TIPURI DE COMUNICARE

Comunicarea verbala reprezinta transferul de informatii prin intermediul limbajului oral,

intre un emitator si un receptor. Comunicarea face parte din viata de zi cu zi si este modalitatea
prin care transmitem idei, sentimente, emotii si pareri, pentru a socializa, negocia si influenta.
Emitatorul trebuie sa transmita mesajul clar si organizat, pentru a pastra si promova
interesul receptorului. Ascultatorul este interesat de informatie doar daca cel care comunica
dovedeste incredere in sine, gesturi convingatoare si blandete. Aptitudinile de comunicare sunt
esentiale pentru un bun manager - pentru a promova comunicarea deschisa, mesajele concise,
feedback-ul, recunoasterea mesajelor non-verbale si intelegerea reciproca in cadrul echipei.
Comunicarea eficienta presupune stapanirea a trei tipuri fundamentale de aptitudini:
prezentarea eficienta a informatiei publicului tinta, sau aptitudini expresive - acestea sunt
necesare pentru a transmite mesajul prin cuvinte, expresii faciale si limbaj non-verbal;
intelegea raspunsurilor primite de la ceilalti sau aptitudini de ascultare - sunt utilizate pentru a
obtine informatii de la ceilalti, pentru a clarifica mesajele receptate si pentru a intelege ce simte
si gandeste emitatorul;
alegerea celui mai potrivit canal de comunicare si cunostintele tehnice pentru utilizarea acestui
canal, sau aptitudini de coordonare a procesului de comunicare - acestea ne ajuta sa recunoastem
informatia necesara si sa respectam regulile comunicarii si interactiunii.
Aptitudinile expresive sunt cele mai importante in cadrul comunicarii, deoarece
jumatate din semnificatia mesajului este transmisa prin comunicare non verbala sau limbajul
corpului si 40% prin limbaj paraverbal, adica tonul si inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul
de accentuare al cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale, etc. Doar 10% din mesaj este
transmis, respectiv receptat, prin ceea ce spunem de fapt.

Comunicarea nonverbala este o componenta esentiala in viata de zi cu zi. Fie ca ne ducem la un

interviu, ca tinem un discurs, ca avem o discutie sau suntem intr-o situatie care solicita mult
autocontrol, comunicarea nonverbala este factorul de care depinde uneori intregul nostru
succes.Acest lucru se inampla deoarece din totalul mesajelor transmise de o persoana si retinute

de interlocutor: 7% sunt verbale, 38% sunt paraverbale iar 55% sunt nonverbale.
De altfel, axioma comunicarii nonverbale evidentiaza faptul ca acest tip de comunicare
are relevanta mai mare decat semnalele verbale si paraverbale (tonul vocii, accent, tonalitate etc).
Aceasta axioma enunta urmatorul lucru:
Cand ceea ce spuneti nu este in concordanta cu ceea ce faceti, interlocutorul va crede ceea ce
vede, adica semnalele nonverbale ale corpului dumneavoastra.
Limbajul nonverbal (body language) este alcatuit din trei componente: mimica, privirea
si gestica.
Mimica se refera la toate fenomenele pe care le putem observa pe fata unui om : miscarile
capului, contactul vizual, directia privirii, zambetul.
In privinta privirii, pentru a construi o relatie de comunicare trebuie sa pastram contactul
vizual cam 60% 70% din timp. De asemenea, exista mai multe tipuri de priviri: oficiala,
intima, laterala, care atunci cand e insotita de zambet inseamna interes, iar atunci cand e iinsotita
de incruntarea sprancenelor inseamna ostilitate. La fel, inchiderea ochilor inseamna dorinta de a
finaliza interactiunea.
Gestica
se refera la limbajul mainilor in termeni de viteza a miscarii, grad de tensiune, pozitii, zone de
miscare, mod de tinere a degetelor, distanta dintre maini si corp. Mai jos sunt cateva imagini cu
posibile posturi pe care le poate adopta cineva in timpul unei discutii si cu decodificarea lor din
registrul nonverbal in cel verbal:

La fel, pozitia mainilor ne poate da nenumarate indicii despre starea cuiva. Enumeram mai jos
cateva pozitii ale mainilor si semnificatia lor in contextul limbajului corpului:

mainile deschise, relaxate, dezvaluie o atitudine pozitiva, o invitatie la sinceritate

bratele incrucisate inseamna respingere
bratele tinute la spate inseamna neliniste
managaierea barbiei arata ca ascultatorul evalueaza pozitiv ceea ce aude
tragerea usoara a lobului urechii este un semn de suspiciune
masarea cefei indica un sentiment de frustrare
sprijinirea barbiei in palma tradeaza plictiseala
palmele inclestate arata tensiune
jocul cu pixul este un semn de nerabdare
frecarea palmelor indica anticipare

De o foarte mare importanta sunt postura si orientarea corpului. Se refera la felul in care un om
sta la un moment dat si la modalitatile prin care isi modifica postura corpului. Astfel, exista
cateva pozitii de baza pe baza carora putem identifica starea de spirit a oamenilor care fac parte
dintr-o audienta, de exemplu:

Asadar, pozitia picior peste picior si brate incrucisate, picioarele peste bratul scaunului,
picioarele pe birou sau leganarea, batutul din picior arata toate lipsa de interes. Totusi, cand
picioarele sunt incrucisate iar pozitia corpului este indreptata spre interlocutor, este un semn de
intelegere si cooperare.
Inclinarea usoara a corpului inainte arata interes. Inclinarea corpului spre spate arata lipsa
de interes. Intoarcerea corpului intr-o parte in timp ce interlocutorul vorbeste, indica dorinta de a
incheia discutia.
Cunoasterea acestor informatii despre comunicarea nonverbala si limbajul corpului ne
ajuta sa ne atingem mai usor obiectivele unei discutii, ale unei prelegeri sau expuneri iar cel care
aprofundeaza tainele comunicarii nonverbale are, cu siguranta, mai mult succes in ceea ce isi
propune in viata si in procesul de dezvoltare personala.
Comunicarea paraverbala
In cazul acestui tip de comunicare informatia este codificata si transmisa prin elemente
prozodice si vocale care insotesc cuvantul si vorbirea in general si care au semnificatii
comunicative aparte. In aceasta categorie se inscriu: caracteristicile vocii (comunica date primare
despre locutori: tanar - batran, energic - epuizat, alintat - hotarat etc.), particularitatile de
pronuntie (ofera date despre mediul de provenienta: urban - rural, zona geografica, gradul de

instructie etc.), intensitatea rostirii, ritmul si debitul vorbirii, intonatia, pauza etc.
Comunicarea paraverbala nu poate fiinta ca forma, decat concomitent cu comunicarea
verbala. Dar din perspectiva continutului ele se pot separa. De exemplu un da' rostit ca nu'.
Deci acelasi mesaj, identic codificat verbal isi poate modifica sensul in functie de interventia
paraverbalului si sa devina altceva. Acest fenomen se numeste supracodificare.
Comunicarea verbala este de regula purtatoarea dimensiunii referentiale a actului
comunicarii in timp ce comunicarea paraverbala si nonverbala sunt implicate in realizarea
dimensiunilor operational metodologica si atitudinala.
Limbajul paraverbal manuit cu abilitate, mareste eficienta de influenta si control a
celor din jurul nostru, a partenerilor de comunicare. Ceea ce transpare dincolo de cuvinte, in
spatele lor, in subtext si in toate manifestarile vocale, posturale si gestuale legate intim de
pronuntarea sau scrierea cuvintelor, reprezinta limbajul paraverbal.
Formele de comunicare paralingvistice includ acele forme comportamentale utilizate
pentru transmiterea mesajelor si semnificatiei lor, fara a folosi cuvintele sau sistemele lingvistice
de semne. In acest sens, cei mai utilizati termeni sunt cei de paralimbaj.
Exista numerosi stimuli incorporati mesajului verbal care, dincolo de continutul verbal
asociat, dincolo de sensul cuvintelor, provoaca diverse reactii afective: vocea, tonul, ritmul
vorbirii, stimulul scrierii, pauzele dintre cuvinte, accentele si chiar balbele, zambetul, clipitul
genelor, atingerea, bataia cu pumnul in masa, etc. Interventia acestora peste mesajul verbal poate
provoca slabirea, distorsionarea sau intensificarea semnificatiei cuvintelor continute de mesaj.
Manuit de abilitate, mesajul paraverbal devine un instrument eficace in
influentarea si controlul persoanelor din jurul nostru, in procesul de comunicare organizationala.
Mesajul paraverbal obtine cu usurinta respectul si poate smulge aprobarea, intimideaza sau
mentine presiunea.
Nu poate fi neglijata nici comunicarea sonora nonverbala despre care se afirma ca
38% din mesajele transmise in interactiunea persoanelor sunt sonore, dar nu verbale. Acestea tin
de bogatia parametrilor muzicali ai limbajului - intonatia, timbrul, ritmul, tonul, inaltimea etc. cat si de sunetele nearticulate emise de om in diverse imprejurari - oftat, tuse semnificativa.
Puterea limbajului paraverbal este dependenta de calitatile vocale si de
stapanirea mecanismelor vorbirii'.
Cei mai intalniti si utilizati stimuli paraverbali in comunicarea paraverbala sunt:
calitatile vocale, inaltimea vocii, volumul vocii, dictia, accentul, pauzele, intonatia, ritmul
vorbirii etc.
Calitatile vocale - se refera la insusirile personale implicate in
mecanismul vorbirii si la factorii care influenteaza sunetul vocii. Sunetul vocii este influentat in
primul rand de calitatea corzilor vocale si apoi succesiv, de pozitia maxilarului, de peretii gurii,
de dinti, de limba si buze. Sunetele sunt mai clare daca pozitia corpului este dreapta, muschii
gatului intinsi, buzele flexibile, iar respiratia buna.
Inaltimea vocii este data de frecventa de vibratie a corzilor vocale. Cand suntem
tensionati sau anxiosi, corzile vocale se intind puternic, ca si corzile unei viori, iar vocea se
subtiaza, devine stridenta sau zgarie si scartaie. Cand suntem calmi si relaxati, tonul vocii
coboara, devine plin si sigur. Daca suntem obositi sau precipitati, vocea devine aspra, gatuita.
Volumul vocii este mai usor de controlat decat tonalitatea. Ritmul si forta respiratiei sunt
esentiale. Corectia volumului vocii trebuie sa tina seama de marimea incaperii, marimea
grupului si de zgomotul de fond.
Volumul trebuie sa fie tare la inceputul si la sfarsitul unei prezentari pentru a sublinia

obiectivele si concluziile acesteia. Se recomanda sa pastram un volum jos, normal de conversatie

adaptat ambiantei.
Dictia este calitatea si arta de a articula si pronunta cuvintele corect si clar. Ea se poate
educa prin exercitiu. Dictia depinde de articularea corecta si completa a consoanelor si de
nuantarea clara a vocalelor.
Accentul priveste maniera de a pronunta mai apasat, mai intens sau pe un ton mai inalt o
silaba dintr-un cuvant sau un cuvant dintr-un grup sintactic. El poate schimba sensul cuvintelor.
Pauzele reprezinta separarea vorbirii in grupuri si cascade de cuvinte sau fraze ce pot da
unele indicii asupra starilor afective si atitudinilor vorbitorului. Pauzele prea lungi obosesc
audienta, dar pauzele scurte, retorice, bine plasate, dau ascultatorului sentimentul de implicare
activa. Pauzele tactice sunt facute inainte sau dupa cuvantul sau ideea ce merita subliniata.
Intonatia cuprinde timbrul si variatia inaltimii glasului care transmit emotii, sentimente
si atitudini. Inflexiunile vocii tradeaza faptul ca vorbitorul este fericit, trist, furios, infricosat,
prietenos, umil sau dictatorial. Vocea indulceste sau aspreste mesajul verbal. Transforma
afirmatiile in intrebari si invers, iar uneori transforma chiar sensul cuvintelor.
Ritmul vorbirii
Vorbirea poate fi calma, repezita, lenta, rapida, teatrala, afectata sau precipitata. Daca ritmul
vorbirii este ridicat, ascultatorul primeste mesajul verbal ca pe o urgenta. Un bun vorbitor
schimba viteza pronuntarii cuvintelor in concordanta cu importanta mesajului, in sensul ca ceea
ce este nesemnificativ sau comun este rostit repede, iar ceea ce este nou sau important este rostit
rar si apasat.
Ansamblul elementelor paraverbale si nonverbale ale comunicarii este numit
metacomunicare (gr. Meta = dincolo) in plus puterea limbajului paraverbal este dependenta de
calitatile vocale si de stapanirea mecanismelor vorbirii. Metacomunicarea se refera la nivelul
sugerat de emitator, iar receptorul trebuie sa distinga ceea ce a fost spus, cum a fost spus si de ce.
Orice comportament de comunicare, verbal sau nonverbal poate fi metacomunicational.
COMUNICAREA NONVERBAL
Este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si care pot fi decodificate,
crend intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul
transmis prin cuvinte.
Importanta comunicarii nonverbale a fost demonstrata in 1967 de catre Albert Mehrabian.
In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia ca numai 5% din mesaj este transmis prin
comunicare verbala in timp ce 38% este transmis pe cale vocala si 55% prin limbajul corpului.
Mesajele comunicarii nonverbale sunt transmise prin mimica, privire, gestica si prin
elementele de paralimbaj.
Mimica reprezinta modul in care trasaturile fetei redau trairile unei persoane. In timpul
unui discurs, pentru a ajuta la castigarea increderii publicului, mimica nu trebuie sa intre in
contradictie cu cele spuse. Vorbitorii experimentati pot folosi anumite trucuri care sa ii ajute in
convingerea auditoriului. De exemplu, fara a spune in cuvinte ca sunt impotriva unei idei, acestia
o sustin zambind ironic, creand o reactie de opozitie fata de ceea ce spun.
Mimica poate fi un element important atat pentru captarea atentiei cat si pentru pastrarea
acesteia, mai ales atunci cand publicul este suficient de aproape pentru a observa trasaturile
vorbitorului. O incruntare usoara sau un rictus lejer trezesc interesul, chiar daca in mod uzual nu

sunt lucruri de dorit intr-un discurs. Tocmai lipsa de dezirabilitate le face sa fie atractive, insa
orice accentuare a lor poate starni nervozitate si reactii adverse.
Zambetul este un element care ajuta vorbitorul sa atraga bunavointa publicului, deoarece
transmite prietenie, apropiere si siguranta de sine. Din acest motiv este recomandabil ca in
introducerea discursului vorbitorul sa zambeasca.
Incruntarea transmite concentrare, atentie maxima dar si incordare si rigiditate. De aceea nu este
bine ca vorbitorul sa stea incruntat, deoarece transmite catre auditor o stare de tensiune care
poate provoca o ruptura.
Rictusul (schimonosirea fetei) induce ideea de nesiguranta. Publicul tinde sa creada ca
cel care tine discursul nu spune adevarul sau nu cunoaste tema despre care vorbeste, fiind indicat
ca vorbitorii neexperimentati sa evite folosirea sa.
Privirea este un factor important al limbajului nonverbal, ea fiind si modalitatea prin care
se pastreaza legatura dintre vorbitor si public. Faptul ca privirea nu este indreptata spre public
induce sentimentul de nesiguranta si de ascundere a adevarului.
Contactul vizual permanent este decisiv pentru castigarea bunavointei si a increderii. In
cazul unui public numeros, pentru a crea fiecaruia impresia ca este privit, cea mai simpla
posibilitate pentru un vorbitor este de a se uita la public in forma literei Z, incepand cu ultimul
loc din stanga salii si terminand cu primul loc din dreapta.
Gestica si postura. Lipsa gesturilor face discursul sa piarda din dinamism si sa devina
plictisitor. Pe de alta parte, utilizarea excesiva a acestora induce publicului o stare de agitatie,
rezultatul fiind obosirea audientei.
Un alt obiectiv pentru vorbitor este ca gesturile facute in timpul unui discurs sa atraga
atentia asupra celor spuse fara a deranja publicul. Evitarea gesturilor agresive (mainile tinute in
solduri, indreptarea degetului aratator catre auditor), nervoase (pocnitul din degete) sau a celor
care denota indecizie sau nesiguranta (jocul cu diferite obiecte, trecerea mainii prin par, sau
aranjarea parului) face mai sigura obtinerea unui rezultat pozitiv.
Gestica ofera nenumarate cai de captare a atentiei. O simpla bataie din palme sau
pocnirea din degete sunt gesturi care nu sunt intalnite in mod uzual la un vorbitor. Din acest
motiv, ele au rolul de a aduce un lucru nou, atractiv. In momentul folosirii gesturilor pentru a
atrage atentia trebuie sa se ia in calcul si ceea ce se spune in acel moment, pentru a nu crea
contradictii. De asemenea, este important ca gestul sa nu fie exagerat, ostentativ sau jignitor
Postura ferma, dar nu rigida, a vorbitorului ofera un plus de siguranta celor spuse.
Orientarea spre public este, de asemenea, un element ajutator pentru captarea atentiei si pastrarea
acesteia pe parcursul desfasurarii discursului. Pentru a ne da seama ct de frecvente sunt
gesturile pe care le folosim, putem s ncercm s vorbim cu minile la spate.
Cteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi: strngerea pumnilor - denot ostilitate i mnie,
sau depinznd de context, determinare, solidaritate, stres; brae deschise - sinceritate, acceptare;
mn la gur - surpriz i acoperirea gurii cu mna - ascunderea a ceva, nervozitate. Capul
sprijinit n palm semnific plictiseal, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denot interes
extrem. Minile inute la spate pot s exprime superioritate sau ncercare de autocontrol.
COMUNICAREA PARAVERBAL
Constituie o alta componenta de baza a limbajului. Ea presupune utilizarea modalitatilor
de exprimare vocala pentru a da anumite intelesuri cuvintelor din discurs. Tonul, ritmul si

volumul vocii pot fi folosite in asa fel incat sa ii atraga si sa ii convinga pe cei care asculta un
discurs.
Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseste un vorbitor. El poate fi calm, agresiv, pedant,
nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, intr-un discurs este preferabil sa se foloseasca un ton
calm si sigur, dar care sa nu fie uniform. Schimbarile acestuia sunt importante, intrucat ele rup
monotonia, facand ca expunerea sa castige in atractivitate. Trecerea de la un ton calm la un ton
entuziast nu poate fi scapata, rezultand o atentie sporita din partea auditoriului.
Ritmul vorbirii reprezinta felul in care alterneaza cuvintele accentuate cu cele neaccentuate si
frecventa acestora. El este ales in functie de ceea ce se doreste sa se comunice.
Pentru accentuarea ideilor importante din cadrul unui discurs se folosesc ruperile de ritm. Spre
exemplu, se poate folosi in expunere un ritm alert, pentru ca inainte de introducerea unei idei
importante ritmul sa se reduca, si sa se reia la aceeasi intensitate in explicarea ideii.
Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adreseaza publicului. Cel care tine un
discurs trebuie sa vorbeasca suficient de tare pentru a fi auzit de toate persoanele care il asculta.
In general nu este bine sa se foloseasca un volum foarte ridicat, deoarece acest lucru poate fi
perceput ca o agresiune de cei din jur.
COMUNICAREA DIDACTICA
Termenul de comunicare isi are radacina in latinescul communuis, de unde verbul
communico, care inseamna a face ceva impreuna, a pune impreuna, a amesteca, a uni. Esenta
comunicarii consta in relatia dintre indivizi, in schimbul de informatii, de semnificatii. Teoria
generala a comunicarii precizeaza ca orice comunicare consta in deplasarea unei cantitati de
informatii de la un element la altul, cand este vorba de acelasi sistem, sau de la un sitem la altul,
cand este vorba de sisteme diferite.
Privita ca proces, comunicarea este transmisia si schimbul de
informatii intre persoane. Comunicarea se instituie intre doi poli: emitatorul si receptorul, intre
care se afla un canal de transmitere a mesajului. Schema de comunicare dintre doua persoane e
urmatoare:
1

Emitator;

Codul (sunet, cuvant, gest, imagine, cinetica, pozitie);

Canalul de comunicare (auditiv, vizual, tactil, olfactiv);

Mesajul;

Receptorul;

Conexiunea inversa sau feedback-ul.

Intre emitator si receptor circula un mesaj, alcatuit din cuvinte, semne, sunete,imagini.
Mesajul trebuie este transpus intr-un cod (sistem de semne si reguli de combinare), care
trebuie sa fie comun cel putin in parte emitatorului si receptorului. Limba reprezinta
codul fundamental, impreuna cu mijloacele neverbale de exprimare (mimica, gesturi
etc.).
Emitatorul realizeaza operatia de codare (care presupune transformarea elementelor
mesajului intr-un sistem referential de semne bine selectate pentru a putea fi recunoscute de
receptor), iar receptorul efectueaza o operatie de decodare a elementelor informationale din cod.
Feedback-ul este un element foarte important in comunicare, deoarece permite
partenerilor implicati in comunicare sa verifice daca ideile sau emotiile transmise au fost
impartasite in modul in care s-a intentionat.
In circuitul complex al comunicarii se pot produce o serie de erori, care tin de
actul decodarii, de incongruenta codurilor de la emitator la receptor sau erori care apar in timp ce
mesajul traverseaza canalul. Aceste erori au fost numite cu termen generic-perturbatii. Acestea
pot fi fizice (de exemplu, zgomotele), semantice (aparute ca urmare a alegerii defectuoase a
cuvinteor), sintactice (provenite din modul de structurare a frazei), psihologice (experiente
anterioare nefavorabile, timiditate), sociale.
Pedagogia studiaza fenomenul comunicarii ca relatie stabila intre partenerii actului
educational. Astfel, comunicarea pedagogica este o forma specifica a coumunicarii umane, care
mijloceste realizarea activitatii de educatie, indiferent de continuturile, formele sau partenerii
implicate.

Comunicarea didactica este o forma a comunicarii pedagogice, prin care

se vehiculeaza continuturi specifice diferitelor discipline de invatamant, in vederea generarii unui

act de invatare.
Prin comunicarea didactica se urmareste:

Realizarea unor obiective pedagogice (transmiterea si asimilarea informatiei, rezolvarea

de probleme, formarea unor capacitati, atitudini, sentimente, evaluarea rezultatelor etc.);

Vehicularea unor continuturi purtatoare de instruire;

Generarea invatarii si dezvoltarii prin implicarea activa a elevului in actul comunicarii.

Schema oricarei comunicari didactice cuprinde:

Factorii comunicarii;

Distanta dintre acestia so dispozitia asezarii lor. Ambele sunt importante pentru
precizarea particularitatilor canalului de transmitere a mesajului;

Cadrul si contextul institutional al comunicarii, ceea ce imprima, automat, un anumit tip

de cod: oficial, mass-media, colocvial, didactic, secret etc.);

Situatia enuntativa (intreviu, dezbatere, lectie, sesiune stiintifica etc.);

Repertoriile active sau latente ale emitaor-receptorilor;

Retroactiunile aplicate;

Elementele de bruiaj.

Specificul comunicarii la clasa este determinat de cadrul institutional in care se efectueaza si de

logica specifica a invatarii, ca modalitate fundamentala de instruire si educare.
Comunicarea didactica are mai multe caracteristici, prin care se deosebeste de
akte forme de ale comunicarii umane:

Dimensiunea explicativa a discursului didactic;

Structurarea comubicarii didactice conform logicii pedagogice, cu scopul de a facilita

intelegerea unui adevar si nu simpla lui enuntare;

Selectionarea si organizarea continuturilor predate de catre profesor, acesta ghidandu-se

dupa programa scolara si manual;

Combinarea comunicarii orale cu cea scrisa;

Combinarea comunicarea verticale (profesori-elevi) cu cea orizontala (elevi-elevi) in

forme organizate sau spontane;

Finalitatea accentuata a comunicarii, subordonata obiectivelor didactice urmarite (Iacob,

1998).
In specificul comunicarii didactice se inscriu si urmatoarele: efortul profesorului

de a prezenta intr-o forma logica materialul de predat, de a-l face inteligibil pentru elevi, ceea ce
in comunicarea curenta dintre doi sau mai multi parteneri se resimte mai dificil. Cu alte cuvinte,
in comunicarea didactica acest efort al educatorului devine sau trebuie sa se configureze intr-o

veritabila aptitudine didactica (Paun, 1982).

Acelasi lucru se poate spune si despre realizarea persuasiunii si a convingerii.
Acestea dobandesc forta necesara numai datorita calitatilor personale ale educatorului. Forta lor
isi are izvorul in temeinica pregatire de specialitate a profesorului, in capacitatea lui de
persuadare si in cunoasterea particularitatilor individuale si de grup ale elevilor.
Un aspect, de asemenea, specific comunicarii didactice, este pericoul
transferarii autoritatii de statut asupra continuturilor prin argumentul autoritatii.
Comunicativitatea, componenta esentiala a aptitudinii didactice,
este astfel instrumentata incat opereaza constructiv. La unii profesori exista o adevarata
dispozotie comunicativa si de influentare cu componentele ei: vorbire expresiva, gestica,
capacitate de demonstratie instructiva si logica, adecvare la timpanul mediu al elevilor, expuneri
semnificative si inteligente, dialodul colocvial antrenant, totul concentrandu-se pe activitatea
mentala a copilului (Popescu-Neveanu, 1982).

Specificul

comunicarii

didactice

este

imprimat apoi de caracteristicile relatiei profesor-elevi la clasa. In activitatea la clasa profesorul

competent conduce cu pricepere dialogul cu elevii, astfel incat el influenteaza cu tact pedagogic
personalitatea copiilor si, in acelasi timp, tot cu tact pedagogic, se lasa el insusi influentat de
personalitatea acestora, stimulandu-se, deci, reciproc. Astfel, elevii vor recepta mai eficient
mesajul pornit de la profesor, iar acesta, la randul lui, prin intrebarile si interventiile elevilor, va
obtine un feedback adevarat in legatura cu eficienta si defectiunile actului de predare-invatare.
Analizand arta vorbirii la clasa, in unele lucrari se sublineaza si mijloacele prin
care ea se realizeaza. De exemplu, important este si modul in care se frazeaza. Astfel, frazarea
in doua sensuri nu numai ca deranjeaza receptorul, dar induce si neclaritate in transmiterea
mesajului. De aceea, calitatea mesajului este asigurata prin alegerea cuvintelor de valoare,
evitandu-se astfel confunziile si neclaritatile. Modul in care sunt construite frazele comprima o
structura logica, clara comunicarii profesor-elev, intrucat cuvantul in sine nu e nimic fata de
ideea care il domina, ea fiind aceea care da valoare si semnficatie (Saucan, 1999).
In comunicarea la clasa este recomandabil ca elevii sa fie deprinsi sa asculte.
Laura Stefan (2003) spune ca ascultarea este importanta nu doar pe plan personal, asa cum arata
sintagma cunoasterea este putere. O buna ascultare poate ameliora calitatea climatului afectiv
din clasa. Ascultarea este importanta in toate tipurile de comunicare didactica.
Comunicarea la clasa prin intrebari si raspunsuri si-a demonstrat pe deplin eficienta si

specificitatea. Ea stimuleaza activitatea intelectuala a elevilor, le provoaca trairi afective pozitive,

ii implica mai mult in realizarea sarcinilor scolare si creeaza un climat adecvat pentru
desfasurarea procesului de predare-invatare.
Printre caracteristicile comunicarii didactice mai retinem:

Are un pronuntat caracter explicativ (se acorda mare importanta intelegerii de catre elevi
a mesajului);

Este structurata conform logicii pedagogice a stiintei care se preda;

Ca emitator si recepteor profesorul are rol activ; el filtreza informatiile accesibilizandu-le,

organzandu-le si, mai ales, personalizandu-le in functie de destinatar si de cadrul in care
se transmit;

Domina comunicarea verbala initiata si sustinuta de catre profesori (60-70%) precum si

tutelarea de catre profesori a actului de comunicare;

Este evaluativa si autoevaluativa, in egala masura pentru educat si educator, tintind

atingerea finalitatilor propuse, acoperirea nevoilor si intereselor elevilor (Ciobanu, 2003).
Realizarea comunicarii didactice presupune o minima zona comuna intre repertoriul
profesorului si al elevului. Sporirea progresiva a partii comune a celor doua repertorii,
observabila indeosebi la nivelul elevului, este efectul unui proces de invatare generat de
actul comunicarii.
Raporturile de comunicare stabilite intre profesor si elevi produc o serie
de rezultate ce pot fi grupate in trei categorii (Dumitriu, 1998):

Rezultate cognitive-concretizate in achizitii de cunostinte, metode de lucru, strategii

rezolutive; modificari de opinii, mentalitati, judecati; formarea de notiuni stiintifice si
operatii intelctuale; dezvoltarea capacitatii de perceptie, intelegere si exprimare a
informatiilor;

Rezultate afective-stari emotionale si motivationale, modificari de atitudini, dispozitii,

interese; dezvolatrea de sentimente;

Rezultate comportamentale-invatarea de reactii adaptative, de conduite expresivemotionale, verbale si nonverbale; implicare in cooperare sau competitie.

Prin efectele pe care le produce, comunicare constituie o conditie primordiala pentru

desfasurarea activitatii instructiv-educative.
Procesul instructiv-educativ realizat in clasa presupune existenta unui sistem
de comunicare cu doua circuite de baza: circuitul vertical (stabileste legatura dintre profesor
si elevi) si circuitul orizontal (reflecta comunicarea dintre elevi).
Comunicarea verbala in practica didactica ia forma limbajului oral sau
scris. Prin comunicare verbala, care presupune un mesaj codificat prin cuvinte, sunt
transmise si insusite informatii din diferite domanii ale cunoasterii. Se prezinta sub forma de
expunere, discurs, dialog.Continuturile instruirii sunt transmise preponderent prin acest tip
de comunicare, insa nu se limiteaza la acesta. In timpul interactiunii didactice, profesorii si
elevii

schimba

cu precadere

mesaje

pe

cale

verbala,

dar folosesc

si

calea

nonverbala/paraverbala.
Comunicarea nonverbala permite schimbul de impresii, atitudini, trairi,
asteptari si exprima un continut subiectiv individual sau de grup. Mesajele afective
comunicate pe cale nonverbala (prin gesturi, mimica, pozitia si miscarea corpului) care
insotesc mesajele exprimate verbal, au o semnificatie distincta. Comunicarea nonverbala
modifica, nuanteaza sau chiar schimba semnificatia comunicarii verbale.