Propovăduirea religiei noii ere se face astăzi prin romane sau prin film

Ce legătură există între acceleratorul de particule de la Geneva, cel mai avansat laborator de cercetare din istoria omenirii,
şi gnosticism? La ce ne foloseşte să cunoaştem acest lucru ce pare atât de depărtat de credinţa şi viaţa noastră cotidiană?
Sunt doar două dintre întrebările care pot nedumeri pe credinciosul de rând care nu ştie că pseudocredinţele gnosticilor au
constituit încă din primele veacuri de după Hristos principalele izvoare de inspiraţie sau acţiune ale ereticilor. Marii părinţi
ai Bisericii au vărsat multe lacrimi la rugăciune, au ostenit predicând şi scriind pentru a păzi turma de cei care, făcând pe
asceţii sau iluminaţii, nu urmăreau decât fărâmiţarea Bisericii, îndepărtarea creştinilor de la dreapta credinţă pentru a-i
transforma într-o pradă uşoară. În cele din urmă, capul şarpelui a fost strivit, dar puii săi au supravieţuit furişându-se în
istorie până în timpurile moderne, când au găsit din nou puterea şi prilejul să iasă la suprafaţă.

Ce este de fapt gnoza?

Un produs al imaginaţiei umane de inspiraţie luciferică, după cum subliniază Sfântul Atanasie cel Mare, în care elementele
revelaţiei creştine Vechi şi Nou-testamentare sunt amestecate cu diferite mituri păgâne, în special, cele cu caracter dualist.
În principiu, gnosticii interpretează fantasmagoric facerea lumii şi a omului, Întruparea şi viaţa Mântuitorului.

Ceea ce caracterizează gnosticismul este spectrul de toleranţă extrem de larg sau sincretismul său absolut. Găsim gnostici
care susţin că lumea şi trupul sunt rele in sine şi alţii care sunt favorabili lumii. Unii sunt de un ascetism mortificant, pe
când mulţi alţii merg cu libertinajul până la viol şi destrăbălări rituale în grup. Sunt gnostici care susţin că Mântuitorul nu a
asumat un trup fizic şi nu a suferit cu adevărat pe cruce, iar alţii care Îl identifică pe Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu cu un
personaj istoric care a avut soţie şi urmaşi.

De ce au acordat Sfinţii Părinţi o atenţie deosebită ereziilor gnosticilor, când puteau, pur şi simplu, să-i desconsidere ca pe
nişte nebuni? Pentru că teoriile eretice ale acestora fascinau şi seduceau hrănind extrem de perfid trufia omului, patimile în
general, iar astfel se răspândeau cu repeziciune în mediul celor care nu se întăriseră încă în credinţa creştină; adică în
numele credinţei creştine gnosticii îşi făceau proprii prozeliţi.

În urma unei călătorii făcute în străinătate, o cunoştinţă sesiza cu uimire faptul că aceiaşi trei autori sunt promovaţi cu
obstinenţă în majoritatea standurilor de carte pe care le-a întâlnit în mai multe dintre ţările Europei. Ca şi cum cineva ar fi
sugerat ca peste tot să fie puse în faţă cărţile lui K. Rowling, autoarea lui Harry Potter, cele ale lui Paulo Coelho şi ale lui
Dan Brown. Ni se sugerează oare prin aceasta că cei trei autori sintetizează foarte bine tendinţele în care este încadrat sau
generat spiritul lumii de astăzi?

Potter înseamnă consacrarea magiei ca artă a dobândirii puterii; Coelho popularizează magia şi alchimia doctrinelor secrete
în cadrele seducătoare ale experienţelor erotice, iar Brown construieşte scenariul mitologic al uneia dintre gnozele
fundamentale ale noii ere, creând o osmoză perfectă între magie, eros şi ştiinţă, toate puse sub semnul iluminării doctrinelor
ezoterice ale societăţilor secrete.

Romanul supermediatizat şi ecranizarea sa beneficiază în mod cert de avantaje care lipseau gnosticilor de odinioară.
Naraţiunea dramatizată de tip nuvelă este capabilă să facă dintr-o dată milioane de adepţi din oameni care habar nu au că pe
nesimţite şi-au alterat credinţa. Aceasta se întâmplă mai cu seamă când este generată mediatic psihoza unei mode. În aceste
condiţii, pentru mulţi dintre cititori şi telespectatori, simpla vizionare şi admirare îi poate conduce la idolatrizare,
identificarea empatică cu personajul, la însuşirea concepţiilor acestuia; adică fără să ne dăm seama devenim adepţii unor
idei care ne-au fost inoculate printr-o propagandă mascată făcută de autor prin intermediul acţiunii şi al personajelor
principale.

De ce Dan Brown prin cele două romane ale sale Îngeri şi Demoni (în original Iluminati) şi Codul lui Da Vinci este mult
mai periculos decât ceilalţi doi autori care-l însoţesc pe standurile de carte din lumea întreagă? Pentru că gnoza pe care el o
reactivează în cărţile sale are caracterul unui manifest, al unui program ideologic enunţat pe faţă la nivel mondial, deşi aflat
încă sub specia ficţiunii, care aspiră însă prin construcţie şi trimitere la a deveni mai mult decât realitate – mit fondator al
unor noi mentalităţi şi concepţii religioase. Diferenţa dintre gnoza lui Brown şi celelalte cărţi este aceea existentă între
Capitalul lui Marx şi Mein Kampf a lui Hitler.

„În intenţia producătorilor şi a beneficiarilor lor, miturile gnostice au un conţinut ştiinţific” (Culianu, 17) deşi, dincolo de o
logică bolnavă evidenţiată cu ostentaţie, cunoaşterea gnosticilor are mai mult un caracter iraţional, ţinând de experienţa
iluminării interioare pe calea iniţierilor ezoterice (dicţionar). [(acest text poate fi introdus ca un titlu dar în fapt ca un fel de
concluzie)]

Atât în Îngeri şi Demoni, cât şi în Codul lui Da Vinci, ştiinţa este afirmată ca o autentică religie aflată de secole în opoziţie
cu creştinismul. Dar la Brown ştiinţa nu este proiectată în lumina religiosului doar pentru ca omul să-şi facă din
obiectivitatea ştiinţifică o certitudine cu caracter religios, ci şi pentru că ştiinţa la care face referinţă are pretenţia că te poate
conduce la adevăr, la adevărul adevăratei credinţe ocultată, după Brown, secole la rândul de creştinism. Această ştiinţă este
aceea proclamată în toate textele iluminaţilor, o ştiinţă primită prin inspiraţie şi transmisă din generaţie în generaţie prin
intermediul societăţilor secrete. Este aceeaşi cu cea pe care ne-o propun mişcările new-age-iste, o ştiinţă de sinteză în care
magia, doctrinele orientale şi ocultismul joacă un rol esenţial; gnoza de la Princeton sau noua gnoză franceză nu fac decât
să o popularizeze.

Prin urmare, obiectivitatea ştiinţifică nu este decât unul dintre mijloacele persuasive ale celor care vor să-şi impună
propriile credinţe şi care instrumentează, desigur ştiinţa de popularizare, alta bineînţeles, decât ştiinţa fundamentală. Nu ne
este teamă că savanţii de la Centrul European de Cercetări Nucleare (CERN) vor descoperi particula lui Dumnezeu, cum,
altminteri, nu a fost demonstrat nici evoluţionismul. Problema este tocmai aceea că, prin scenarii hipermediatice, iluminaţii
zilelor noastre îşi pot impune gnoza proprie, aşa cum a fost impus şi evoluţionismul în conştiinţa publică. Şi tot aşa precum
s-a întâmplat anul trecut cu evoluţionismul, Comunitatea Europeană, printr-o nouă directivă, va impune ca teoria apariţiei
lumii în urma unui Big Bang la care Dumnezeu nu are nici un amestec, să fie predată în toate şcolile, ca fiind demonstrată
ştiinţific, deşi lucrurile stau tocmai invers. Cine va putea şti ce s-a petrecut cu adevărat cu particulele fugărite la viteze
luminice în acceleratorul de la CERN?

Însuşi termenul de particula lui Dumnezeu presupune strecurarea în mentalul colectiv a unei concepţii gnostice privind
crearea lumii. Căci dacă Dumnezeu a avut nevoie de o particulă anume ca să creeze lumea, atunci puterea Sa este limitată şi
nu mai este atotputernic şi atotţiitor. Aceasta în cazul în care nu se presupune direct că lumea a apărut în urma unor procese
naturale, iar Dumnezeu, dacă gnoza îi mai rezervă un loc, este proiectat într-o maiestate impersonală mai mult cu caracter
teoretic. Prin urmare, rolul particulei lui Dumnezeu este acela de a-i lua locul lui Dumnezeu în conştiinţa mulţimii.

Gnosticismul operează o completă răsturnare a datelor referatului biblic pentru a ajunge, în final, să numească pe diavoli cu
numele pe care le avea Dumnezeu în Vechiul Testament, iar pe Dumnezeu îl identifică ori cu o prezenţă impersonală, ori cu
însăşi persoana diavolului, uneori numit Lucifer.

Nu am fi acordat atâta atenţie ereziei la care ne conduce cartea Îngeri şi Demoni şi virusul mediatic cu potenţial
psihopatologic care s-a propagat în toată lumea cu ocazia inaugurării Centrului European de Cercetări Nucleare de la
Geneva (CERN) dacă o coincidenţă extraordinară nu ne-ar fi sărit în ochi: tunelul de accelerare al particulelor cu diametrul
de 27 de km uneşte ca un inel CERN-ul de Muntele Sion aflat în nordul Franţei. Cât de întâmplător este faptul că acest inel
fizic la construcţia căruia s-a lucrat câteva zeci de ani prin eforturile conjugate ale ţărilor Europei şi ale SUA uneşte fizic
două geografii simbol pentru gnoza descrisă de romanele lui Dan Brown? Căci dacă în CERN îşi află centrul gnoza din
Îngeri şi Demoni, cea a întemeierii ştiinţifice a apariţiei lumii prin intermediul unui fenomen fizic, Muntele Sion este
centrul „spiritual” al gnozei dezvoltate în cartea Codul lui Da Vinci, doctrină întemeiată pe mitologia lojei masonice Prioria
Sionului. Să fie oare un semn al lui Dumnezeu manifestat în chipul unei pure coincidenţe sau avem de-a face cu o
„întâmplare” proiectată cu multe zeci de ani în urmă?

Cele două centre, sugerate în cărţile lui Brown a fi noile temple ale umanităţii, constituie împreună altarele la care este
chemată să se închine omenirea. CERN-ul sau templul ştiinţei şi Muntele Sion, NU Muntele care simbolizează casa
Domnului – inima creştinului în literatura isihastă –, ci, în chip răsturnat, centrul religiei iluminaţilor, cei care deţin secretul
adevăratei religii. Altminteri, într-o secvenţă tipic gnostică, Codul lui Da Vinci nu este decât codul răsturnării anti-hristice a
sensurilor, al blasfemiatoarei identificări a Fiului lui Dumnezeu cu un om obişnuit pentru a fi proclamată, în schimb, religia
omului care se crede dumnezeu sau care şi-a făcut dumnezeu din zeiţa voluptăţii lascive şi cult din împreunarea sexuală cu
caracter orgiastic. Dar despre aceste lucruri şi despre motivul pentru care gnoza în discuţie a fost aleasă ca mit fondator
pentru religiozitatea omului modern, vom vorbi într-un număr viitor.