(capitolul I/1 din bibliogrsfie)

ACTUL JURIDIC CIVIL

CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Conditiile (elementele) actului juridic civil:

- capacitatea de a încheia actul juridic civil;
- consimtământul;
- cauza (scopul) actului juridic civil.

Generalităţi
1. Definiţie
Prin condiţiile de valabilitate a actului juridic civil se înţeleg
componentele structurale, adică elementele constitutive ale
acestuia.
Art.948 Cod civil enumeră, sub denumirea de „condiţii
esenţiale pentru validitatea convenţiilor”, componentele
structurale ale oricărui act juridic, arătând că acestea
constau în:
• capacitatea de a contracta;
• consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
• un obiect determinat;
• cauză licită.
Aceste componente sau elemente sunt necesare pentru ca
actul juridic civil să fie valabil şi, pe cale de consecinţă, să
producă efecte juridice.
În literatura de specialitate, precum şi în legislaţie se
folosesc diferite expresii pentru a desemna condiţiile actului
juridic. Menţionăm unele dintre aceste formulări:
„elementele actului juridic”,
„elementele esenţiale ale oricărui act juridic”
„condiţii devalabilitate a actului juridic”,
„condiţiile de eficacitate (în sens restrâns) a actului
juridic”
„condiţiile de fond” şi „condiţiile de formă”,
„elementele esenţiale”.
Aşadar, cu acelaşi înţeles se folosesc termenii condiţie şi
elemente.

1
În ce ne priveşte, optăm – alături de alţi autori – pentru
denumirea tradiţională, consacrată, de altfel, de legislaţia
noastră; astfel, art.948 Cod civil foloseşte expresia :
„condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii”,
iar în Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept
internaţional privat sunt întrebuinţate constant expresiile:
condiţii de fond şi condiţii de formă.

2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Condiţiile actului juridic se clasifică după anumite criterii.
Astfel, în funcţie de aspectul la care se referă, distingem:
condiţii de fond şi
condiţii de formă.
Primele privesc conţinutul actului juridic, iar cele de-al doilea
privesc forma care îmbracă conţinutul respectiv.
• Sunt condiţii de fond cele prevăzute de art.948 Cod civil,
respectiv, -consimţământul,
-capacitatea,
-obiectul şi
-cauza.
• Sunt condiţii de formă cele care privesc:
-manifestarea de voinţă atunci când aceasta este cerută ad
validitatem;
-concretizarea manifestării de voinţă în anumite instrumente
de probaţiune;
-îndeplinirea anumitor formalităţi cerute de lege pentru a
face actul juridic civil opozabil terţilor.
• În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor,
condiţiile actului juridic pot fi: condiţii esenţiale şi condiţii
neesenţiale.
• Sunt condiţii esenţiale acelea care, dacă nu sunt
îndeplinite, fac ca actul juridic civil să nu fie valabil încheiat,
respectiv, cele prevăzute de art.948 Cod civil :
- capacitatea,
-consimţământul,
-obiectul,
-cauza.

2
La acestea se mai adaugă: forma cerută ad solemnitatem,
în cazul actelor solemne, autorizaţia administrativă
prealabilă pentru încheierea anumitor acte juridice.
• Sunt condiţii neesenţiale acele condiţii care pot fi prezente
ori pot lipsi, fără să afecteze valabilitatea actului juridic civil.
În funcţie de sancţiunea nerespectării, distingem:
-condiţii de validitate şi
-condiţii de eficacitate.
Condiţiile de validitate sunt acele condiţii a căror
nerespectare este sancţionată cu nulitatea actului juridic
civil, iar condiţiile de eficacitate sunt acelea a căror
nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte
sancţiuni, ca, de exemplu, inopozabilitatea faţă de terţi.
Top of the Document
Capacitatea de a încheia actul juridic civil
1. Noţiune. Reglementare
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este condiţia de
fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile,
prin încheierea de acte de drept civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile constituie o
parte a capacităţii de folosinţă a persoanei – fizice sau
juridice – şi apare ca o premisă a capacităţii de exerciţiu a
acesteia, cealaltă premisă fiind discernământul juridic.
Capacitatea de a încheia acte juridice este reglementată în
mai multe acte normative, ca, de exemplu, în Codul civil,
Decretul
nr.31/1954, Codul Familiei etc.
Astfel, în afară de art.943 Cod civil, care se referă la
capacitate,
consimţământ, obiect, cauză, mai enunţăm art.949 Cod civil,
potrivit căruia „poate contracta orice persoană ce nu este
declarată
necapabilă de lege”, precum şi art.950 Cod civil, potrivit
căruia „necapabili de a contracta sunt: minorii, interzişii şi
toţi
acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
Art.807 prevede:

3
„Minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai
pentru
jumătate din bunurile de care, după lege, poate dispune
majorele”,
iar art.808 stabileşte:
„Este capabil de a primi prin donaţiune între vii oricine este
conceput în momentul donaţiunii”.
La art.856 Cod civil este prevăzut principiul potrivit căruia
„orice persoană
este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de
lege”.
Art.1306 Cod civil dispune: „Pot cumpăra şi vinde toţi cei
cărora
nu le este oprit prin lege”.
De reţinut este faptul că:
- regula reprezintă capacitatea de a face acte juridice
civile, --------------incapacităţile constituind excepţiile de
la această regulă.
Capacitatea civilă nu trebuie confundată cu discernământul,
deoarece capacitatea este o stare de drept, pe când
discernământul este o stare de fapt a cărei existenţă poate fi
dovedită, tot astfel cum lipsa discernământului poate fi
dovedită chiar la persoane majore.
De asemenea, incapacitatea – ca excepţie de la regula
capacităţii – nu trebuie confundată cu inalienabilitatea sau
cu indisponibilizarea unor bunuri, căci incapacitatea este o
calitate a persoanei ca subiect de drept, calitate care o
împiedică să încheie orice acte juridice civile, în timp ce
inalienabilitatea sau indisponibilizarea se referă la bunuri, în
sensul că numai bunul sau bunurile respective nu pot fi
înstrăinate chiar dacă titularul dreptului de proprietate
asupra lor este pe deplin capabil şi poate încheia orice alte
acte juridice şi înstrăina orice alte bunuri ce-i aparţin.
Deosebirea prezintă importanţă juridică sub aspectul
consecinţelor
care decurg din corecta caracterizare a situaţiei de fapt:
- încheierea actului juridic civil de către un incapabil atrage
sancţiunea nulităţii relative, pe când

4
-înstrăinarea unui bun inalienabil atrage sancţiunea nulităţii
absolute;
- capacitatea de a încheia actul juridic civil trebuie să existe
în momentul încheierii acestuia, respectiv, în momentul
exprimării consimţământului părţii respective.
Top of the Document

Consimţământul
1. Noţiune
Consimţământul, fiind una din condiţiile de fond ale actului
juridic civil, constă în manifestarea hotărârii de a încheia
actul juridic civil.
Sub aspect terminologic, consimţământul are două sensuri:
• consimţământul în sens restrâns, adică manifestarea
unilaterală de voinţă la încheierea actului juridic civil; în
cazul actelor unilaterale, voinţa unilaterală este voinţa
manifestată de autor, pe când în cazul actelor bi ori
multilaterale avem de-a face cu voinţa fiecăreia dintre părţi;
• consimţământul în sens larg, adică acordul de voinţă al
părţilor în actele bilaterale.
1.1. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică
Actul juridic civil constă în manifestarea de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice.
Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere
psihologic, cât şi din punct de vedere juridic. Sub aspect
juridic, voinţa este complexă, deoarece în structura ei intră
două elemente:
consimţământul şi cauza sau scopul. Prin urmare,
corelaţia dintre
consimţământ şi voinţa juridică este de tipul parte-întreg.
1.2. Formarea şi principiile voinţei juridice
Principiile voinţei juridice.
Două sunt principiile care cârmuiesc voinţa juridică, şi
anume:
• principiul libertăţii actelor juridice civile (principiul
autonomiei de voinţă);
• principiul voinţei reale (principiul voinţei interne).
a) Principiul libertăţii actelor juridice civile

5
Potrivit acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere
să încheie convenţii sau să facă acte unilaterale, cu
respectarea legii şi a bunelor moravuri. Astfel, în art.969
alin.1 Cod civil, se prevede: „Convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante”, iar art.5 din
acelaşi cod stabileşte: „Nu se poate deroga prin convenţii
sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea
publică şi bunele moravuri”.
Din cuprinsul textelor de lege menţionate rezultă conţinutul
principiului libertăţii actelor juridice, în sensul că, dacă se
respectă legea şi morala, subiectele de drept civil pot să
încheie orice convenţii şi să facă acte unilaterale.
Conţinutul acestui principiu poate fi exprimat în următoarele
idei:
• subiectele de drept civil sunt libere să încheie, cu
respectarea legii şi a moralei, orice act juridic civil;
• părţile pot, în mod liber, prin acordul lor, să modifice sau
să pună capăt actului juridic civil pe care l-au încheiat.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt
următoarele: normele juridice imperative; regulile de
convieţuire socială; ordinea politică, economică şi socială.
În cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea
acestor limite, el este sancţionat cu nulitatea.
b) Principiul voinţei reale
Aşa cum am precizat, voinţa juridică este alcătuită din
elementul psihologic (voinţa internă) şi elementul social
(voinţa declarată sau exteriorizată).
De regulă, între cele două elemente există o deplină
concordanţă. Prin excepţie, apar situaţii în care o asemenea
concordanţă lipseşte, ceea ce ridică problema stabilirii
priorităţii uneia dintre cele două voinţe – internă, respectiv,
declarată.
Cu privire la soluţionarea problemei apărute există două
concepţii: concepţia subiectivă, potrivit căreia trebuie să
acordăm prioritate voinţei interne (reale), şi concepţia
obiectivă, potrivit căreia trebuie acordată prioritate voinţei
declarate.
1.3. Condiţiile de valabilitate a consimţământului

6
Prin consimţământ se înţelege manifestarea hotărârii de a
încheia un act juridic civil. El este o condiţie de fond,
esenţială şi generală a actului juridic civil.
Termenul consimţământ are două sensuri:
Într-un prim sens, prin consimţământ se înţelege
manifestarea unilaterală de voinţă, respectiv, voinţa
exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau a uneia
dintre părţile actului juridic bilateral sau multilateral. Acest
sens este folosit de art.953 Cod civil, potrivit căruia
„consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare,
smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.
În cel de-al doilea sens, prin consimţământ se înţelege
acordul de voinţă în actele juridice bilaterale sau
multilaterale.
Acest sens este avut în vedere de art.969 alin.2 Cod civil,
potrivit căruia convenţiile „se pot revoca prin
consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.
Pentru a fi valabil şi a produce efecte juridice,
consimţământul
trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
• să provină de la o persoană cu discernământ;
• să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
• să fie exteriorizat;
• să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Consimţământul să provină de la o persoană cu

discernământ.
Pentru a produce efecte juridice, trebuie ca autorul
manifestării de voinţă să poată aprecia, să aibă puterea de a
discerne cu privire la consecinţele juridice ale manifestării
sale de voinţă.
Cerinţa prezenţei capacităţii de exerciţiu nu se confundă cu
condiţia de valabilitate a consimţământului. Capacitatea de
exerciţiu este o stare de drept, pe când prezenţa ori lipsa
discernământului este o stare de fapt.
Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt
prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia
acte juridice civile. Cazurile în care legea prezumă anumite
persoane ca lipsite de discernământ sunt cunoscute sub

7
denumirea de incapacităţi legale. Astfel, minorul sub 14 ani
şi cel pus sub interdicţie judecătorească sunt consideraţi că
nu-şi pot reprezenta cu exactitate consecinţele juridice ale
actelor juridice pe care ar urma să le încheie. Minorul între
14 şi 18 ani este considerat a avea discernământ juridic în
curs de formare.
Există situaţii în care persoanele cu deplină capacitate de
exerciţiu se pot găsi, temporar, în situaţii în care le lipseşte
discernământul necesar, ca, de pildă, cazurile de beţie,
hipnoză, somnambulism, mânie puternică – numite
incapacităţi naturale
Astfel, un testament poate fi anulat dacă se dovedeşte în
mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului în
momentul întocmirii testamentului, ţinând seama că, în
conformitate cu prevederile art.856 Cod civil, „orice
persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este
oprită de lege, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea
fiind excepţia”.

Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce

efecte juridice. Această condiţie decurge din esenţa actului
juridic, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia
de a produce efecte juridice, deci cu intenţia de a da
naştere, modifica sau stinge raporturi juridice.
Se consideră că lipseşte intenţia de a produce efecte juridice
în următoarele situaţii:
• când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută din prietenie
sau pură complezenţă;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă
mintală, cunoscută de destinatarul acesteia;
• când manifestarea de voinţă a fost făcută sub o condiţie
pur potestativă din partea celui care se obligă – art.1010 Cod
civil;
• când manifestarea de voinţă este foarte vagă.

Consimţământul trebuie să fie exteriorizat. Pentru a putea

produce efecte juridice civile, voinţa trebuie exteriorizată.

8
Voinţa internă neexteriorizată nu produce efecte juridice.
Aceasta nu are cum să fie cunoscută de alte persoane.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este
principiul consensualismului, adică părţile sunt libere să
aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. De la acest
principiu există şi excepţii, constând în necesitatea ca
manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială, cum
este cazul actelor solemne sau formale.
Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ atunci când:
• legea prevede acest lucru în mod expres, ca, de exemplu,
art.1437 Cod civil, potrivit căruia „după expirarea termenului
stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne
şi e lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca
reînnoită, efectele ei se reglează după dispoziţiile articolului
relativ la locaţiunea fără termen”;
• prin voinţa expresă a părţilor se atribuie tăcerii o anumită
semnificaţie juridică, în semn de consimţământ;
• în materie de ofertă – acceptare, se apreciază că tăcerea la
o ofertă făcută exclusiv în favoarea destinatarului ei
valorează acceptare – potrivit art.1138 Cod civil în materia
remiterii de datorie;
• când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit
obiceiului.

Consimţământul trebuie să nu fie alterat prin vicii de

consimţământ. Legea civilă cere ca formarea voinţei să fie
liberă, neinfluenţată, nealterată prin ceea ce numim vicii de
consimţământ sau vicii ale voinţei.

Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul (sau viclenia),

violenţa şi leziunea.

2. Viciile de consimţământ
2.1. Eroarea
2.1.1. Definiţie
Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a realităţii la
încheierea unui act juridic civil248. Art.953 Cod civil prevede:
„Consimţământul nu este valabil când este dat prin
eroare...”, iar art.954 Cod civil prevede: „Eroarea nu produce

9
nulitate decât când cade asupra ubstanţei obiectului
convenţiei”.
2.1.2. Clasificare
În funcţie de gravitatea şi efectele pe care le produce,
eroarea poate fi:
-eroare-obstacol,
-eroare-viciu de consimţământ
-şi eroare-indiferentă.
• Eroarea-obstacol este acea falsă reprezentare a realităţii
care împiedică formarea actului juridic civil. Ea este
cunoscută şi sub numele de eroare distructivă de voinţă249.
Eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii. Ea poate
cădea asupra naturii actului ce se încheie, când o parte
crede că încheie un anumit act juridic civil (contract de
vânzare-cumpărare, în loc de vânzare cu clauză de
întreţinere).
Falsa reprezentare a realităţii poate cădea asupra identităţii
obiectului, când o parte crede că tratează cu privire la un
anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere alt bun (de
exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar
cealaltă parte acceptă, crezând că este vorba de un imobil
situat în Cluj-Napoca).
• Eroarea-viciu de consimţământ este falsa reprezentare a
realităţii ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale
obiectului actului, fie asupra persoanei contractante. Această
eroare, numită şi eroare gravă250, nu este distructivă de
voinţă, în sensul că ea nu înlătură consimţământul, ci doar îl
viciază.
Eroarea substanţei obiectului actului juridic constituie viciu
de onsimţământ numai când se referă la calităţile
substanţiale ale obiectului, deoarece partea care a încheiat
actul juridic şi-a manifestat voinţa numai în considerarea
acestor calităţi, pe care în mod eronat le-a crezut adevărate.
În acest sens, art.954 alin.1 Cod civil precizează: „Eroarea nu
produce nulitate decât atunci
când cade asupra substanţei obiectului convenţiei”.
• Eroarea-indiferentă este falsa reprezentare a unor
împrejurări care sunt însă mai puţin importante la încheierea
actului juridic civil (de exemplu, eroarea asupra stării civile a

10
cumpărătorului, eroarea asupra solvabilităţii contractantului
etc.).
Sancţiunea care intervine în cazul erorii-obstacol este
nulitatea absolută a actului juridic civil, deoarece în acest
caz nu s-a format acordul de voinţă. Eroarea – viciu de
consimţământ atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.
Eroarea – indiferentă poate atrage o diminuare valorică a
prestaţiei, dar poate rămâne şi fără nici o consecinţă juridică.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este
de două feluri: eroare de fapt şi eroare de drept.
Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unor situaţii
faptice, în momentul încheierii actului juridic civil, situaţii
care privesc obiectul actului, valoarea sau contractantul.
Eroarea de drept constă în falsa reprezentare a existenţei
sau în cunoaşterea inexactă a conţinutului unui act normativ
sau a unei norme juridice.

2.2. Dolul
2.2.1. Definiţie şi reglementare
Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în
inducerea în eroare a unei persoane prin utilizarea de
mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să
încheie un act juridic civil.
Cu alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (spre
deosebire de eroarea propriu-zisă, care are un caracter
spontan).
În afară de art.953 Cod civil, care prevede: „Consimţământul
nu este valabil când este .... surprins prin dol”, Codul civil
consacră dolul în art.960, care prevede: „Dolul este o cauză
de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate
de una din părţi sunt astfel încât este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se
presupune”.
2.2.2. Clasificare
În funcţie de natura elementelor asupra cărora poartă,
distingem: dolul principal şi dolul incidental.
• Dolul principal este acela care cade asupra unor elemente
importante, determinante la încheierea actului juridic civil.
Acest dol atrage anularea actului.

11
• Dolul incidental (dolul incident, secundar, accesoriu) este
acela care cade asupra unor împrejurări nedeterminante
pentru încheierea actului juridic civil. Acesta nu atrage
anularea actului, ci dă dreptul doar la o acţiune în
despăgubire pentru eventualele diferenţe de preţ.
2.2.3. Structura dolului
Dolul este alcătuit din două elemente255: elementul obiectiv
şi elementul subiectiv.
Elementul obiectiv sau material constă în utilizarea de
mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive,
frauduloase) pentru a induce în eroare.
Elementul subiectiv, intenţionat constă în intenţia de a
induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie
un act juridic civil.
2.2.4. Condiţii
Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să
îndeplinească două condiţii cumulative: să fie determinant
pentru încheierea actului juridic civil; să provină de la
cealaltă parte.
• Dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic
civil constă în cerinţa ca dolul să privească elemente
hotărâtoare pentru încheierea actului, în sensul că, dacă
partea aflată în eroarea provocată ar fi cunoscut adevărul,
nu ar fi încheiat acel act juridic. Aprecierea dolului – viciu de
consimţământ se face subiectiv, de la caz la caz, în mod
concret, avându-se în vedere şi
pregătirea şi experienţa de viaţă a victimei dolului.
• Dolul să emane de la cealaltă parte se deduce din art.960
alin.1 Cod civil („mijloacele viclene întrebuinţate de una din
părţi...”). Această cerinţă este aplicabilă atât actelor juridice
bilaterale – cazul în care se vorbeşte de „cealaltă parte” –,
cât şi în cazul actelor unilaterale, cum este cazul
testamentului, care este act juridic unilateral. Asemenea
erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe
pentru fiecare parte a actului
juridic bilateral. Dacă ar exista reciprocitate de dol, atunci
fiecare parte ar avea dreptul să ceară anularea actului
pentru dolul a cărui victimă este.
2.2.5. Proba dolului

12
Aşa cum rezultă din art.960 alin.2 Cod civil, dolul nu se
presupune; partea care invocă existenţa dolului pentru
pronunţarea nulităţii actului juridic civil trebuie să facă
dovada existenţei acestuia. Fiind un fapt juridic – stricto
sensu –, proba se poate face cu orice mijloc de probă admis
de lege. Dovada
dolului este mai uşor de făcut, comparativ cu eroarea,
datorită elementului său material.
Dolul, fiind viciu de consimţământ, este sancţionat cu
nulitatea relativă a actului juridic civil. Fiind totodată un
delict civil, dolul dă dreptul la o acţiune în despăgubire în
condiţiile art.998 Cod civil.
2.3. Violenţa
2.3.1. Definiţie şi reglementare
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i
provoace o temere ce o determină să încheie un act juridic,
pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Codul civil reglementează violenţa ca viciu de consimţământ
în art.955 – 958. Astfel, art.956 Cod civil stabileşte:
„Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a
contracta, i s-a insuflat temerea, rezonabilă după dânsa, că
va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi
prezent”;
art.957 dispune: „Violenţa este cauză de nulitate şi când s-a
exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi
ascendenţilor”; art.958 stabileşte că „simpla temere
reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia”;
art.959 prevede: „Convenţia nu poate fi atacată pentru
cauză de violenţă dacă, după încetarea violenţei, convenţia
s-a aprobat expres sau tacit sau
dacă a trecut timpul defipt de lege pentru restituţiune”.
2.3.2. Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, avem violenţă fizică
şi violenţă morală.
• Violenţa fizică există atunci când ameninţarea cu răul
priveşte integritatea fizică ori bunurile persoanei, victima
ajungând în situaţia de a servi ca un simplu instrument în
încheierea actului juridic civil; de exemplu, forţarea mâinii

13
unei persoane de a semna un înscris ce constată un act
juridic. O asemenea ameninţare este mai mult decât un viciu
de consimţământ, în
sensul că aceasta are ca efect lipsa consimţământului.
• Violenţa morală sau psihică este tot o ameninţare cu un
rău, care priveşte onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei, de natură să-i provoace acesteia o traumă care o
determină să încheie un act juridic civil.
După caracterul ameninţării, deosebim: violenţă legitimă şi
violenţă nelegitimă.
• Violenţa legitimă sau justă este aceea făcută în exercitarea
unui drept subiectiv. O asemenea ameninţare nu este viciu
de consimţământ. De exemplu, creditorul îl ameninţă pe
debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de
bunăvoie obligaţia.
• Violenţa nelegitimă sau injustă este acea ameninţare care
nu este bazată pe un drept subiectiv. Aceasta atrage
anulabilitatea actului juridic.
2.3.4. Condiţiile violenţei
Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ,
trebuie întrunite cumulativ două condiţii260: să fie
determinantă pentru încheierea actului juridic civil şi să fie
injustă (nelegitimă).
• Condiţia să fie determinantă pentru încheierea actului
juridic civil necesită anumite precizări. Astfel, art.956 Cod
civil precizează că temerea trebuie să fie „raţionabilă cu
dânsa” – după persoana ameninţată –, adică să fie de natură
a determina la încheierea actului juridic. În aprecierea
caracterului determinant, hotărâtor al temerii sale, se ia în
considerare persoana victimă a
violenţei sub aspectul vârstei, forţei, gradului de cultură,
starea psihică, persoana de la care provine violenţa, locul
unde se exercită violenţa, timpul când se exercită violenţa
etc.
• Condiţia să fie injustă (nelegitimă, ilicită), deoarece nu
orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie violenţă – viciu de
consimţământ. Această condiţie este îndeplinită ori de câte
ori actele de violenţă nu sunt făcute în exercitarea unui

14
drept subiectiv şi în limitele legii. Vom fi în prezenţa violenţei
– viciu
de consimţământ, în situaţia în care, deşi se urmăreşte
realizarea unui drept subiectiv (a unui drept de creanţă),
mijloacele folosite în acest scop sunt în afara legii (creditorul
îl ameninţă pe debitor cu moartea).
2.4. Leziunea
2.4.1. Definiţie şi reglementare
Leziunea – viciu de consimţământ constă în prejudiciul
material suferit de una din părţi din cauza disproporţiei
vădite de valoare dintre două prestaţii. Disproporţia de
valoare trebuie să existe chiar în momentul convenţiei.
Printre viciile de consimţământ prevăzute în art. 953 Cod
civil, leziunea nu este trecută. Aceasta este considerată ca
atare în alte reglementări. Astfel, art. 951 Cod civil prevede
că:
„Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de
necapacitate decât în caz de leziune”, iar art. 1165 Cod Civil
precizează: „Majorul nu poate pentru leziune, să exercite
acţiunea în resciziune”.
Art. 1157 Cod civil prevede că „Minorul poate exercita
acţiunea în resciziune – anularea unui contract pentru
leziune – pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii”.
Acest articol a fost implicit modificat prin dispoziţiile art. 25
alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 31/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului Familiei şi a Decretului nr. 31/1954
referitor la persoanele fizice şi juridice, text potrivit căruia
„(1) Aplicarea dispoziţiilor
referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge
la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie
singuri, fără încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare,
dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare. (2) Actele
juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit vârsta de
14 ani sunt
anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este leziune”.
2.4.3. Condiţii
Din reglementarea şi definiţia leziunii rezultă că sunt
necesare următoarele condiţii pentru a se putea cere
anularea actului pentru acest viciu de consimţământ:

15
 -leziunea să fie consecinţa directă şi nemijlocită a
actului respectiv (art.1158 Cod civil prevede că, atunci când
leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat,
minorul nu are acţiunea în resciziune);
-leziunea să existe în raport cu momentul încheierii
actului juridic;
-disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie
vădită.
2.5. Comparaţie între viciile de consimţământ
Cele patru vicii de consimţământ examinate prezintă
următoarele
asemănări:
• sancţiunea este aceeaşi: anulabilitatea actului juridic civil;
• viciul de consimţământ trebuie să fie dovedit, acesta nu se
prezumă;
• viciul de consimţământ trebuie să fie determinant pentru
încheierea actului juridic;
• este suficient ca viciul să afecteze consimţământul unei
singure părţi – în actele bilaterale –, nefiind necesar ca viciul
să fie comun.
Între viciile de consimţământ există şi unele deosebiri:
• sub aspectul probei, eroarea este mai greu de dovedit
(deoarece ea constă într-un element subiectiv), în timp ce
dolul, violenţa şi leziunea sunt mai uşor de dovedit prin
faptul că au în structură şi un element obiectiv,
exterior;
• eroarea viciază consimţământul numai când priveşte
calităţile substanţiale ale obiectului sau ale persoanei, pe
când dolul viciază voinţa, indiferent asupra cărui element
determinant poartă eroarea provocată;
• eroarea este aplicabilă atât actelor unilaterale, cât şi
actelor bilaterale, pe când dolul, violenţa şi leziunea privesc,
în principal, actele bilaterale;
• dolul şi violenţa – constituind în sine fapte ilicite – pot
atrage, pe lângă sancţiunea nulităţii relative, şi răspunderea
civilă delictuală, adică obligarea celui vinovat la plata de
despăgubiri.
Top of the Document
Obiectul actului juridic

16
1. Definiţie
Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor
stabilită prin actul juridic, respectiv acţiunile ori inacţiunile la
care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile.
Din cuprinsul definiţiei se poate observa că obiectul actului
juridic civil se identifică cu obiectul raportului juridic civil ce
izvorăşte din actul respectiv.
Obiectul actului juridic civil nu poate fi confundat cu
conţinutul sau efectele actului juridic civil, respectiv, cu
drepturile subiective civile şi obligaţiile născute din actul
juridic.
2. Condiţiile de validitate a obiectului actului juridic
civil
Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii generale
– obiectul să existe;
-să fie în circuitul civil;
-să fie determinat sau determinabil;
-să fie licit şi moral
precum şi anumite condiţii speciale:
-cel ce se obligă să fie titularul dreptului; obiectul să
conste într-un fapt personal al debitorului;
-Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului.
Top of the Document

Cauza (scopul)
1. Definiţie şi reglementare
Cauza sau scopul actului juridic este acea condiţie de fond,
esenţială şi generală, care constă în obiectivul urmărit la
încheierea unui asemenea act.
În art.948 Cod civil se precizează „o cauză licită” ca o
condiţie esenţială, iar art.966 Cod civil menţionează:
„Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau
nelicită, nu poate avea nici un efect”.
Art.967 Cod civil arată că o convenţie este valabilă chiar
dacă nu este expresă cauza acesteia şi, totodată, că, până la
dovada contrară, cauza este prezumată. În art.968 Cod civil
sunt precizate situaţiile în care cauza este considerată

17
nelicită, şi anume, când este prohibită de legi, când este
contrară bunelor moravuri şi ordinii publice.
Ca element esenţial al actului juridic civil, cauza nu se
confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul, fiind
element de sine stătător. Cauza împreună cu
consimţământul formează voinţa juridică, aceasta din urmă
cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat
consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe
care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul
prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv. Cauza nu
se confundă nici cu izvorul efectelor juridice, deoarece s-ar
confunda partea cu întregul.
2. Elementele cauzei
În dreptul nostru civil se admite că există două elemente
care compun cauza actului juridic: scopul imediat şi scopul
mediat.
a) Scopul imediat (direct), numit şi scopul obligaţiei, diferă în
funcţie de categoria de acte juridice civile, fiind identic în
cadrul aceleiaşi categorii:
• în contractele sinalagmatice, scopul imediat constă în
reprezentarea sau prefigurarea mintală a contraprestaţiei; în
această situaţie, reciprocităţii de prestaţii ale părţilor îi
corespunde reciprocitatea de cauze;
• în contractele unilaterale cu titlu gratuit, scopul imediat
constă în intenţia de a gratifica;
• în contractele reale, scopul imediat constă în
reprezentarea remiterii lucrului;
• în contractele aleatorii se consideră că elementul risc
constituie cauza obligaţiilor părţilor.
Scopul imediat este un element abstract şi invariabil în
cadrul unei categorii de acte juridice civile.
b) Scopul mediat (indirect), numit şi scopul actului juridic
civil, constă în motivul determinant al încheierii unui act
juridic civil şi priveşte fie însuşirile contraprestaţiei, fie
anumite calităţi ale celeilalte părţi.
Scopul imediat se caracterizează prin aceea că este
subiectiv şi variabil de la o categorie de acte la altă
categorie şi, chiar în cadrul aceleiaşi categorii, de la un act la
altul. De exemplu, în cazul contractului de vânzare-

18
cumpărare, scopul imediat constă în destinaţia concretă ce
urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv, sumei ce
reprezintă preţul, astfel încât diferă de la
cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă
pentru a o dona cuiva, iar o altă persoană cumpără o casă
pentru a face o investiţie), respectiv, de la vânzător la
vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma
obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, iar o altă
persoană vinde un alt lucru pentru ca din suma obţinută să
plătească o datorie).
3. Condiţiile cauzei
Din reglementările cuprinse în art.5, 966, 968 Cod civil
rezultă că, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să
fie licită, să fie morală.
a) Cauza trebuie să existe. Această cerinţă este prevăzută
de art.966 Cod civil, care dispune că „obligaţia fără cauză ....
un poate avea nici un efect”.
Această condiţie de valabilitate a cauzei este înţeleasă diferit
în literatura de specialitate. Astfel, într-o opinie, se consideră
că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care este, în
esenţă, o eroare asupra cauzei, întrucât orice persoană
conştientă care încheie un act juridic civil urmăreşte un
anumit scop. Într-o altă opinie, se consideră că lipsa cauzei
nu are independenţă conceptuală, ea fiind încorporată în
conceptul de cauză falsă. În ce priveşte scopul imediat,
inexistenţa şi falsitatea cauzei nu se confundă în toate
cazurile, iar în ce priveşte scopul imediat, lipsa acesteia se
reduce la o eroare asupra cauzei.
b) Cauza trebuie să fie reală. Această condiţie a cauzei este
expres prevăzută de art.966 Cod civil: „Obligaţia ... fondată
pe o cauză falsă ...nu poate avea nici un efect”.
Cauza nu este reală, ci falsă, când există eroare asupra
motivului determinant, adică asupra scopului mediat.
Falsitatea cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic282.
De exemplu, o persoană gratifică o altă persoană printr-o
donaţie, crezând că gratificatul îi este o rudă apropiată, ca
mai târziu să descopere că ea nu este nici măcar rudă

19
îndepărtată. Motivul determinant al voinţei sale de a gratifica
l-a constituit calitatea persoanei gratificate.
Deoarece reprezentarea acestei calităţi nu a corespuns
realităţii, există eroare asupra însuşirilor persoanei, iar cauza
este falsă.
c) Cauza să fie licită. Cerinţa este prevăzută de art.966 Cod
civil: „Obligaţia ... nelicită nu poate avea nici un efect” şi de
art.968 Cod civil, care prevede: „Cauza este nelicită când
este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri
şi ordinii publice”.
Din articolul 968 Cod civil rezultă că se declară ilicit actul
juridic civil atât în situaţia în care scopul este prohibit de
lege, cât şi în situaţia când acesta este contrar „bunelor
moravuri” şi „ordinii publice”.
Prin urmare, în actele juridice, cauza este ilicită când vine în
contradicţie cu normele imperative ale legii. Ilicit poate fi
doar scopul mediat.
d) Cauza trebuie să fie morală. Scopul actului juridic civil
este moral atunci când este în concordanţă cu regulile de
convieţuire socială, respectiv cu bunele moravuri.
4. Rolul cauzei
Rolul cauzei actului juridic civil este dat de importanţa
acestei condiţii esenţiale a oricărui astfel de act juridic.
Această importanţă este subliniată de următoarele idei:
• cauza constituie garanţia voinţei libere şi conştiente în
actul juridic civil. Aceasta rezultă din cele două condiţii:
cauza să existe şi cauza să fie reală;
• prin condiţiile cerute de lege – cauza să fie licită şi cauza
să fie morală –, se constituie un instrument eficace de
apărare a ordinii publice, economice şi sociale, precum şi de
asigurare a respectării moralei;
• cauza constituie un criteriu de clasificare a actelor juridice
în acte cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit;
• cauza constituie şi un criteriu de apreciere a valabilităţii
obiectului actului juridic civil.
5. Proba cauzei
Potrivit art.967 alin.1 Cod civil, „Convenţia este valabilă cu
toate că, cauza nu este expresă”, iar potrivit alin.2 din

20
acelaşi text de lege, „cauza este prezumată până la dovada
contrarie”.
Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă două
prezumţii relative:
• prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul
redării ei în înscrisul constatator al actului juridic;
• prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea
nu trebuie dovedită.
Cu privire la mijloacele de probă, acestea pot fi admise
potrivit dreptului comun, deoarece existenţa cauzei poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi
falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei
discernământului, a lipsei unui element esenţial la încheierea
actului juridic ori erorii asupra mobilului determinant.
Imoralitatea şi ilicitatea cauzei
pot fi dovedite cu orice mijloc de probă legală.
Încălcarea cerinţelor legale privitoare la cauză este
sancţionată în mod diferit: ilicitatea sau imoralitatea cauzei,
cu nulitate absolută, iar lipsa de cauză şi cauza falsă, cu
nulitate relativă.
Top of the Document

21