Sunteți pe pagina 1din 15

1

Coafurile
Baroce
Cap IV. Coafuri baroce
O data cu influenta politica, Spania si-a pierdut influenta pe care o avea in moda. n
1618 a izbucnit Razboiul de Treizeci de Ani, cel mai lung razboi de pna atunci din
Europa.
Razboiul a marcat intoarcerea la placerile senzuale, care s-a reflectat in modele
contemporane. Prul mangaia acum fata, iar decolteele erau imense.
Cam tot pe atunci idealul cavalerului incepe sa intre la curtea Frantei si a Angliei, ca
unul care se distinge de ceilalti prin manierele sale curtenesti si galante. Cavalerul facea
furori cu prul su lung crliontat.
In Anglia protestele impotriva regalistilor erau exprimate mai ales prin stilurile de
coafura. Opozitia puritana, numita Capete rotunde de catre adversarii sai, isi simboliza
razvratirea impotriva luxului de la curte purtand parul tuns scurt. In Franta exista o
monarhie absoluta. Somptuoasele obiceiuri de la curtea lui Ludovic al XlV-lea, Regele
Soare, urmau sa fie imitate de curtile regale ale Europei. Manierele, limba, modele si
coafurile franceze au inceput sa cucereasca Europa.
Peruca era privita ca simbol al cunoasterii si al puterii si, in acelasi timp, ca semn
distinctiv al curteanului, care nu avea de ales, fiind obligat sa se supuna severelor reguli
ale etichetei. Cam prin 1680, printii, oficialii, judecatorii si ecleziatii din Anglia,
Germania si Olanda au inceput si ei sa priveasca peruca ca pe un simbol al demnitatii
statale.
Pe la 1620, naltele peruci purtate de femei reprezentau mai mult decat o simpla
coafura. Parul era dus in spate peste urechi si, impreuna cu parul de la spatele capului,
aranjat ntr-un mic coc. Cozile rasucite, uneori acoperite cu o plasa, erau plasate sus, in
spatele capului. Se obisnuia sa se poarte pene in par, iar siruri de perle erau adesea
prinse in coc. Chiar si urechile neacoperite erau adesea ornate cu cercei mari cu o
singura perla, favoritii bijutierilor perioadei baroce. Totusi, pentru femeile din clasele de
jos asemenea decoratii ale parului erau interzise. In 1626, oficialitatile din Leipzig
specificau ca femeile din clasele de mijloc prin folosirea unor agrafe lungi aurite (...) se
pun pe aceeasi treapt cu nobilimea si clasele superioare, ceea ce era interzis.
Multi oameni mai in varsta au refuzat sa renunte la gulerele tari i hainele negre ale
stilului curtii spaniole pana tarziu in decursul secolului.
Desi in stilurile Renasterii fusese multa diversitate regionala si variatie, anul 1630 a
vazut inceputul unei cresteri a conformismului in coafuri si mode vestimentare in
intreaga Europa. Pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, insa, aceasta se marginea la
cercurile de curte.
Parul devenea mai lung. Gulerele erau facute din dantele largi si incercuiau gatul. In
1630 parul cadea pana sub urechi. Era buclat strans pe parti pentru a lasa fata libera.
Efectul era intarit de bretonul lung si drept. Acest breton era numit, cochet, garceta, in
limba spaniola.
In portretul Magdalenei Sybille, electoarea Saxoniei, realizat de un maestru
necunoscut (aprox. 1635), o vedem pe aceasta purtand, ca multe contemporane, un
singur carliont ce-i cade pe umarul stang.
Gravurile lui Abraham Bosse din 1635 ne arata frantuzoaice cu bucle scurte pe
laterale care te fac sa te gandesti la un caine din rasa cocker spaniel. Aceste bucle erau

2
Coafurile
Baroce
numite bouffons. Englezoaicele nobile din acea perioada purtau zulufi-tirbuson care erau
atat de rasuciti si atat de pomadati, incat semanau adesea cu niste carnaciori. Legarea
artistica a parului lung in spate intr-un coc inalt e tipica pentru toate coafurile barocului.
In Franta, era foarte popular bourrelet-ul 1 (o pernita in forma de secera care acoperea
parul in jurul cocului).
In conservatoarea Spanie, acest tip de coafura a cunoscut o amploare deosebita. In
1650 printesele si doamnele de la curte isi purtau inca parul prins in panglici decorate
cu pietre pretioase si pene (a se vedea Tanara Maria Theresa pictata de Diego
Velasquez, aprox. 1652/53).
O noua tehnica de aranjare a parului, in care se foloseau bigudiuri de hartie
(papillottes), facea posibile diferite rasuciri ale parului si zulufi-tirbuson regulati, asa cum
se vad atat de des la femeile din tablourile baroce.
Monseniorul Champagne a fost primul care si-a facut un renume de coafez de femei
la curtea pariziana. Pana atunci doar palarierii si slujitoarele aranjau parul femeilor.
Femeile din clasa mijlocie isi aranjau singure parul.
La fel ca femeile, barbatii de pe la 1630 aveau bucle pana la urechi; printre curtenii
francezi era la moda si buclarea parului de pe frunte. Gulerele de dantela si vestele
brodate colorate sunt marturii ale luxului de la curtea engleza si curtea franceza.
Confortabilii bufanti ce veneau pana sub genunchi erau purtati de cavaleri. Un tricorn
(palarie cu trei colturi) cu boruri largi si decorat cu pene completa imaginea soldatului
din prima jumatate a secolului. Aceste gusturi exotice au facut ca parul sa fie lasat sa
creasca mai mult si sa cada pe umarul stang (aa cum se vedein tabloul Henry
IlofLoraine, Duke of Guise, Van Dyck, circa 1634). Pentru acest efect era folosita uneori o
mesa de par fals. Panglicile cu care era legat capatul carliontului erau adeseori cadouri
din partea femeii adorate si erau numite faveurs. Domnul de Cadenet, unul dintre liderii
modei de la curtea lui Ludovic al XHI-lea, se pare ca a fost primul care a aparut in public
purtand o asemenea panglica. Parul impletit a fost numit dupa el: cadenette 2. Se spune
ca a purtat chiar doi carlionti. Alti barbati au purtat chiar si cate sase carlionti! In acel
timp nu doar cavalerii tineri urmau aceasta moda, ci chiar si regele danez Christian al IVlea, deja destul de in varsta.
In 1620, indragostitii englezi purtau parul ondulat si pudrat cazandu-le pe umeri,
acesta fiind foarte carliontat si ferchezuit. Printre ornamentele pe care le foloseau erau
carliontii mai sus amintiti, flori in par, manusi parfumate, pene si dantele.
Acest stil in moda a fost foarte criticat de catre puritani. n 1628, William Prynne, pe
atunci de 28 de ani, a scris o diatrib ce condamna toti barbatii ce purtau efeminatul
carliont. Acestia erau acuzati ca ar cheltui mai multi bani, mai multe gdnduri, mai mult
timp si chin pentru buclele lor de par in fiecare zi decat pentru sufletele lor; barbierii
erau capelanii lor, frizeriile erau capelele lor, dar cine era Dumnezeul lor?... Poate ca era
1Dictionarul Hachette: Bourrelet = cerc umplut care permite purtarea unor greutati pe cap. Vechi:
acoperamant de cap captuit, pentru copii, care ii protejau caz de cadere. Vine de la bourre (din latinescul
bourra care Tnseamna lana grosiera), care inseamna umplutura.

2 Dictionarul Hachette: Cadenette = lunga mesa de par atarnand pe tampla (secolul al XVIIlea), apoi fiecare din cele doua suvite impletite care incadreaza fata, purtate de soldatii
infanteristi in secolul al XVIII-lea. (Aceste suvite impletite se mai numeau si tresse, care vine din
latina populara: trichia, ce provine din greaca tarzie: trikhia, care Tnseamna fire pentru
odgoane, transformat din greaca clasica: thrix, trikhos = fir de par de om sau de animal; de aici
vine ?i cuvaritul tresd.)

3
Coafurile
Baroce
ceva adevarat in ceea ce se spunea, ca ,,mai degraba ar deranja Commonwealth-ul
decat propriul lor par".
In 1634 Curtea Generala a statului Massachusetts a emis un edict prin care
interzicea purtarea parului lung daca acesta era urat sau in detrimentul binelui public.
Studentii de la Harvard nu erau lasati sa poarte par lung, si nici sa si-I pudreze sau sa si-l
carlionteze.
Multi nobili priveau parul lung ca pe un privilegiu al claselor superioare. n 1624, un
lucrator de la o ferma, Thomas Schlegen, din Zittau, a fost condamnat la moarte de
catre un nobil deoarece a avut ndrazneala sa poarte parul lung ca stapanul sau.
Autoritatile se plangeau adesea de natura efeminata a noului stil de coafura, ca in
Strasbourg, in anul 1628, cand s-a notat ca unii brbati isi impodobesc parul la fel ca
femeile, legandu-si suvitele cu panglici de matase, cu mici inele sau alte accesorii
feminine.
Coafurile erau, ca si modele barbilor, o chestiune de generatie. In timp ce o barba
mare i parul scurt constituiau un stil popular pentru cei mai in varsta, pletele purtate de
tineri au facut ca barba sa se diminueze in marime pana la un mic smoc pe obraz.
Mustata a devenit mai ingusta si era atent rasucita. Aceasta misiune revenea valetului
sau barbierului. Pieptenii, periile de barba, fiarele de buclat (bigotere) si ceara
parfumata erau indispensabile.
Se spune ca in 1628 Ludovic al XIII-lea a decis sa-si barbiereasca el insusi curtenii.
Cand ducele de Sully a aparut la curtea Frantei cu o barba lunga si haine demodate, el a
fost total ridiculizat de catre curteni.
Deja in 1615 poetul italian Mariano observa ca barbatii din Paris purtau un cap de
imitatie deasupra propriului lor cap, facut din par si cunoscut sub numele de peruca. Pe
atunci sifilisul era o boala destul de raspandita si alaturi de alte cauze, conducea la
pierderea parului. Deci nu toti barbatii erau binecuvantati de natura cu un asemenea par
care sa le ingaduie sa se conformeze cerintelor modei cu parul lung. Chelia nu era bine
privita. Cand Ludovic al XIII-lea a recurs la peruca la varsta de 23 de ani, ea a fost rapid
transformata dintr-un ajutor artificial intr-un lux la moda care a acoperit in curand
capetele tuturor curtenilor. Culoarea cea mai populara era cea blonda. In decembrie
1637 la Paris a fost fondata prima ghild a barbierilor si a peruchierilor. Initial parul era
implantat pe o bucata din piele, doar mai tarziu s-a folosit material de in mai pliabil. Pe
la 1640, buclele de pe partile laterale primesc mai multa libertate. Nobilii si curtenii
aveau permisiunea de a merge cu capul descoperit pentru a-si arata coafurile stilate. Ei
isi acopereau capul doar daca era frig, isi protejau parul de soare cu un acoperamant din
matase neagra.

In contrast cu situatia din alte tari, Olanda inflorea datorita comertului. In picturile de
pe la mijlocul secolului putem vedea olandeze din clasele de mijloc imbracate cu
rafinament, purtand bucle, ceea ce era tipic pentru coafurile olandeze chiar pana spre
anii 1670. Tabloul lui Gerard Ter Borch, Femeie in fata oglinzii, arata o femeie al carei par
e aranjat ntr-un coc in forma de rinichi, in spatele capului, o coafura extrem de populara
prin 1650. Cocul era tinut printr-o banda neagra si era uneori intretesut cu un sirag de
perle.
Daca comparam doua portrete de familie aratand clase sociale diferite de la mijlocul
secolului, observam ca in familia patriciana a lui Willem Van Der Does adultii si copiii
aveau parul buclat cu grija (a se vedea tabloul Wilhelm van der Does si familia sa, Jan
Mytens, aprox. 1650), pe cand o frantuzoaica mai saraca si fiica ei se multumeau cu cozi
drepte, care nu luau atat de mult timp pentru a fi impletite (a se vedea Grdinarul,
Mathieu Le Nain, aprox. 1650). Viata cotidiana le era ocupata cu castigarea painii de zi
cu zi. Fetele erau trimise la munca de la o varsta foarte frageda, nsa in familiile
flamanzilor bogati fetele erau crescute de catre mamele lor ca niste mici doamne. Ele
erau ingrijite de catre fata in casa, al carei par era aranjat ntr-un coc simplu. Cele mai
multe femei-servitoare, doici, bucatarese si femei de la tara obisnuiau sa poarte o
boneta pe cap. Ea era cel mai adesea facuta din in alb, desi in Franta si Olanda se purtau
si bonete din in negru. Femeile din clasele inferioare puteau merge cu capul descoperit
doar daca erau nemaritate.
In Anglia, cearta dintre cavalerii regalisti si puritanii din Parlament s-a reflectat in
inftisarea barbatilor. Puritanii purtau haine sobre, ca protest fata de extravaganta de la
curte. Datorita parului lor scurt si drept, ei erau adesea porecliti roundheads (capete
rotunde). Dupa victoria din 1642, acest stil a devenit obligatoriu pentru cetatenii
englezi; buclele lungi parfumate si panglicile colorate au disparut peste noapte.
Totusi, cum nu toata lumea se conforma atat de rapid, a fost necesara o critica si mai
tarziu. Chiar Cromwell, care ajutase el insusi la victoria revolutiei, purta acum par lung
pentru a-si arata statutul sau de proprietar de pamant. In 1653 a aparut o publicatie
scrisa de Thomas Hall, vicarul din Kings Norton, intitulata Comarum. Caracterul
dezgustator al parului lung. Dupa parerea sa, parul nu ar trebui sa fie lasat sa ajunga sa
impiedice munca, deci ar trebui ca el sa acopere doar capul, nu si spatele capului si
umerii. Oricum, Dumnezeu a poruncit c, fiind creat dupa chipul Sau, chipul omului
trebuie sa fie vizibil. Oxigenarea si pudrarea parului nseamna o interventie in ceea ce a
creat Dumnezeu. In plus, parul lung era cea mai pacatoasa din toate modele, pentru ca
el era purtat asa de atei, de barbari si de popoare ce se inchina diavolului. Multi oameni
se conformau, ipocrit, temandu-se de consecinte, facand pe piosii si pe cetatenii
respectabili.
In restul Europei, insa, parul buclat cu grija a devenit din ce in ce mai lung, cazand
pe umeri.
Moda perucilor se limita inca la curtea Frantei si la imprejurimile ei, cu toate ca ea
devenise atat de populara, nct in 1656 Ludovic al XlV-Iea a adus 48 de peruchieri la
curtea sa de la Paris. In primii ani ai domniei sale, totusi, el prefera sa-si poarte propriul
par natural.

Catre 1640, papusi imbracate dupa ultima moda erau expediate din Paris, iar
modele frantuzesti au inceput sa influenteze Germania. In 1647, un german combatea
influenta straina: Daca esti german, de ce trebuie sa porti bucati de pr fals? De ce
trebuie s-l Iasi sa atarne peste sprancene ca un hot? Se spune c un om onest e
recunoscut dupa sprancenele sale, care marturisesc despre sufletul sau... De ce trebuie
sa porti parul atat de lung incat sa-ti cada pe umeri? De ce sa nu-l tunzi scurt, in stil
german? Sau, daca trebuie sa-l ai lung, de ce sa nu-l dai in spate de pe frunte, asa cum
e obiceiul nostru? Haide, f-ne sa vedem c inca ai urechi... Acest par lung ce atrna e
freza hotilor si ea a fost creata de acei criminali carora li s-a taiat o ureche ca pedeaps
pentru o marsavie sau pentru o hotie; astfel, ei isi pot ascunde rusinea sub par. El ii
certa si pe cei ce purtau peruci: Cel ce se rusineaz de parul sau nu e demn de capul
sau. In viziunea sa, perucile sunt parul unui hot, caci in Franta capetele hotilor erau in
mod obisnuit rase in strada. Nici mustatile, nici barbisonul, ce erau la moda, nu o
duceau mult mai bine.
In Olanda, ecleziastii care obisnuiau sa poarte parul lung erau prinsi in focul
incrucisat al criticilor de catre colegii lor. In 1640, cateva sinoade au decis in favoarea
abtinerii de la a purta par lung pentru membrii clerului, pedepsele pentru cei ce nu se
conformau fiind pierderea dreptului de a oficia si expulzarea din comunitatea religioasa.
In special parul buclat era prost vazut.
Predicatorii erau insarcinati cu denuntarea credinciosilor care comiteau astfel de
infractiuni, acestia fiind destinati flacarilor iadului. In 1642, un pastor a publicat un
pamflet in care condamna folosirea parului fals. S-a spus ca parul lung si raderea
barbilor ar fi contrare legilor naturii. Chiar peruchierii din Franta au fost atacati de
adversari. Pastorul calvinist din Bordeaux a refuzat sa dea comuniunea celor ce purtau
peruci. In 1665 si 1668, sinodul din Suabia a dat un edict interzicand tuturor ecleziastilor
sa poarte par excesiv de lung.
Spania continua sa-si pastreze rigidele ei mode de la curte. Se daduse o lege care
spunea: ,nimeni care are par buclat nu poate aparea in fata Majesttii Sale, a ministrilor
sai sau la curte.
Dupa moartea lui Mazarin, Ludovic al XlV-lea a preluat el insui afacerile
guvernamentale in 1661. Viata de la curte era extrem de luxoasa. Parisul a devenit
centrul Europei, iar moda franceza si-a inceput marsul ei triumfal.
Si in Anglia exista tendinta de a se urma stilul francez. Cu moartea lui Cromwell a
venit sfarsitul abstinentei puritanilor. Sub noul rege, Charles al II-lea, luxul de la curte a
re venit inca o data in Anglia in 1660. Acesta era vizibil mai ales printre curteni in ce
priveste forma extravaganta a coafurii. Parul de pe parti era imbogatit cu bucati de par
fals. Inca o data, suvitele carliontate au ajuns foarte in voga.
Asemenea coafuri complicate cereau folosirea meselor si a perucilor. In 24 martie
1662, Samuel Pepys comenta in foarte detaliatul sau jumal: Mereu vine la Belle Perce
sa o vada pe sotia mea si sa-i aduca peruci de par, asa cum e acum la moda pentru
doamne - ele sunt dragute si sunt facute din parul sotiei mele, altfel nu le-as suporta.
Totusi, cand ea a decis ceva mai tarziu sa poarte zulufi albi, in 1667, Pepys s-a infuriat
rau de tot si a facut-o sa-i promita ca nu le va mai purta niciodata. Cand, in 1666, Pepys

a vazut-o pe una din metresele regelui, Lady Castlemaine, in Hyde Park, a fost foarte
surprins sa vada ca fara peruca si alte accesorii ea arata absolut obisnuit.
Pentru vanatori, doamnele de la curte purtau haine de calarie ca ale barbatilor,
peruci si palarii cu pene.
In 1670, buclele au fost din nou purtate aproape de fa. Unul sau doi zulufi lungi, pe
care englezii ii numeau heartbreakers (frangatori de inimi), erau adusi de pe gt sa
stea de-a lungul umerilor.
Ludovic al XlV-lea era la apogeul domniei sale. Palatul Versailles era acum pe
terminate. Una din metresele regelui, Madame de Montespan, si prietenii ei provocau cu
coafurile lor nebunesti. In 1671, nepoata lui Montespan a creat aproape un scandal la
Paris. ,Ducesa de Nevers si-a purtat parul intr-un stil simplu si ridicol. Martin i-a taiat tot
parul scurt si i l-a crliontat natural cu sute de hrtii de buclat, astfel ca capul ei arata ca
o mica varza rotunda; regele si toate doamnele aproape ca au murit de ras, scria
Madame de Sevigne intr-o scrisoare catre fiica ei, Madame de Grignan, la 18 martie. Ea
isi sfatuia fiica sa nu-si schimbe propria coafura, pe care fata in casa invatase sa i-o faca
atat de bine. Totusi aceasta inovatie a prins repede, iar la 1 aprilie Madame de Sevigne
se obisnuise deja cu noua moda. Dupa trei zile i-a scris din nou fiicei ei, acest rastimp
convingand-o ca noua coafura aproape ca ar fi putut fi creata pentru ea, promitandu-i ca
o sa-i faca coafura pe o papusa si o sa i-o trimita in Provence.
Stilul Hurluberlu, stilul varza, cu numeroasele sale buclisoare
si cu multele sale variatii, a ramas popular pana in 1680. La Paris,
masa de bucle de deasupra fruntii era poreclita taure in Londra era
numita bullhead (cap de taur). Panglici si aranjamente de flori erau
folosite pentru a infrumuseta parul.
Desi dimensiunile coafurilor cresteau tot mai mult in de- cursul
secolului, ele au crescut mai intai in latime. A fost introdusa o
carare pe mijloc, iar de fiecare parte a acesteia parul mai scurt
cadea in cascade de carlionti si zulufi. Cea mai mare parte a
parului acoperea urechile si doar doi zulufi stilat rasuciti si adesea
artificiali, in forma de tirbuson, cadeau pe parti pana la umeri (fig.
41).
Femeilor din clasele de jos le era interzis sa poarte codite buclate atarnand in jos
peste urechi si li se interzicea si sa poarte mese false. In a doua jumatate a secolului, au
fost numeroase cazuri in Strasbourg, Hildesheim si Leipzig cand unele femei au fost
pedepsite pentru incalcarea acestei reguli.
Dupa 30 ani de lipsa de acoperaminte de cap, a fost introdusa o noua coafura, care
va dura 3 decenii si care n-ar fi ridicat atatea critici daca n-ar fi incorporat si
acoperamantul pentru cap respectiv.
Sunt multe variante ale povestii despre cum a aparut stilul Fontanges. Conform
versiunii din editia din 1735 a Lexiconului Universal Zedler, Fontanges si-a luat numele
de la Madame de Fontanges a Frantei, care a iesit odata cu regele la vanatoare si, din
cauza palariei insuportabile, a construit ea nsasi o coafura din frunze si ierburi, care nu
doar c a primit aprobarea regelui, ci a si fost copiata de alte doamne ca model pentru
coafurile lor. Nu se poate sti cum era parul ei atunci cnd si l-a legat astfel, dar un

lucru e sigur: in 1861, metresa care s-a bucurat foarte putin de favorurile regelui a murit
la doar 20 de ani, cu cel putin 5 ani inainte ca Fontanges sa aiba
impact asupra stilurilor acoperamintelor de cap feminine in toata
Europa.
Dar nu numai imaginatia unei metrese regale e responsabila
pentru noua era din istoria modei parului in perioada baroca. In
acelasi timp moda s-a concentrat asupra unei imagini a femeii mai
subtiri. Fusta supradimensionata s-a transformat intr-o constructie
grea, brodata, din matase. Coafura a devenit din ce in ce mai inalta,
o tendinta ce poate fi vazuta si in coafura masculina din jurul anului
1690.
Stilul Fontanges era mai ales o combinatie dintr-o coronita de zulufi, mai mult sau
mai putin inalta, si un acoperamant din in sau dantela, purtat pe spatele capului, acesta
din urma fiind de fapt Fontanges-ul. Acesta acoperea parul, care era aranjat in spate intrun coc, si apoi venea in ambele parti ale capului sau cadea valurit pe spate, intr-o
abundenta de broderii si dantele (fig. 42).
Fontanges se inclina usor in fata, dar adesea aluneca din locul sau. De aceea,
destule femei erau in favoarea abandonarii acestuia.
Parul era pieptanat in sus si trecea peste o pema sau peste un cadru. Diademele,
acele de par incrustate cu perle si bijuterii si buclele artificiale erau foarte folosite.
Constructia odata terminata se numea tum. Uneori aceste turnuri de par erau
decorate cu panglici. La fel ca inainte, parul de pe parti cadea in doua cozi lungi,
cunoscute sub numele de creve-coeurs (frange-inimi), care cadeau pe gat si umeri.
Multe femei isi smulgeau linia parului de pe frunte pentru a face ca fata sa para mai
ingusta. Buclele de par de pe tample erau numite passageres, in timp ce confidants,
buclate cu grija, erau purtate uneori peste urechi. Bergeres sau buclele ciobanului
erau buclele aranjate astfel incat sa dea inaltime.
Cele mai multe femei isi buclau parul de pe tample si de pe frunte folosind hartii de
buclat (papillottes, papiote), fiare de buclat si betisoare de buclat.
Pentru ca buclele artificiale sa-si mentina forma mai mult timp, cititorilor cartii Ladys
Dictionary, publicata la Londra in 1694, li se dadeau doua retete secrete. Dupa spalarea
completa a parului, pe el se aplica un amestec de mere decojite, planta numita parul
fetei si apa sarata, in doua zile insorite consecutive, in a treia zi parul trebuia cufundat
intr-o infuzie de radacina de sfecla si radacina de feriga, la care se adauga putina guma
arabica. Al doilea remediu ar fi utilizarea unui unguent facut din ulei de maselarita alba,
seminte de schinduf si guma arabica.
Cea mai populara culoare pentru stilul Fontanges era cea neagra. Si aici, Ladys
Dictionary oferea o reteta: un amestec de radacina de stejar, coji de nuca verde, vin
rosu tare si ulei de mirt face parul, de orice culoare ar fi el, negru complet. Un true
pentru cei in varsta era sa foloseasca un pieptene facut din plumb.
Noua moda nu a atins apogeul pana in 1688. Si nu doar frantuzoaicelor le placeau
aceste coafuri umflate. Se pare ca doamnele englezoaice faceau tot posibilul sa-si
intreaca rivalele din Franta. In 26 ianuarie 1688, Liselotte von der Pfalz i-a scris matusii
ei: Regele ne-a spus azi la mas c in Anglia un anume coafez pe nume Allart, unul

care are un stil foarte comun, face acum parul femeilor atat de inalt, incat ele nu mai
incap in lectic, si c l-a facut astfel pentru ca ele sa poata inca urma modele
frantuzesti. Doamnele de la Versailles aveau capricii mondene. In 8 octombrie 1688,
capricioasa Liselotte, o doamna care evita adesea societatea de la curte, se plangea in
una din numeroasele ei scrisori: ... acum ajung la coafuri... pur si simplu eu nu pot sa
intru in aceasta mascarada; pe zi ce trece, oamenii isi poarta parul din ce in ce mai
inalt. Sunt convinsa c usile vor trebui sa fie facute mai inalte, pentru c oamenii nu vor
mai fi in stare sa intre sau sa iasd din camere. Dupa moartea reginei (1683), Liselotte,
ca prima doamna a curtii, putea sa-si faca de cap. In afara cazurilor cand hainele de stat
erau absolut obligatorii, ea putea fi vazuta purtand o peruca masculina si haine de
calarie, dupa cum aflam de la Saint-Simon.
Pentru serile de dans obisnuite si pentru jocurile de carti organizate in
apartamentele de la Versailles pe la 1690, printesele si doamnele de la curte isi purtau
tumur de par aranjat in doua iesituri in varf, ca barbatii (a se vedea Curteni jucandu-se
la Versailles, A. Trouvain, 1694).
Criticile nu erau aduse, totusi, doamnelor de nastere nobila, ci doar acelor femei
care, in ciuda conditiei lor sociale joase, purtau asemenea coafuri. In lucrarea sa Cartea
standard a etichetei pentru tinerii nobili i pentru tinerii burghezi, publicata in 1703,
Talander avertiza: Cel ce crede c toate femeile sunt doamne este indus in eroare, el e
adesea plin de respect si face complimente femeilor de conditie joasa carora nu li se
potrivesc asemenea lucruri. Daca el le priveste pe toate aceste femei care poarta pe
cap un Fontanges sau alte bucati de panglici ce costa 4 sau 6 taleri sau mai mult, el vafi
adesea inferior asistentilor croitorilor sau cizmarilor, cameristelor in slujba nobililor,
acelora care-si castiga existenta spaland rufele altora sau altora de conditie joasa".
Desi regulamentele din Tilsit (1706) si Jena (1716) permiteau femeilor de rand sa
poarte Fontanges joase, ele le interziceau inca sa poarte dantelarie i podoabe scumpe.
In Franta anului 1690, stilul Fontanges a fost criticat chiar de rege. n 1691, Madame
de Sevigne i-a scris fiicei ei informand-o despre faptul ca societatea de la Versailles era
indignata ca Ludovic al XlV-lea a interzis coafurile Fontanges. Dar el n-a avut prea mult
succes. Dupa Saint-Simon, regele marturisea adesea ca e nemultumit de faptul ca este
efectiv fara putere in fata unei coafuri pe care n-o poate suporta. Totusi, in 17 octombrie
1699, un ziar din Miinchen transmitea de la Paris: Cand regele a facut cunoscut ca,
dupa ce s-a gandit foarte mult, nu poate aproba modele si stilurile in care doamnele isi
poarta parul mult prea inalt... si ducesa de Bugundia a fost de aceeasi parere si si-a
schimbat rapid coafura pentru a-I fi pe plac regelui, la fel au facut si doamnele de la
curte, adoptand noul stil de coafura sau Fontanges, fara panglici n fata sau in spate,
numit mica burgund>
Gasesc noua moda foarte atragatoare, intr-adevdr, caci n-am putut suporta
niciodata ingrozitoarele coafuri inalte - a fost raspunsul Liselottei von der Pfalz.
In familiile nobile, chiar si fetitele purtau aceasta coafura la ocazii speciale. Noua
varietate a acestei coafuri, purtata adesea fara acoperamant de cap, devenise acum tot
mai populara printre femei.
Cu toate ca peruca lunga era extrem de raspandita la curtea de la Paris, in special
printre oficiali, seniori, doctori si avocati, Ludovic al XlV-lea continua sa urasca si

voluminoasa peruca, si pudra de par care era necesara pentru aceasta, asa cum facuse
de multa vreme. Dupa unele informatii obtinute din surse de incredere, regele aproape
ca le-a ordonat curtenilor sai sa poarte mai bine palarii decat peruci. Colbert, ministrul
de finante, a vrut sa opreasca costurile mari ale importului de par. Pana la urma
reprezentantii ghildei peruchierilor au reusit sa- convinga ca veniturile din vanzarile
perucilor exportate de Franta erau considerabil mai mari. Aceasta dovedeste cat de
cerute erau ele la curtile Europei.
Marele Elector Frederik William de Brandenburg poate fi vazut pe monede datand din
1656 purtand o peruca mare, lunga pana la umeri. Aceasta fusese comandata la Paris. El
a angajat un peruchier francez sa-i caute peruca, pe care a purtat-o si in razboiul
polonezo-suedez (1656-1660). In 1665 acesta a fost numit peruchier al curtii, indatoririle
sale incluzand si curatirea perucilor apartinand printului si margrafilor si atentia ca
nimic sa nu li intample acestora. La vremea aceea, printul avea 10 ani, iar ceilalti doi
fii, denumiti margrafi, 8, respectiv 2 ani. Peruchierul curtii era platit mai mult decat
fizicianul de la curte si el l insotea pe rege in campaniile militare ale acestuia intr-o
caleasca confortabila.
Lacheii au primit peruci lungi spaniole care se cuveneau pozitiei lor. Membrii
burghezi ai curtii au fost nevoiti sa se multumeasca cu unele mai modeste, maro
deschis. Acestea erau facute in Berlin pentru 5 pana la 15 taleri.
Purtatul perucilor a fost interzis in Dresda pana in 1662. In traditionala Venetie,
prima persoana care a cauzat un scandal ca purtator de peruca a fost Scipione
Vineiguerra Collato, la intoarcerea sa dupa o lunga perioada petrecuta in Franta.
Autoritatile au reactionat, interzicand perucile pana cand au fost permise niste peruci
mai mici. Antonio Correr a fondat un club cuprinzand 250 de membri care au jurat cu
totii ca nu vor purta niciodata peruci. Doar cand influentul doge Giovanni Cornaro al IIlea a aparut la Marele Consiliu purtand o peruca lunga, ea a devenit acceptabila in
societatea venetiana.
Samuel Pepys ne arata cat de repede au fost cuceriti englezii de moda perucilor. La
9 mai 1663 el scria in jumalul sau: ...la dl. Jervas, batranul meu barbier. Am incercat
doua sau trei peruci, dorind sa port una; inca nu am stomac pentru aa ceva, dar
greutatea de a-mi tine parul curat e atat de mare.
A ezitat sa faca o alegere pana in octombrie, cand in sfarsit si-a cumparat doua peruci.
Nu era singurul care a luat aceasta decizie, caci dupa o vizita la Whitehall, in 2
noiembrie 1663, nota: ...l-am auzit pe ducele de York spunand c va purta peruca; si
au spus ca si regele va purta. N-am observat pana acum c regele, ar fi carunt. A doua
zi si-a taiat parul la peruchier, astfel incat din el sa se poata face o peruca. A fost uimit
ca venind cu peruca nu a parut ceva atat de straniu cum m-am temut; am crezut c
toata biserica va fi cu ochii pe mine, dar n-a fost asa. Totusi, a doua zi el nota ca ducele
de York remarcase diferenta in infatisarea lui. In aprilie 1664 l-a vazut in sfarsit pe rege
purtand peruca.
Samuel Pepys a avut mai putin de lucru in a-si ingriji coafura. El ducea, simplu,
peruca la peruchier, care o despaduchia, o pieptana si, daca era necesar, o bucla din
nou si o pudra. Pepys nu renuntase totui la parul sau propriu. Pe 5 mai 1665 nota in
jumal: ,Azi, dupa ce mi-am lasat parul sa creasca lung pentru a-l purta, gasesc cd

comoditatea perucii e atat de mare, incat mi-am tdiat parul din nou scurt i il voi pastra
pentru peruci.
In 1673, Regele Soare, care avea pe atunci 35 de ani, a inceput sa-si faca peruci
proprii. Peruchierul sau personal, Binet, a creat o peruca pentru rege care a fost
denumita dupa el insusi, binette grand infolio, o peruca elaborata, cu bucle lungi.
Numeroasele campanii militare care l-au tinut atat de des pe Ludovic al XlV-lea
departe de Paris sunt si ele responsabile de faptul ca uniformei militare I s-a dat o forma
acceptabila pentru a fi imbracata la curte in anii 1750. Haina bogat brodata,
justaucorps-ul, jiletca si colantii stramti pana la genunchi, care au aparut toate in jurul
anului 1680, au fost inceputul costumului trois-pieces, care e imbracat de barbati si azi.
In picturi, Regele Soare este intotdeauna prezentat cu o peruca mare. Pentru
vanatori, pentru distractiile sau ragazul de odihna de dupa-amiaza si pentru servirea
mesei, regele purta o peruca mai putin elaborata. Toaleta de dimineata a regelui, leverul, era de asemenea strict determinate de eticheta de curte. Ea seamana cu un joc zilnic
al unei piese complicate de teatru. La ora 8, regele era trezit de valetul sau. Chiar
inainte de a se scula din pat, regele trebuia sa decida pe care din cele doua peruci urma
sa o poarte. Apoi, aflat inca in dormitorul sau, regele urma sa fie barbierit pe un scaun
confortabil. Valetul sau avea atunci onoarea de a-i tine oglinda. Si acum venea premiere
entree: cei patru ministri de cabinet, lectorii, farmacistii, fizicienii, diferiti ofiteri, mai
multi servitori si cativa favoriti ai regelui intrau in dormitorul
regal. Dupa ce regele isi punea peruca pe care o alesese anterior,
dadea semnul pentru entree de la chambre. Acum, prelati si
cardinali, duci si nobili, maresali, guvematori si alti inalti
demnitari puteau intra. Ei voiau cu totii sa asiste la lever-ul regal.
Peruca era maiestuoasa, incoronand gloria costumului unei
societati de curte a carei viata urma regulile etichetei, ca si cum
cu totii ar fi fost pe o scena. Aceasta stilizare artificiala era
intentionata. Ea a devenit un simbol al puterii absolute, al
rangului si al autoritatii. Judecatori, ministri si inalti oficiali din
intreaga Europa incercau acum sa poarte peruca full-bottom, ca
pe un acoperamant al demnitatii, impunator pentru capetele lor.
Uneori suvitele buclate erau precis aranjate orizontal sau vertical. Buclele-melc (fig.
43) aduceau un element de artificialitate in plus. Pernca full-bottom apartinand lui
Charles al XII-lea al Suediei a fost pastrata in mormantul sau din Stockholm.
Cand plecau in campanii militare, ofiterii obinuiau sa lege impreuna capetele
perucilor lor, ca sa nu-i incurce. Aceasta a dat nastere numelui de peruca de campanie
sau de calatorie. Parul lung era rasucit in doi zulufi lungi de fiecare parte. Din 1700,
peruca innodata, mai confortabila, a inceput sa fie purtata cu doi zulufi pe parti si unul
mai scurt in spate.
Din 1670, cele mai populare culori fusesera negrul si castaniul. Folosirea solutiilor de
oxigenat si a pudrei parfumate dovedeste insa ca erau posibile si alte variatii. Parul care
fusese dat cu polen de crin lua o culoare blonda, in timp ce nucsoara razuita l facea mai
inchis.

In Anglia anului 1690, tot mai multe voci se ridicau criticand aceasta coafura uriasa
ca o coama de leu. Pe cap nu mai era loc pentru palarie; noul tricorn la moda era purtat
sub brat pentru a nu deranja coafura.
Clerul a criticat peruca a-tunci cand a inceput sa fie purtata chiar de cei din randurile
sale. Prelatii, care adeseori traiau cat se poate de lumeste, in lux, nu voiau sa ramana in
urma modei. Un abate notoriu, Barbier de la Riviere, se spune ca a fost primul cleric care
a purtat o peruca, in 1650.
In 1690, Jean Baptiste Thiers a scris un articol cu citate din Biblie, din sfinti si din
bule papale, in care dovedea ca era impotriva legii lui Dumnezeu ca membrii Bisericii sa
poarte peruci. El combatea mai ales perucile parfumate si pudrate si cerea o bula papala
si o interzicere a lor din partea regelui. Aceasta a fost intr-adevar promulgate de regele
Charles al II-lea in Anglia dupa ce moda perucilor a inceput sa intre in randurile clerului
englez. Erau interziceri si in alte locuri. In 1684, cardinalul Grimaldi a interzis clerului sau
sa poarte peruci, iar episcopul din Louviers l-a urmat in 1688. In 1701, papa Clemens al
Xl-lea a emis o bula papala interzicand intregului cler roman sa poarte peruci la messa si
in timpul serviciilor imnice. Pedeapsa pentru cei ce nu se conformau era retragerea
prebendei (venitul preotilor catolici). Totusi, puteau fi facute exceptii de catre episcopi,
contra unei taxe: 14 guldeni erau platiti episcopului din Speyer pentru o astfel de
dispensa.
Oricine nu dorea sa-si indeparteze peruca pe timpul messei trebuia sa faca in asa fel
incat partea perucii de pe crestetul capului, care acoperea tonsura, s fie deschisa sau
detasata; goliciunea acestei parti importante trebuie astfel sa fie vazuta ca
reprezentativa pentru intreg. Aceasta moralitate dubla face clara secularizarea Bisericii,
o Biserica in care nobilii isi asigurau locuri sigure pentru fiii lor, pentru ca mai tarziu
acestia sa se afle printre cele mai inalte clase ale piramidei sociale. Astfel, multi preoti
gustau din acest lux fara a suferi vreo consecinta.
Si protestantii au criticat perucile, dar ei au devenit mai repede toleranti. Catre
sfarsitul secolului, superintendenii generali se numarau printre posesorii celor mai mari
si elaborate peruci. In Saxonia anului 1692, Parlamentul de la Dresda a declarat ca
clerul poate purta acum peruci cu cugetul curat. In Leipzig, in 1694, profesorul Johann
Phillip Gros sustinea ca nu mai este pcatos s porti parul unui animal ca acoperamant
pentru cap, asa cum este si cu lana si pielea
Parul de cal si parul de capra faceau ca perucile sa fie mai ieftine. O peruca de
demnitar, care cadea pe spate si care cantarea cam doi pfunzi, costa aproape 1.000 de
taleri germani. n 1667, Samuel Pepys a platit intre 3 si 5 lire engleze. (Salariul mediu
era pe atunci cam 20 de lire pe an.) Catre 1690, preturile au crescut la 50-60 lire, in
1685, Petrus Haberkorn se plangea: Ce fel de dauna se face prin aceasta nebunie
pentru peruci? Ce sume mari de bani sunt cheltuite pe acestea, care ar trebui mai
degrab cheltuite pentru nevasta si copii? Cate sute, mii de taleri sunt anual cheltuiti pe
peruci de catre studentii de la universitate, care sunt intretinuti de printii lor, care isi
muncesc mainile pe camp pentru a agonisi inca un taler si asta pentru ca copiii lor s
poat urma studiile?
Ca si alte obiecte de valoare, perucile erau adesea lasate mostenire. O caricatura
engleza arata imaginatia unor hoti care isi fixau ca prada o peruca: un hot, deghizat in

macelar, are ascuns un baietel in sacul pe care il poarta pe umar; de acolo, baiatul
poate sa fure peruca victimei cu iuteala unui fulger; pana ce aceasta se intoarce, copilul
se ascunde din nou. Nici macar in trasuri calatorii nu erau in siguranta. Un reportaj din
Weekly Journal din 1717 explica cum jefuitorii fura perucile prin panza prelatei, care este
deschisa dinainte. Pasagerii care calatoreau singuri noaptea erau sfatuiti in mod foarte
serios sa stea pe locurile din fata.
O data ce perucile au devenit relativ raspandite, catre sfarsitul secolului, ele au
servit ca o sursa de venituri pentru regalitate si pentru stat. n Berlin, taxa pentru
peruca in 1698 era de un taler pe an pentru clasa sociala cea mai inalta si 12 grosi
pentru clasele mai joase. Aceasta a fost mult crescuta in 1700, intr-o incercare de a se
obtine taxele de peruca de la hughenoti sub pedeapsa executiei; acestia au refuzat
orice fel de plala. Cei scutiti de taxa erau preoti, profesori de coala, studenti, ofiteri
inferiori si soldati de rand, precum si membrii acelor ordine sociale a caror demnitate a
infatisarii era in interesul regelui sa fie mentinuta. Copiii de scoala si copiii sub 12 ani
erau exceptati de la taxe.
Un an mai tarziu, regulamentele taxelor s-au schimbat. Drepturile de taxe erau
vandute unui nobil, care isi recupera direct de la oameni banii pe care i-a platit. De acum
inainte, fiecare trebuia sa plateasca 6 procente pentru perucile fabricate in Berlin si 25
procente pentru cele importate din alte tari, procente care, tinand cont de exorbitantele
lor preturi, aveau sa aduca importante venituri statului. Ceara din interiorul perucii era
stampilata cu sigiliul regal ca dovada a platii taxei. Spionii de peruci erau folositi
pentru a controla aceste stampile. Acestia au fost mai taziu cauza multor suparari si
proteste, deoarece ei adesea trageau perucile de pe cap oamenilor direct in strada
pentru a vedea daca erau stampilate.
Deoarece se ajungea adesea la conflicte, in 1702 guvernul a revenit la vechiul sistem
al taxarii bazate pe cele cinci clase sociale, cu toate ca acum taxa era de doua ori mai
mare decat inainte. Ministrii regali si generalii importanti erau taxati cu 2 taleri si 12
grosi. Oficialii ce lucrau la curte, la judecatorii sau in serviciul militar, secretarii privati,
valetii privati si ofiterii superiori plateau 2 taleri. Un taler si 18 grosi erau platiti de toti
judecatorii de la Curtea Suprema, cancelari, functionari de la Camera, functionari de la
Consiliu, functionari de la Posta si persoane de conditie similare. La fel cu toti capitanii,
locotenentii si sergentii cadeti ce servesc in armata, ca si consilierii orasenesti,
comerciantii, artistii, pictorii si sculptorii, barbierii, giuvaiergiii, peruchierii si persoanele
de conditie similar. Toti ceilalti oficiali, bacanii si mestesugarii trebuiau sa plateasca 20
grosi, mestesugarii saraci, 12 grosi. Lacheii erau exceptati de la taxe. In 1705, aceasta
exceptare era restransa la servitorii domestici. Cand, in 1704, toti purtatorii de peruca
din statele prusace au fost taxati cu un taler, fara exceptie, acest lucru a contribuit la
limitarea luxului de a purta peruca in Berlin. In 1717, taxa de peruca a fost ridicata de
regele Frederick Wilhelm I impreuna cu celelalte impozite directe.
Taxa pe peruca a fost impusa de regele Carl al XH-lea al Suediei in 1715 ca o masura
prin care spera sa acopere golurile rezultate din razboaiele nordice (1700-1721).
In Jena, pana in 1716 era interzis oamenilor de rand si mestesugarilor sa poarte
orice fel de peruca intreaga, plata fiind o amendd echivalentd cu valoarea perucii
insesi.

In a doua jumatate a secolului, numarul peruchierilor a crescut constant. In 1673


Ludovic al XIY-lea a numit 200 de peruchieri pentru Paris si zona din jur. Tot atunci se
auzea de peruchierii germani din Celle (1669), Brunswick (1671) sau Gottingen (1679).
Asta pana cand competitia crescanda a condus la dispute si la pierderi financiare,
moment in care au aparut asociatiile si ghildele. Aceasta s-a intamplat in Gotha si
Brunswick in 1712, iar in Celle in 1718. Pe atunci existau deja 18 maestri peruchieri ce
lucrau in Celle.
Pentru a putea fi inregistrat, un peruchier trebuia sa obtina cetatenia orasului pentru
25 de taleri. Acesta a fost subiectul protestului lui Heinrich Andreas Reinke, caci, spunea
el, cateodata nu aveam nici painea zilnica, deoarece ai sunt atat de multi peruchieri
care trebuie sa-si castige existenta. Discutia despre regulamentele ghildelor arata ca
diferitii suverani au incercat din ce in ce mai mult sa reduca privilegiile mestesugarilor
care fusesera atat de mari mai demult. In Celle, taxele pentru licenta traditionale platite
de calfe si de mesteri si plata amenzilor au devenit un subiect de controverse. Ghildele
ar fi dorit mult sa puna o limita numarului de calfe admise, dar nici acest lucru nu era
permis.
Reglementarile ghildei din 1718 stipulau ce trebuie stiut pentru examenul de mester:
Trei peruci: una lunga, valurita, una pentru spate si una scurta, fiecare facuta dupa
moda respectiva. Munca peruchierului nu insemna doar confectionarea de peruci.
Vanzarea si intretinerea lor tineau de indatoririle sale. La fel, taierea, buclarea si
stilizarea parului clientului.
Un platou de arama parizian gravat din 1797 arata un barbier-peruchier purtand o
peruca. Marginea ei era prevazuta cu ace metalice care tineau parul drept si in suvite. El
avea o cutie de lemn in care aduna bulclele mai lungi pentru peruci. Ultimele retusuri
aduse perucii se faceau cu foarfece, pomezi, pudre si piepteni. In mana stanga el tine o
peruca, se vede si un suport de lemn pentru peruci. Ligheanul de barbierit si lama arata
ca e calificat si pentru profesia de barbier. Barbierii-peruchieri erau obligati sa foloseasca
vase cositorite pentru a se distinge de barbieri, care foloseau vase de alama.
Popularitatea crescanda a perucilor a fost insotita de un declin al barbii. In zilele
tineretii sale, Ludovic al XlV-lea purta inca o mustata royale ingusta. In Berlin, acelasi stil
de mustata era purtat de regele Frederick I, dar purta numele ,,101. Capetele rasucite
erau cei doi 1, iar locul gol din mijloc era 0-ul. Cand Regele Soare a renuntat la
barba, in 1680, a fost inceputul a aproape un secol si jumatate de lipsa a barbii. Doar
pentru soldati (de exemplu garzile elvetiene) mustata traditionala a continuat sa fie
purtata ca o parte component a uniformei. Comunitatea evreiasca a refuzat sa renunte
la barbi. Preotii si-au aparat barbile cu argumentul ca ele sunt semnul masculinitatii dat
de Dumnezeu. Pentru calugarii capucini ea era o parte obligatorie a tinutei de manastire.
In timpul tarului Petru cel Mare, rusii, cu traditia si religia lor, s-au incapatanat sa poarte
acelasi stil de barba pe care l-au purtat si parintii si stramosii lor. Tarul, care dorea sa
scoata Rusia din izolare, a introdus masuri obligatorii pentru ca oamenii sa se adapteze
modei vestice. In 1698 el a introdus o taxa pe barba. Nobilii si negutatorii bogati plateau
100 de ruble pe an, in timp ce cetatenii obisnuiti din Moscova, doar 30 de ruble. Un disc
de arama indica plata anuala pentru dreptul de a purta barba. Preotii erau exceptati de
la plata taxei. Taranii plateau o copeica daca voiau sa treaca prin oras cu barba. Trimisii

lipsiti de barba de la Moscova au creat agitatie in Constantinopol. Perucile pe care li se


ordonase sa le poarte au creat noi probleme.
Preotii ortodocsi au fost scutiti de plata impozitului pe barba impus de Petru cel
Mare, dar nici taranii, oricat de saraci ar fi fost, n-au renuntat la barba si preferau sa
plateasca taxa respectiva atunci cand mergeau in oras. De fapt ortodocsii n-au fost
niciodata dispusi sa renunte la barba si la plete. Taxa pe barba a fost sporita mai apoi de
catre Ecaterina cea Mare. Nici acum taranii n-au fost dispusi sa-si rada barba deoarece
se temeau de sanctiunile Bisericii, caci, potrivit unui conciliu din 1551, nu exist obicei
eretic mai condamnabil decat de a-ti rade barba... A-ti rade barba pentru a placea
oamenilor inseamna a deveni dusmanul lui Dumnezeu care ne-a creat dupa chipul sau.
Pentru ortodocsi, Isus Hristos are barba. Dar nu pentru toti crestinii lucrurile stau la fel.
Antroposofii, de exemplu, il vad pe Isus fara barba.
Ne amintim aici si de scandalul produs, mai tarziu, de Creanga, care, intr-o vara,
strafulgerat de o idee nastrusnica, si-a taiat parul, George Calinescu analizeaza in
detaliu acest act al genialului Creanga, care ceva mai inainte trasese cu pusca in ciori:
Cand se vazu cu coada taiat, trebuie sa se fi cit, si atunci, in asteptarea cresterii altui
par, umbla prin canoane si dibui un articol care-l facea pionier al portului preotesc
modern si reformator al traditiilor. Gasi un articol dupa care nu numai c nu era oprit sasi tund parul, ci chiar indatorat a si-l reteza si care lamurea c indeosebi diaconii si
clericii tineri nu trebuia sa poarte plete lungi spre sminteala oamenilor. Asadar,
chestiunea era limpede: diaconul se tunsese ca sa nu sminteasca pe credinciosi. Oricat
reformarea portului preotesc a mers inspre tunderea parului prisoselnic, nu trebuie sa
se vada in gestul lui Creanga o sfanta revolta impotriva inapoierii. Creanga era un om
repezit, un original, si-n fapta lui intra ori nechibzuinta, ori placerea de a o rupe cu
scandal. Plind de spirit este numai apararea lui, sofistica, bund de colorat biografia unui
om de geniu. Dar ca sa piece din cler n-avea nevoie sa se tund dinainte si nici nu putea
pretinde autoritatii o interpretare ce nu era inca in spiritul opiniei publice. Un preot
ortodox care propune raderea barbii este un om de vederi largi, dar acela care,
nemaiasteptand discutia iese insusi in vesminte preotesti si cu fata spana, acela sufera
de o usoara alienare de la simtul comun
Mitropolia s-a intrebat pe buna dreptate daca diaconul mai poate liturghisi intr-o
asemenea stare, ceea ce nu era cu putinta daca Biserica dorea s nu devina balci.
Creanga a fost suspendat din functie pentru catava vreme, mai marii Bisericii gandinduse ca parul o sa-i creasca la loc si cu el si mintea diaconului. Insa Creanga avea
pretentia sa poata fi extravagant fara a se lua nici o masura impotriva lui pana la
intrunirea sinodului general!...
Doar in timpul presiunii autoritatilor comuniste unii preoti ortodocsi au fost nevoiti sa
renunte la plete si la barba. Dar aceasta nu a fost singura problema cu care s-au vazut
confruntati ortodocsii in timpul comunismului. O intamplare de-a dreptul senzationala a
fost povestita de Corneliu Coposu in video-convorbirea realizata de Sorin Dumitrescu,
intitulata Testamentul verbal: Credinta, natiune, democratic, din seria Marturisitori ai
Romaniei crestine a Fundatiei Anastasia. Intamplarea, despre care Corneliu Coposu,
licentiat in drept canonic, marturisea ca a auzit-o cu propriile urechi, in 1946, de la
patriarhul Nicodim Munteanu, cel care l-a uns rege pe Mihai I, se refera la vizita pe care

a facut-o patriarhul Nicodim in URSS la invitatia patriarhului Alexei al Moscovei. Dupa


incheierea intalnirilor si discutiilor canonice, la care participasera aproximativ
saisprezece mitropoliti si care au avut loc in Sala Sfantului Sinod al Rusiei, si dupa ce IPS
Patriarhul Romaniei a acordat acolada si sarutarea frateasca celorlalte fete bisericesti si
a plecat, si-a adus aminte ca si-a uitat rozariul pe masa. Intorcandu-se cu pasi repezi
inapoi, in sala i-a vazut pe mitropolitii care participasera la discutii demachiindu-se,
scotandu-si barbile si mustatile false. A fost atat de socat incat i-a spus lui Maniu:
,Multumesc lui bunul Dumnezeu ca nu m-a lovit damblaua! Am ramas cu gura cascata,
am ramas inghetat cand am vazut ca doua zile am discutat probleme de dogmatica si
de apologetica cu niste agenti KGB care dupa ce si-au terminat misiunea s-au demachiat
si s-au dus in treaba lor." Bineinteles ca agentii KGB erau foarte bine informati in
probleme teologice...
Si, ca sa intelegem cat de mult tin anumite religii la barbile credinciosilor, ar trebui
sa amintim ca in 1997 chiar extremistii musulmani afgani au impus o lege conform
careia toti barbatii care-si taie din barba vor fi pedepsiti. In timp ce premierul turc
Necmettin Erbakan e huiduit si criticat pentru incercarile sale de a impune traditiile
islamice in viata publica si in timp ce pentru prima data in istoria Libanului se emit noi
acte de identitate care nu indica apartenenta religioasa a posesorului (actele de
identitate sub forma unor cartele magnetice nu mai au afisata la vedere religia
posesorului; aceasta este totusi inscrisa, insa nu poate fi descoperita decat cu ajutorul
unor decodoare speciale aflate in posesia autori- tatilor), talibanii islamisti din Afganistan
au anuntat ca-i vor pedepsi pe toi barbatii care nu si-au lasat barbile sa le creasca in
mod natural si si le-au aranjat cu foarfeca. Cei din Departamentul pentru promovarea
virtutii si prevenirea viciului au ordonat razii pe strazi, pentru a-i prinde pe cei care au
indraznit sa-i bage foarfeca in barbi. Talibanii, care au jurat sa impuna legea islamica
Sharia, i vor pedepsi cu cel putin o zi de inchisoare si doua lovituri de bici pe barbatii
care s-au atins de propria lor barba, dar acestia nu vor fi eliberati decat daca o alta
persoana va garanta pentru ei ca nu vor mai face asa ceva. Dupa ce talibanii, care detin
capitala Kabul si controleaza doua treimi din tara, le-au interzis femeilor sa mai intre in
universitati i sa iasa pe strada fara a fi complet acoperite de voal, ei au anuntat ca
barbatii musulmani au obligatia sa-i lase o barba mai lunga de o palma, masurata de la
barbie in jos, ca simbol al pietatii.