Capitolul II

MESOPOTAMIA

Cadrul geografic
Cea dintâi mare civilizaţie a Antichităţii s-a
cristalizat în zonele văilor fertile ale
Mesopotamiei (nume dat de greci, însemnând
„Ţara dintre fluvii” –Tigru şi Eufrat), ţară care se
întindea pe o lungime de aproape 1000 km şi o
lăţime de vreo 400 km; teritoriul Mesopotamiei
coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de azi.
Mesopotamia era mărginită la nord de munţii
Armeniei, la sud de Golful Persic, la est de lanţul
munţilor din Iranul de vest, iar la vest de stepa
siro-mesopotamiană.
Între deşertul syrian şi munţii Zagros, de
unde coboară afluenţii Tigrului – cei doi Zab şi
Diyala – Mesopotamia ia forma unui culoar larg
care, de la ţărmurile Mediteranei, porneşte spre
Golful Persic în întâmpinarea unei lumi diferite,
întoarsă spre zona Oceanului Indian.
Sumerul reprezenta partea sudică a
Mesopotamiei şi se numea în sumeriană Kengi,
pe când în akkadiană era denumită Sumer
(Sinear în Geneză X, 10). Partea de nord a
Mesopotamiei se numea în sumeriană Uri, iar în
babiloniană Akkad. Expresia Kaldi (Chaldea)
denumea sudul Mesopotamiei, apoi a ajuns să
denumească şi Babilonia.
Prin însăşi poziţia ei Mesopotamia are o
largă deschidere către exterior, mult mai mare
decât valea Nilului, al cărei rol a fost întrutotul
analog cu al său. Mesopotamia a fost amenniţată
într-o mult mai mare măsură de invazii. De
asemenea, e mai expusă şi fluctuaţiilor climatice,
deoarece revărsărilor periodice şi atât de
benefice ale Nilului, i se opun primejdioasele
capricii ale Tigrului şi Eufratului.
18
 Începând cu regiunea Bagdadului, Tigrul (în
sumeriană Idigna) şi Eufratul (în sumeriană
Buranunu) curg aproape paralel către mare , fiind
legate între ele prin numeroase braţe şi canale.
În perioada de viituri, abundenţa aluviunilor
aduse de Tigru şi Eufrat devine catastrofală, căci
la pericolul de rupere a digurilor se adaugă şi
riscul colmatării canalelor de irigaţii. Aceste
aluviuni au modelat peisajul caracteristic al
Mesopotamiei de Jos. În epoca sumeriană limita
Golfului Persic era cu vreo 200 km mai la nord
faţă de ţărmul actual; marile oraşe din sudul
Mesopotamiei se aflau în fruntea unui important
comerţ maritim şi ni le imaginăm situate în
imediata apropiere a mării –astăzi ele se află la o
distanţă de vreo 200 km de litoral.
Deşi Mesopotamia de Jos (Sumerul) nu
primeşte niciodată nici cea mai neînsemnată
precipitaţie, aluviunile pot de recolte bogate de
îndată ce sunt fertilizate cu ajutorul irigaţiilor.
Zăcămintele minerale lipsesc cu desăvârşire în
această „ţară de noroi”, excepţie făcând bitumul
(hidrocarbură naturală care, în regiunile
petrolifere răzbate până la suprafaţa solului),
căruia sumerienii au ştiut să-i dea foarte de
timpuriu o întrebuinţare.

Evoluţia istorică
II.1. Mesopotamia preistorică
„Istoria începe la Sumer...” este, după cum
se ştie, titlul unei cărţi a lui S.N. Kramer.
Eminentul orientalist american arăta că primele
informaţii despre o civilizaţie urbană, cu evoluate
instituţii economice, sociale, politice şi religioase
s-au păstrat în textele sumeriene. Extraordinara
dezvoltare socială şi tehnologică a Mesopotamiei
între 3800-2000 a. Chr. îşi are rădăcinile în
progresele realizate în perioada proto-sumeriană.
Cercetările mai noi au demonstrat că
19
terminologia culturală (i.e. cuvintele în legătură
cu agricultura, metalurgia, meseriile) ca şi
numele de fluvii şi cetăţi (Ur, Lagash, Nippur,
Eridu etc.) sunt de origine presumeriană.
Epocile neolitică şi chalcolitică sunt
ilustrate de culturile Hassuna şi Samarra
specifice mileniului VI. a. Chr.; situl de la Tell es-
Sawwan reprezintă unul din centrele de difuzare
a chalcoliticului mesopotamian. În a doua
jumătate a mileniului VI a. Chr., cultivatorii
neolitici sunt atestaţi la Ninive, iar odată cu
dezvoltarea culturii Samarra primele comunităţi
se stabilesc în Mesopotamia de Jos. În stadiul
actual al cunoştinţelor se pare că primii ocupanţi
ai Sumerului s-au stabilit în aşezarea de la Eridu
către 5300-5000 a. Chr.
Perioada chalcoliticului recent este
reprezentată în Mesopotamia de nord de către
civilizaţia halafiană (numită după aşezarea de la
Tell-Halaf), în timp ce Mesopotamiei meridionale
îi este specifică civilizaţia Obeid. Dezvoltarea
civilizaţiei obeidiene este determinată de un spor
demografic în regiunea Eridu, conjugat cu o
influenţă din Iranul de sud-est şi poate cu sosirea
unor noi imigranţi. Civilizaţia Obeid se va extinde
spre nordul Mesopotamiei unde va stopa
devoltarea civilizaţiei halafiene.
Perioadele civilizaţiei proto-sumeriene,
acoperind mileniile V-IV a. Chr., sunt denumite
după localităţile unde s-au făcut primele cercetări
arheologice datorită cărora sunt cunoscute cele
mai vechi perioade din istoria Mesopotamiei: El
Obeid, Uruk şi Djemet-Nasr.
Numele de Obeid s-a dat tuturor fazelor
civilizaţiei din sudul mesopotamian (cca. 4500 –
3500 a. Chr.) anterioare înfloririi urbane a
Urukului. În arealul culturii Obeid era cunoscută
tehnica topirii şi prelucrării metalelor, după cum
atestă artefactele din aramă. Ceramica culturii
20
Obeid prezintă numeroase afinităţi cu cea
descoperită în nordul Mesopotamiei la Samarra şi
la Tell Halaf. Aşezările culturii Obeid (Eridu, Ur,
Uruk, el-Obeid) vădesc existenţa unei structuri
sociale complexe.
În perioada următoare, Uruk (3500-3100 a.
Chr.) au apărut sumerienii care vor remodela
întreaga cultură din sudul Mesopotamiei. Acum
au apărut primele forme de arhitectură
monumentală, templele (Eridu, Uruk). Urukul,
cetate a eroului epic Ghilgamesh, „poate primul
şi mult timp singurul mare oraş al lumii” (W.
Schneider) pare să fi jucat un rol capital la
începuturile civilizaţiei urbane. Tehnica ceramicii
s-a perfecţionat ca urmare a invenţiei roţii
olarului. Dezvoltarea glipticii este ilustrată de
cilindri-sigilii care înfăţişează mai ales scene de
caracter religios. Din această perioadă este
documentată şi cea mai veche formă de scriere
cunoscută, pictografică, din care se va dezvolta
mai târziu, prin stilizare şi schematizare, scrierea
cuneiformă.
În cea de-a treia perioadă, Djemet-Nasr
(3300-2900 a. Chr.), ultima fază a epocii
predinastice, se organizează primele oraşe-state
din Sumer. Progresează olăritul şi metalurgia
aramei (începe să fie cunoscută şi metalurgia
bronzului) şi se dezvoltă comerţul la distanţe
mari. Apariţia carului cu două roţi a marcat o
veritabilă revoluţie în domeniul mijloacelor de
transport. Şi edificiile civile –palatele- ajung acum
acum la proporţii monumentale.
Rezumând, Mesopotamia de nord şi de sud
constituie, sub o unitate aparentă, două arii de
cultură distincte (situaţie similară cu cea din
Egipt). Asistăm la perioade de unificare –în
Mesopotamia obeidiană- urmate de perioade de
separare; de pildă, după mijlocul mileniului IV a.
Chr., în timp ce în sud constatăm o unitate de
21
cultură, adânci deosebiri locale dovedesc că
cetăţile din nord evoluează fiecare independent.
Totuşi, cu cât progresăm în timp, osmoza
culturală devine mai evidentă. Cu toate acestea,
în Mesopotamia, după perioada de unificare
Obeid, abia în primele secole ale mileniului III a.
Chr. se mai reîntâlneşte o unificare culturală şi
apoi, în a doua jumătate a aceluiaşi mileniu când
semiţii din Akkad vor inaugura un imperiu
unificat în Mesopotamia.

II.2. Geneza statului în Mesopotamia

Primele societăţi organizate statal au
apărut în Orientul Apropiat la finele mileniului IV
a. Chr., inaugurând un nou capitol în istoria
Umanităţii. Spre deosebire de societăţile
prestatale, noile structuri statale serveau unor
elite care controlau miile de locuitori prin
monopol economic, forţă militară şi constrângeri
de natură religioasă.
Cu privire la originea statului s-au formulat
teorii contradictorii. De pildă, V.G. Childe
consideră că geneza statului trebuie pusă în
legătură cu revoluţia urbană. În acest context, un
rol esenţial ar fi avut dezvoltarea metalurgiei,
ramură ce a creat o categorie de specialişti şi a
modificat structurile sociale. V.G. Childe susţinea
că metalurgiştii erau plătiţi doar din surplusurile
alimentare rezultate în urma practicării
agriculturii intensive. Roadele travaliului
meşteşugarilor trebuiau distribuite, iar materiile
prime trebuiau importate. Irugaţiile au sporit
productivitatea agriculturii, conducând la
controlul centralizat al producerii şi distribuţiei
de alimente. Astfel se naşte o societate
stratificată, bazată pe categorii economice. În
cele din urmă, o forţă politică şi religioasă a
început să domine viaţa urbană, pe măsură ce
despoţii şi preoţii au ajuns să stăpânească
22
temple şi clădiri publice ca simboluri ale
autorităţii lor.
Primele construcţii monumentale sunt
semnul unei concenmnul unei concen În epoca
predinastică avem şi atestări în legătură cu
funcţia redistributivă a acestor nuclee de putere;
depozitele şi atelierele vădesc exercitarea unui
control asupra proceselor de producţie, fapt
confirmat şi de cilindri-sigilii, semne de
autoritate şi semne de proprietate deopotrivă. Se
conturează astfel elementele definitorii ale unei
societăţi prestaţionare (sau tributare) care va
cunoaşte formele cele mai evoluate tocmai în
oraşele-state mesopotamiene.
Alte teorii accentuează rolul factorilor de
mediu care, indiscutabil, au jucat un rol
important în geneza civilizaţiei de vreme ce
primele state ale lumii antice apar în zone cu un
ridicat potenţial agricol, adesea situate la
juxtapunerea diferitelor regiuni ecologice. În
Mesopotamia satele mai dezvoltate au devenit
oraşe şi , mai târziu, cetăţi-state, de-a lungul
secolelor în care exploatarea ecosistemului a
devenit mai organizată şi mai sistematică. Din
această perspectivă, o deosebită importanţă
trebuie să fi avut crearea de provizii alimentare
utilizate pentru noile categorii care nu erau
implicate în agricultură. Astfel a fost necesară nu
doar o mai mare productivitate în agricultură, ci
şi unele schimbări sociale şi culturale, cum ar fi
sistemele centralizate de depozitare.
Nu este de neglijat nici rolul comerţului de
vreme ce încă din epocile arhaice reţele
comerciale din cadrul civilizaţiilor de tip rural s-
au integrat în vastele rute ale caravanelor,
ulterior comerţul la distanţe mari luând amploare în
statele Vechiului Orient.
În sfârşit, un rol esenţial în geneza statului
vor fi avut centrele ceremoniale (templele) şi
23
religia instituţionalizată. Centrul ceremonial
constituia locul sacru unde oamenilor de rând li
se garanta reînnoirea ciclică a fiecărui anotimp şi,
totodată, locul în care splendoarea, puterea şi
opulenţa elitelor simboliza bunăstarea întregii
comunităţi. Cu timpul, centrul ceremonial a
devenit centrul iniţial al puterii, schimbului şi
autorităţii publice.
Rezumând, putem conchide că presiunea şi
creşterea densităţii populaţiei au constituit
dinamica sistemului cultural ce a determinat
geneza statului. Oricum, cheia procesul a fost
centralizarea administrativă a resurselor. Un
atare proces a permis economiei să depăşească
stadiul gospodăriei individuale. De aceea, primele
state ale Vechiului Orient au apărut în contexte
socio-culturale şi ecologice în care administraţia
centralizată rezolva toate probleme individului.
Primele state îndeplineau funcţii de manipulare a
mediului ecologic, dar şi a populaţiei, prin
intermediul unui sistem birocratic şi politic.
*
Noile condiţii economice şi sociale
dezvoltate în cadrul civilizaţiilor de tip rural din
epoca neolitică şi chalcolitică au determinat o
mutaţie în regiunea numită de vechii greci „ţara
dintre fluvii”, adică Eufrat şi Tigru. Extinderea
suprafeţelor cultivate tot mai departe de fluvii,
reclama organizarea unui sistem de irigaţii din ce
în ce mai complex. Doar anumite organisme
colective –anumite clanuri sau marii proprietari-
erau în măsură să facă faţă unor asemenea
exigenţe.
Marile domenii particulare ale unor clanuri
au jucat un rol important în acele regiuni ale
Mesopotamiei unde structura etnică prezenta de
timpuriu o dominantă semitică, adică mai ales în
Babilonia. În Sumer, pământurile au fost
acaparate de timpuriu de clerul principalelor
24
temple, care au jucat de timpuriu un rol economic
decisiv.
Aşadar, în sudul Mesopotamiei, templele au
fost beneficiarele unei evoluţii în care
dezvoltarea economico-socială era condiţionată
de un efort colectiv indispensabil bunei
funcţionări a sistemului de irigaţii. Noile condiţii
economice de la finele mileniului IV a. Chr. şi
începutul celui următor au favorizat atât
dezvoltarea marilor sanctuare sumeriene cât şi
cea a oraşelor. Dacă progresele economice au
fost determinante în diferenţierea corpului social,
dezvoltarea comerţului va favoriza constituirea
unei veritabile caste birocratice.
Epoca predinastică –cuprinsă între ultimele
secole ale mileniului IV a. Chr. şi cele dintâi ale
mileniului III a. Chr.- coincide cu înflorirea
civilizaţiei sumeriene. Impulsul îşi are originea la
Uruk (Erebul biblic, actualul Warka) care a jucat
un rol capital la începuturile civilizaţiei urbane.
Vestigiile de la Uruk (nivele VI-III) atestă
începuturile şi dezvoltarea unui urbanism
monumental, apariţia cilindrilor-sigiliu, apoi a
scrierii, şi în cele din urmă, a unei sculpturi în
piatră de mari dimensiuni.
În stadiul actual al cercetării se consideră
că Uruk este primul oraş-stat din lumea antică.
După 4500 a. Chr. comunitatea din Uruk a devenit
oraş, absorbind populaţia satelor din vecinătate.
Uruk-ul se întindea pe cca. 250 ha, iar satele-
satelit din jur pe cel puţin 9,7 km faţă de centru,
fiecare dispunând de propriul său sistem de
irigaţie. Oraşul era dominat de marele ziggurat
(pe una din terasele superioare se înălţa Templul
Alb); sanctuarul era centru vieţii din Uruk, locul
unde se aflau, deopotrivă, templul, depozitele,
atelierele şi centrul de guvernământ. Până la
mijlocul mileniului IV a. Chr. oraşul sumerian îşi va
dezvolta un sistem elaborat de administraţie.
25
 Economia nu se putea dezvolta fără
existenţa unui sistem stabil de echivalenţe între
bunurile materiale şi anumite servicii. Aceste
echivalenţe presupuneau reguli stricte şi o
autoritate capabilă să le facă respectate. Puterea
economică şi cea politică erau astfel în mod
inevitabil legate între ele.
Prin urmare, pe măsură ce se accentua
diferenţierea corpului social, devenea imperios
necesară o structură politică (statul) pentru a
proteja bogăţiile acumulate şi pentru a păstra
coeziunea unei comunităţi tot mai diverse. Aceste
raţiuni au determinat geneza cetăţii-stat în
Vechiul Orient.
În prima jumătate a mileniului III a. Chr.
apare instituţia monarhică. Pentru sumerieni
regalitatea avea o origine divină; instituţia
regalităţii „a descins din Cer”, în acelaşi timp cu
însemnele sale, tiara şi tronul. Această concepţie
s-a perpetuat până la dispariţia civilizaţiei asiro-
babiloniene. Regele, reprezentantul zeului, era
răspunzător de recolte şi de prosperitatea
cetăţilor. Trecerea de la cetăţile-temple la
cetăţile-state reprezintă un fenomen de
importanţă capitală în istoria Vechiului Orient.
Instituţii noi –armata regulată şi birocraţia- sunt
atestate acum pentru întâia oară.
Este greu de precizat în ce consta puterea
în epoca predinastică. Cele mai vechi texte
descifrate nu trec dincolo de perioada
protodinastică şi ele ne înfăţişează imaginea unei
civilizaţii în care regele întruchipa deja puterea în
cetate. Unii istorici presupun existenţa unei
democraţii primitive; regele ar fi fost desemnat
numai în momentele de criză, deci, pentru o
perioadă limitată de timp. Cu timpul, pe măsură
ce războaiele s-au înmulţit, puterea monarhică ar
fi devenit permanentă.

26
 Despotismul, care apare odată cu primele
oraşe, a fost mijlocul de a garanta privilegiile
unui corp social pe cale de diferenţiere.
Proprietatea funciară, sursa exclusivă a bogăţiei,
era temelia pe care se sprijinea întreaga ierarhie
socială.
În momentele de criză, interesele
comunităţii, adică, în esenţă, ale grupului
dominant format din marii proprietari şi din şefii
clanurilor, erau asumate de un lugal („marele
om” –regele epocilor arhaice), reprezentantul acestei
aristocraţii funciare.
Această evoluţie va fi avut loc mai ales în
regiunile mesopotamiene deja semitizate, adică
în Babilonia,că în Babilonia,rea clanurilor favoriza
constituirea unei autorităţi monarhice care nu
avea la origine nici o componentă religioasă.
Oricum, monarhia din Kiş (cca. 2 700 a. Chr.) este
cea mai veche pe care o menţionează listele
dinastice mesopotamiene.
În Sumer, dimpotrivă, puterea politică pare
să decurgă dintr-o funcţie sacerdotală. Încă de la
începutul mileniului III a. Chr. en-ul, marele preot
din Uruk, exercita adesea o autoritate politică şi
mai ales militară. Curând, în diferite oraşe
sumeriene, puterea va fi asumată de ensi (patesi)
care, la origine, ar fi putut fi doar mari-preoţi.
Termenul de ensi pare să implice o anume
subordonare. Dacă la început această autoritate
regală va fi fost exercitată în numele şi sub tutela
zeului, mai târziu ensi a fost subordonat
suveranului, lugal-ul unui oraş mai puternic.

II.3. Cetăţile-state sumeriene în epoca

protodinastică
Epoca protodinastică (sau sumeriană
arhaică) corespunde cu începutul perioadei
istorice: pentru prima dată, câteva texte ne
permit să depăşim sursele de informare strict
27
arheologice. În listele dinastice mesopotamiene,
perioada în discuţie urmează după potop; în ceea
ce ne priveşte, ea vine imediat după epoca
predinastică şi se încheie, în epoca denumită
protoimperială, cu încercarea lui Lugalzaggisi
(către a. 2 350 a. Chr.) de a realiza unificarea
Sumerului. Victoria lui Sargon (a. 2 340 a. Chr.)
asupra oraşelor sumeriene pune capăt peioadei
protodinastice.
Perioada de aproape cinci secole (2900-
2400 a. Chr.) care vede dezvoltarea civilizaţiei
sumeriene înaintea inserţiunii semiţilor este
epoca eroică din Sumer, epocă de fermentaţie,
violentă, sângeroasă, dar plină de măreţie, în
care anumite personaje se situează la izvorul
eposului sumero-akkadian, e.g. Enmerkar,
Mebaragesi şi fiul său Agga şi, mai ales, rivalul
lor, Ghilgamesh. În listele dinastice ale regilor
care au domnit după potop, Enmerkar şi
Ghilgamesh sunt aşezaţi în prima dinastie din
Uruk, care urmează la hegemonia Sumerului,
dinastiei I de la Kiş, în care Mebaragesi şi Agga
sunt ultimii doi suverani. Aşadar, la Kiş, potrivit
listelor regale, „după potop, regalitatea a
coborât din Cer”.
Dacă în prima parte a dinasticului vechi nu
s-au descoperit palate, acesta se datoreşte
faptului că preoţii erau totodată şi regi –şi că
trăiau chiar în incinta templului, în Gig-Par; un
exemplu de asemenea edificiu există la Nippur.
Dacă E-Harzag de la Ur este într-adevăr palatul
regilor dinastiei a III-a, avem în acest caz, un
palat situat în interiorul temenos-ului şi care
urmează tradiţia Gig-Par-ului. În epoca Djemdet-
Nasr conducătorul cetăţii este numit en,
„Stăpânul”, titlu care îmbracă un caracter
specific religios. Titlul de lugal, „rege”, apare în
dinasticul vechi, marcând geneza unei noi
concepţii monarhice şi este legat de apariţia
28
palatului. Această separare a puterilor, a cărei
cauză rezidă şi în caracterul războinic pe care-l
îmbracă monarhia sumeriană, este confirmată şi
printr-un text în care sunt menţionaţi pe de o
parte Entemena, patesi (principe) de la Lagash şi,
pe de altă parte, Enentarzi, preotul lui Ningirsu
(zeul Lagashului). Atunci şi-a extins dominaţia
oraşul Kiş peste tot Sumerul şi prin urmare titlul
de „rege din Kiş” rămânea sinonim cu „mare
rege” sau „rege al regilor”.
Inventarele mormintelor din Ur ilustrează
nivelul înalt al civilizaţiei la care ajunseseră, încă
de pe atunci, sumerienii. Asistăm, paralel, la o
dezvoltare a urbanismului şi a arhitecturii
monumentale: templul de la Eşnunnah, templul
lui Ishtar de la Mari, templul lui Inanna de la
Nippur. Tot în această epocă apare ziggurat-ul
(nume akkadian); acesta îşi găseşte prefigurarea
în Templul Alb de la Uruk, construit pe o terasă
înaltă în epoca Djemdet Nasr.
Istoria epocii protodinastice ne apare ca o
lungă succesiune de rivalităţi între vechile oraşe
sumeriene din care nu cunoaştem decât
episoadele târzii. Cât priveşte cauzele acestor
neîntrerupte conflicte, precumpănitoare au fost
considerentele economice. Mai mult decât
problema apei, nevoia de materii prime a jucat un
rol decisiv: pentru a pune mâna pe sursele de
aprovizionare, sau cel puţin pentru a controla
căile de acces, vechile oraşe sumeriene au
organizat nenumărate expediţii. După
consolidarea puterii monarhice, rivalităţilor
dintre oraşe li s-au adăugat conflictele generate
de pretenţiile la hegemonie ale suveranilor
sumerieni.
În timpul acestor secole ale dinasticului
vechi, potrivit listelor regale, paisprezece dinastii
s-au succedat, ridicând pe rând Kişul, Urul,
Awanul (în Elam), Adab, Mari, Akşak la primul
29
rang între cetăţile din Sumer. În câteva rânduri,
unele oraşe au reuşit, pentru scurt timp să-şi
impună hegemonia asupra întregii Mesopotamii
meridionale. Astfel, după ce aparţinuse dinastiei
semite sumerizate din Kiş, supremaţia avea să
treacă, în jurul a. 2 600 a. Chr., în mâna regilor
din prima dinastie din Ur şi a celor din Uruk, care
şi-au disputat hegemonia, apoi a celei din Adab
către a. 2 400 a. Chr., iar în cele din urmă în a
ensi-lor din Lagash. Domnia lui Eannatum (către
a. 2 470 a. Chr.) -a cărui victorie asupra oraşului
Umma este celebrată de Stela Vulturilor, aflată
astăzi la Luvru- marchează apogeaul dinastiei
din Lagash, întemeiată de Ur-Nanşe pe la 2 500 a.
Chr.
În decursul epocii protodinastice, bazele
economice şi politice pe care se întemeiau
structurile de civilizaţie ale oraşelor-state
sumeriene au suferit transformări profunde.
Experesia cea mai înaltă a politicii de centralizare
a puterii a fost instituţia monarhică. Începând din
această epocă, economia şi societatea orientală
au rămas concentrate în jurul palatelor (sistemul
palaţial). Epoca protodinastică s-a încheiat printr-
un episod care ilustrează tensiunile interne a
căror origine trebuie căutată în aceste răsturnări.
Între autoritatea regală şi puterea seculară a
clerului conflictul era inevitabil. La Lagash, atare
conflict a avut drept consecinţă, către 2 400 a.
Chr., detronarea nepotului lui Eannatum;
puterea a fost uzurpată de doi mari preoţi, iar
titlul de ensi a fost abolit, în timp ce hegemonia
Lagashului se năruia. Curând, dificultăţile de
ordin intern l-au adus pe tronul Lagashului pe
Urukagina (cca. 2370-2350 a. Chr.), primul
reformator cunoscut în istorie. Opera celui din
urmă rege al Lagashului din epoca protodinastică
–care urmărea restabilirea ordinii anterioare,
compromisă de încălcările celor puternici şi
30
bogaţi- se vădeşte interesantă în măsura în care
anticipează anumite constante ale politicii celor
mai de seamă suverani mesopotamieni de mai
târziu. Nu lipsite de o vădită tentă anticlericală,
reformele lui Urukagina denotă preocuparea de a
asigura populaţiei o oarecare bunăstare,
impulsionând pe de o parte economia şi stopând,
pe de alta, abuzurile celor privilegiaţi. Oricum,
aceste reforme au avut drept consecinţă imediată
scăderea impozitelor şi a taxelor percepute de
ensi şi de temple.: e.g., au fost micşorate
redevenţele cuvenite clerului în nenumărate
ocazii, mai ales cu prilejul înmormântărilor – 80
de măsuri de grâne în loc de 420, 3 vedre de bere
în loc de 7 etc.
Odată cu Lugalzaggisi (cca. 2370-2340 a.
Chr.), regele din Umma la care se întrezăreşte o
dorinţă de unificare a lumii sumeriene, lupta
pentru hegemonie capătă un aspect nou.
Lugalzaggisi cucerise către a. 2350 a. Chr.
majoritatea oraşelor-state sumeriene, mutase
capitala la Uruk şi fusese investit, la Nippur, cu
titlul de „Rege al Ţării Sumerului”. Pentru întâia
oară se întâmpla ca oraşul învingător să nu mai
fie decât unul din oraşele unui stat mai întins,
încetând chiar de a mai fi capitală. Alegerea
Nippurului, oraşul sacru al lui Enlil, drept centru
religios al statului, conferea templului lui Enlil –
loc de raliere a tuturor sumerienilor- funcţia de
sanctuar federal.
Tentativa lui Lugalzaggisi de a unifica
oraşele sumeriene este prima manifestare a ideii
imperiale despre care avem cunoştinţă. Un
deceniu mai târziu, tentativa e reluată, cu mai
mult succes, de către Sargon, regele Akkadului.
Trecerea de la cetatea-stat la Imperiu este
preludiul unei strălucitoare evoluţii a
Mesopotamiei. De altfel, Antichitatea nu va
cunoaşte decât două forme de organizare statală:
31
cetatea şi imperiul. Nu lipsit de semnificaţie este
faptul că Kişul, oraş semitic, a fost integrat în
imperiul sumerian al lui Lugalzaggisi. Prin
urmare, sub ultimul rege din epoca
protodinastică pare să se fi constituit o vastă
coaliţie a populaţiilor sedentare din Mesopotamia
împotriva „barbarilor” care îi ameninţau şi care
le invadau periodic teritoriul.

II.4. Imperiul akkadian

Către a. 2340 a. Chr., un uzurpator semit,
Sargon (Şarrukin –„rege legitim), după ce a pus
mâna pe tronul din Kiş, l-a înlăturat pe
Lugalzaggisi, a cucerit întreaga Mesopotamie
meridională şi a întemeiat o nouă capitală, Akkad
(Agade). Sargon cel Mare, ca şi alţi suverani
celebri, a devenit personaj legendar. În decursul
îndelungatei sale domnii (cca. 2340-2284 a. Chr.),
Sargon cucereşte Elamul, insula Tilmun (Bahrein),
regiunile de la est de Tigru şi Asiria, ajungând
până în Siria şi în Anatolia. Regii oraşelor
sumeriene se recunoşteau tributari ai
cuceritorului akkadian care, la Nippur, îşi
asumase titlul de „Rege al celor Patru Ţinuturi”
(Sumer, Akkad, Ammuru şi Subartu).
De acum înainte Sumerul nu mai era decât
o parte, e drept cea mai civilizată, a unui vast
imperiu a semitic a cărui coeziune se întemeia pe
fidelitatea armatei faţă de persoana suveranului.
Această evoluţie trebuie pusă pe seama unui
grup etnic minoritar (semiţii akkadieni) care a
reuşit, asemenea hittiţilor în Anatolia sau
arienilor în Mitanni, să impună dominaţia unei
caste de războinici condusă de rege. Un alt
cuceritor, nepotul lui Sargon, Naram-Sin (2260-
2223 a. Chr.), a fost primul suveran
mesopotamian care a dispus să fie divinizat
(„Rege al celor Patru Ţinuturi ale Lumii şi zeu al
Akkadului”). Naram-Sin a redresat Imperiul
32
akkadian şubrezit în urma domniilor succesive ale
tatălui şi unchiului său. Stela lui Naram-Sin,
păstrată la Luvru, care comemorează victoriile
regelui asupra populaţiilor din Zagros, este o
capodoperă a artei mesopotamiene.
Limba cuceritorilor semiţi avea să se
impună în locul celei sumeriene. Cu timpul,
akkadiana a rămas singura limbă de uz curent în
Mesopotamia. Deşi încetează de a mai fi vorbită,
sumeriana şi-a păstrat rolul de limbă liturgică. De
altfel, conservatorismul religios sumerian se
prelungeşte în structurile akkadiene.
Începând din epoca cuceririi akkadiene
declinul sumerienilor a fost rapid. Sumerienii au
fost absorbiţi într-un mediu alogen în care, după
puţin timp, n-au mai reprezentat decât o
minoritate. Schimbări majore au loc şi în regimul
proprietăţii funciare: puterea economică trecea şi
ea în mâinile akkadienilor. Prin diviziunea puterii,
sumerienii, măriseră domeniul regal în
detrimentul domeniului zeului; sub Imperiul
akkadian, templele îşi văd micşorându-li-se
privilegiile în folosul domeniului regal şi al unei
anumite dezvoltări a proprietăţii particulare.
Odată cu instalarea dinastiei akkadiene practica
arendării cunoaşte o nouă formă: nu mai era doar
o modalitate de exploatare a marilor domenii, ci
şi un mijloc al suveranilor akkadieni de a-i
răsplăti pe înalţii demnitari civili şi militari, de a-i
păstra în serviciul coroanei datorită unei legături
personale (loturile acordate erau individuale şi
netransmisibile). Aceste noi realităţi favorizează
dezvoltarea proprietăţii individuale, tot mai
evidentă în perioadele următoare.
Pe de altă parte, cuceritorii semiţi adoptă
multe din structurile de civilizaţie sumeriene şi,
înainte de toate, sistemul economic al oraşelor
sumeriene. Astfel, se ajunge treptat la sinteza
sumero-akkadiană.
33
 Cuceririle militare ale akkadienilor nu
reprezintă doar simpla manifestare a unui
imperialism monarhic. Mobilurile economice ale
acestor expediţii militare evidenţiază o anume
continuitate în raport cu trecutul: aşa se explică
ocuparea insulei Tilmun care, încă din epoca
protodinastică, avea rolul de intermediar între
Sumer, pe de o parte, valea Indului şi minele de
cupru din Oman pe de alta. La fel, campaniile lui
Sargon îndreptate spre coastele Levantului nu
aveau alt scop decât acela de a pune mâna pe
sursele de aprovizionare cu lemn de cedru din
Liban şi din Amanus. Peste câteva decenii,
cucerirea văii Haburului i-a deschis lui Naram-Sin
accesul spre bogăţiile miniere şi forestiere ale
Anatoliei, precum şi controlul drumurilor
comerciale care duceau către coasta
mediteraneană.
Imperiul akkadian întemeiat de Sargon s-a
prăbuşit după un secol şi jumătate sub loviturile
gutilor, populaţie originară din munţii Zagros.
După moartea lui Şar-kali-şari, fiul lui Naram-Sin,
Imperiul akkadian s-a dezagregat, iar barbarii
lulubiţi şi guti se revarsă peste Mesopotamia.
De aici înainte, istoria Mesopotamiei
vădeşte o anume ciclicitate: unitatea politică a
Sumerului şi Akkadului este distrusă de
„barbarii” din afară; la rândul lor, aceşti din urmă
sunt răsturnaţi de revolte ale oraşelor-state
mesopotamiene. În general, invaziile nomazilor
au fost precedate de o lentă descompunere
internă a statelor mesopotamiene. Infiltrarea
rapidă a populaţiilor alogene în câmpiile
Mesopotamiei centrale şi meridionale, de îndată
ce puterea centrală dădea semne de slăbiciune,
este una din caracteristicile istoriei
mesopotamiene.
Astfel, către 2200 a. Chr., gutii –originari
din Kurdistan- au profitat de conflictele dinastice
34
care au tulburat ultimii ani ai Imperiului akkadian
pentru a pune mâna pe putere în Babilonia. În
timpul dominaţiei gutilor, oraşele sumeriene par
să-şi fi păstrat o anume autonomie. Oricum, în a
doua jumătate a sec. XXII a. Chr., sub domnia lui
Gudea (2144-2124 a. Chr.), Lagashul a putut
iniţia o politică de hegemonie locală ce aminteşte
de epoca protodinastică, deşi se afla încă sub
tutela gutilor. Apoi, către finele aceluiaşi secol,
Utu-hengal, regele Urukului, eliberează
Mesopotamia centrală şi meridională de sub
dominaţia gutilor, luându-l prizonier pe Tiriqan,
ultimul lor rege.

II.5. Imperiul sumerian al celei de-a III-a

dinastii din Ur
După înlăturarea definitivă a regilor guti,
Ur-Nammu (2111-2094 a. Chr.) –întemeietorul
celei de-a III-a dinastii din Ur (2111-2003 a.
Chr.)-, a supus Urukul şi Lagashul şi s-a intitulat
„Rege al Sumerului şi Akkadului, Rege al celor
Patru Ţinuturi”. Ur-Nammu a încercat, dând
dovadă de multă abilititate, să concilieze
interesele populaţiei akkadiene şi a celei
sumeriene, sprijinindu-se în primul rând pe cler.
A procedat la o revizuire a principiilor juridice
(Codul lui Ur-Nammu –cel mai vechi cod de legi
cunoscut de noi) şi a asigurat expansiunea
comercială a oraşelor mesopotamiene în direcţia
Golfului Persic.
Energicii suverani ai celei de-a III-a dinastii
din Ur au reîntemeiat un adevărat imperiu, în
cadrul căruia întreaga Mesopotamie s-a aflat,
timp de un secol, din nou unificată. Acest imperiu
cuprindea nu numai Sumerul şi Akkadul, dar şi
Elamul, Siria, ca şi bazinul superior al Eufratului.
În această perioadă civilizaţia sumeriană
cunoaşte momentul de apogeu care coincide cu
ultima manifestare a puterii politice a Sumerului.
35
În cadrul acestui imperiu sumerienii reprezentau
o minoritate; ultimii suverani ai celei de-a III-a
dinastii din Ur purtau nume semitice. De altfel,
moştenirea „imperială” akkadiană a fost
revendicată în mod direct de fiul lui Ur-Nammu,
Şulgi (2094-2046 a. Chr.) care s-a intitulat „Rege
al celor Patru Ţinuturi” şi a dispus să fie
divinizat, aşa cum făcuse odinioară şi Naram-Sin.
Renaşterea culturală sumeriană patronată
de monarhia din Ur ne apare ca o tentativă de a
restaura o tradiţie pe cale de a se stinge.
Originalitatea şi importanţa acestei epoci rezidă
într-o nouă concepţie privitoare la imperiu şi în
transformările pe care le-a cunoscut economia
mesopotamiană.
Astfel, dacă „centralizarea” akkadiană
fusese impusă manu militari, dar oraşele cucerite
îşi păstrau autonomia administrativă, suveranii
din Ur au suprimat această autonomie instituind
organisme ale administraţiei civile strâns legate
de guvernământul central; aşadar o centralizare
birocratică, în contextul căreia acei ensi nu mai
erau decât nişte guvernatori numiţi de suveranul
din Ur. Pe linia politicii centalizatoare a regilor
din Ur, acest amplu efort reformator nu privea
doar administraţia, ci şi alte domenii precum
economia, religia şi dreptul.
Ur-Nammu, fondatorul dinastiei, a procedat
la o revizuire a principiilor juridice; codul lui Ur-
Nammu constituie cea mai veche culegere de legi
despre care avem cunoştinţă.
Dezvoltarea economică a fost favorizată de
o politică de lucrări publice de mare amploare
(construcţia marilor ziggurate din Ur şi Uruk), de
extinderea reţelei canalelor de irigaţii, de
intensificarea comerţului cu Anatolia, ca şi a
comerţului maritim. Sub domnia lui Şulgi se pare
că a luat naştere, pentru prima oară, un tezaur
de stat la Nippur, deosebit de bunurile regelui şi
36
de cele ale templelor. Către finele mileniului II a.
Chr. începe o evoluţie care, în câteva secole, avea
să modifice profund structurile economice şi
sociale ale Mesopotamiei: proprietatea
particulară, care până atunci avusese un rol
secundar, apare pentru prima dată ca un factor
economic important.
Acest regim de despotism pacific şi luminat
nu s-a putut menţine mai mult de un secol. Însă,
spre deosebire de Imperiul akkadian sau alte
imperii orientale, Imperiul sumerian al celei de-a
III-a dinastii din Ur s-a prăbuşit nu atât din cauza
unei dezagregări interne, cât a repetatelor
lovituri ale „barbarilor” din vecinătatea
Mesopotamiei. Alte seminţii semitice, numite
convenţional amoriţi (Amurru), se infiltrează în
Mesopotamia şi întemeiază o serie de noi dinastii.
Ibbi-Sin (2027-2003 a. Chr.), ultimul
suveran al dinastiei a III-a din Ur, n-a fost mai
puţin energic decât predecesorii săi, iar
expansiunea comerţului sumerian la acea dată
ilustrează prosperitatea şi vitalitatea Imperiului.
Însă presiunea amoriţilor –conjugată cu
devastatoarele raiduri ale elamiţilor- devenea tot
mai puternică.
În ultimii ani ai mileniului II a. Chr., dinastii
amorite ajung la conducerea oraşelor Mari, Isin şi
Larsa. Urul, la rândul său, avea să cadă în 2003 a.
Chr. sub loviturile elamiţilor. Arhivele regale
descoperite la Mari (numit astăzi Tell Hariri)
aruncă o nouă lumină asupra epocii dinastiilor
amorite din prima perioadă a mileniului II a. Chr.
Ele aduc mărturie despre numele şi întâmplările a
peste treizeci de state în bună parte necunoscute
mai înainte.
După căderea dinastiei a III-a dinUr,
Mesopotamia traversează o epocă agitată (epoca
Isin-Larsa, sec. XX-XVIII a. Chr.) care aminteşte
într-o oarecare măsură de perioada preimperială:
37
oraşele-state îşi redobândiseră independenţa şi
se angajaseră în disputa pentru o hegemonie
repusă necontenit în discuţie. Unele jucaseră un
rol important cu multe secole înainte, de pildă
Mari sau Eshnunnah (numit astăzi Tell Asmar);
altele îşi asumau pentru prima oară un rol de
prim rang, ca Isin (actualul Işan Bahriyat), Larsa (
astăzi Senqarah), Sippar (astăzi Abu-Habba), şi
nu după mult Babilonul, în Mesopotamia centrală,
apoi Assurul pe cursul superior al Tigrului.
În afară de Larsa –unde o dinastie elamită a
urmat unei prime dinastii amorite-, toate oraşele
se aflau sub stăpânirea amoriţilor, fără ca ei să fi
constituit vreodată grosul populaţiei din
Mesopotamia. Unii suverani amoriţi au reuşit să
regrupeze o parte importantă a teritoriului
mesopotamian şi au dat dovadă de remarcabile
însuşiri -administrative, e.g., Şamşiadad I (1815-
1872) din Assur, Zimri-Lin (1782-1759) din Mari,
Rim-Sin (1822-1763) din Larsa şi, mai ales,
Hammurabi (1792-1750) din Babilon care, după
ce şi-a înlăturat toţi rivalii, a reuşit să reunifice
Mesopotamia.

II.6. Imperiul Vechiului Babilon

Cel mai celebru oraş din Antichitatea
orientală, Babilonul (forma elenizată a
akkadianului Babilim) nu apare pe scena istoriei
decât la începutul mileniului II a. Chr. La un secol
după căderea celei de-a III-a dinastii din Ur, un
şef amorit, Sumuabum (1894-1880) –fondatorul
primei dinastii babiloniene (1894-1594 a. Chr.)-
se instalează în Babilon, care rămâne o putere de
rangul al doilea până către mijlocul sec. XVIII a.
Chr. când Hammurabi reuşeşte să unifice toate
regatele mesopotamiene.
Dincolo de rivalităţile politice, în sudul
Mesopotamiei mai ales, existau conflicte mult
mai grave ce repuneau în discuţie înseşi bazele
38
societăţii mesopotamiene. Starea de tensiune
poate fi sesizată în mod indirect, prin prisma
măsurilor pe care au fost obligaţi să le ia diferiţi
suverani mesopotamieni pentru a redresa
situaţia. Problema esenţială a epocii este legată
de noul rol pe care a început să-l joace acum
proprietatea particulară în economia şi în
societatea mesopotamiană. Această evoluţie s-a
afirmat mai cu seamă în detrimentul templelor
care nu mai erau –excepţie făcând palatul-
singurele posesoare de pământuri şi ateliere.
Secularizarea statului, care s-a accentuat sub
prima dinastie din Babilon, a fost precedată de o
secularizare a economiei. În această epocă
diferiţi suverani mesopotamieni au luat
numeroase măsuri care au dus la consolidarea
legală a proprietăţii particulare.
La începutul domniei lui Hammurabi (1792-
1750 a. Chr.), Babilonul era un mic
principat strivit între puternicele regate Mari,
Larsa, Eshnunnah şi Assur. Timp de mulţi ani,
înainte de cucerirea regatelor rivale, Hammurabi
a consolidat puterea Babilonului. Apoi i-a atacat
pe ceilalţi suverani mesopotamieni, pe care a
reuşit să-i izoleze şi să-i învingă unul după altul.
Astfel, în al 31-lea an de domnie întregul Sumer
era cucerit, iar în al 33-lea an de domnie a fost
anexat şi regatul Mari al fostului aliat, Zimri-Lin.
Către a. 1760 a. Chr. Imperiul babilonian era deja
constituit.
Organizarea imperiului, opera esenţială a
lui Hammurabi, era de tip patriarhal şi piramidal
şi se întemeia pe laicizarea administraţiei şi a
justiţiei. Existenţa unei jurisdicţii scrise consolida
supremaţia statului, adică a suveranului şi a
reprezentanţilor săi şi implica existenţa unei
structuri deja ierarhizată a justiţiei –subordonată
autorităţii monarhice.

39
 La rândul ei, administraţia era mai
centralizată în epoca primei dinastii babiloniene
decât sub suveranii din Ur. Toţi acei ensi
dispăruseră, iar administraţia centrală avea în
frunte un fel de vizir rezident în Babilon, un
guvernator de provincie (umbanda) în fiecare din
cele două oraşe mari, Sippar şi Larsa, prefecţi
(sakkanak) în toate oraşele, şi câte un
reprezentant (rabianum) al puterii centrale în
fiecare localitate. Aşadar, o structură de tip
piramidal, cum era şi cea judecătorească.
Problema nomazilor aflaţi în curs de
sedentarizare a fost temporar soluţionată prin
distribuirea unor loturi de pământ aparţinând
Coroanei, de care beneficiau atât ofiţerii cât şi
soldaţii-colonişti.
Odată cu afirmarea Babilonului ca putere
hegemonă în Orientul Mijlociu, cultul lui Marduk –
zeul tutelar al oraşului- se situează pe primul
plan al religiei mesopotamiene, cu toate că
devoţiunea lui Hammurabi se îndrepta mai
curând spre Shamash, zeul solar al Sipparului.
Ultimii ani ai domniei lui Hammurabi
marchează un apogeu al istoriei mesopotamiene:
problemele externe păreau rezolvate, eternul
conflict cu nomazii din vecinătatea Mesopotamiei
dădea impresia că poate fi aplanat, secularizarea
statului şi protecţia pe care acesta le-o acorda
indivizilor asigurau un oarecare echilibru social,
în fine, prosperitatea economică se întemeia pe
baze solide, atât agricole cât şi artizanale şi
comerciale.
Faimosul cod de legi (282 articole),
descoperit la Susa, desăvârşeşte opera lui
Hammurabi. Codul pe care suveranul babilonian îl
promulgă adună şi sistematizează legile
anterioare, incluzând şi elemente specific semite.
În încheiere, câteva cuvinte vădesc orgoliul
justificat al suveranului pentru opera dusă la bun
40
sfârşit: „Eu am pus capăt războiului,/ Am
favorizat bunăstarea ţării,/ Am făcut ca poporul
să-şi găsească odihna în locuinţe liniştite,/ Nu am
îngăduit ca în mijlocul lui să-şi afle loc cei care
nu-i dau pace./ Marii zei m-au chemat,/ Şi eu am
fost păstorul binefăcător, cu sceptrul dreptăţii,/
Umbra mea binevoitoare s-a înrins asupra
oraşului meu,/ În sânul meu am adunat popoarele
din Sumer şi Akkad,/ Şi ele au prosperat sub
ocrotirea mea,/ Le-am apărat cu înţelepciunea
mea,/ Pentru ca, cel puternic să nu asuprească pe
cel slab”.
Codul este culegere de 282 de precepte, de
norme de drept civil şi penal, de drept
administrativ, comercial, al familiei ş.a. Codul
cuprindea trei părţi: 1. introducerea în care
afirmă intenţia lui Hammurabi de a instaura o
administraţie pe temeiul dreptăţii; 2. dispoziţiile
cu caracter civil şi penal privitoare la numeroase
aspecte juridice ale vieţii economico-sociale; 3.
încheierea în care regele îi ameninţa cu un
blestem pe cei care îi vor încălca hotărârile. După
unii asirologi, Codul lui Hammurabi nu are nici o
legătură cu cutumele legale ale epocii,
reprezentând mai degrabă expresia literară
tradiţională a responsabilităţii sociale a regelui;
în consecinţă, codul „n-ar trebui luat ca nişte
directive normative în felul legilor post-biblice
sau romane” (Leo Oppenheim).
Oricum, Codul lui Hammurabi are o
excepţională valoare nu numai sub raport juridic,
ci în primul rând ca document asupra vieţii
economico-sociale sumero-babiloniene, în
general. Codul reflectă diviziunea societăţii
mesopotamiene în trei categorii sociale: oameni
bogaţi (amelu), oameni liberi (muşkenum), sclavi
(uardu). Deasupra acestor categorii, într-o poziţie
privilegiată, se aflau preoţii şi nobilii de curte.

41
 Ca în întreaga Antichitate orientală,
trăinicia Imperiului babilonian se întemeia înainte
de toate pe personalitatea suveranului, pe
energia, pe abilitatea şi pe autoritatea lui morală.
Dispărând suveranul, imperiul său eterogen se
dezagrega subminat de dispute dinastice sau
cădea sub loviturile puterilor rivale. Prima
dinastie babiloniană n-a făcut nici ea excepţie de
la această regulă. Cea mai bună dovadă a acestei
slăbiciuni ne-o oferă însăşi soarta codului lui
Hammurabi, ale cărui dispoziţii nu par să fi fost
aplicate vreodată. Nici unul dintre succesorii
marelui rege n-a avut suficientă autoritate pentru
a-l impune.
Sub Samsuiluna (1750-1711 a. Chr.), fiul şi
succesorul lui Hammurabi, presiunea „barbarilor”
se face din nou simţită, mai cu seamă cea a
kassiţilor (kassu) care, veniţi din Zagros, se
infiltrează în câmpia mesopotamiană. Kassiţii,
încadraţi de indo-europeni sau amestecaţi cu
aceştia, s-au făcut curând stăpâni pe Babilonia,
care va deveni ţara Karduniaş. În aceeşi
perioadă, pe malurile Golfului Persic, la vărsarea
fluviilor Eufrat şi Tigru în mare, se constituie un
nou stat –Ţara Mării- care-şi extinde autoritatea
asupra unei părţi din Mesopotamia meridională.
După ce, în 1594 a. Chr., regele hittit Mursil
I devastează Babilonul, acesta cade sub
dominaţia unei dinastii kassite (1594-1160/1159
a. Chr.) a cărei stăpânire durează până în
momentul cuceririi elamite (1160/1159 a. Chr.).
Regele kassiţilor, Agum al II-lea se va intitula şi
el „Rege al celor Patru Părţi ale Lumii”. Singura
contribuţie a kassiţilor la civilizaţia sumero-
akkadiană –sintetizată începând de acum sub
numele de civilizaţia babiloniană- pare a fi fost
introducerea calului şi a carului de luptă.
Căderea primei dinastii babiloniene a fost
urmată de imediata dezagregare a imperiului.
42
Chiar dacă kassiţii devastează Elamul şi îşi extind
dominaţia asupra câmpiei Susianei sub regele
Kurigalzu II (1345-1324 a. Chr.), timp de patru
secole Babilonul n-a jucat decât un rol şters pe
scena politică a Orientului Mijlociu.
Ascensiunea Asiriei la rangul de mare
putere în timpul lui Assuruballit I (1365-1330)
inaugurează rivalitatea asiro-babiloniană care se
va prelungi timp de şapte secole. După ce, în
jurul a. 1310, Elamul îşi redobândeşte
independenţa, rivalitatea dintre cele trei puteri
va domina scena politică mesopotamiană. În
secolul XIII a. Chr., ascendentul Asiriei se
manifestă prin numeroase intervenţii; Tukulti-
Ninurta I (1244-1208) a fost primul rege asirian
care a cucerit Babilonul.
În fine, Babilonul a fost devastat în mai
multe rânduri de elamiţi. Către a. 1170/1160 a.
Chr., regele Elamului, Şutruk-Nahhunte cucereşte
Babilonul punând astfel capăt dominaţiei kassite.
Ocupaţia elamită a provocat o revoltă babiloniană
condusă de un rege aparţinând celei de a II-a
dinastii din Isin, Nabucodonosor I/Nabukudurri-
usur (1124-1103 a. Chr.), sub a cărui domnie
începe o evidentă redresare a puterii babiloniene.
În urma a două campanii victorioase soldate cu
devastarea Susei, Nabucodonosor I elimină
Elamul, pentru trei secole, de pe scena politică a
Orientului Mijlociu.
După moartea lui Nabucodonosor I,
Babilonul traversează o nouă şi gravă eclipsă:
intervenţiile asirienilor reîncep, iar în câteva
rânduri principi caldeeni uzurpă puterea în
Babilon. Către finele secolului VII a. Chr., o
dinastie caldeeană fondată de Nabopalassar redă
oraşului vechiul său prestigiu.

43
 II.7. Asiria
Cadrul geografic. Asiria propriu-zisă este o
regiune bine delimitată –în partea de nord a
Mesopotamiei- din punct de vedere geografic: o
parte din bazinul Tigrului cuprinsă între intrarea
fluviului în actualul teritoriu irakian şi confluenţa
lui cu Micul Zab. Asiria este o regiune de coline
scunde, nu prea fertile, dar unde precipitaţiile,
până aproape de Kirkuk, sunt destul de
abundente pentru ca agricultura să nu reclame
lucrări de irigaţie. Mai la sud vegetaţia devine
tributară apelor fluviului şi, astăzi, acesta curge
adesea prin mijlocul unui pustiu de noroi uscat.
Regiunile colinare, bogate în material lemnos,
piatră şi zăcăminte minerale, au fost populate din
cele mai vechi timpuri de subareeni –ţara se
numea Subartu- care în decursul timpului s-au
amestecat cu diferite triburi semite venite din
stepa siriană. Subareenii sunt, probabil, identici
cu hurriţii menţionaţi de izvoare.
În a doua jumătate a mileniului III a. Chr. se
constituie oraşele-state asiriene Assur, Ninive şi
Arbailu. Cuvântul Asiria este o denumire
grecească atestată de pe vremea lui Herodot.
Asirienii îşi numeau ţara Assur şi numai după ce
oraşul acesta a devenit un important centru
politic –după căderea dinastiei a III-a din Ur-
putem vorbi de Asiria ca entitate politică. Pentru
epocile anterioare lui Sargon cel Mare nu
cunoaştem decât listele unor regi nomazi, după
care urmează o lungă perioadă de supunere faţă
de imperiile din Akkad şi de a III-a dinastie din Ur.

II.7.1. Vechiul Imperiu asirian (sec. XIX-

XVIII a. Chr.)
Prima dinastie asiriană a fost întemeiată la
începutul sec. XIX a. Chr. de către Puzur Assur I.
Către 1830 a. Chr. regele asirian Ilu-şuma atacă
Babilonul. Cel mai important suveran al Vechiului
44
Imperiu asirian a fost Şamşiadad I (cca. 1815-
1782 a. Chr.) care a încercat să restaureze în
propriul său avantaj imperiul akkadian. A cucerit
oraşul Mari, unde l-a numit ca vicerege pe fiul
său Iasmah-Adad; primul său născut, Işme-Dagan
era guvernator la Ekallatum. Corespondenţa
purtată de Şamşiadad I cu cei doi fii ai săi este o
splendidă mărturie a preocupărilor unui rege de
tip patriarhal din epoca babiloniană: dorinţa de a
desăvârşi educaţia fiilor săi, chemaţi să-i urmeze
la tron; preocuparea pentru bunăstarea supuşilor
şi mai cu seamă a soldaţilor; voinţa de a ameliora
situaţia economică a ţării, mai ales prin
dezvoltarea agriculturii, apar laolaltă cu sfaturile
privitoare la conduita faţă de nomazi.
Fiul şi succesorul lui Şamşiadad I, Işme-
Dagan, nu poate face faţă atacurilor babiloniene.
Cucerită de Hammurabi către 1760 a. Chr., Asiria
dispare temporar ca entitate politică. După
moartea lui Hammurabi, Asiria devine tributară
unui regat hurrit. Abia după distrugerea
Imperiului Mitanni de către hittiţi, în jurul a.
1375/1370 a. Chr., Asiria şi-a redobândit
independenţa.

II.7.2. Imperiul asirian de Mijloc (sec. XIV-

XII a. Chr.)
A fost întemeiat de Assuruballit I (1365-
1330 a. Chr.) care a restabilit puterea Assurului.
În timpul decadenţei babiloniene, în a doua
jumătate a mileniului II a. Chr. începe să se
afirme tot mai pregnant superioritatea Asiriei –
putere de esenţă militară, mai puţin civilizată
decât Babilonia, datorându-şi succesul şi
prestigiul tocmai organizării şi disciplinei armatei
sale. Expansiunea asiriană se desfăşoară în faze
succesive, întrerupte de perioade de stagnare.
Asiria se angajează, împreună cu Imperiul
hittit, în disputa pentru supremaţie în Orientul
45
Mijlociu. Siria de Nord, placa turnantă a
întregului comerţ oriental, avea să constituie
miza acestui îndelungat conflict. Prin urmare,
imperialismul asirian din epoca Imperiului de
Mijloc a fost dictat de considerente de ordin
economic.
Pe de altă parte, Imperiul asirian nu
semăna deloc -nici în privinţa originilor şi nici în
a concepţiei lui- cu vechile imperii din sudul
Mesopotamiei care reuneau într-un tot omogen
diferite regiuni ale căror populaţii tindeau să se
asimileze, îndeosebi din punct de vedere
lingvistic şi religios. Dacă suveranii din Ur şi cei
din Babilon n-au domnit numai spre folosul
exclusiv a unei minuscule fracţiuni din imperiul
lor, Assur şi oraşele din imediata lui vecinătate
au fost singurele beneficiare ale expansiunii
asiriene. Principala lor preocupare era de a
exploata la maximum teritoriile cucerite, ale
căror populaţii aparţineau unor grupuri etnice
sensibil diferite. După tendinţa de unificare a
vechilor imperii mesopotamiene a urmat o
politică de colonizare. Baza esenţială a
dominaţiei asiriene era tributul.
Către mijlocul sec. XIII a. Chr., Asiria devine
prima putere militară din Orientul Mijlociu.
Imperiul hittit şi Egiptul au reacţionat rapid; după
un îndelungat conflict provocat de ambiţiile lor
rivale în Siria de Nord, în 1269 a. Chr. a fost
încheiată o alianţă egipteano-hittită menită să
stăvilească expansionismul asirian.
Salmanasar I (1274-1245 a. Chr.), prin
numeroasele sale expediţii în Armenia şi
împotriva hurriţilor din Hanigalbat, a inaugurat
politica de deportări şi masacre ce avea să
caracterizeze de aici înainte războiul asirian.
Salmanasar I a pus un accent şi mai puternic
decât predecesorii săi pe fundamentarea
religioasă a războiului. În timpul domniei sale a
46
fost întemeiat oraşul Kalakh (astăzi Nimrud),
populat ulterior cu babilonieni deportaţi.
Sub Tukulti-Ninurta I (1244-1208 a. Chr.) –
primul suveran asirian care şi-a asumat puterea
regală în Babilon- Imperiul asirian de Mijloc
atinge apogeul expansiunii sale teritoriale. După
cucerirea Babilonului, ca urmare a unei încercări
de revoltă, oraşul a fost în parte nimicit; zeul
Marduk a fost „deporatat” în Asiria. O epopee
istorică, prima din acest gen literar, relatează
faptele de arme ale regelui. Deportări de
populaţii la o scară necunoscută până atunci
(e.g., 28 000 de hittiţi au fost deportaţi în Asiria)
aveau să fie de acum înainte baza politicii
asiriene. În acest sens Tukulti-Ninurta I
anticipează Noul Imperiu şi numai asasinarea
regelui de către propriul său fiu –în împrejurările
unei revolte de palat iscate din cauza distrugerii
Babilonului- a amânat cu câteva secole
constituirea unui stat complet diferit de vechile
imperii asiriene.
Baza puterii asiriene avea să o constituie
oraşul extins la dimensiunile unui imperiu.
Asasinarea lui Tukulti-Ninurta marchează
sfârşitul Imperiului de Mijloc şi începutul unei
epoci de decadenţă a Asiriei.
În intervalul dintre Imperiul de Mijloc şi
Noul Imperiu, puterea Assurului a fost temporar
restaurată de regele Tiglatpilassar (1117-1077 a.
Chr.) care în timpul campaniilor sale a ajuns la
nord până la regiunea nairilor şi la Marea Neagră,
în apus până la Marea Mediterană, iar în cele din
urmă a cucerit Babilonul. O cronică orgolioasă îi
transmite posterităţii faptele: „Eu sunt
Tiglatpilassar, regele legitim, regele lumii, regele
Asiriei, regele celor patru părţi ale pământului,
eroul puternic călăuzit de oracolele lui Assur şi
Ninurta, marii săi zei şi stăpâni, cel care i-a învins
pe duşmani. La porunca stăpânului meu Assur,
47
braţul meu şi-a întins cucerirea dincolo de fluviul
Zab, până la Marea cea Mare, care se găseşte la
apus”. După moartea lui Tiglatpilassar, Asiria
traversează o nouă perioadă de eclipsă.

II.7.3. Noul Imperiu asirian

După o perioadă de stagnare în
expansiunea lor, datorită invaziilor care
marchează sfârşitul epocii bronzului, asirienii vor
relua politica lor de cuceriri. Desăvârşirea
acesteia îşi va găsi expresia în marele imperiu
asirian al sargonizilor care se întindea din
Armenia şi din Taurus până la Nil şi până în
deşerturile Arabiei.
Începând cu ultimele decenii ale sec. X. a.
Chr., Asiria a cunoscut, timp de două secole, o
expansiune continuă care a dus la crearea celui
mai întins şi mai puternic imperiu pe care îl
cunoscuse Vechiul Orient până atunci. Un imperiu
care a fost întemeiat prin război, s-a menţinut
prin război, dar care, în cele din urmă s-a năruit
epuizat din cauza neîntreruptelor războaie.
Pentru a-şi edifica imperiul suveranii asirieni au
instaurat cei dintâi principiul războiului total.
Obiceiurile lor războinice, de o neîntrecută
cruzime, au lăsat în istorie o amintire sinistră
consemnată şi de profeţii evrei (Ieremia, VI, 23-
24). Prin devastare şi moarte asirienii au făcut să
domnească pacea de la Nil la Ararat (R.
Grousset).
În secolul IX a. Chr. în armata asiriană
apare cavaleria constituind, puţin după aceea,
elementul de şoc cel mai puternic într-o vreme
când carul de luptă începuse să devină greoi.
Carul de luptă a fost arma favorită a aristocraţiei,
ceea ce a făcut ca ea să dobândească o
primejdioasă superioritate în sânul armatei şi a
statului. Şi pentru a remedia în parte această
situaţie periculoasă a sprijit Tiglatpilassar III
48
dezvoltarea cavaleriei în detrimentul carelor de
luptă. Cavaleria asiriană, organizată după
modelul nomazilor, era o cavalerie uşoară, în
stare să se deplaseze cu mare repeziciune pe
orice fel de teren. În general, armata asiriană şi-a
datorat în bună parte lunga ei invincibilitate
excelentei organizări a serviciilor auxiliare. În
afară de genişti, care utilizau maşini de război la
asediul oraşelor fortificate, asirienii dispuneau de
pionieri care construiau drumuri, aruncau poduri
de vase peste râuri şi montau taberele. Armatele
caldeene şi persane n-au făcut decât să copieze
modelul asirian, aşa cum procedase şi regele
mezilor Cyaxare, atunci când şi-a reorganizat
trupele înainte de asaltul hotărâtor care avea să
doboare puterea Assurului.
Administrarea acestui imperiu
ultracentralizat ridica probleme insolubile;
pacificarea definitivă a teritoriilor cucerite a
rămas mereu un deziderat. Ultimii suverani ai
Imperiului de Mijloc inauguraseră politica
deportărilor în masă care viza calmarea
tendinţelor centrifuge ale populaţiilor cucerite. În
secolul IX a. Chr., suveranii Noului Imperiu au
reluat aceeaşi politică.
Sub Assurnasirpal II (884-858 a. Chr.),
Imperiul asirian se întinde din nou până la
Mediterana. În Siria, oraşele neo-hittite,
arameene şi fenicene au devenit tributare
Assurului. Împotriva arameenilor s-a recurs la
tradiţionalele deportări. Assurnasirpal II îşi
stabileşte reşedinţa regală în oraşul Kalakh
(actualul Nimrud) pe care-l împodobeşte cu
palate şi temple.
Campaniile lui Salmanasar III (858-824 a.
Chr.) anticipează politica pe care aveau s-o ducă
succesorii săi în decursul următoarelor două
secole: asirienii vor fi nevoiţi să recurgă la
ofensivă pentru a asigura supravieţuirea unui
49
imperiu a cărui coeziune internă şi securitate a
frontierelor erau tot timpul ameninţate. Sub
domnia lui Salmanasar III la frontierele nord-
estice se profila o nouă ameninţare, după cum
atestă prima menţionare a mezilor în textele
epocii. Mai presant era pericolul reprezentat de
regatul Urartu, care ameninţa interesele
comerciale ale Assurului în Siria de Nord. O serie
de rebeliuni au îndoliat ultimii ani ai domniei lui
Salmanasar III, care s-a retras la Kalakh.
Prin urmare, în pofida aparenţelor, Imperiul
asirian s-a aflat adeseori redus la defensivă până
la urcarea pe tron a lui Tiglatpilassar III (745-727
a. Chr.). Armata, unicul element stabil, a fost cea
care a salvat imperiul de la ruină, şi tot ea a fost
cea care, printr-o lovitură de stat, l-a adus pe
tron pe Tiglatpilassar.
Domnia lui Tiglatpilassar III a marcat o
cotitură în politica imperială asiriană. Pentru a
anhila tendinţele centrifuge care agitau teritoriile
ce fuseseră transformate în provincii asiriene,
acestea au fost divizate în mici unităţi teritoriale,
guvernatorul lor fiind dublat de un comandant
militar. Un text descoperit în palatul regal de la
Kalakh istorisind una din campaniile lui
Tiglapilassar III, relevă dura stăpânire a Asiriei:
„Cât este de întins Bit-Şilani, eu l-am făcut
fărâme ca pe o ulcică. Marea sa capitală
Sarrabanu am distrus-o, arătând ca după năvala
apelor. Apoi am pustiit tot. Pe Nabu-uşabşi,
regele lor, l-am spânzurat în faţa porţii oraşului
său. Pe oamenii lui, pe soţia sa, pe fiii săi, pe
fiicele sale, bunurile şi comorile palatului său le-
am luat cu mine”.
În Babilon, de asemenea a fost inaugurată o
nouă politică. Până atunci, prestigiul istoric şi
religios al oraşului îl ferise de soarta celorlalte
state cucerite de asirieni. Dar cum tronul
Babilonului fusese uzurpat de un principe
50
arameean, Tiglatpilassar III a cucerit marea
metropolă, unde s-a proclamat el însuşi rege.
Sargon II (722-705 a. Chr.), continuând
expansiunea în direcţia Mediteranei, a supus
Israelul (Samaria-cucerită în 721 a. Chr.), regatul
Iuda (Iudeea), Ciprul, Karkemişul, Frigia şi Urartu
(Tuşpa-cucerită în 714 a. Chr.). Şi-a arogat apoi
rolul de protector al babilonienilor şi al zeului
acestora, Marduk, împotriva principilor caldeeni
care se instalaseră în Babilon; în 710 a. Chr.
asirienii cuceresc Babilonul. Sargon II a încercat
să asigure coeziunea imperiului prin dezvoltarea
birocraţiei şi prin adoptarea unui sistem unic de
greutăţi şi măsuri bazat pe etalonul de la
Karkemiş. În sfârşit, Sargon II a întemeiat o nouă
capitală, la Dur-Şarrukin (actualul Khorsabad), la
25 km nord de Ninive.
Urmând exemplul lui Tiglatpilassar,
Sennacherib (705-681 a. Chr.) s-a proclamat rege
al Babilonului, care –după numeroase revolte şi
mai multe campanii militare- a fost complet
distrus în 689 a. Chr., împreună cu toate templele
sale; cultul lui Marduk a fost strămutat în Asiria.
Aceste excese au dus la constituirea, la Ninive, a
unei grupări probabiloniene, condusă de fiul
regelui, Assarhadon (cu complicitatea mamei
sale, regina Nakiya), care în 681 a. Chr. a pus
capăt prin asasinat uneia dintre cele mai sinistre
domnii din istoria asiriană.
Assarhadon (681-669 a. Chr.) -o
personalitate chinuită, obsedată de magie şi de
consultarea oracolelor- a reconstruit Babilonul. A
încheiat pace cu Elamul (675 a. Chr.) şi, după mai
multe campanii, cucereşte Egiptul în 671 a. Chr.
Suveran instruit şi plin de strălucire,
Assurbanipal (669-630 a. Chr.), celebrul
Sardanapal al legendelor, a întemeiat la Ninive o
bibliotecă ce conţinea peste 5 000 de lucrări şi
care a fost în mare parte regăsită. Reliefurile din
51
timpul domniei sale sunt printre cele mai
desăvârşite pe care ni le-a lăsat arta asiriană.
Ultimul dintre mari regi asirieni s-a făcut
cunoscut şi printr-o serie de oribile masacre, e.g.
distrugerea Tebei în 663 şi a Susei în 639 a. Chr.
Cucerirea Egiptului şi distrugerea Elamului
–care dispare pentru totdeauna de pe scena
istoriei- păreau să pună capat oricăror
împotriviri. Flancul de sud al Imperiului asirian
era asigurat, iar rivalele din nord şi est, Urartu,
Frigia şi Lydia fuseseră anhilate de invaziile
cimmerienilor, dislocaţi din stepele eurasiatice de
presiunea scyţilor.
În interior, pericolul pe care-l reprezentau
arameenii pentru coeziunea imperiului creştea
continuu. Deportările masive ale populaţiilor
arameene s-au vădit dezastruoase pentru însăşi
fiinţa Imperiului asirian. Prezenţa unui mare
număr de deportaţi chiar în capitala imperiului
avea să impregneze civilizaţia asiriană cu adânci
influenţe vest-semitice. Încă din timpul lui
Assurnasirpal II, la curte a început să fie utilizată
limba aramaică, care a înlocuit treptat akkadiana
ca limbă oficială. Sargon II a fost nevoit să
recunoască superioritatea comercială a oraşelor
arameene adoptând un sistem unic de măsuri şi
greutăţi bazat pe etalonul din Karkemiş. În
ultimele secole ale istoriei asiriene, o clasă
cârmuitoare încerca să-şi menţină autoritatea
precară asupra unui imperiu dominat de
elementul arameean.
Deşi sub domnia lui Assurbanipal se afla la
apogeul puterii sale, Imperiul asirian era de fapt
profund minat din interior şi începea să se
descompună. A fost de ajuns ca, după
Assurbanipal să urmeze câţiva suverani mediocri,
iar pe tronul Mediei şi al Babilonului să se urce
doi regi energici şi abili, Cyaxare şi respectiv

52
Nabopalassar, pentru ca soarta Imperiului asirian
să fie decisă în numai câţiva ani.
Atunci când Imperiul asirian era pe cale să
se prăbuşească, Psammetik I, fidel politicii de
echilibru a Egiptului, a încercat zadarnic să-i vină
în ajutor. Nici egiptenii, nici scyţii, veniţi şi ei în
ajutorul asirienilor, n-au putut salva Imperiul.
Alianţa dintre mezi şi babilonieni, încheiată în
614 a. Chr., a pecetluit soarta Imperiului asirian.
În 614 a. Chr., mezii cuceresc Assurul, iar doi ani
mai târziu Ninive, capitala Imperiului, cădea în
mâinile mezilor şi ale babilonienilor coalizaţi.
Eşecul lui Assuruballit II (612-609 a. Chr.) în faţa
Harranului –cucerit de mezi- marchează sfârşitul
rezistenţei asiriene. Pentru o scurtă perioadă
(609-605 a. Chr.), Palestina şi Siria trec sub
protectorat egiptean. După înfrângerea
egiptenilor la Karkemiş (605), aceste teritorii
sunt incluse în Imperiul neobabilonian.
Asiria şi provinciile anatoliene până la
Halys, la frontiera Lydiei, au fost incluse în
Imperiul med creat de Cyaxare, iar provinciile
occidentale şi o parte din Susiana au rvenit
Babilonului. Termenul de Asiria a continuat să fie
folosit ca denumire a celei de a IX-a satrapii a
Imperiului persan, satrapie care cuprindea cea
mai mare parte a Mesopotamiei.

II.8. Imperiul neobabilonian

A fost creat de regele caldeean
Nabopalassar (626-605 a. Chr.) care, în alianţă cu
mezii, a distrus Imperiul asirian (614-612 a. Chr.).
Astfel, sub o dinastie caldeeană, Babilonul
redevenea, după un mileniu, prima putere a lumii
orientale, disputându-şi cu Egiptul sait
hegemonia asupra Syriei şi Palestinei.
Din perspectiva istoriei Orientului Apropiat,
supremaţia Imperiului neobabilonian ne apare
mai curând ca interregnul dintre asirieni şi perşi.
53
 Opera lui Nabopalassar a fost continuată de
fiul şi succesorul său,
Nebuchadrezzar/Nabucodonosor II (605-562 a.
Chr.) a cărui domnie nu a fost tulburată decât de
intrigile faraonilor din dinastia saită în Palestina
şi revoltele succesive (598-587 a. Chr.) din
Iudeea, care au luat sfârşit în cele din urmă odată
cu distrugerea Ierusalimului şi a Templului (587
a. Chr.) şi cu deportarea evreilor în Babilon. Sub
Nabucodonosor II birocraţia a fost reorganizată şi
repartizată în câteva mari „ministere”.
Nabucodonosor II a întreprins gigantice lucrări de
înfrumuseţare în cele mai multe oraşe
mesopotamiene, îndeosebi la Babilon, care
devine astfel veritabila metropolă a lumii
orientale. Din vremea acestor suverani caldeeni
datează somptuosul Babilon descris de călătorii
greci şi care a fost descoperit de arheologii
germani.
Supremaţia babiloniană a fost însă de
scurtă durată, căci, odată cu regele persan Cyrus,
o nouă putere politică se ivise la Răsărit.
În această alcătuire artificială care era
Imperiul neobabilonian, dincolo de faţada lui
tradiţionalistă, de consevatorismul
atotputernicului cler al lui Marduk, apăruseră,
încă din sec. VII a. Chr., primele semne ale
dezintegrării vechilor structuri orientale, cel
puţin pe plan economic. Dacă până în epoca
neobabiloniană palatul şi templul avuseseră un
rol preponderent în economie, de acum înainte
aceasta capătă treptat caracterul unui capitalism
ante litteram în care marile bănci jucau un rol
financiar privilegiat. În epoca neobabiloniană, în
Babilon sunt atestate veritabile dinastii bancare,
precum cea a familiei Egebi, de origine evreiască,
şi a familiei Muraşu.
Prin urmare, viaţa economică a Babilonului,
impulsionată de remarcabila dezvoltare a
54
comerţului, privea spre viitor, în timp ce toate
celelalte forme ale civilizaţiei caldeene urmăreau
perpetuarea trecutului.
În cele din urmă, prăbuşirea Imperiului
neobabilonian a fost precipitată de veleităţile
politice ale atotputernicului cler al lui Marduk.
După moartea lui Nabucodonosor II, au izbucnit o
serie de conflicte între diferite tagme sacerdotale
care tindeau să exercite o influenţă dominantă în
statul babilonian: preoţilor lui Marduk li se
opunea clerul zeului Sin şi cel al lui Shamash.
După asasinarea unui rege copil, clerul lui Sin l-a
impus pe tron pe Nabonide (556-539 a. Chr.), fiul
unei preotese din Harran.
Ultimul rege al Babilonului a favorizat clerul
lui Sin şi cel al lui Shamash în detrimentul celui al
lui Marduk. Nabonide s-a retras timp de opt ani
într-o oază în Hedjaz, în timp ce fiul său, Baltazar,
domnea în Babilon. Nabonide a revenit în
imperiul său doar pentru a-şi vedea armata
zdrobită de Cyrus II, regele perşilor, în 539 a.
Chr., lângă Sippar.
Preoţii lui Marduk îşi cântă bucuria: „Pe zeii
care îşi părăsiseră templele, Cyrus i-a adus la
locuinţele lor,/ Furia a îmblânzit-o, sufletului i-a
adus pacea,/ Pe aceia a căror putere fusese
răsturnată i-a readus la viaţă,/... Printre locuitorii
din Babilonia domneşte acum bucuria,/... Toţi
privesc bucuroşi la noul rege!”
Căderea Babilonului, favorizată de trădarea
clerului lui Marduk –care, ostil lui Nabonide,
vedea în Cyrus salvatorul care-i va îngădui
recâştigarea privilegiilor- marchează prăbuşirea
Imperiului neobabilonian şi începutul unei epoci
de adevărată reînnoire. Cyrus II va întemeia un
imperiu nou a cărui organizare se baza, pentru
întâia oară în lumea orientală, pe o concepţie
universalistă.

55