1

Coafurile
teutonilor (sec I-IX)
1. Coafurile teutonilor (secolele I-IX)
Cunostintele noastre despre coafurile teutonilor le datoram in primul rand autorilor
romani si monumentelor din perioada imperiala. Numai dupa ce unele triburi teutone
(gotii, vandalii, francii) si-au ridicat propriile regate pe ruinele Imperiului Roman,
incepand din secolul al V-lea, ei au adoptat scrierea i baterea monedelor, ceea ce le-a
permis sa-i descrie obiceiurile si traditiile si sa-si inregistreze infatisarea exterioara.
Pe langa inaltimea si forta germanilor, romanii se minunau si de parul blond al
acestora. Ei vorbeau de par carunt, caci nu aveau cum altfel sa descrie absolut
necunoscuta culoare alb-blonda, pe care o avea mai ales parul copiilor germani.
Diferitele nuante, care mergeau de la blond cnepiu pn la blond roietic, exercitau o
fascinatie greu de explicat asupra romanilor. Erau apoi uimiti de firul fin al parului blond,
subire si moale ca matasea, in contrast cu firul lor aspru. In curand, romanele au dorit
sa fie blonde, si nu brunete, astfel ca exportul de par blond a fost una din cele mai bune
afaceri ale germanilor timp de secole.
Sclavii germani nu erau cumparati doar pentru luptele de gladiatori. Ca orice sclavi,
ei aveau preturi diferite, in functie de ce anume stiau sa faca. Femeile tinere frumoase si
barbatii frumosi aveau preturi mari, fund luai pentru a fi amanti. Iar culoarea parului lor
era importanta, caci pentru blonzi se platea mult mai bine decat pentru bruneti. Amantii
blonzi si iubitele blonde erau cei mai apreciati. O femeie blond prezenta in loja
amfiteatrului facea furori.

Mai mult, mparatul roman Marcus Aurelius Antoninus Caracalla, renumit datorita
maniei sale de a construi (giganticele bai din Roma, termele lui Caracalla), a ramas in
istorie si datorita patimii sale nfocate pentru tot ceea ce era germanic. Garzile sale erau
obligate sa poarte costumele specifice si armele germanilor; el nsusi purta peruci
blonde, mnca mncaruri germanice si vorbea limba lor. i rasfaa, le dubla solda, i
avansa in rang peste rand, ceea ce sporea pizma celorlalti soldati. Era cel mai fericit
cand se afla impreuna cu leii sai blonzi, cum ii numea pe soldatii germani.
Dar nici chiar leii sai blonzi n-au putut sa-l salveze atunci cand a fost ucis in timpul
unei campanii militare. Au putut doar sa se razbune, urmarindu-i si ucigandu-i pe
criminali. Cu moartea domnului lor, destinul le-a fost pecetluit. Urma ultimelor sale garzi
de corp se pierde undeva in nord-vestul Asiei Mici.
nsa dovada ca germanii aveau un par atat de deschis, cum astazi il au poate doar
suedezii, nu se gaseste n reprezentarile facute de artistii romani germanilor. Cele mai
multe statui erau, oricat de surprinzator ne-ar putea parea astazi, colorate - obrajii rosii,
ochii albastri, sprancenele rosietice, parul galben -, dar s-a pastrat doar culoarea
marmurii. Exista nsa unele statuete ceramice care ne ofera aceste informatii. O mica
statueta din teracot, datand din secolul I d.H., nfatiseaza un tanar german al carui par
este foarte galben.
Dovezi ne mai sunt oferite de aa-numitii oameni din mlatini, oameni sacrificati
pentru a-i imbuna pe zei. Primul, descoperit la 8 mai 1950 n mlatina Tollund din
Bjaeldskov Dal, a fost numit omul din Tollund. La nceput s-a crezut ca e vorba de o
crima, fiind chemata poliia, care a constatat ca, desi victima nu murise de moarte
natural, caci avea un treang strns pe gat, fptaul nu mai putea fi in nici un caz
urmarit. Dei nu a fcut senzatie, aceast descoperire arheologica, descrisa de
cercetatorul Peter Vilhelm Glob, este considerat a fi un eveniment mai important decat
descoperirea unor mumii egiptene. Omul din Tollund a fost studiat la Copenhaga. S-au
pstrat foarte bine pielea in partea superioara a corpului, organele interne, organele
sexuale si partial creierul. Omul mncase cu 12 ore inainte de moarte. Avea ochii inchisi,
prnd ca doarme. Parul era taiat scurt, iar barba ii crescuse puin dupa moarte, inainte
de moarte el barbierindu-se cu grija. Era complet gol. A trait in secolul I i.H. Germanii
credeau ca zeii, buni sau rai, se afl in apropierea mlastinilor. Pentru a-i indupleca pe zeii
mlastinilor, ei aruncau acolo ce aveau mai scump: femeile - cositele, fetele tinere bratarile (intr-o singura mlatina s-au gasit pana acum peste 300 de bratari), copiii - cele
mai indragite jucrii, barbatii - cea mai buna haina si ncaltamintea de piele, dar si sabii,
spade, obiecte casnice, statuete, mancare, cai, caini etc. Erau aruncati in mlastini sclavi,
prizonieri de razboi, dar si indivizi din propriul popor - copii mici, fecioare, regi btrni.
Victima murea ntr-un mod ingrozitor, necata sau spnzurata; uneori i se scoteau afara
plamanii - locul sufletului - din corpul nca viu, alteori inima, alteori era lasat sa
pluteasc pe apa pna murea. Pna acum s-au descoperit peste 700 de cadavre in
mlastini.
Pe langa zeii mari, existau zeittile locale, responsabile de fecunditatea campului,
care erau si ele implorate. S-au gasit n mlastini mici figurine de lemn ale acestor zeitati,
cu zonele sexuale bine marcate. Un alt cadavru a fost gasit la 20 de kilometri de Tollund,

cu o taietura de la o ureche la alta, ceea ce a facut sa-i curga sangele, caci sangele
trebuia sa astmpere setea zeului adancurilor.
Nici primul, si nici acesta din urma nu au fost sclavi - corp ingrijit, manichiura,
amprente digitale pastrate perfect, care nu s-ar fi pastrat in cazul unor maini care au
muncit mult -, ci nobili.
Mai erau aruncati in mlastini si oameni morti in lupta sau pedepsiti pentru unele
acte. Au mai fost gasiti o femeie care probabil a sarit sa-si salveze copilul, un calaret
care a cazut cu calul n mlastina accidental etc.; acestia aveau parul rou, dar, cand
acizii mlastinilor au fost indepartati in laborator, s-a vazut ca fusesera blonzi. Mai ales
nefericita fata din Windeby avea suvite fine, matasoase. Si la mortii germanici din epoca
bronzului descoperiti in sicrie de copaci s-au gasit resturi de par blond.
Fa de pr, germanii aveau un cult ca nici un alt popor. Cine avea un frumos par
blond i-l pieptana cu ajutorul unor piepteni confectionai cel putin la fel de artistic ca
sbiile. Faptul ca pieptenii l insoteau pe mort in lumea de dincolo spune totul. In cazul
razboinicilor, pieptenii erau pusi chiar pe piatra de mormnt, nsoindu-i in etemitate.
Germanii foloseau de asemenea peria de pr cu mner stilat, cunoscuta de francezi ca
brosse si de spanioli ca broza, doua cuvinte ce provin din germanicul Borste (par aspru si
scurt de pore) - Echt Schxveinborste st scris pe periile de pr nc i astazi.
Punctul culminant absolut al dragostei fata de parul propriu era atins cand eroul
condus spre moarte i cerea calaului sau sa-si conduca sabia in asa fel incat parul sa nu
fie nsngerat, caci m-am ngrijit de acesta cu ravna, multa vreme.
Zeii lor cei mai iubiti i-i puteau reprezenta (ca, mai tarziu, ingerii) doar blonzi. Si
eroii sunt blonzi, iar cand femeile erau laudate pentru frumusetea lor nu lipseau n nici
un caz elogiile pentru parul lor. O frumusee brunet putea fi totusi posibil, nsa era
ceva foarte suspect. Brunete erau vrajitoarele, magicienele i zanele rele.
Probabil ca subconstientul colectiv e vinovat pentru faptul ca asemenea valori s-au
pastrat timp de milenii. Si astazi, n Germania blondul e mai valoros decat brunetul, iar
numarul femeilor care isi vopsesc parul sau care poarta peruci blonde este foarte mare.
Ele fac asta pentru ca pentru ele conceptul blond e legat de concepte precum inalta
societate, distinctie, noblete sau chiar atractivitate, frumusete.
Dar nu toti germanii erau blonzi. Existau multi cu par inchis la culoare; altfel nici nu
s-ar putea explica existenta multor porecle pentru cei bruneti. Printre germani erau multi
Brunas, Brunos, Brunings si multi Braunen. Aceste nume desemnau si altceva: doua
substante de oxigenat prul utilizate foarte frecvent! Una din ele provenea din grsime
de capr, cenu de fag i diferite plante, iar cealalta era un amestec din seu de berbec,
leie din cenua de lemn i var ars (oxid de calciu). Aceste Haarbeize erau mult utilizate
pentru ca prul inchis s devina mai deschis. Ele erau folosite mai mult de barbati decat
de femei, si asta mai putin din vanitate masculina cat din dorinta barbatilor de a nu se
deosebi de tovaraii lor de lupta.
Teutonii acordau o mare importanta ngrijirii parului si barbii. Ei foloseau bile de
spun ce proveneau de la izvoarele termale de la Wiesbaden. Acestea serveau nu numai
la curatarea parului, ci si la colorarea acestuia in rou, ceea ce se presupunea ca-i
ingrozeste pe adversari n lupta. Spunul (la origine identic cu amintitele Haarbeize) era
facut din cenua i seu, cel mai bun fiind considerat cel din cenua de fag si din seu de

capr. Fie sub forma solid (Natronseife), fie sub forma lichid (Kalis eife), era folosit in
aceeasi masura de femei i de barbati. Pentru nrosirea prului, substane minerale i
vegetale, cum ar fi oxidul de plumb, ocrul sau vermillonul, trebuiau amestecate cu bilele
de sapun. Substana era cunoscuta ca sapo de romani i era folosit ca agent de
pigmentare, dar si impotriva urticariilor si alunitelor. Radacina cuvantului e Saipon,
Seifar (spuma) din vechea germana culta de aici Seife in germana moderna.
Parul devenea mtsos i stralucitor prin utilizarea untului; acesta avea rolul de a
ntreine prul la triburile din nordul Alpilor si din zona Iugoslaviei de azi i nca mai era
menionat prin secolul al V-lea.
Caracteristic teutonilor era aadar prul lung i blond. Cu siguran c diversele
triburi din estul Rinului aveau felurite coafuri. n unele triburi parul era purtat mpletit, n
timp ce n alte triburi oamenii ii lsau prul s cad liber i nici nu i-l legau.
Monumentele romane i prezint pe brbaii teutoni cu mustaa lung, cu barb i cu
prul pieptanat pe spate, uneori fixat sus ntr-o bucl. Prul lung al femeilor atrna peste
umeri. Uneori era nfurat ntr-o ghirlanda de pr susinut de o plas sau de o pnz.
Cum descoperim din Gemma Augustea, femeia german i tia prul ca un semn al
supunerii, al subjugrii.
Vechile femei germane i purtau prul lung i desprit la mijloc. Puteau face asta
deoarece lucrul n cas era efectuat de mai multi oameni, n principal sclavi sau semisclavi. i fetele tinere, care nu erau nici ele prea mult implicate n ntreinerea casei,
aveau aceasta frez. ns cine trebuia sa lucreze din greu, pe cmp, n cas sau la
grajduri, era stnjenit de o asemenea coafur, astfel c folosea o plas de par, ireturi
de pr sau un pieptene de purtat n pr, cnd nu erau preferate cosiele mpletite sau
nnodate.
Barbatii purtau la nceput prul lung, pn la jumtatea umrului. Ei semnau cu
blonzii pletosi din zilele noastre, cu care cei din generaiile mai varstnice nu se puteau
(si nu se pot) obinui. Cat de putin avea de a face parul lung cu vocabule ca feminin
sau efeminat o arata exemplul german, deoarece aici el era semnul vizibil al libertatii
i al barbatiei. Taierea podoabei capilare era considerata o pedeapsa aspra.
Mai trziu, sub influenta romanilor, s-a ajuns la o freza mai scurta. Si pentru ca in
lupta sa nu incurce, parul era prins intr-un nod, pe crestet sau pe partea dreapta a
capului. Pentru tribul suabilor acesta era atat de tipic, incat a intrat in istoria modei
parului sub numele de nodul suabian.
Cea mai cunoscuta coafura purtata de triburile nordice a fost tocmai acest nod
suabian. Istoricul roman Tacitus (61/62-117 d.H.) descria astfel aceasta coafura: 0
particularitate a tribului este aceea ca ei isi piaptana parul pe spate si lateral si si-l leaga
intr-un nod. Se deosebesc in acest fel de ceilalti teutoni, asa cum suabii nascuti liberi se
deosebesc de sclavi. Aceasta coafura este uneori intalnita printre alte triburi, fie pentru
ca sunt intr-o oarecare legatura cu suabii, fie ca sunt in competiie cu ei. Suabii se
deosebesc de ali teutoni prin aceea ca pn la o vrsta foarte inaintata suvitele de par
sunt pieptanate pe spate, uneori insusi proprietarul lor legandu-le intr-un nod la capatul
la care se despart (Germania, cap. 38). Nodul suabian era larg rspndit printre triburile
care locuiau in regiunile unde astazi se afla Olanda, Danemarca, Germania de Nord, ca si
printre triburile galice care traiau pe teritoriul de azi al Frantei. Dovezi ale acestui nod au

fost furnizate nu numai de documentele scrise si de monumente, ci i de cadavrele bine

conservate in mlastinile de la Schleswig-Holstein si din Danemarca. In cazul cadavrului
gasit la Osterby, tot parul de pe cap fusese legat intr-un nod strans. Desi a fost
pigmentat in brun de apa mlastinei, in interiorul nodului culoarea originala a parului
blond-platina este inca vizibil. Pe ceea ce a ramas din fata barba a supravietuit: firele ei
sunt usor buclate, avand intre 3 si 4 centimetri.
Membrii tribului ce popula zona care astazi corespunde regiunii Hesse aveau o
coafura diferita. Tinerii tribului i purtau parul si barba lungi, tunzandu-si parul de pe
cap numai dupa o incursiune de pradare incununata de succes. Cei mai temuti razboinici
ai tribului isi pastrau capul tuns scurt toata viata. Numai laii si cei fara suflet razboinic
isi pastreaza claia de par lung, scria Tacitus.
Numeroasele brice de barbierit dau de inteles ca nu se purta barba mare. Tinerii nu
purtau barba deloc, iar barbatii purtau barbison (cioc). Singurele extravagante puteau fi
gasite la nivelul mustatii. Ca intotdeauna, portul barbii era supus modei.
In secolul al V-lea stapanirea romana din Galia si Italia s-a prabusit. Incepand din 489
ostrogotii condusi de Theodor cel Mare (443-526 d.H.) s-au stabilit in Italia pana la
infrangerea lor in 553 de catre trupele imparatului Iustinian. Incepand din 486, francii au
fost stapani in Galia. Ei l-au invins pe ultimul guvernator al Imperiului de Apus si i-au
alungat pe vizigoti in Spania. In 711, imperiul vizigot din Spania a czut victima arabilor,
care la randul lor au fost impini napoi peste Pirinei de ctre franci. Dintre toate regatele
constituite de teutoni, numai regatul francilor a supravietuit.
Teutonii au adoptat vestimentatia si ornamentatiile romane. Stilicho (365-408), un
teuton care a condus destinele Imperiului de Apus timp de mai multi ani, a adoptat
moda romana: el purta parul pieptanat din crestet spre frunte, prul acoperind urechile,
si barba numita cioc. In timpul secolelor al V-lea si al Vl-lea, multi teutoni au cedat
influentei modei romane, mai ales cei care s-au stabilit printre romani, in orase sau la
tara.
Cu toate acestea, nici unul din aceste imprumuturi nu a devenit o practica generala
pentru un intreg trib. Regele Alarich al II-lea (484-507) al gotilor din vest purta parul
scurt, urmnd linia modei romane; totusi, in aceasta perioada goii din vest purtau in
marea lor majoritate parul lung. Iar succesorul lui Alarich a optat pentru parul lung in stil
teuton. Theodor cel Mare purta de asemenea parul lung, chiar daca traise multi ani
printre romani. Pentru el parul era un simbol al monarhiei: ceea ce pentru alti
conducatori reprezinta coroana, pentru suveranul meu e constituit de natura sub Zeu,
scria cronicarul sau.
Lombarzii (longobarzii) au fost printre ultimele triburi care au sositin Italia in 568 d.H.
Tribul si-a capatat numele de la stilul barbilor lor: E sigur ca longobarzii au fost numiti
dupa lungimea barbii lor, care era neatinsa de oel nota un cronicar. Ceafa le era rasa,
in timp ce in fata parul le atama peste obraji pana la colturile gurii.
Felul in care francii isi purtau parul era in strict acord cu rangul si cu prestigiul. Se
admitea ca toti membrii acestui trib nascuti liberi sa poarte parul lung; totusi el era mai
lung la nobili decat la poporul de rand. Parul regelui era privit ca simbolizand sangele
regal si servea drept blazon al casei regale. Regele franc avea datoria sa pastreze
sacralitatea monarhiei si se credea ca orice scurtare a parului ar duce la o diminuare a

puterii acestuia, diminuare care ar fi pagubitoare pentru toti supusii sai. Regii francilor
nu-si pot ingadui niciodata sa-si taie parul, ci vor ramane netunsi inca din leagan. Parul
atarna in suvite peste umeri. Parul de pe frunte este si el despartit, atarnand in doua
parti. Acest lucru este vazut ca un semn al identitatii si al onoarei pentru casa regala.
Pentru casa regala a francilor, Merovingienii, pierderea parului lung era o dez- onoare
(...si ar fi mai bine sa moara). Pentru a-i elimina pe concurentii la succesiunea tronului,
parul acestora era scurtat. Regele Clovis (482-511) i-a trimis pe un astfel de concurent si
pe fiul lui, ambii rasi, la o manastire, iar cand ei au amenintat ca-si vor lasa parul sa
creasca din nou, i-a omorat, caci conside- ra ca amenintarea constituia o pretentie la
tron.
Childerich, ultimul rege al dinastiei merovingiene, a fost ras in cap i trimis la o
manastire in anul 751. Succesorul sau a fost Pippin cel Scurt (751-768) din dinastia
carolingiana: el a incercat sa-si mascheze lipsa descendentei regale prin purtarea parului
lung. De asemenea, se ungea cu uleiul sfant al Domnului. Actul ungerii pregatea calea
pentru sfarsitul traditiei purtarii parului lung ca simbol al monarhiei. De atunci ceremonia
ungerii parului a inlocuit puterea magica a parului lung. Regii si nobilii franci au inceput
sa poarte parul scurt. Carol cel Mare (768-814) a fost cel care a interzis celor de la curtea
lui sa mai poarte parul lung.
Conducatorii cereau supusilor o adaptare a hainelor si a coafurilor. Charlemagne
astepta de la ducele Benevento sa-si rada barba pentru a-l recunoaste ca membru al
suitei sale. In aceasta perioada, pentru prima data parul a devenit o dovada a vederilor
politice si a loialitatii, impuse de cei care detineau puterea.