MOTO:

“Constitutiile reprezinta un excelent revelator al diferentelor nationale.

Noi suntem totusi in prezenta unor principii democratice,dar adesea interpretate intr-o
maniera specifica.Constitutiile marturisesc,toate,mersul inainte istoric original al fiecareia
dintre tari.Ele traduc in termeni juridici si institutionali cerintele si valorile nationale.Ele
poarta,in forma si organizarea lor,particularisme vii,mostenite din largi traditii
nationale.”(Henri Oberdorff)

Constituţionalismul. Mişcarea care poartă acest nume a apărut în „Secolul Luminilor”,

propunându-şi să substituie cutumele existente-vagi, imprecise şi care lasă o foarte largă
posibilitate de acţiune discreţionară – constituţiile scrise. Într-adevăr, constituţiile, prin
ele însele – într-un stat de drept, care presupune, între altele, respectarea legalităţii şi a
ordinei de drept, protecţia individului şi a cetăţeanului în raporturile lui cu puterea,
desfăşurarea întregii activităţi statale pe baza şi în limitele stricte ale legii, supremaţia
constituţiei în arhitectura sistemului juridic normativ – sunt sau pot fi un obstacol în calea
arbitrarului, dacă ele exprimă voinţa generală, iar respectul faţă de ele devine o „religie” a
fiecăruia.
Noţiunea clasică de „constituţie” îşi are sorgintea în doctrinele contractului social,
constituţia fiind altceva decât o formă originală de pact social. Istoriceşte,
constituţionalismul reprezintă ofensiva, având ca scop instaurarea separaţiei puterilor – a
funcţiilor fundamentale ale statului – potrivit cu cele consemnate în „contractul social”,
pentru ocrotirea libertăţii individului.
Noţiunea şi esenţa Constituţiei. Accepţiunile termenului „constituţie”. Cuvântul
„constituţie” este întrebuinţat din timpuri foarte vechi şi până în ziua de astăzi în diverse
domenii ale ştiinţei. Conţinutul noţiunii, desemnat prin acest cuvânt nu a fost acelaşi nici
chiar în domeniul dreptului.
Cuvântul „constituţie” provine de la cuvântul latin constitutio care înseamnă „aşezare
cu temei”, „organizare”. Cuvântul este folosit încă din timpul Imperiului Roman şi prin el
erau desemnate legile date de către împărat. Este cunoscută, de pildă, denumirea de
„constituţii imperiale”. Cuvântul apare astfel sinonim cu acela de lege. În ceea ce priveşte
legile de organizare a statului, acestea erau denumite legi fundamentale. Cuvântul
„constituţie” a fost întrebuinţat pentru a desemna legea fundamentală de-abia în secolul al
XVIII-lea, în perioada pregătirii revoluţiei burgheze.
Constituţia se prezintă deci ca un ansamblu de norme de bază prin care clasa
dominantă dă societăţii o anumită formă de organizare şi anume aceea determinată de
modul de producţie dominant.
Constituţia ca lege fundamentală, reprezintă expresia voinţei clasei dominante.
Constituţia, prin urmare, consacră prin norme juridice fundamentale acele rânduieli care
convin intereselor clasei dominante.
Criteriile de definire a Constituţiei. Aserţiunea aproape sentenţioasă că „orice stat
are necesarmente o constituţie”, este un adevăr ce se sprijină pe el însuţi. Într-adevăr,
existenţa statului implică cerinţa indeniabilă a existenţei constituţiei.
Constituţia este aşezământul politic şi juridic fundamental al unui stat. Ea se situează
inevitabil la joncţiunea dreptului cu politicul şi nu poate – se pare – înlătura ambiguitatea
raporturilor întreţinute de aceste două universuri. Rezultă logic, dar şi istoric, două
concepţii asupra constituţiei, relativ independente: concepţia politică sau sociologico-
politică şi concepţia juridică. Fiecare dintre acestea o explică şi o întregeşte pe cealaltă.
În accepţiunea politică constituţia este actul ce realizează sinteza proceselor definitorii
din istoria societăţii respective până la nivelul de civilizaţie şi democraţie la care ea a
ajuns şi, totodată, exprimă un proiect consonant cu aspiraţiile majore ale colectivităţii
constituite în stat.
În accepţie juridică ea este actul prin care se determină statutul puterii în stat, ansamblul
regulilor juridice prin care sunt fixate modalităţile de încredinţare a puterii şi de
exercitare a ei.
Concepţia juridică asupra constituţiei se exprima în două sensuri diferite: în sens material
şi în sens formal.
În sens material, constituţia cuprinde ansamblul regulilor de drept, indiferent de natura şi
forma lor, având ca obiect constituirea, competenţa, funcţionarea şi raporturile
principalelor organe de stat, între ele sau dintre ele şi cetăţeni.
În sens formal sau organic, constituţia este ansamblul regulilor de drept, indiferent de
obiectul lor, elaborate în scris şi sistematic, deci într-o formă distinctă, de către un organ
de stat anume constituit în acest scop (adunarea constituantă) şi urmând o procedură
specifică (adoptarea textului în adunarea constituantei cu o majoritate calificativă, de
două treimi din numărul total al membrilor adunării, sau printr-un referendum). Aceste
elemente de ordin formal conferă constituţiei o mare „rigiditate”, care poate fi tradusă
prin stabilitate.
Cumulând cele două criterii, constituţia poate fi definită ca fiind actul juridic normativ
suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi
exercitarea puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice.
Formele constituţiilor. Regulile, având ca obiect organizarea politică a unui stat,
se pot prezenta în două forme, care, aşa cum va rezulta, nu se exclud reciproc:
reguli cutumiare, alcătuind împreună o „constituţie cutumiară”;
reguli codificate într-un document oficial şi solemn, formând ceea ce numim obişnuit
„constituţie scrisă”.
A. Constituţia cutumiară rezultă din uzanţe, obiceiuri, precedente cu privire la
constituirea, competenţa, funcţionarea organelor puterii, raporturile dintre aceste organe
şi dintre ele şi cetăţeni. Constituţia cutumiară este o constituţie flexibilă, în „continuă
mişcare”, în perpetuă remulare pe relieful societăţii, dar şi imprecisă şi incomodă, căci
este greu de păstrat perioade lungi, sensul originar al cutumei şi este tot atât de greu de
stabilit când anume o cutumă a căzut în desuetudine sau când o nouă cutumă s-a
încetăţenit. Aceleaşi calităţi şi insuficienţe au şi normele constituţionale cutumiare.
Două reguli pot fi fixate cu valori de principii:
a). – cutuma nu poate modifica sau abroga o normă constituţională scrisă, preelaborată şi
riguros fixată, căci, altminteri, ar trebui să admitem un paradox imposibil – sursa
regulilor constituţionale o constituie şi faptele repetate de violare a constituţiei scrise;
b). – cutuma completează constituţia scrisă şi sprijină interpretarea ei adecvată, cu
condiţia însă ca rolul supletiv şi interpretativ al cutumei să se îndeplinească sub semnul
existenţei depline; altminteri, constituţia însăşi oferă pretextul arbitrarului.
 B. Constituţia scrisă îşi propune să substituie unor simple fapte istorice,
incoerente şi disparate, o ordine juridică clară, sistematică, raţională şi voluntară; ea
traduce în fond un voluntarism făcut cu judecată, opus determinismului afectiv care
domină teoriile cutumiare.
Originile noţiunii clasice a constituţiei – ca document scris, oficial, sistematic,
solemn, relativ rigid, clar şi precis, adoptat de regulă cu respectarea unui „ritual”
legislativ distinct, - se află în mişcarea constituţionalistă care a apărut în „Epoca
Luminilor” şi care, cum s-a arătat, şi-a propus să substituie cutumele existente, vagi şi
incerte, constituţiile scrise – instrumente de protecţie în faţa absolutismului şi uneori
chiar a despotismului, dar şi mijloace de educaţie morală şi politică, graţie cărora
individul este ridicat la rangul de cetăţean.
La finele acestei prezentări, două concluzii se impun cu forţa experienţei istorice:
a). – nu există constituţii cutumiare sau constituţii scrise „pure”, ele coexistă şi se
completează reciproc;
b). – constituţia scrisă este de preferat, ea desparte statele civilizate de cele necivilizate.
Procedeele de elaborare şi adoptare a constituţiilor. Deşi metodele întrebuinţate
pentru a se ajunge la o nouă constituţie sunt diverse şi muabile, totuşi, având drept
criteriu doctrina politică încorporată în constituţie, pot fi considerate următoarele forme:
A. Forme monocratice, atunci când organizarea constituţională este expresia
emanaţiei de voinţă a unei singure persoane, monarh sau alt şef de stat. Poate fi vorba :
a). – de o monocraţie sub forma unei monarhii legitime, care implică şi dreptul
monarhului de a organiza puterea într-o constituţie dată, formal, la iniţiativa sa;
b). – de o monocraţie sub forma unei dictaturi de fapt, rezultă dintr-o lovitură de stat sau
chiar o mişcare revoluţionară.
B. Formele democratice, adică formele de esenţă profund populare, precum:
a). – Convenţia, însemnând constituirea unei reprezentanţe special aleasă de popor pentru
a face sau a repudia o constituţie;
b). – constituirea poporului însuşi în instanţă constituţională supremă ceea ce, însă, în
condiţiile contemporane pare a fi aproape irealizabilă, democraţia directă fiind practic
imposibil de înfăptuit;
c). – referendumul constituţional sau democraţia semi - directă, adică îmbinarea
deliberării adunării reprezentative cu o consultare populară, de tipul referendumului,
pentru validarea constituţiei.
C. Formele mixte rezultă din combinarea celor două forme deja descrise:
a). – monocraţie – democraţie, sistem practicat în regimurile politice caracterizate prin
cezarism democratic, unde, graţie unui plebiscit, constituţia dictatorului sau a anturajului
său, supusă „adeziunii” unui „corp electoral sugestionat” şi strict controlat, vrea să pară a
fi emanaţia de voinţă a întregului popor. Plebiscitul nu este, în asemenea condiţii, decât o
formă specifică de „alterare a referendumului”: suveranitatea populară nu este activă, ea
este pasivă; ea nu decide, ci acceptă; ea nu impune, ci i se impune. Plebiscitul constituant
e modul normal de stabilire a constituţiilor autoritare;
b). – monarhie –reprezentativitate, în sensul că legea fundamentală exprimă acordul
formal care intervine între adunare şi monarh, purtând, tocmai de aceasta, denumirea de
„contract” sau „pact”. De regulă, clauzele contractului sunt impuse monarhului.
 Revizuirea constituţiilor. O constituţie îşi afirmă virtuţile nu numai prin forţa ei
intrinsecă de a dura, dar şi prin disponibilitatea ei de a se remula pe relieful facticităţii
sociale, în continuă mişcare.
O constituţie este considerată rigidă sau flexibilă, potrivit cu posibilităţile mai
largi sau mai restrânse de revizuire a ei. Oricât de suple ar fi formele de revizuire, ele nu
pot fi totuşi atât de lesnicioase încât să anuleze supremaţia legii fundamentale faţă de
legea ordinară. Unele limite trebuie impuse „puterii de a revizui”:
Limitarea în timp, cu privire la obiect şi în anumite circumstanţe:
a). – se practică procedeul – considerat de unii doctrinari „prezumţios” – de a interzice
revizuirea constituţiei o perioadă de timp de la data adoptării ei sau, pentru a se ajunge la
acelaşi rezultat – „consolidarea constituţiei” – procedeul desfăşurat lucrărilor de revizuire
pe o perioadă îndelungată;
b). – uneori, constituţiile înseşi precizează care anume „obiecte” („materii” sau prevederi
constituţionale) nu pot fi supuse revizuirii;
c). – deschiderea sau continuarea procedurii de revizuire este interzisă pe durata unor
împrejurări deosebite.
B. Limite rezultate din procedura însăşi de revizuire:
a). – iniţiativa de revizuire aparţine, de regulă, unor subiecte expres arătate: poporului
însuşi, împreună cu reprezentanţii săi; adunările Parlamentului; Guvernul şi Parlamentul;
în condiţiile regimurilor care promovează echilibrul între aceste puteri; puterii executive,
în special în regimurile autoritare;
b). – cât priveşte organul îndreptăţit să dea urmare iniţiativei, acesta poate fi puterea
legiuitoare ordinară, cu o majoritate obişnuită, sau cu majoritate specială, ori, conform
teoriei actului contrar, o Convenţie;
c). – organul îndreptăţit să decidă asupra punctelor de revizuire poate fi Parlamentul,
reunit sau hotărând separat în fiecare cameră, un congres al celor două camere, Convenţia
federală, urmată – în cazul statelor federative – de votul unui număr determinat de state.
uneori – şi absolut îndreptăţit – poporul este chemat să ratifice revizuirea, prin
referendum (de exemplu în Elveţia, în Franţa).