ISDR 3

Organizarea Daciei Romane

Un alt organ individual la nivelul conducerii coloniilor si
municipiilor este reprezentat de magistratii
superiori,magistrati care se numeau Duumviri iure dicundo (in
colonii) si Quattoerviri iure dicundo ( in municipii) si care erau
alesi din randul decurionilor pt un mandat de un an si ei
intocmeau censul (lista cu averile cetatenilor) precum si
lista decurionilor (odata la 5 ani recensamant ) ; mai
aveau si atributiuni executive si judiciare.Pe langa acesti
magistrati superiori existau si alti magistrati precum edilii,care
aveau atributiuni variate precum aprovizionarea oraselor,
competente politienesti, supravegherea functionarii
pietelor si a targurilor , competenta judiciara limitata pana la
un anumit plafon valoric privind litigiile nascute in cadrul
operatiunilor din targuri si piete si intretinerea cladirilor
publice(separat). Questorii administrau finantele oraselor
precum si bunurile acestora.
In subordinea tuturor acestori magistrati,fie ei superiori fie
ordinari,exista un aparat de functionari numiti Apparitores.
Sacerdoti pontifi,flamini si auguri (desemnati de senatul
municipal) .
In afara de Ordo decurionum (asimilat ordinului senatorial
de la Roma) ,mai exista un ordin, Ordo augustalium ,care era un
organ subordonat senatului municipal si care ii cuprindea
pe cei care nu aveau acces la magistraturile
municipale,cum ar fi peregrinii,libertii(sclavii dezrobiti) si alti
locuitori ai oraselor. Competenta principala a acestui ordin fiind
aceea de a intretine cultul Romei si al imparatului.Acest
ordin al augustalilor era asimilat Ordinului Ecvestru de la
Roma,ceea ce confirma ca romanii considerau orasele fiind
efigii in mic ale Romei.
1

Un al treilea ordin la orase,dupa Ordo decurionum si Ordo

augustalium, erau Collegia , reprezentau asociatii care erau
intemeiate pe diverse criterii : asociatii
profesionale,etnice,religioase,funerare sau ale oamenilor saraci
si care in marea lor majoritate aveau un scop de intrajutorare.
Asociatiile cu caracter profesional erau conduse de un
praefectus / magister care se punea sub protectia unui
cetatean roman important numit defensor/patronus.

In afara de teritoriile urbane,existau si teritorii rurale care

cuprindeau fie sate organizate dupa model roman , fie
obsti teritoriale,care succedasera fostelor obsti gentilice.
Satele organizate dupa model roman se imparteau in doau
categorii :
- Pagi (satele aflate pe teritoriu dependent de
colonii,conduse de un praefectus/magister)
- Vici(sate mai mici situate in afara teritoriilor
oraselor,conduse de un consiliu al curialilor in frunte cu
un princeps/magister vici)
Alte asezari rurale precum Stationes si Cannabae ,
Stationes fiind posturile fiscale vamale si postale amplasate fie
in punctele vamale ,fie in punctele organizate pentru
transmiterea postei(granita/de-a lungul marilor drumuri
imperiale).Cannabaele erau constituite pe langa castrele
romane si erau compuse din locuitori legati in orice mod de
activitatea soldatilor din legiuni
( mestesugari,fierari,armorieri,negustori) sau familiile soldatilor
din legiuni.
Tot in cadrul teritoriilor rurale existau si statiuni balneare
precum :
- Ad Mediam
- Germisara
- Aquae
2

Dreptul in Dacia provincie romana

Din documentele istorice rezulta ca in Dacia romana s-a
aplicat atat dreptul roman cat si cutuma locala. In procesul de
aplicare a dreptului insa,s-a realizat o diferentiere in functie de
statutul juridic al diferitelor categorii de persoane deoarece la
romani oamenii liberi nu aveau o conditie juridica unitara,spre
deosebire de sclavi, caci oamenii liberi in conceptia romana se
imparteau in 3 mari categorii:
- Cetateni
- Latini
- Peregrini
In raporturile dintre cetateni se aplicau normele de ius
civile (ius quiritium) iar acest ius civile avea un caracter
exclusivist,rigid si formalist.Acesti cetateni romani se bucurau
de plenitudinea drepturilor civile si politice,fiecare
cetatean roman bucurandu-se de urmatoarele drepturi :
- Ius commercii = dreptul de a incheia acte juridice
valabile potrivit dreptului privat roman
- Ius connubii = dreptul de a incheia o casatorie valabila
potrivit dreptului privat roman
- Ius suffragii = dreptul de a alege
- Ius honorum = dreptul de a fi ales intr-o magistratura
superioara
- Ius militiae = dreptul de a face parte din legiuni (17-46
ani)
Latinii aveau o conditie juridica inferioara cetatenilor
,dar mai buna decat aceea a peregrinilor , si ii desemna pe
aceia care rude de sange cu romanii ,insa aceasta categorie a
latinilor era ea insasi diversificata,cei din Dacia fiind latini fictivi
(fictiune juridica considerati rude desi nu erau) si care din
ansamblul drepturilor de care beneficiau cetatenii romani
beneficiau doar de ius commercii .

Peregrinii ,din aceasta categorie facand parte cam toti

dacii liberi,facand distinctie intre peregrinii obisnuiti si
peregrinii dediticii . Peregrinii obisnuiti aveau dreptul de a
folosi in raporturile dintre ei propriul lor drept, iar in raporturile
cu cetatenii romani normele de drept al gintilor.De
asemenea,daca intruneau conditiile prevazute de lege,ei puteau
deveni in anumite conditii prevazute de lege cetateni romani.
Dediticii insa aveau o conditie juridica inferioara acestora,doar
cu ceva mai buna decat a sclavilor,deoarece romanii includeau
in aceasta categorie pe aceia care se opusesera cu arma
pretentiilor de dominatie ale romanilor.Drept
consecinta,romanii le distrugeau cetatile si le confereau un
statut juridic inferior,astfel ca acestia nu aveau acces nici la
normele dreptului gintilor, nu puteau deveni vreodata cetateni
romani , nu puteau veni vreodata la Roma si nici macar in
apropierea ei.
Aceasta conditie juridica foarte diversificata a cunoscut
unele modificari in anul 212 e.n. cand imparatul Caracalla
(Marcus Aurelius Severus Antoninus Caracalla) a dat un edict
intrat in istorie sub denumirea de Constitutio Antoniniana
prin care a acordat cetatenia romana aproape tuturor
locuitorilor liberi ai Imperiului,cu exceptia peregrinilor
dediticii si a latinilor iuniani.(sclavi dezrobiti fara
completarea formelor de dezrobire)In urma acestui edict s-a
realizat o uniformizare si a apropierilor statului juridic,astfel
incat daca la origini ius civile fusese accesibil numai
cetatenilor,nu dupa mult timp au putut sa incheie acte de drept
civil si peregrinii din Dacia.
Ca si la Roma,in Dacia romana principala institutie juridica
era aceea a proprietatii asupra pamantului, care era de
doua feluri :
- Proprietatea quiritara
- Proprietatea provinciala
Dreptul de proprietatea quiritara se putea exercita insa numai
asupra acelor pamanturi care erau investite cu ius
4

Italicum ,pe cand cu privire la toate celelalte pamanturi se

aplica proprietatea provinciala ce reprezenta o constructie
juridica hibrida care formal nu conferea o proprietate propriuzisa titularului,deoarece formal juridic toate pamanturile
provinciale si in general toate pamanturile cucerite de la
dusmani intrau in notiunea de ager publicus , care era
proprietatea statului roman si care in consecinta fiind o
proprietate publica, nu era alienabila(transmisibila cu titlu
privat).In fapt insa, proprietatea aceasta sui generis era
exercitata de autohtoni,care prin drepturile pe care le aveau
asupra pamantului in cauza exercitau un adevarat drept
real,caci puteau face acte de dispozitie cu privire la aceste
drepturi , atat acte inter vivos ,cat si acte mortis causa.
Confruntati cu aceasta problema,jurisconsultii romani au cautat
sa incadreze juridic aceasta stapanire exercitata de provinciali
asupra pamantului si au calificat-o fie ca fiind o posesie, fie ca
fiind un uzufruct.Mai mult decat atat,au dat proprietarilor
provinciali si o actiune speciala(in rem),o actiune care era
construita pe schema de functionare a actiunii in
revendicare(actiunea acordata proprietarului neposesor
impotriva posesorului neproprietar) din dreptul civil roman; dar
si o Praescriptio longi temporisce reprezinta o aplicatie a
uzucapiunii din dreptul civil ( uzucapiune /prescriptie
achizitiva= mod de dobandire a proprietatii prin indelungata
folosinta a bunului altuia si se constituie intr-o sanctiune la
adresa proprietarului nediligent care isi lasa in parasire lucruri ).
La romani,termenul uzucapiunii era de 1 an pt bunuri mobile
si de 2 ani pt bunuri imobile; pe cand la Praescriptio longi
temporis itermenul era intre 10 si 20 ani,anume 10 ani intre
prezenti ,cand proprietarul si uzucapantul locuiau in aceeasi
localitate,si 20 ani intre absenti,cand proprietarul si uzucapantul
locuiau in localitati diferite. Efectul era insa unul diferit,pentru
ca daca prin efectul uzucapiunii uzucapantul devenea
proprietar,in schimb, prin efectul lui praescriptio longi temporis
posesorul terenului putea doar respinge cu succes actiunea in
revendicare intentata de proprietarul terenului. Asupra acestor
pamanturi asadar,constatam ca In realitate avem de a face cu o
5

proprietate divizata in care avem un drept de proprietate cu

2 titulari : unul dintre ei este statul roman care exercita o
proprietate suprema,iar celalalt este proprietarul provincial
care exercita o proprietate subordonata si care recunoaste
dreptul suprem de proprietate al statului roman prin plata
anuala a unei sume de bani.(solarium) Aceasta proprietate
divizata anunta inca de pe acum proprietatea divizata din
dreptul feudal, unde in mod similar intalnim un drept de
proprietate superior apartinand domnului si care are ca obiect
intregul teritoriu al tarii , si pe de alta parte un drept de
proprietate recunoscut proprietarilor efectivi (boieri,tarani
liberi,mestesugari,samd) .
Asupra altor lucruri decat pamantul,autohtonii exercitau un
drept de proprietate peregrina, aceasta fiind tot o creatie a
romanilor prin dreptul gintilor ,creatie in virtutea careia cu
privire la aceste lucruri peregrinii erau socotiti a fi cetateni
romani.

Tripticele din Transilvania = cele mai importante

documente privind dreptul roman din provinicia romana Dacia
(fac parte din categoria textelor epigrafice) ,reprezentand
tablite cerate formate din trei scanduri de brad de marimea
unei palme ,usor scobite in interior pentru a se aplica un strat
de ceara pe care cu varful unui stilet se aplica o scriere cursiva;
tablitele exterioare erau scrise pe o singura fata,iar tablita din
mijloc pe ambele fete; pe marginea exterioara a primei tablite
se scobea un santulet ,dupa care tablitele erau
suprapuse,legate cu un snur de matase,iar peste snur,pe
santuletul respectiv,erau aplicate 7 sigilii; primele 2 tablite erau
legate si intre ele,doar a 3-a tablita fiind libera.
Se presupune ca aceste tablite erau lasate in paza unei
persoane care indeplinea ceea ce noi asta numim atributiuni
notariale.Aceste tablite au fost descoperite succesiv intre anii
1786-1855 la Albus Maior (Rosia Montana) intr-o fosta mina de
aur si au suscitat un imens interes atat pentru cercetatorii
6

fenomenului juridic daco-roman,cat si pentru istorici si filologi.

Aceste triptice cuprind in fapt o culegere de acte juridice
intocmite in intervalul 131-167 e.n , perioada care acopera
asadar si perioada in care romanii au purtat razboi cu
marcomanii. Pornind de la aceasta constatare, TH Mommsen a
emis ipoteza ca locuitorii din Alburnus Maior s-ar fi
refugiat,ascunzandu-si actele juridice intr-o mina de aur,iar
dupa razboi nu s-au mai intors,mina a fost parasita si tablitele
au ramas acolo. Alti autori emit o ipoteza mai credibila,si anume
ca actele juridice au fost ascunse acolo de o singura
persoana,probabil poate chiar de aceea cu atributiuni notariale
si ca aceasta persoana nu s-a mai intors.
Textele publicate in triptice au fost publicate de Th
Mommsen in Corpus Inscriptionum Latinarum iar toti romanistii
care le-au studiat au ajuns la concluzia unanima ca ele arunca o
lumina noua asupra aplicarii dreptului roman in provincii.
Principala lor particularitate o reprezinta faptul ca ele se
indeparteaza de la canoanele dreptului roman
privat,ceea ce i-a motivat pe unii sa afirme intr-o interpretare
dogmatica ca actele juridice cuprinse in triptice nu ar fi
valabile.In realitate,aceste acte sunt valabile,dar valabilitatea
lor trebuie apreciata nu prin prisma normelor dreptului privat
roman,ci prin prisma normelor de drept daco-roman,caci in
epoca la care au fost redactate, in Dacia asistam la o
intrepatrundere intre normele dreptului roman si elementele
cutumei dacice,intrepatrundere favorizata de procesul de
sinteza care se produce la nivel etnic intre daci si romani.
In total au fost descoperite 25 tablite,dintre care numai
14 sunt lizibile si care cuprind :
-

4 contracte de vanzare
3 contracte de locatiune de servicii ( de munca)
2 contracte de imprumut
un proces verbal de desfiintare a unui colegiu funerar
o lista de cheltuieli pentru organizarea unui banchet
un contract de asociere
un contract de depozit
7

- un act prin care o persoana isi asuma obligatia de a plati

o datorie
Toate aceste acte vadesc diferente ,trasaturi distinctive fata de
normele dreptului privat roman.
In ce priveste contractul de imprumut se constata 2
inadvertente fata de dreptul roman : in primul rand,apare in
postura de creditor o femeie ,lucru inadmisibil potrivit dreptului
roman,unde femeile erau considerate lipsite de capacitate de
exercitiu motivata de pretinsa incapacitate intelectuala a
acestora; astfel fiind,femeia la roman chiar daca era sui iuris
(avea capacitate de drept/juridica ) era pusa sub tutela
rudelor sale civile care autoriau incheierea de catre aceasta a
unor acte juridice; a doua diferenta era aceea ca se observa ca
partile contractante convin plata unei dobanzi printr-o
simpla conventie de buna credinta ori la romani intrucat
contractul de imprumut era un contract de drept
strict,dobanzile la imprumut nu puteau fi convenite decat tot pe
calea unui act de drept strict(de ex printr-o stipulatiune)
In ce priveste contractul de depozit ,se observa ca
inscrisul care constata operatiunea este incheiat ad
probationem,in scop de a proba/dovedi o obligatie
preexistenta,obligatie care probabil se nascuse dintr-un act
anterior si fusese incheiat conform cutumei locale.
In ceea ce priveste contractul de locatiune de
servicii,trebuie precizat mai intai ca potrivit dreptului roman,in
acest gen de contract riscurile in contract erau pentru
lucratori,adica in cazul in care lucratorul nu putea presta munca
din cauze mai presus de vointa sa (ex : inundarea minei) , el nu
era platit pentru timpul cat nu a putut lucra.In triptice
constatam ca accesoriu contractului de munca se afla o
conventie prin care lucratorul isi asuma in mod expres riscurile
in contract,acceptand sa nu fie platit in caz de inundare a minei,
ceea ce inseamna ca la acea vreme cel putin in Dacia,sarcina
riscurilor in contracte se inversase => riscurile respective
erau pentru patron,nu pt lucratori
8

Contractele de vanzare-cumparare,dintre cele 4

contracte de vanzare,3 privesc vanzarea unor sclavi,iar unul
vanzarea unei parti dintr-o casa. In primul rand constatam
diferente fata de dreptul roman in ceea ce priveste forma
actului. Astfel,in dreptul roman efectele vanzarii se produceau
automat prin simpla intelegere dintre parti cu privire la obiect si
la pret,iar aceste efecte ale vanzarii reprezentau de fapt
obligatiile partilor,caci vanzatorul avea urmatoarele obligatii:
- de a pastra lucrul
- de a preda lucrul
- de a garanta pentru evictiune(= deposedarea
cumparatorului pe cale juridica de obiectul cumparat,
ex:cumpararea de la neproprietar)
- de a garanta pentru vitii/vicii
Cumparatorul are o singura obligatie,anume aceea de a plati
pretul.
Toate aceste 5 obligatii se nasteau automat din momentul
in care partile isi exprimau consimtamantul.In triptice,pt fiecare
dintre aceste efecte este prevazuta o clauza speciala,in ceea
ce priveste forma actului.
O alta deosebire se refera la faptul ca vanzarea in triptice se
realizeaza prin doua acte juridice distincte
cumulative :mancipatiune si prin contractul consensual de
vanzare,ori la romani in decursul timpului,operatiunea juridica a
vanzarii care este unica s-a realizat prin acte
distincte,alternative,la origine prin mancipatiune sau ulterior
prin dubla stipulatiune sau prin contractul consensual de
vanzare.Daca le analizam distinct,se observa ca in actele din
triptice nu sunt respectate de pilda cerintele mancipatiunii(act
de drept civil incarcat de formule si simboluri ce presupunea
prezenta partilor,a mancipantului si a accipiens si a 5-7 martori
cetateni romani,unui cantaragiu si a unei balante de arama,
pronuntarea de catre accipiens a unei formule solemne ,
tinerea cu mana de catre accipiens a lucrului ce se vindea in
timp ce pronunta formula solemna,lucrul sa fie roman[obiect de
9

proprietate quiritara] ) ori in triptice se constata ca niciuna din

aceste conditii nu este respectata : partile nu sunt amandoua
cetateni romani,lucrul care se vinde nu este roman,nu exista
nici cantaragiu nici balanta de arama,nu se rosteste formula
solemna,martorii nu sunt cetateni romani; acest fapt i-a
indreptatit pe unii sa afirme ca mancipatiunea mentionata in
actele de vanzare din triptice ar fi nula,iar valabila ar fi
vanzarea consensuala.Altii au emis ipoteza ca partile s-ar fi
exprimat gresit si ca in realitate in loc de mancipatiune
ar fi trebuit sa scrie traditiune(act de drept al gintilor la care
in realitate ar fi recurs ) , iar altii au emis ipoteza ca partile pt a
fi sigure de operatiune s-au referit atat la mancipatiune cat
si la conventia de buna credinta care era un drept al
gintilor.
In realitate ,fizionomia speciala a vanzarii din triptice releva ca
suntem in prezenta unei institutii juridice originale cu o
finalitate superioara vanzarii consensuale romane,pentru ca
prin asocierea mancipatiunii care avea efect translativ de
proprietatedar care era foarte formalista,cu contractul
consensual de vanzare care nu avea efect translativ de
proprietate dar care era lipsit de forme solemne, s-a facut prin
triptice un pas inainte catre vanzarea consensuala translativa
de proprietate,care va fi consacrata definitiv in dreptul feudal.

10