Sunteți pe pagina 1din 5

1

Coafurile
Evului Mediu timpuriu (500-1350)
2. Coafurile Evului Mediu timpuriu (aprox. 500-1350)
Cei din Evul Mediu aveau mca ideile despre par pe care le mostenisera de la antici.
Ca si atunci, parul era un simbol al puterii - sa fii paros insemna noroc, avere sau viala
lunga. Ca si in Lumea Antica, era resimtita antipatia fata de cei cu parul rosu. ,JNu te
increde in oamenii roscati, caci acestia sunt parsivi si cu caracter rau, era un
avertisment dintr-un poem din anul 1000. Un om roscat, cum a fost imparatui Otto al IIlea (973-983), era privit, in consecinta, ca un

soi rau. Din acest motiv, din 1300 incoace in operele de arta tradatorul Iuda a fost
infatisat cu parul rosu.
Barba fiind socotita de asemenea o intruchipare a vietii, eroii putemici purtau barbi
lungi care continuau sa creasca chiar si dupa ce purtatorii lor mu- reau. O legenda spune
ca pe figura fara barba a lui Hristos perii au rasarit dintr-o data ca simbol al Regelui si al
Vietii.
Obiceiul de a dezonora barbatii prin tunderea parului era i el o practica cunoscuta in
Evul Mediu. Cand romanii au taiat parul lui Adelgar Bavarezul ca si cum ar fi vrut sa-l
dezonoreze, intregul popor 1-a urmat, scurtandu-i parul, pentru a inlatura dezonoarea.
Gudrun, fiica regelui, a suferit, dupa legenda, o singura umilire, atunci cand ca servitoare
a trebuit sa stearga praful de pe band si de pe scaune cu parul ei.
Legile Evului Mediu condamnau in mod frecvent prin pedepse fizice sau financiare
severe atingerea sau smulgerea parului. Daca cineva ataca in mod deliberat un cavaler
si il trage de par, atunci el va plati cu viata pentru fapta sa, caci aceasta este o grava
insulta, stabilea un document legislativ emis la Barcelona (1058); enunturi paralele
putem gasi fara dificultate in legislative saxona si franca. Parul barbatilor i al femeilor
era aparat fa^a de incercarea de agresiune a strainilor, astfel ca onoarea persoanei in
cauza sa ramana cu siguranta nepatata.
Diverse reglementari din Evul Mediu priveau de asemenea modul in care parul era
purtat in public. Exista o regula generala, de exemplu, ca o femeie respectabila,
maritata, sa-si tina parul acoperit atunci cand este vazuta in public. Faptul ca femeia era
acoperita in public avea rostul de a demonstra dependenta ei fata de capriciile
barbatului care se bucura de dreptul de a o vedea cu capul descoperit.
Pippin a fost primul rege franc care n-a mai purtat par lung, iar dupa el moda
scurtarii parului a castigat repede teren. in secolele al IX-lea si al X-lea, parul scurt
pentru tineri i barba pentru cei mai in varsta au devenit o moda generala. In
evangheliarul sau, imparatul Otto al III-lea (983-1002) s-a portreti- zat cu par scurt acesta ii ajungea doar pana la sprancene.
Mustata lasa zona de sub nas liberS i acopera numai spatiile de deasupra colturilor
gurii. Cei mai tineri poarta parul scurt, ondulat. Demnitarii eclezias- tici au parul aranjat
in acelasi fel ca laicii, cu adaosul tonsurii.
Sub influenta modei frantuzeti, in secolul al Xl-lea a aparut o schimbare importanta
la curtea Imperiului German. Cercurile bisericesti au constatat cu constemare ca
manifestarile modei printre cavalerii francezi au stamit emulate in randurile aristocratiei
germane: Ceea ce ne intristeaza cel mai mult este ca astazi afost introdusa o moda
respingatoare bazata pe lipsa de gust afrancezi- lor, anume raderea barbii. Prin
contrast, barbatii intre doua varste purtau o barba scurta pe barbie si mustati scurte pe
lateral, doar cavalerii mai in varsta isi lasau barba lunga pana la piept si uneori rasucita
strans in panglici sau impletita cu suvite aurite. Influentat, fara indoiala, de lumea
clasica, imparatul Frederick al II-lea (1212-1250) a dat tonul pentru raderea completa, iar
acest obicei a supravietuit pana in secolul al XlV-lea. Aparuta din nou in moda din 1350,
barba, atunci cand exista, se pastra numai pe barbie. In inregistrarile picturale datand
din secolul al XlV-lea gasim si barbile, si completa lor absenta.

Tot sub influenta francezilor si-a facut loc o noua inovatie, ea fiind accep- tata in
moda coafurilor din secolul al XH-lea. Tinerii nobili isi radeau fruntea, dar pe spate isi
lasau parul lung, Jsi infierbantau pletele cu ondulatorul din fier. Un calugar al acelor
vremi exclama: ,J)in fata sunt rasi ca hotii, in spate, isi lasa parul sa le creasca ca la
tarfeIn aceasta perioada, precum si in ur- matorii 200 de ani, barbatii isi radeau fruntea
si-si pieptanau parul de pe frunte. Mai mult, isi ondulau pletele de pe partile laterale.
In secolele al Xll-lea si al XHI-lea curtenii considerau c4 parul lung si buclat este
potrivit sa fie purtat si de barbati, i de femei.
in Evul Mediu, femeile purtau parul lung. In secolele al Xll-lea si al XHI-lea parul
ondulat devenise de asemenea moda femeilor. Femeile J$i incretesc parul, si-l netezesc
si se spala atat de mult incat ajung sa moard deseori de pe urma guturaiului. In plus,
parul era evaluat dupa lungimea lui, uneori aceasta fiind imbunatatita pe cale artificiala,
prin suvite si prin minunate plete ondulate, cum se vede din statuile din Catedrala de la
Chartres. Dupa cum arata Jacques Le Goff in Negustorii si bancherii din Evul Mediu, in
secolul al XHI-lea poetii din Arras le satirizau pe nevestele bancherilor din oras: Jat-o pe
una, foarte gatita, cu capul atat de aurit incat pare un tablou sau un crucifix pretios;
parul ei e numai aur si argint, dar in interior nu e decat putregai.
Ca o regula, femeile maritate isi ascundeau parul sub un fel de coif. Avan- du-si
probabil originea in Franta, barbette a intrat in uz incepand de la mijlocul secolului al XHlea. Aceasta cuprindea o banda pentru barbie si o banda groasa pentru cap, purtata ca o
coroana. Benzile din jurul barbiei si obrajilor ascundeau o mare parte din fata si trebuie
ca impiedecau mancatul i vorbitul. Era privita ca un simbol al respectabilitatii unei
doamne, iar o femeie care isi desfacea aceasta barbette in public era incadrata la
moravuri usoare.
Pe langa barbette, femeile si barbatii purtau o coronita. Aceasta era o banda de
panzS sau metal, dar putea fi impletita i din flori si plante care se pretau la asa ceva.
Forma era aceeasi pentru barbati si femei, iar poetii vorbeau despre indragostiti care
faceau schimb de coronite ca gajuri. Coronita era privita si ca simbol al puritatii.
Taranii si fermierii pot fi recunoscuti dupa parul scurt, specificat in legile locale ce
reglementau portul parului. Infatisarea taranilor contrasta cu cea a no- bilimii: taranul
avea parul negru-carbune si Tncalcit, obrajii lui erau murdari si patati si puteau trece
sase saptamani pana sa se spele. Nevestele fermierilor si servitoarele isi acopereau
parul cu basmale; legea spunea ca la biserica parul trebuie acoperit. Tinerelor fete li se
permitea sa umble descoperite, in vreme ce femeile maritate sau vaduvele erau obligate
sa-si acopere capul.
Demnitarii ecleziastici, episcopii si abatii, aveau in general parul scurt, cu tonsura ca
semn al subordonarii fata de suveranitatea Bisericii. Tonsura - taie- rea parului din
crestetul capului si a barbii - era prima data facuta la intrarea in manastire si apoi
repetata la date programate din timp. Pentru aceasta, calugarii stateau asezati fata in
fata pe doua randuri si in timpul barbieririi si scurtarii parului se cantau psalmi. In anul
1226 calugarii din Canterburry erau rasi in manastirile lor de catre barbierii din oras.
Slabirea parului si chelia erau privite in Evul Mediu ca o mare nenorocire; era
cunoscut un numar extern de mare de metode care sa ajute la cresterea parului. Erau
recomandate substantele vegetale, ca urzica fiarta si radacina de brus- ture, alaturi fiind

mentionate si extracte de origine animala: Ja lipitori, usuca-le si fa-le pulbere, fierbe


pulberea in apd pdnd scade la o treime, spald-te des cu aceasta apd in locurile unde e
nevoie sd creasca parul. Se mai foloseau, fierte sau coapte, cartite, albine, capete de
iepure amestecate cu grasime de urs sau otet. La fel de numeroase erau retetele
impotriva cresterii nedorite a parului, de exemplu se recomanda ungerea locului unde
parul a fost ras cu sange de liliac, care se spunea ca opreste cresterea parului.
Parul era adesea vopsit. Antipatia fata de parul rosu sau alb exista si in Evul Mediu;
era preferat parul blond, aceasta fiind considerata cea mai atrac- tiva culoare. Cine nu
avea parul blond era vazut ca fiind de conditie joasa, cu un caracter'grosolan. Pentru ca
parul alb sa devina blond, el era acoperit o noapte intreaga cu o pasta facuta din
cenusa de curmei de vita si din cenusa defrasin macerata si fiarta o jumatate de zi in
otef\ iar pentru supletea firului se folosea untdelemnul de masline. Nenumaratele retete
se gasesc in Ornatus mulierum, un text din secolul al XHI-lea. Din povestirile medievale
se vede ca femeile erau constiente ca parul despletit are o valoare erotica, dar si ca,
atunci cand parul despletit este valvoi, el inseamna tristete si poate fi chiar un semn de
doliu. In unele povesti medievale e mentionata profesiunea de spalatoreasa de par.
in Pedepsirea doamnelor, Robert de Blois scria ca 0 doamna dobandeste o forma
proasta daca nu vegheaza la curatenia ei. O tinuta ingrijita si pldcuta este mai de pret
decat ofrumusete neglijata. Trebuie sa stii sa-ti pui in valoare trupul, dar si sa ti-1
ingrijesti, ingrijire care atunci consta in primul rand in baie si in luare de sange. Insa
baia, care semnaleaza o arie spatiala si un timp rezerva- te intimitatii, duce la
nasterea erotismului, legat de umiditatea feminina a aburului. De aceea, nu e de
mirare ca baile publice au fost obiectul unei stricte supravegheri si reglementari. Si nu
putini au fost sotii gelosi care si-au instalat bai private, caci se obisnuia ca, in secret,
indragostitii sa-si dea intalnire la bai. Existau si bai terapeutice. Niste placute aratau
virtutile terapeutice ale fiecarei bai, iar dupa tratament clientul se putea odihni in niste
odai alaturate. Pentru o eficienta maxima, baile se efectuau in functie de fazele Lunii. in
plus, cavaleri- lor intorsi acasa dupa participarea la tumiruri li se aducea apa calda,
beneficiind de ingrijiri atente si de proximitatea trupeasca a baii. Oare ce reprezenta in
primul rand baia, pe langa obtinerea confortului trupesc? Erotism? Terapie? Ospitalitate?
In capitolul Fictiuni din Istoria vietii private, Danielle Regnier-Bohler scria: Daca, in
realitate, se incerca evitarea promiscuitatii sexuale impunandu-se programe alternative
pentru barbati si femei, apoi transformand aceste bai de abur in stabilimente perfect
specializate, aceasta supraveghere dovedeste cat de controversat era acest loc pentru
viata comunitara si cat de mult era impli- cata moralitatea.,>
Barbierii si lucratorii de la baile publice erau responsabili pentru ingrijirea parului. Cei
din urma, a caror datorie majora era sa pregateasca baile, tundeau parul si barba numai
la baile respective. Barbierii, dimpotriva, nu erau legati de localul lor, ci mergeau prin
oras, din casa in casa. In plus, barbierii calatori serveau populatia rurala. Lucratorii de la
bai si barbierii se ocupau, pe langa celelalte, si de mici probleme de sanatate; la cerere
ei faceau sangerari, usurau circulatia sangelui, tratau fracturi si luxatii, extrageau dinti si
vindecau abcese.

Practicantii acestor doua indeletniciri nu erau tinuti la mare pret, caci bau- tura fara
masura si palavrageala pareau sa-i caracterizeze. Legile locale ale ora- selor Koln,
Ltibeck ?i Augsburg cereau ca orice ucenic in mestesugul aurariei, de exemplu, sa fie
un copil atragator, si nu un fiu de muzicant, barbier sau frizer. Desi barbierul era
dispretuit ca fiind palavragiu, unele reglementari se refereau la cerintele implicate de
mestesugul si cunostintele sale. La Paris, de exemplu, barbierilor li se cereau cunostinte
de latina, de vreme ce ei lucrau ca asistenti ai profesorilor de medicina. Pentru a le
imbunatati pregatirea, Confre- ria Sfantului Cosma a fondat o scoala medical a pentru
barbieri, in anul 1250.
Numarul total al barbierilor dintr-un oras putea fi foarte mare: Parisul, de pilda, avea in
total 151 de barbieri in 1292. Sfintii patroni ai breslei barbierilor erau Sfantul Cosma si
Sfantul Damian, iar in Anglia si Sfantul loan Botezatorul.
Pauzele de lucru erau luate, prin forta imprejurarilor, duminica si in zilele de
sarbatoare. In mod regulat barbierii aveau un ucenic a carui pregatire dura patru ani.
Uneltele indispensabile de lucru erau lama, gresia, foarfecele, bolul pentru spalat, care
atama afara langa magazin, ca semn al meseriei, asa cum si vasele pentru sangerari
erau expuse in vitrine, stergarele cu croiala pentru gat, lanteta, penseta, pieptenele i
ervetelele fierbinti.
In Franta, clestele pentru bucle (lat. calamistrum) a fost introdus in jurul anului 1100.
Cam in acelasi timp au inceput sa fie purtate si perucile. De la jumatatea secolului al
XlV-lea au intrat in moda si barbile false. Perucile erau mai ales blonde sau blondroseate. Daca parul era slab, se amesteca prin el matase galbena. Curatatoarele pentru
urechi si pilele pentru unghii, toate bogat omamen- tate, care au fost descoperite
sugereaza o conceptie conturata despre igiena. Pieptenii erau de obicei facuti din lemn
sau fildes, uneori chiar din aur. Adesea erau decorati cu scene din viata de la curte sau
cu personaje din basme. Un pieptene de fildes sculptat datand din secolul al XHI-lea este
ornamentat cu doua arcade incadrand un leu (stanga) si un animal fabulos inaripat
(dreapta).