Capitolul I

POPULAŢIILE ORIENTULUI ANTIC

• Odată cu inventarea scrierii,

către anul 3 000 a. Chr., protoistoria
cedează locul istoriei. Obscuritatea
care învăluie trecutul vechilor
populaţii din Orient, cunoscute până
atunci doar prin vestigiile lor
arheologice, începe să se risipească.
• Procesul de sedentarizare, început
în mileniile precedente, era încă
departe de a se fi încheiat. Cele două
imense rezervoare din care nomazii
au exercitat o presiune continuă
asupra civilizaţiilor orientale erau
situate, pe de o parte, în regiunea de
stepă care mărgineşte la vest, la nord
şi la est deşertul syro-arabic, la
frontierele Semilunii Roditoare, iar pe
de alta, în vastele câmpii eurasiatice,
de la nordul Mării Negre, a Mării
Caspice şi a Munţilor Elbruz.
• În zorii istoriei, această opoziţie cu
caracter social-economic coincidea
grosso-modo cu importante deosebiri
etnice. Astfel, nomazii de la marginile
deşertului sirian erau semiţi, în
vreme ce populaţiile sedentarizate
deja din Mesopotamia erau de rase
foarte diferite, dar nu semitice.
Primele conflicte dintre populaţiile
sedentarizate şi cele nomade au luat

8
aspectul înşelător al unor rivalităţi
rasiale, ceea ce a dus la conturarea
unei imagini false care reducea
istoria Vechiului Orient la un şir de
conflicte etnice şi rasiale. Lucrurile
nu vor fi stat aşa, de vreme ce, mai
târziu vedem semiţi deja
sedentarizaţi opunând o rezistenţă
vie împotriva celor de un neam cu ei,
încă nomazi, amotiţi, arameeni etc.,
apoi şi pe aceştia luând, la rândul lor,
armele împotriva altor nomazi.
• Conflictul acesta continuu a jucat
un rol esenţial în politica statelor
orientale. Cu timpul, ameninţărilor
venite din stepele siriene li s-au
adăugat incursiunile devastatoare ale
populaţiilor indo-europene.
o Stabilirea semiţilor şi a indo-
europenilor în preajma unor
rase diferite, a fost urmată de
un îndelungat mixaj etnic.
Adeseori sunt dificil de
identificat structurile etnice ale
uneia sau alteia dintre marile
civilizaţii orientale. Doar datele
lingvistice permit să întrezărim
câteva din aceste elemente. La
începutul mileniului al II-lea a.
Chr., limba sumeriană a fost
înlocuită de cea akkadiană.
Sumerienii n-au fost însă
dislocaţi; dimpotrivă, civilizaţia
cuceritorilor, semiţi orientali, a
suferit o puternică influenţă
9
 sumeriană. Uneori, nici chiar
înlocuirea unei limbi prin alta nu
indică nimic altceva decât
supunerea unui oraş sau a unei
ţări de către o dinastie alogenă.
E.g., în Creta linearul A a cedat
locul, prin sec. XIV a. Chr.,
linearului B al aheenilor.
Această substituire nu
dovedeşte nimic altceva decât
instalarea la Cnossos a unei
dinastii aheene - foarte
„minoizată”, de altfel - care
stăpânea un teritoriu a cărui
populaţie şi civilizaţie au rămas
aproape neschimbate. De obicei
însă, dinastiile alogene adoptau
limba ţării cucerite şi numai
onomastica ne dezvăluie
originea noilor veniţi: şefi arieni
din Imperiul hurit Mitanni,
suverani hurriţi din Noul Imperiu
hittit etc.
• Primele temelii ale civilizaţiei aşa
cum au apărut ele în epoca neolitică
nu pot fi atribuite nici semiţilor şi nici
indo-europenilor. Cele dintâi
comunităţi sedentarizate aparţineau
unor rase diferite. Aceste populaţii
sunt împărţite, în mod convenţional
în două grupuri care nu au decât
avantajul de a putea fi localizate, în
mod foarte aproximativ de altfel,
unul în Asia Occidentală –asianicii,

10
celălalt pe ţărmurile Mediteranei –
mediteraneenii.
• Asianicii. Aceste populaţii, care
descind probabil din vechile culturi
de tip agrar din epoca chalcolitică, au
jucat un rol esenţial în geneza marilor
civilizaţii de tip urban din epoca
bronzului.
• Creatori ai celei mai vechi civilizaţii
urbane în sudul Mesopotamiei,
sumerienii au venit, probabil, din
regiunile septentrionale şi i-au supus
pe indigeni, cărora nu li se cunoaşte
structura etnică (din punct de vedere
cultural ei aparţineau civilizaţiei
Obeid). Sumerienii s-ar fi infiltrat
către mijlocul mileniului al IV-lea a.
Chr., în epoca predinastică, marcată
în civilizaţia mesopotamiană prin
inovaţii de mare importanţă. Pe de
altă parte, dacă admitem că
civilizaţia sumeriană a luat naştere
dintr-un amestec de populaţii
stabilite mai dinainte în sudul
Mesopotamiei şi din alogeni, nu se
poate preciza de unde au venit
aceştia din urmă. Tentativele de a
stabili o conexiune între sumeriană şi
alte limbi aglutinante a căror scriere
a fost descifrată (elamita, hurrita şi
urarteana), nu sunt concludente.
• Protoelamiţii, care au întemeiat în
Elam (sud-vestul Iranului) o civilizaţie
urbană şi au inventat o scriere

11
(protoelemita) încă nedescifrată, sunt
şi mai puţin cunoscuţi. Începând cu
mijlocul mileniului al III-lea a. Chr.
Civilizaţia protoelamită a fost
considerabil influenţată de cea
mesopotamiană. Limba elamită, puţin
cunoscută, vădeşte anumite afinităţi
cu limbile populaţiilor muntene din
Zagros. Mesopotamienii i-au
considerat întotdeauna pe elamiţi,
aceşti vecini apropiaţi, drept străini.
Din mileniul al II-lea şi până în sec.
VII a. Chr., elamiţii au întemeiat la
Susa o serie întreagă de dinastii
puternice.
• În valea fluviului Indus s-a
dezvoltat o a treia civilizaţie de tip
urban, care vădeşte anumite legături
cu culturile de tip agrar din Iran,
Belucistan şi Afganistanul meridional.
Cert este doar faptul că creatorii
civilizaţiei Indusului nu erau arieni.
• Un rol de mare importanţă în
istoria civilizaţiilor orientale l-au
jucat hurriţii, originari, probabil din
nord-vestul Iranului; habitatul lor
primitiv se afla, poate, în
Azerbaidjan. Limba hurrită, de tip
aglutinant, nu are afinităţi cu nici o
limbă cunoscută, cu excepţia
urarteenei şi a unor limbi caucaziene
actuale. Către finele mileniului al III-
lea a. Chr. şi începutul celui următor,
onomastica atestă prezenţa hurriţilor

12
nu numai în Mesopotamia
septentrională şi în nordul Syriei, dar
şi pe litoralul siro-palestinian şi în
Anatolia. Hurriţii au jucat un rol
esenţial în dezvoltarea tehnicilor
metalurgice. În munţii din nord-vestul
Iranului şi în cei ai Armeniei au luat
naştere diferite principate hurrite în
mileniul al II-lea a. Chr., în timp ce în
nordul Syriei, în bazinul Haburului
(Hanigalbat) s-a constituit, cu puţin
înainte de a. 1500 a. Chr., Imperiul
hurrit Mitanni care, vreme de două
secole, n-a avut ca rival, în Orient,
decât imperiul faraonilor. În Imperiul
Mitanni, ai cărui suverani erau de
origine ariană, huriţii constituiau
elementul demografic cel mai
important. După distrugerea
Imperiului mitannian (1375/1370 a.
Chr.) de către regele asirian
Suppiluliuma I, bazinul Haburului a
devenit miza rivalităţii asiro-hittite,
iar populaţia hurrită a fost, în mai
multe rânduri, victima masacrelor şi a
deportărilor întreprinse de asirieni.
Totuşi, hurriţii au jucat un rol politic
important în Noul Imperiu hittit, când
însăşi dinastia de la Hattuşaş pare a
fi fost de origine hurrită. După finele
mileniului al II-lea a. Chr. hurriţii
dispar de pe scena politică a
Orientului Apropiat. Este posibil ca
urarteenii şi maneenii să fie urmaşii

13
populaţiilor hurite care au rămas în
preajma habitatului lor originar.
• Coborând din Munţii Zagros,
kassiţii s-au infiltrat treptat, în
mileniul al II-lea a. Chr., în
Mesopotamia centrală unde au fost
destul de rapid asimilaţi de către
babilonieni. În Mesopotamia kassiţii
au adoptat limba akkadiană. După
raidul devastator al hittiţilor din 1594
a. Chr., kassiţii au reuşit să pună
mâna pe putere în Babilon. Dinastia
kassită a stăpânit Babilonul timp de
patru secole, până în momentul
cuceririi elamite (1160 a. Chr.).
• Mediteraneenii. Vechile populaţii
mediteraneene (preindo-europene)
sunt şi mai puţin cunoscute decât
cele asiatice. E.g., populaţia indigenă
a Syriei şi a Palestinei, care a fost
copleşită încă din mileniul al III-lea a.
Chr. de valul semitic, n-a lăsat nici o
urmă despre limba ei, rămânând total
necunoscută.
• În Anatolia, limba hatti (protohatti)
corespunde unui stadiu al populării
anterior penetraţiei indo-europene.
Între Anatolia şi lumea egeeană
există evidente afinităţi atât în epoca
neolitică/chalcolitică, cât şi în prima
epocă a bronzului. Aceste asemănări
s-ar explica prin înrudirea dintre
populaţii. Un anumit număr de
cuvinte (a căror rădăcină se termină

14
în ss, în nth sau în and şi care, în
Grecia, nu sunt în mod cert de origine
elenică: de pildă Parnassos,
Corinthos etc.) par a aparţine unui
vechi fond comun mediteranean, i.e.
preindo-european. Alţi savanţi văd în
asemenea analogii vestigiile unei
invazii a luwiţilor, populaţie indo-
europeană despre care se ştie doar
că s-a stabilit în Anatolia înaintea
hittiţilor. Studii mai recente au ajuns
la concluzia că ambele ipoteze se
întemeiază pe existenţa unui
amalgam de formaţii lingvistice
foarte diferite, indo-europene cea
mai mare parte dintre ele, dar de
origini şi la date foarte diverse.
• Semiţii. Habitatul originar al
acestui compact şi totuşi eterogen
grup etnic pare să se fi limitat la
Peninsula Arabică şi periferia
deşertului siro-arabic. Numele
semiţilor îşi are originea în Biblie şi
anume în capitolul X din Facerea.
Acolo se explică gradul de rudenie al
acestor populaţii făcându-le să derive
din străbuni comuni; astfel, urmaşi ai
lui Sem sunt: Aram, Asur şi Eber,
adică arameii, asirienii şi evreii. Către
începutul mileniului III a. Chr. se
conturaseră deja două grupe
distincte: semiţii orientali şi semiţii
occidentali.

15
• Semiţii orientali (akkadienii) au
cucerit Mesopotamia centrală şi
septentrională. Civilizaţia lor a suferit
o puternică influenţă sumeriană,
ajungându-se astfel la sinteza
sumero-akadiană. Către 2340 a. Chr.,
sub Sargon I, akkadienii au întemeiat
un vast dar efemer imperiu semitic.
Limba akkadiană avea să înlocuiască
treptat sumeriana, înainte de a
deveni, în mileniul II a. Chr., limba
diplomatică a cancelariilor orientale.
Asiriana şi babiloniana nu sunt decât
variante ale akkadienei.
• Amoriţii (martu în textele
akkadiene) –populaţie vest-semitică,
înrudită cu cananeenii- s-au stabilit
în decursul mileniului III a. Chr. în
Syria şi în Palestina unde, către a.
2300 a. Chr. au distrus civilizaţiile
urbane ale primei epoci a bronzului.
La începutul mileniului II a. Chr,
semitizarea ariei siro-palestiniene
apare ca totală şi definitivă. Semiţii
din Syria şi cei din Palestina, sosiţi în
valuri succesive, n-au constituit un
grup lingvistic unitar. În diferite
epoci sunt atestate diverse dialecte
înrudite la Ugarit, la Byblos, în
oraşele feniciene, fără a mai vorbi de
ebraică. Amoriţii au jucat un rol
politic important şi în Mesopotamia;
neîntreruptele lor incursiuni au dus la
prăbuşirea Imperiului sumerian al

16
celei de a III-a dinastii din Ur şi, în
primele secole ale mileniului II a.
Chr., suverani amoriţi se instalează la
conducerea majorităţii oraşelor
mesopotamiene. La finele mileniului
II a. Chr., amoriţii sunt înghiţiţi de
valul arameean.
• Cananeenii sunt urmaşii semiţilor
care, în mileniul III a. Chr., au pus
bazele unei strălucite civilizaţii
urbane în Syria şi în Palestina.
Întoarcerea la civilizaţie, la începutul
mileniului II a. Chr. s-ar datora
cananeenilor care sunt, în mod cert,
strămoşii fenicienilor.
• Alţi semiţi occidentali, arameenii
sunt semnalaţi în ultimele secole ale
mileniului II a. Chr. pe Eufrat, din
Babilonia până la Karkemiş, apoi în
bazinul Haburului în sec. X a. Chr. şi
pe valea Tigrului în sec. IX a. Chr.
Arameenii au întemeiat mai multe
principate în Siria, e.g. Hama,
Damasc, iar regatele neohittite din
zona M-ţilor Taurus şi din nordul
Siriei - Sam’al, Karkemiş, Til Barsib,
Alep - au căzut sub stăpânirea unor
dinastii arameene în sec. IX-VIII a.
Chr., înainte de a fi înglobate în Noul
Imperiu assirian. Nomazii arameeni
au pătruns până în sudul
Mesopotamiei unde, în sec. XI a. Chr.
un principe aramean reuşise să
uzurpe tronul Babilonului. Limba

17
arameeană avea să înlocuiască în
mileniul I a. Chr. alte limbi semitice,
ca asiriana şi ebraica, după ce luase
din Fenicia sistemul pseudoalfabetic
de transcriere; cuceririle asirienilor şi
apoi cele ale perşilor n-au făcut decât
să amplifice difuzarea acestei limbi.
Încă înainde de prăbuşirea Noului
Imperiu asirian, aramaica i se
substituise akkadienei, ca limbă
diplomatică a cancelariilor orientale.
• Caldeenii –populaţie vest-semitică
înrudită cu arameenii- s-au infiltrat
la începutul mileniului I a. Chr. în
Mesopotamia meridională unde au
întemeiat mai multe principate. Către
mijlocul sec. IX a. Chr, suveranii
asirieni au început seria campaniilor
împotriva caldeenilor care îi
sprijineau pe regii din Babilon. În
câteva rânduri principii caldeeni
uzurpă tronul Babilonului. O dinastie
caldeeană –fondată de Nabopalassar
(626-605 a. Chr.) - redă Babilonului
vechiul său prestigiu prin
întemeierea Imperiului
Neobabilonian.
• Penetraţia triburilor arabe –
menţionate pentru prima dată în
texte în timpul domniei regelui
asirian Salmanasar al III-lea (858-824
a. Chr.) – marchează ultima etapă din
procesul de sedentarizare a
nomazilor semitici.

18
• Populaţiile semite au difuzat pe
arii vaste elementele culturale ale
civilizaţiilor orientale „clasice”, fie că
au făcut-o, în cazul celei sumeriene,
akkadienii, asirienii şi babilonienii, fie
că au jucat un atare rol, între
Mesopotamia, Egipt şi Grecia,
fenicienii şi vechii evrei.
• Indo-europenii. Problema indo-
europeană a fost abordată deopotrivă
de către lingvistică şi arheologie. De
la definirea problemei, la finele
secolului al XVIII-lea, lingviştii au
urmat două căi de cercetare: 1)
modelul arborelui genealogic, care
implică o abordare evoluţionistă,
limbile derivând una din alta precum
speciile lui Darwin, şi care acordă o
mare importanţă gramaticii
comparate cu scopul de a afla limba,
patria, poporul de origine şi ideologia
acestuia; 2) modelul structuralist
conform căruia limbile din familia
indo-europeană au devenit indo-
europene printr-un proces de
convergenţă sau/şi în urma unui
contact în care s-au aflat într-o
perioadă foarte lungă de timp.
• Arheologia n-a urmat decât prima
cale de abordare. Răspândirea unei
anume fosile directoare (ceramica
şnurată, înmormântările tumulare) ar
corespunde unor migraţii din
Urheimat (Europa central-nordică sau

19
stepele Rusiei meridionale) către
zonele în care mai târziu vor fi
atestate limbile indo-europene.
• De două secole lingviştii şi
arheologii propun ipoteze pentru
localizarea unui centru de origine de
unde o limbă „proto-indoeuropeană”
s-a răspândit în zonele unde mai
târziu sunt atestate limbile acestei
familii. Cercetările mai noi au acordat
o mai mare atenţie modelului
structuralist elaborat de Trubetskoi,
potrivit căruia nu există Urheimat,
Urvolk sau Ursprache.
o interpretare mai recentă din
perspectiva arheologiei (Colin
Renfrew, Archaeology and
Language. The puzzle of
Indoeuropean Origins, London,
1987) respinge atât modelul
structuralist ,cât şi concluziile
simpliste la care a ajuns
modelul evoluţionist al arborelui
genealogic. C. Renfrew
articulează o teorie proprie
alegând modelul
demografie/subzistenţă. Mai
exact, C. Renfrew asociază
problema indo-europeană
modelului elaborat de A.J.
Ammerman şi L.L. Cavalli-
Sforza, după care adoptarea
agriculturii implică o creştere
demografică ce determină
migraţii pe distanţe scurte, dar
20
 într-o manieră radicală.
Agricultura se propagă
întotdeauna spre exteriorul
zonei deja cultivate. C. Renfrew
consideră că primii agricultori
erau indo-europeni. Din
Anatolia, aceştia ar fi trecut în
Grecia şi Creta de unde, după un
timp s-ar fi deplasat spre Italia,
Balcani şi zona de la nord de
Dunăre. Acest proces, care a
început în jurul a. 6 500 a. Chr.
în Anatolia, are drept rezultat
răspândirea agriculturii în
Europa concomitent cu
difernţierea principalelor limbi
indo-europene. Această
interpretare se poate
circumscrie de fapt modelului
arborelui genealogic, prin
ipoteza unei patrii de origine
(Urheimat) în Anatolia şi a unei
limbi „proto-indoeuropene”.
• Majoritatea savanţilor consideră că
habitatul originar al indo-europenilor
se afla în stepele eurasiatice din
nordul M. Negre, a Caucazului şi a M.
Caspice. Marţialitatea, habitatul
pendulant, patriarhatul, structura
socială ierarhizată şi dominată de
războinici sunt trăsături
caracteristice ale populaţiilor indo-
europene. Sedentarizarea acestor
populaţii începuse mult înainte de
pătrunderea lor în Orientul Apropiat.
21
• Încă înainte de mijlocul mileniului
III a. Chr. populaţii indo-europene se
instalează în Grecia, în Anatolia ca şi
în bazinul dunărean. În contextul
acestor ample migraţii, luviţii şi
hittiţii se stabilesc în Anatolia unde
întemeiază câteva structuri politco-
statale, deşi pe plan etnic n-au
constituit decât o minoritate; limba
hittită, de pildă, nu conţine mai mult
de 20% cuvinte indo-europene. În
Anatolia, ca şi în Grecia, cuceritorii
aparţineau uneia din cele două mari
familii lingvistice, şi anume grupului
centum. Evidentele afinităţi dintre
limba hittită şi cea tokhariană din
Turkestanul estic sugerează că hittiţii
au pătruns în Anatolia din stepele din
jurul M. Caspice, probabil prin pasul
Derbent, şi nu din ţinuturile dunărene
cum s-a susţinut de atâtea ori.
Anatolia epocii hittite ne dezvăluie,
graţie onomasticii, o structură etno-
demografică complexă: unei populaţii
în majoritate indigenă i se
suprapunea o elită conducătoare
indo-europeană, a cărei putere se
întemeia pe forţa militară. Războinicii
hittiţi au reuşit să unifice o mare
parte a ţării Hatti şi să creeze un
imperiu în avantajul lor.
• Arienii, a căror limbă făcea parte
din grupul satem, pătrund în India în
al doilea sfert al mileniului II a. Chr.;

22
începând din aceeaşi epocă îi
întâlnim şi în Orientul Apropiat unde
au reuşit să organizeze într-un stat
puternic –Imperiul Mitanni –
populaţiile hurite din Syria şi
Mesopotamia septentrională. În
Semiluna Roditoare arienii
constituiau o castă de războinici a
căror dominaţie se întemeia pe o
nouă armă, carul de luptă. Prin
urmare, în Mitanni a avut loc un
proces analog celui pe care îl
cunoscuse Anatolia cu câteva secole
mai devreme: de data aceasta, o
populaţie ea însăşi minoritară, huriţii,
a fost unificată de o aristocraţie
aparţinând altei rase, indo-arienii.
• Presiunea populaţiilor indo-
europene de la frontierele Europei a
dus la declanşarea evenimentelor
grave de la începutul epocii fierului,
soldate cu distrugerea regatelor şi
imperiilor din bazinul oriental al
Mediteranei (Grecia, Anatolia şi
Levantul). După tulburările grave din
ultimele secole ale mileniului II a.
Chr. care au modificat considerabil
harta etnică şi politică a Orientului
Apropiat, la începutul mileniului I,
vedem apărând noi populaţii indo-
europene.
• Unele, ca iranienii, aparţin
grupului satem. Penetraţia mezilor şi
a perşilor în platoul iranian apare ca

23
o migraţiune lentă a unor populaţii
statornicite de multă vreme în nordul
Iranului. Scyţii sunt în schimb o
populaţie iraniană seminomadă care,
începând din secolul VIII a. Chr.,
împingându-i înaintea lor pe
cimmerieni, au devastat mai multe
regiuni din Orientul Apropiat – nordul
Iranului, Anatolia, Syria, Palestina –,
ameninţând chiar şi Egiptul.
• Armenii, populaţie indo-europeană
a cărei limbă aparţine grupului
satem, nu apar în Orientul Apropiat
înainte de secolul VII a. Chr. Venind
din regiunea Mării Negre, armenii s-
au stabilit în jurul lacului Van, după
distrugerea regatului Urartu de către
scyţi şi mezi.
• În urma aceloraşi tulburări de la
finele mileniului II a. Chr., alte
populaţii indo-europene, aparţinând
de data aceasta grupului centum,
părăsesc spaţiul balcanic şi ocupă o
parte a Anatoliei. Astfel, frigienii s-au
stabilit pe fluviul Halys în centrul
platoului anatolian, iar lydienii la
extremitatea vestică a acestuia, în
valea Hermosului, în timp ce hittiţii,
dislocaţi de pe platoul central, se
aşezau în Syria de Nord.

24