, deci acelor relatii cu caracter patrimonial exercitate cu titlu
aleatoriu de subiecti persoane fizice.
O reglementare cuprinzatoare si 'adusa la zi' o cunosc garantiile reale mobiliare
prin Titlul IV din Legea nr. 99/1999.
De evidentiat latura pragmatica a acestui act normativ, care de bunaseama a fost
inspirat de legislatia europeana mai noua in aceasta materie. La acest act normativ,
surprinde faptul ca legiuitorul s-a preocupat de o reglementare cat mai detaliata a
acestei institutii de garantie, cu ignorarea partiala a principiilor si doctrinei consacrate
din dreptul romanesc.
Cu alte cuvinte, legea reprezinta o abordare curajoasa si intrucatva hazardata
avand in vedere unele inconveniente si neclaritati de ordin doctrinal ce ar putea sa
apara pe parcurs.
Probleme de ordin general
Spre deosebire de vechea reglementare cunoscuta, care cuprindea in special
garantia bunurilor corporale - care de altfel si defineau notiunea de gaj-amanet - noua
reglementare cuprinde o multime de bunuri corporale dar mai ales necorporale cu care
se poate garanta: cesiunea drepturilor de creanta, chiar daca cesiunea nu se face cu
titlu de garantie, vanzarile conditionate, toate formele de inchiriere si de leasing daca au
o durata de peste un an, contractele de consignatie cu valori mai mari de 1000 euro,
warantele si recipisele de depozit, bunurile fungibile si nefungibile.
Art.6, din lege intregeste aceasta lista cu numeroase categorii de bunuri
necorporale, enumerate enuntiativ: soldurile creditoare ale conturilor de depozit,
certificatele de depozit, actiunile si partile sociale din societatile pe actiuni si cu
raspundere limitata, drepturile de exploatare ale resurselor naturale, drepturile rezultand
din inventii, marci de fabrica si alte drepturi de proprietate intelectuala, industriala sau
comerciala, drepturile de creanta, garantate sau negarantate, politele de asigurare,
fondul de comert, uzufructul imobilelor, mai precis drepturile de inchiriere sau de
arendare a unor bunuri imobile, drepturi societare, orice drept de a tranzactiona cu
bunuri mobile (vezi de pilda bursa valorilor mobiliare, operator sau agent la Arhiva
Electronica), bunuri mobile inchiriate sau care fac obiectul unui contract de leasing,
acestea daca contractul are o durata mai mare de un an.
Dand o definitie debitorului, legiuitorul include in aceasta categorie - vezi art.4 din
lege - atat pe debitor cat si pe garant.
Nu se face o disjunctie ca in Codul civil intre debitor si garant, cu crearea unui
regim mai favorabil acestuia din urma (vezi de pilda beneficiile diviziunii si ale discutiunii
din Codul civil).
Desigur, procedand astfel s-a avut in vedere faptul ca spre deosebire de legea
civila, in comercial garantul are un statut relativ identic cu obligatul principal, fiind
deseori factorul determinant in nasterea raportului de afaceri.
Legiuitorul incearca o delimitare cat mai clara a comercialului de civil. Intr-o
economie capitalista si de piata acesta este un deziderat obiectiv. In dreptul romanesc,
Codul civil a avut vreme indelungata un ascendent fata de Codul comercial, acesta din
urma fiind conceput ca un derivat al primului.
In prezent, prin numeroasele acte normative, de rangul legilor, orientarea este tot
mai accentuata spre comercial si comercialitatea faptelor aducatoare de profit.
De aceea se face o delimitare tot mai marcanta intre activitatile aducatoare de
venit, cu accent pe civilitatea reglementarii si cele de profit, unde se pune problema
comercialului (vezi legislatia, care reglementeaza impozitul pe venit si aceea referitoare
la impozitul pe profit).
Treptat se actioneaza pentru iesirea comercialului de sub tutela civilului, tutela
atat de daunatoare sub toate aspectele.
In baza unor anumitor principii, garantul poate opune creditorului beneficiul de
discutiune, cerandu-i sa urmareasca bunurile debitorului principal si numai dupa aceea,
daca nu va fi indestulat, sa-l urmareasca pe el.
Daca exista mai multi garanti, care garanteaza fata de unul si acelasi creditor,
pentru una si aceeasi datorie, garantul urmarit poate opune beneficiul de diviziune,
cerand creditorului ca urmarirea sa se divida intre ceilalti garanti.
Garantia reala se poate constitui, cu sau fara deposedare, pentru obligatii
prezente sau viitoare, afectate de conditie sau nu.
Obligatia garantata cuprinde si dobanzile acumulate si neplatite privind obligatia
principala, daca partile nu decid altfel. In acest mod, s-au dezvoltat si intregit
prevederile de la art.43 Cod comercial: 'Datoriile comerciale lichide si platibile in bani
produc dobanda de drept din ziua cand devin exigibile'.
Partile au posibilitatea sa stabileasca, in contracte si alte sume de bani cu titlu de
dobanda sau daune iar in lipsa acestora, legea il obliga pe debitor la aceste dobanzi
(vezi si OG nr. 9/2000).
Dobanda comerciala poate fi reprezentata de rata scontului ori de dobanda de
referinta a BNR. Dupa cum cade si in puterea partilor de a-si stabili o dobanda
practicata de o anume banca sau alta institutie financiara sau aceasta poate fi stabilita
chiar de partile interesate la incheierea contractului sau ulterior printr-un act aditional.
Tot asa, partile contractante pot cere pe baza unei clauze compromisorii sa se
stabileasca dobanda ca si alte obligatii cu caracter de lichiditate de un organ arbitral.
Contractul de garantie reala este titlu executoriu.(art.17).
Consider ca acest contract fiind titlu executoriu prin puterea legii, investirea sa ar
reprezenta o formalitate inutila, atata vreme cat legiuitorul nu a prevazut acest fapt.
De altfel, debitorul sau o terta persoana interesata are deschisa calea
contestatiei la executare sau chiar o actiune in anularea executarii, ocazie cu care
instanta va pune in discutia partilor calitatea de titlu executoriu al inscrisului in baza
caruia a fost pornita executarea.
Tot titluri executorii reprezinta si contractele de credit si de garantie bancare, iar
Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancara prevede in mod expres necesitatea
investirii, cu toate ca, si aici, in literatura de specialitate au aparut note critice.
In sprijinul acestei opinii vin si cu alte argumente de text: art.376 C.pr.c.prevede
ca se investesc cu formula executorie hotararile care au ramas definitive ori au devenit
irevocabile, inscrisurile autentice, precum si orice alte hotarari sau inscrisuri, pentru ca
acestea sa devina executorii, in cazurile anume prevazute de lege.
Orice bun care inlocuieste bunul constituit ca garantie sau bunul in care a trecut
valoarea bunului afectat garantiei se presupune a fi un produs al bunului initial, cu
exceptia cazului in care debitorul nu face proba contrarie.
Bunul constituit ca garantie mobiliara va continua sa fie considerat ca atare, chiar
daca a devenit accesoriu al unui bun imobil conf. art.6. In acelasi mod, aceasta
dispozitie se va aplica produsului bunului cu care s-a garantat.
Cand arhiva inscrie o garantie reala mobiliara pe bunuri atasate unui teren, avizul
de garantie reala va trebui sa mentioneze descrierea, adresa si inregistrarea in
documentele de publicitate imobiliara.
Ipoteca ce se intinde asupra amelioratiunilor ulterioare costituirii ei, potrivit
art.1777 din Codul civil va asigura preferinta fata de creditorii care au constituit o
garantie mobiliara asupra acestor amelioratiuni, numai daca ipoteca asupra
amelioratiunilor a fost inscrisa la arhiva, chiar daca ipoteca a fost inregistrata in
registrele de publicitate imobiliara.(art.35 <2>).
Orice creditor care, fara a fi parte intr-un contract de garantie, are un privilegiu
prin simplul efect al legii, inclusiv privilegiul statului asupra taxelor ce ii sunt datorate,
are prioritate asupra garantiei reale a creditorului asupra bunului in cauza numai in
momentul in care privilegiul indeplineste conditia de publicitate prin inscrierea acestuia
la arhiva sau prin posesia bunului.
Executarea garantiilor mobiliare
Daca debitorul nu isi indeplineste obligatia, garantia reala ii da creditorului
garantat dreptul de a intra in posesie sau de a retine bunul afectat garantiei si dreptul de
a-l vinde pentru a-si obtine plata obligatiei garantate.(art.11).
In caz de neonorare a obligatiei, creditorul va avea prin urmare urmatoarele cai
de indestulare:
* executarea silita urmand procedura instituita de Codul de procedura civila
* executarea silita, in forma simplificata, asa cum este reglementata de Legea
nr.99/1999.
* executarea silita potrivit intelegerii partilor.
* procedura executarii silite pentru garantiile avand ca obiect biletul la ordin si
cambia este reglementata de Legea nr.58/1934, modificata. (Potrivit art.106 din Legea
nr.58/1934, astfel cum a fost modificata prin O.G. nr.11/1993, aprobata prin Legea
nr.83/1994, sunt aplicabile biletului la ordin, in masura in care nu sunt incompatibile cu
natura acestui titlu, dispozitiile privind cambia, actiunea sau executarea cambiala <
art.47>
Potrivit procedurii reglementate de Legea nr.99/1999, executarea silita se face
cand obligatia a devenit certa si exigibila. In acest caz, daca debitorul nu isi indeplineste
obligatia, creditorul are dreptul de a-si satisface creanta cu bunul afectat garantiei.
In realizarea acestui scop, creditorul are dreptul sa ia bunul garantat - indiferent
de forma, materiala sau imateriala - in posesie in vederea vanzarii.
Pentru luarea in posesie, contractul de garantie trebuie sa cuprinda urmatoarea
clauza : 'In caz de neexecutare creditorul poate folosi mijloacele proprii pentru luarea in
posesie a bunului afectat garantiei.' In aceasta etapa a executarii, se exclude folosirea
contrangerii printr-un functionar public sau politienesc.
Aici se impune a aminti exceptia de la regula posesiei bunului dat in garantie:
este cazul actiunilor, care fiind in forma imateriala si urmand un regim special, pentru a
fi valabila garantia constituita, in afara de inscrisul obligatoriu este necesar a se face
mentiune in registrul actionarilor de felul 'Pentru cauza de garantie'.
O alta particularitate a acestei garantii consta in faptul ca vanzarea actiunilor se
va face nu prin licitatie ci prin Bursa de Valori Bucuresti.
Din economia legii, reiese ca obiectul garantiei il formeaza asigurarea unei
obligatii de dare sau facere si nu a unei creante ca atare, asa cum este definita de
legislatia comerciala sau civila.
Pentru acest motiv, obligatia trebuie sa fie numai certa si exigibila, neinteresand
lichiditatea acesteia, intrucat ceea ce se datoreaza nu este obligatoriu sa fie determinat
prin criteriu pecuniar (vezi art.62<2>.).
Orice persoana care are posesia bunului afectat garantiei trebuie sa-l predea, la
solicitarea creditorului a carui obligatie a ajuns la scadenta si a carui garantie reala are
un grad de prioritate mai mare. In vederea satisfacerii creantei sale, creditorul poate
vinde bunului dat in garantie in cazul in care se afla in posesia debitorului.
Daca nu este posibila luarea in posesie a bunului afectat garantiei in forma
pasnica, creditorul garantat poate prin intermediul executorului judecatoresc sau a
executorului bancar, ori a altui organ de executare, sa intre in posesia bunului. In caz de
necesitate, se poate adresa organului de politie care este tinut sa acorde, in acest sens
tot sprijinul.
Rolul executorului judecatoresc sau bancar se rezuma la punerea in posesie a
bunului, modalitatile de executare ramanand la latitudinea creditorului urmaritor. Se
subintelege ca in cazul in care se apeleaza la executor, fie el judecatoresc ori bancar,
procedura legala de urmat este cea prevazuta in Codul de procedura civila.
In lipsa unei intelegeri cu debitorul sau, creditorul va avea posibilitatea sa vanda
bunul afectat garantiei, in mod direct, intr-o maniera comerciala rezonabila care sa
asigure indestularea sa.
Vanzarea trebuie sa urmeze regulile comerciale adecvate, folosite de persoanele
care vand bunuri similare in mod obisnuit pe piata respectiva.
Asemenea reguli comerciale adecvate pot fi: vanzarea directa catre un tert,
vanzarea prin licitatie facuta publica in ziar, vanzarea pe piete publice sau prin orice alt
mod de vinzarea rezonabila.
Creditorul devine executor pentru recuperarea propriei creante. Pentru a nu se
comite abuzuri in dauna debitorului sau a unor terti cu interese, legiuitorul a prevazut
unele obligatii pentru creditor.
Aceste sunt asemanatoare obligatiilor instituite in sarcina executorilor
judecatoresti cu deosebirea ca creditorul nu actioneaza in numele autoritatii statului,
neavand prerogativele functionarului public, iar eventualele daune vor fi suportate de
creditor, indiferent daca a actionat sau nu cu rea-credinta.
In acelasi timp este demn de precizat ca, pentru a purcede la o asemenea
vanzare, creditorul trebuie sa depuna diligente si sa dea dovada ca este un bun
comerciant. Se pune intrebarea daca creditorul vanzator poate mandata aceasta
prerogativa altei persoane.
Consider ca raspunsul este afirmativ, in lumina prevederilor art.1532 si urm.Cod
civil. In fond, executarea silita reglementata de Legea nr.99/1999 nu este decat o
prelungire a activitatii lucrative, de afaceri a creditorului urmaritor, in indeplinirea careia
poate fi folosita si o persoana interpusa. Mandatul este cu titlu gratuit.
Cumparatorul ia in proprietate bunul afectat garantiei liber de orice garantie reala
existenta sau de sarcini asupra acelui bun.
Inainte de vanzare, creditorul va fi obligat sa faca o notificare, prin orice mod,
catre debitor si ceilalti creditori care si-au inscris un aviz de garantie reala fata de
acelasi debitor si cu privire la acelasi bun, precum si proprietarului bunului afectat
garantiei, daca debitorul nu este proprietarul acestuia.
In sistemul Legii nr.99/1999, creditorul garantat exista numai daca este inscris la
arhiva valorilor mobiliare. Desigur, orice contract de garantie reala mobiliara continua sa
fie valid intre partile semnatare dar isi pierde unul din atributele principale de garantare,
acela de a fi opozabil si cunoscut tertilor atata timp cat nu este inregistrat la arhiva.
O forma de indestulare a creditorului urmaritor consta in adjudecarea bunului
afectat garantiei, adjudecare facuta in contul creantei. Totusi, creditorul nu isi poate
adjudeca bunul afectat garantiei in cadrul vanzarii initiate de creditor fara ca in prealabil
acesta sa fi dat posibilitatea tertilor de a participa la vanzare, in afara cazului in care
partile au convenit altfel. Bunul adjudecat de creditor va fi liber de orice sarcini, cu
exceptia celor inregistrate anterior inscrierii garantiei sale.
Asa cum s-a mai spus, Codul civil constituie izvorul de baza al garantiilor,
continand prevederi adecvate, ce sunt grupate in titlul XIV Despre fidejusiune
(cautiune); titlul XV Despre amanet (gajul); titlul XVIII Despre privilegii si ipoteci.
Prevederile Codului civil se aplica in corelare cu dispozitiile privind garantiile si
cauzele de preferinta prevazute in diferite legi speciale.
Acestui izvor de sinteza i se adauga Codul comercial, unele legi speciale sau alte
categorii de acte normative, cum ar fi cele editate in perioada 1947-1989, parte din ele
fiind abrogate ori cazute in desuetudine.
Trebuie subliniat faptul ca, in Codul comercial (care a fost adoptat la 16.04.1887)
sunt cuprinse dispozitii referitoare la gajul comercial (Cartea I, titlul XIV) si gajul
vaselor de comert (Cartea a II-a).
Art.489 alin.2 C.com. face trimitere si la prevederile Legii speciale din 28 iunie
1881 privitoare la gajul marfurilor depuse in magazinele generale.
Cadrul legislativ de executare a obligatiilor comerciale ramane cel al dreptului
comun dar, in masura in care nu exista dispozitii cu specific comercial, sunt aplicabile
aceste prevederi speciale (art.1 C.com.).
Clasificarea garantiilor
Garantiile civile sunt mijloace juridice extrinseci raportului de obligatie, menite sa
contribuie la conservarea anumitor bunuri in vederea executarii silite, la asigurarea
executarii reale a obligatiei sau la despagubirea creditorului cand executarea reala nu
mai are loc.
In sens larg, garantiile obligatiilor cuprind:
mijloace preventive menite sa conserve unele bunuri ale debitorului in vederea
executarii silite a creantei (dreptul de retentie, indisponibilizarea anumitor bunuri);
mijloace de asigurare a executarii in natura a obligatiei (arvuna, clauza penala);
garantii propriu-zise sau reparatorii care asigura creditorului garantat o situatie
avantajoasa fata de ceilalti creditori numiti chirografari cu ocazia executarii silite.
In sens restrans si intr-o clasificare traditionala, garantiile se impart in raport cu
izvorul si obiectul lor.
Clasificarea garantiilor dupa izvorul lor
In raport cu izvorul lor, garantiile se clasifica in conventionale si legale. Garantiile
conventionale (contractuale) se stabilesc prin vointa partilor exprimata intr-un contract
accesoriu grevat pe obligatia principala garantata.
Garantiile legale (extracontractuale) izvorasc direct din lege, independent de
vointa partilor.
Clasificarea garantiilor in raport cu obiectul lor
Dupa obiect, garantiile se clasifica in doua grupe: garantii personale si garantii
reale.
Garantiile personale rezida intr-un angajament asumat de o alta persoana decat
debitorul principal fata de creditor. Obligatia de a garanta datoria altuia poate sa ia
nastere in anumite situatii direct din lege, fara a fi nevoie de consimtamantul garantului
cum este cazul raspunderii comitentului pentru prejudiciile cauzate de fapta prepusilor
sai.
Garantiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligatiilor prin afectarea
unuia sau mai multor bunuri din patrimoniul debitorului pentru despagubirea
preferentiala a unui anumit creditor, in vederea asigurarii executarii obligatiei asumate.
Garantiile reale considerate a fi un drept real cu privire la un bun sunt insotite de
dreptul de urmarire si de dreptul de preferinta apartinand creditorului.
Garantiile reale se clasifica la randul lor in:
garantii reale cu deposedarea debitorului de bunul afectat ca garantie (gajul);
garantii reale fara deposedarea debitorului (ipoteca si privilegiile).
Spre deosebire de celelalte garantii reale care au o reglementare distincta in
Codul Civil sau in alte legi speciale, dreptul de retentie nu este reglementat de Codul
Civil sub forma unei institutii aparte. Existenta lui se deduce dintr-o serie de texte
razlete cand, intr-o materie sau alta, legea (Codul Civil) acorda creditorului dreptul de a
refuza, atat timp cat nu s-a platit datoria, restituirea unui lucru apartinand debitorului sau
cu toate ca nu a primit acel lucru printr-un contract de gaj.8 Dreptul de retentie ni se
prezinta ca un adevarat drept real de garantie imperfect in virtutea caruia cel ce detine
un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie sa-l restituie, are dreptul sa tina
lucrul respectiv, sa refuze deci restituirea lui, pana ce creditorul titular al bunului ii va
plati sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, intretinerea ori imbunatatirea
acelui bun9.
Astfel, acest drept este conferit vanzatorului (art.1322 Cod Civil), depozitarului
(art 1618,1619), comostenitorului tinut la raport (art 771), cumparatorului cu pact de
rascumparare (art 1377), locatarului sau chiriasului (art 1444), lucratorului ce lucreaza
cu materia prima a clientului (art 508), posesorului unui lucru furat si vandut in targ (art
1910), creditorului gajist (art 1694), proprietarului expropriat (art 481). La randul sau
Codul Comercial certifica existenta dreptului de retentie in art 815 in ceea ce priveste
marfurile vandute dar nepredate atunci cand cumparatorul a fost declarat in faliment.
Desigur aceasta enumerare nu este limitativa. Astazi este unanim admis ca dreptul de
retentie poate fi stabilit oricand pe cale conventionala printr-un contract nenumit.10
In lipsa unei reglementari exprese, complete si generale din Codul Civil, teoria
dreptului de retentie este opera doctrinei.
Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre partizanii interpretarii limitative
si cei ai interpretarii extensive, respectiv intre cei ce sustineau ca dreptul de retentie nu
exista decat in cazurile expres si limitativ prevazute de lege pe de o parte si cei care
opinau ca el reprezinta un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste
aplicabilitate ori de cate ori exista o legatura intre o datorie si un obiect; cazurile
prevazute de lege nefiind decat aplicatii practice ale acestui principiu general in anumite
materii. Cel de-al doilea principiu a sfarsit prin a se impune.
Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea conferita creditorului este
conexitatea obiectiva dintre un lucru si o datorie, astfel spus, sa existe un debitum cum
re iunctum. Aceasta conexiune poate fi uneori corelata cu un contract-de exemplu de
depozit-insa ea poate fi, alteori, total desprinsa de un contract preexistent; de exemplu
chiar posesorul de rea-credinta al unui bun imobil revendicat de adevaratul proprietar
poate retine imobilul pana ce i se vor restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul.11
In acest context trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu
lucrul trebuie interpretata foarte larg. Astfel, se considera ca exista conexiune nu numai
cand creanta s-a nascut in legatura cu lucrul, dar si atunci cand detinerea lucrului si
creanta corelativa sunt prilejuite de acelasi raport juridic-de exemplu retinerea de catre
mandatar a lucrurilor pe care le-a primit pentru mandant, pana ce acesta ii va achita
cheltuielile facute pentru indeplinirea mandatului.12 In toate cazurile pentru ca dreptul
de retentie sa poata fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invoca sa fie
proprietatea exclusiva a celui ce este debitorul detinatorului, in ceea ce priveste
cheltuielile pretinse.
Uneori, dar nu intotdeauna dreptul de retentie poate constitui o expresie a
exceptiei de neindeplinire a contractului, aplicabila nu doar contractelor sinalagmatice
propriu zise ci si asa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte. Sfera sa de
aplicabilitate este insa mult mai larga. Spre deosebire de exceptia de neexecutare a
contractului, care are un caracter relativ, intrucat izvoraste dintr-un raport contractual
sinalagmatic, putand fi inlaturata prin executarea partiala a obligatiei principale, dreptul
de retentie are un fundament obiectiv; el este opozabil tuturor, precum si indivizibil,
adica se extinde asupra intregului bun pana la achitarea integrala a datoriei.13
Desi mai putin energic decat celelalte garantii dreptul de retentie isi releva insa
eficacitatea pe plan practic. Fara a putea opune celorlalti creditori chirografari vreo
clauza legala de preferinta, retentorul, desi creditor chirografar, in virtutea exceptiei
izvorate din dreptul de retentie, este platit inaintea celorlalti, dreptul de retentie
producand astfel, in atare situatie, efecte asemanatoare privilegiului.
Mai consider a fi util a aminti ca retentia se poate exercita asupra oricarui lucru
mobil sau imobil, susceptibil de detentiune materiala (chiar si asupra titlului constatator
al dreptului de proprietate).
Natura juridica
Cu privire la natura juridica a dreptului de retentie vechii autori au discutat timp
indelungat daca el imbraca caracterele unui drept real sau pe cele ale unui drept
personal.
Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilitatii erga omnes
al acestuia.Se admite intr-adevar, in general, ca dreptul de retentie ar fi opozabil tuturor:
proprietarului lucrului, creditorilor chirografar ai acestuia, creditorilor privilegiati sau
ipotecari, tertilor achizitori ai bunului al caror titlu este posterior detentiunii lucrului si, in
principiu, oricaror terti.
Impotriva acestui punct de vedere sustinatorii tezei dreptului personal obiecteaza
ca, desi opozabil erga omnes, dreptul de retentie nu confera titularului lui doua atribute
deosebit de importante: dreptul de urmarire si dreptul de preferinta. Ca atare, el nu
constituie un drept real, ci un drept personal cu atribute specifice, care constau tocmai
in aceasta opozabilitate generala.14
Nu putem sa nu remarcam lipsa de consistenta a acestei teze. Deosebirea de
esenta dintre drepturile reale si cele personale (sau de creanta) porneste de la faptul ca
aceste drepturi reale indreptatesc pe titularii lor sa exercite anumite prerogative in
legatura cu un lucru fara interventia activa a altor persoane care, in calitate de subiecte
pasive, neindividualizate, nu au alta obligatie decat aceea de a nu face nimic de natura
sa stanjeneasca exercitiul acestor prerogative. Ele nu presupun insa un raport direct
intre o persoana si un lucru. Esenta drepturilor reale este deci opozabiliatea erga
omnes. Drepturile personale sunt definite la randul lor prin aceea ca titularii lor nu pot
pretinde subiectelor pasive ale unui raport juridic dat sa efectueze o anumita prestatie,
realizarea dreptului nefiind cu putinta decat-nemijlocit-prin aceasta indeplinire. Dreptul
de urmarire si dreptul de preferinta nu sunt, in opinia noastra, esentiale drepturilor reale,
ci simple consecinte ale acestuia.
Lipsa lor va configura un drept real sui generis dar nu il va transforma intr-un
drept presonal atata timp cat elementele esentiale, respectiv opozabilitatea erga omnes
se pastreaza. Disparitia consecintelor nu atrage niciodata pe cea a cauzei, raportul logic
este intotdeauna invers. Afirmatia ca ar exista drepturi personale erga omnes contrazice
insasi definitia acestora.15
Astfel putem concluziona afirmand ca dreptul de retentie este un drept real de
garantie imperfect, opozabil erga omnes,o garantie pur pasiva care nu confera atributul
de urmarire, indivizibil, conferind o simpla detentie precara si nu o posesie.
Trasaturi caracteristice
Dreptul de retentie, desi de natura reala, nu confera titularului sau cele doua
atribute: de urmarire si de preferinta si nici posibilitatea de a vinde lucrul pentru a fi platit
din pretul obtinut, asa cum o poate face creditorul gajist asupra bunurilor mobile, care isi
poate realiza creanta fie pe calea darii in plata, sub controlul justitiei, fie pe calea
vanzarii lucrului la licitatie, spre a fi alocata cu preferinta asupra pretului.
Dreptul de preferinta confera titularului sau o simpla detentiune precara, astfel
incat existenta lui nu duce la dobandirea fructelor (aceasta prerogativa apartine
proprietarului) afara de cazul in care prin conventie s-a stabilit astfel16 si nici la
dobandirea prin uzucapiune a proprietatii lucrului.
Odata cu achitarea integrala a datoriei inceteaza dreptul la retentie si ia nastere
in sarcina retentorului obligatia de restituire. Aceasta presupune existenta in sarcina
creditorului retentor a obligatiei de conservare a bunului precum si raspunderea sa
pentru pieirea sau stricaciunea lucrului provenita din culpa sa. Culpa este apreciata cu
maximum de exigenta, raspunderea operand nu numai pentru dol si culpa lata ci si
pentru culpa levis deoarece dreptul de retentie profita debitorului restituirii lucrului.
Acordarea dreptului de retentie neoperand un transfer de proprietate, face ca
riscul pieirii fortuite a lucrului sa fie suportat de catre creditorul restituirii lucrului. Desi
pieirea lucrului nu face sa inceteze dreptul de retentie, creanta garantata nu se stinge si
nici nu se diminueaza corespunzator valoarea lucrului pierit.
La randul sau creditorul restituirii lucrului are obligatia de a despagubi pe retentor
pentru toate cheltuielile necesare si utile facute cu conservarea acestuia.) Obligatia de
restituire a cheltuielilor depinde de natura acestora: cele necesare vor fi restituie
integral, iar cele utile doar in masura in care au creat un spor de valoare si nu au fost
disproportionate in raport de valoarea lucrului. Proprietarul lucrului, la randul sau trebuie
sa despagubeasca pe creditorul retentor pentru toate daunele cauzate de lucru cu
ocazia detinerii acestuia.17
In ceea ce priveste posibilitatea acordarii dreptului de retentie pentru garantarea
obligatiilor reciproce de restituire a prestatiilor executate in temeiul unui act juridic nul
exista o controversa.
Intr-o prima opinie s-a afirmat ca exceptia dreptului de retentie-si deci
imposibilitatea restituirii imediate a lucrului-este inadmisibila, deoarece el s-ar grefa pe
un act juridic nul care, in nici un caz, nu poate genera o solutie de fapt contrara
intereselor ocrotite prin dispozitiile legale imperative. Acordarea dreptului de retentie, ar
duce, pe cale ocolita, la mentinerea unor efecte ale actului juridic lovit de nulitate, de
vreme ce detinatorul lucrului ar avea posibilitatea de a-l folosi si dupa constatarea
nulitatii, prin aceasta micsorand in mod sensibil interesul sau de a urmari executarea
creantei. In sprijinul acestui punct de vedere s-au adus si dispozitiile Decretului nr
167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, ale carui efecte ar fi inlaturate, de vreme ce
creditorul ar obtine conservarea dreptului sau la restituire pe timp nelimitat,
redobandirea posesiei bunului neputandu-se face decat dupa executarea creantei.
Asadar, dreptul de retentie ar opera, in esenta, impotriva prevederilor art 1 alin 3 din
Decretului nr 167/1958. Inadmisibilitatea acordarii dreptului de retentie in acest caz s-a
motivat si pe necesitatea asigurarii unei identitati a efectelor nulitatii. Acordandu-se
dreptul de retentie creditorului care a intrat in posesia lucrului in temeiul unui act juridic
nul, inseamna a recunoaste acestuia o situatie juridica mult mai avantajoasa si garantii
de care nu ar putea beneficia creditorul care nu a intrat in posesia bunului.
In cea de-a doua opinie, spre care inclinam se recunoaste posibilitatea acordarii
dreptului de retentie motivat de faptul ca instituirea acestei garantii nu tinde la
mentinerea efectelor nulitatii, ci, dimpotriva la accelerarea desfiintarii efectelor sale fata
de toate partile si restabilirea situatiei anterioare, sub rezerva ca exercitiul dreptului de
retentie sa nu fie incompatibil cu interese majore, interese care sunt in masura sa
sprijine si sa urgenteze repunerea partilor in situatia anterioara. Dreptul de retentie isi
releva eficacitatea practica deoarece fiind lipsit de folosinta lucrului, debitorul se va
grabi sa-si achite datoria, pentru a reintra in posesia lucrului.
Referitor la aspectele de ordin procesual, de regula dreptul de retentie se invoca
pe cale de exceptie, in cauze ce au ca obiect actiuni in restituirea lucrului. Cu toate
acestea, in opinia noastra nimic nu se opune ca dreptul de retentie sa fie invocat si pe
calea unei contestatii la executarea unei hotarari privind restituirea (exista si opinia
contrara),ori de cate ori dreptul de retentie s-a nascut ulterior hotararii de restituire sau
daca in procesul dintre parti problema restituirii sau a evacuarii nu a fost discutata in
mod de sine statator, pentru ca detentorul sa fie in situatia de a-si face toate apararile.
In aceasta ultima ipoteza ne referim in principal la hotararea ce pune capat unui proces
de partaj, cand, potrivit practicii devenite constante a Tribunalului Suprem, se considera
ca hotararea pronuntata privind partajarea bunurilor este executorie prin ea insasi, cat
priveste restituirea lucrurilor de catre cel care la detine ori, dupa caz, evacuarea lui, fara
a mai fi necesara nici o actiune in restituire sau in evacuare. In masura in care problema
restituirii sau a evacuarii nu a fost discutata in mod expres in procesul de partaj, ceea
ce a facut ca detentorul sa nu poata invoca dreptul sau de retentie, consideram ca
trebuie sa i se recunoasca posibilitatea ca pe calea contestatiei la executare, sa poata
opune dreptul sau de retentie, obligand astfel pe reclamant sa-si execute si el obligatia
ce-i revine (de a-i plati de exemplu sulta pe care eventual o datoreaza sau cheltuielile
facute cu lucrul-desigur in ipoteza in care exista un debitum cum re iunctum).18 Daca s-
a recunoscut posibilitatea rezolvarii pe calea contestatiei la executare a unor probleme
care tin de fondul pricinii19, cu atat mai mult se justifica posibilitatea recunoasterii
dreptului de retentie pe aceasta cale, de vreme ce aceasta nu s-a putut face in timpul
procesului de partaj ori el s-a nascut dupa pronuntarea hotararii ce se executa.
Recunoasterea dreptului de retentie pe calea contestatiei la executare suspenda
executarea inceputa in baza hotararii de partaj pana la achitarea integrala a sultei iar in
temeiul art 16 lit c din Decretul nr 167/1958 prescriptia executarii in privinta predarii
lucrului se intrerupe fara a se intrerupe si prescriptia executarii silite