Capitolul III

EGIPTUL ANTIC

Cadrul geografic
Egiptul antic era un ansamblu unic de
ţinuturi, net delimitate –fie de deşerturi, fie
de mări-, un ansamblu de ţinuturi grupate în
jurul unei axe vitale: valea Nilului. La
aproximativ 800 km în aval de prima
cataractă şi la 150 km de litoral, fluviul se
desface şi, odinioară se vărsa în mare prin
şapte braţe (canopic, bolbitic, sebennytic,
phtanic, mendesian, tanitic şi pelusiac, după
numele oraşelor mari aşezate pe fiecare
braţ), formând astfel imens triunghi, având
ca latură de bază însăşi coasta, lungă de cca.
240 km. Acest pământ a fost numit de greci
„Delta”, pentru că forma sa aduce cu această
literă grecească. I se mai spune şi Egiptul de
Jos, în timp ce valea îngustă care se întinde
de la vârful triunghiului până la prima
cataractă se numeşte Egiptul de Sus.
Vechii egipteni îşi numeau ţara Kemet,
„cel Negru”, datorită culorii închise a solului;
încă din vremea lui Homer, grecii o cunoşteau
deja sub numele de Aigyptos. Evreii îi
spuneau Misraim.
Suprafaţa pământului cultivabil în valea
Nilului varia între 25-50 km lăţime, în
regiunea dinspre Mediterana, iar spre sud-
est era mult mai îngustă. Pământul din valea
Nilului era extrem de bogat, datorită
aluviunilor aduse în timpul revărsărilor
periodice ale fluviului. În fiecare an, în iunie,

50
datorită ploilor care cad în Africa Centrală,
Nilul porneşte să crească; în august, fluviul
începe să se reverse peste câmpii în Egiptul
de Sus. De pe la jumătatea lui octombrie,
apele scad cu repreziciune şi, spre sârşitul lui
noiembrie, începe semănatul în nămolul
umed. În Deltă, inundaţia e numai parţială,
deoarece apa se scurge prin canale. În timp
ce Egiptul de Sus beneficiază de două recolte
anuale, una în februarie, cealaltă la începutul
verii, o a treia are loc în Deltă, în perioada în
care câmpiile Egiptului de Sus se află încă
sub ape. Aşa că Egiptul a fost, de când
lumea, un ţinut al abundenţei.
Geografia este cea care determină în
mod firesc viaţa economică şi socială a
Egiptului antic. În acest sens Herodot
considera Egiptul „un dar al Nilului”. Cât
priveşte alte resurse naturale, este de
remarcat că în munţii aflaţi la est şi la vest
de Nil existau cariere de piatră (calcar,
granit, bazalt, diorit, porfir etc.).
Înconjurat din toate părţile de frontiere
naturale, Egiptul părea destinat să fie izolat
de restul lumii. Civilizaţia Egiptului s-a putut
forma şi dezvolta într-o stare de pace relativă
pe care restul lumii orientale nu a cunoscut-o
niciodată. Resursele sale naturale l-au
încurajat să manifeste tendinţe autarhice. La
această izolare a contribuit şi psihologia
egipteanului antic, aşa cum aceasta poate fi
dedusă din sursele documentare: foarte
ataşat tradiţiilor locale, orgolios de civilizaţia
pe care a creat-o, cultivând un sentiment de
superioritate faţă de alte popoare, rezistând
51
la orice forme de asimilare şi dispreţuindu-i
pe străini.

Populaţia Egiptului antic

Ca rasă, tipul egiptean era un amestec
de hamiţi şi semiţi. Rasa egipteană (hamito-
semită) era o rasă puternică ale cărei
caracteristici etnice au rezistat invaziilor
succesive. În Egipt au venit triburi din cele
patru zări ademenite de bogăţia văii Nilului:
africani din Nubia, Sudan şi Libia, semiţi din
Asia. Aceste populaţii s-au amestecat între
ele timp de milenii înainte de istoria propriu-
zisă a Egiptului. Atare „fuziune” etnică a dat
naştere tipului egiptean.
Cât priveşte limba vechilor egipteni,
peste un substrat egiptean s-a impus un vast
aport semitic. Limba egipteană are o sintaxă
semitică, analoagă limbilor asiro-babiloniană,
cananeeană, aramaică, ebraică şi arabă.
Vocabularul este, în mare parte, de origine
semită, dar el conţine şi cuvinte din fondul
african (rădăcini comune cu acelea ale
limbilor din grupul libiano-berber).

Evoluţia istorică
III.1. Egiptul preistoric şi epoca
predinastică
O privire rapidă asupra Egiptului
preistoric ne permite să sesizăm mai bine
eterogenitatea fundamentală a civilizaţiei
egiptene care, în unitatea sa, apare ca un
arbore puternic cu multiple rădăcini.
În Egipt cel mai vechi neolitic, datat cu
C14, nu urcă decât până la 4 440 a. Chr. Prin
52
urmare s-a crezut că din Asia a venit cultura
neolitică a Egiptului. Neoliticul este
reprezentat în patru staţiuni din depresiunea
Fayum, la Merimde, la El Omari pentru nord
şi la Der Tasa pentru sud. În general se
admite că Delta era în neolitic şi în
predinastic, din punct de vedere cultural, mai
evoluată decât Egiptul de Sus. În comparaţie
cu strălucitele culturi mesopotamiene Halaf
şi Ur, culturile neolitice egiptene par sărace
şi periferice. Agricultorii acestei perioade
cunoşteau curmalele, grâul (triticum
monococum) –care apare pentru prima oară
în Egipt la Merimde-, orzul, inul, smochina de
sycomor.
Urmează apoi faza numită badarian (de
la situl Badari, din Egiptul de Mijloc), care
marchează începutul chalcoliticului. Anumiţi
autori clasează pentru acest motiv
badarianul în predinastic (eneolitic), această
lungă perioadă de gestaţie care va da
naştere Egiptului thinit. Nu cunoaştem
originea acestei civilizaţii, în parte rezultat al
evoluţiei interne, dar care a suferit şi
influenţe asiatice: prelucrarea aramei vine
din Asia şi minele cele mai apropiate sunt
cele din Sinai. Badarianul s-a dezvoltat la
finele mileniului V a. Chr. şi în primele secole
ale mileniului IV. Această civilizaţie a rămas
mărginită la Egiptul Mijlociu şi de Sus şi tot
aşa se va întâmpla şi cu amratianul (de la
staţiunea eponimă el-Amrah), care urmează
badarianului, manifestând noi influenţe
asiatice. Amratianul constituie nivelul inferior
al perioadei numite nagadian (după staţiunea
53
eponimă de la Nagada). Deşi practică
agricultura şi creşterea vitelor, amratienii
rămân încă o populaţie de vânători.
În staţiunea nagadiană de la Hemamieh
s-a putut constata suprapunerea unor nivele
badarian, amratian, gherzean, demonstrând
secvenţa acestor trei culturi găsite izolate
sau numai cuplate în alte staţiuni.
Gherzeeanul apare către 3 700 a. Chr. ca o
cultură alogenă, care nu derivă din amratian;
gherzeeanul s-a dezvoltat în Deltă
independent de merimdian, fără îndoială sub
influenţe asiatice. Având în vedere
importanţa aspectului semitic în limba
egipteană, care se formează tocmai în timpul
acestor perioade obscure, se consideră că în
cazul culturii gherzeene avem de-a face cu un
val de invadatori protosemiţi veniţi din
Arabia, ceea ce nu exclude un alt curent de
influenţe protosemitice sesizabil în cultura
amratiană.
Prin urmare, gherzeeanul se va fi
dezvoltat în Deltă cel puţin un secol,
perioadă în timpul căreia s-a suprapus
merimdianului, înainte de a se răspândi către
sud şi de a se substitui culturii amratiene,
asimilând-o. Agricultura şi creşterea vitelor
capătă acum o importanţă capitală. Satele
Egiptului predinastic, care ilustrează
sedentarizarea clanurilor cu obiceiurile şi
totemurile lor, constituiau comunităţi
independente, misoneiste, ca toate
comunităţile primitive. În domeniul
metalurgiei, tehnica mulajului apare alături
de cea a ciocănitului. Mormintele sunt mai
54
îngrijite decât cele din perioada amratiană.
Arheologii consideră că la această epocă
trebuie raportate faptele istorico-mitice după
care oamenii din Deltă sub conducerea lui
Horus, fiu al lui Osiris, ar fi cucerit sudul.
Unificarea culturală din Deltă şi până în
Nubia, pe care o marchează gherzeeanul,
sugerează şi o unificare politică. Extinderea
culturii Nagada II în întreaga vale a Nilului
constituie premisa socio-culturală a viitorului
stat egiptean.
Influenţele reciproce, între gherzeean,
chalcoloticul palestinian şi civilizaţia Uruk din
Mesopotamia de Jos sunt considerabile
dovedind legături între aceste trei arii de
civilizaţie ale Orientului Apropiat. Cercetările
arheologice de la Menshet Abu Omar, în
Delta orientală, începute în 1977 au relevat
deopotrivă unitatea culturii materiale
egiptene din epoca predinastică şi legăturile
cu lumea siro-palestiniană (numeroase
artefacte de import: palete votive, vase de
alabastru, ceramică etc.).
Gherzeenii sunt purtătorii aspectului
semitic al populaţiei egiptene, deşi fondul
etnic din nagadeanul mijlociu şi superior
rămâne hamitic. În gherzeeanul superior, la
finele epocii predinastice, Egiptul de Sus este
teatrul unei invazii din nord, pe Nil. Mânerul
de fildeş al cuţitului de la Jebel el-Arac, expus
la Luvru, ilustrează conflictul –o bătălie pe
apă, în bărci- dintre invadatorii veniţi din
nord, înarmaţi cu măciuci, şi nagadeenii cu
păr lung.

55
 Urmaşii acestor invadatori sunt aceia
care, dacă vin din Asia, au asimilat cultura
egipteană, au adoptat obiceiurile şi
credinţele nagadeenilor şi au devenit
strămoşii acelor dinaşti ai Egiptului de Sus
care, asemenea regelui Selk („Scorpionul”)
se vor înstăpâni asupra Nordului, realizând –
sau realizând din nou- unitatea politică a
Egiptului, aşa cum se vede pe această
capodoperă a paletelor votive care este
paleta lui Narmer. Pe o faţă a acestui
monument, îl vedem pe Narmer, purtând
coroana albă a Sudului, ameninţând cu
măciuca sa un învins din Deltă, în timp ce pe
cealaltă faţă îşi celebrează victoria,
încununat cu coroana roşie a Sudului.
Rezumând, în a doua jumătate a
mileniului IV a. Chr., la finele epocii
predinastice, apar centre de putere, care
încep să graviteze în jurul a două nuclee:
Nagada, apoi Nekhen (Hierankopolis), în sud,
Bedhet, apoi Buto în Deltă.
Regalitatea apare deja la finele epocii
predinastice (prethinite) când iau fiinţă două
regate corespunzând celor două regiuni
naturale ale ţării: regatul Egiptului de Sus în
sud, de la Assuan la Memfis; regatul
Egiptului de Jos la nord, în Deltă. O ţară
dublă, un regat dublu. Această formulă
politică exprimă tendinţa spiritului egiptean
de a înţelege lumea în termeni dualişti ca o
serie de contraste într-un echilibru stabil.
Către 3 200/ 3 100 a. Chr., regele
Narmer – grecii îi vor spune Menes – unifică
cele două regate. Nu este limpede care dintre
56
regii arhaici atestaţi de monumente a fost
modelul legendarului Menes: poate să fi fost
Horus Narmer, cel care şi-a aşezat pe cap
dubla coroană ori Horus Aha („Luptătorul”),
al cărui mormânt e cel mai vechi monument
regal cunoscut, la Saqqara, necropola
Memfisului. Oricum, după Narmer se
deschide perioada istorică, odată cu
dinastiile thinite.

III.2. Regatul Timpuriu (epoca

thinită/dinastiile I-II, cca. 3200/3100-2600)
Împărţirea istoriei Egiptului în 30 de
dinastii (între 3200/3100 - 323 a. Chr.) a fost
transmisă de preotul Manethon care a trăit în
perioada elenistică. Opera sa, Aegyptiaca,
folosind drept izvoare bibliotecile templelor
şi arhivele regale, nu ne-a parvenit; s-au
păstrat din ea numai rezumate sau
fragmente transmise de istoriografii evrei şi
creştini.
Istoriografia modernă a completat
această schemă –de origine egipteană- cu o
repartizare pe epoci pentru a delimita istoria
colectivă a societăţii faraonice. Termenii de
imperiu vechi, mijlociu şi nou se aplică
perioadelor de stabilitate ale civilizaţiei
egiptene (fără ca termenul de imperiu să aibă
o semnificaţie politică precisă), despărţite de
perioade numite interimare, traversate de
tulburări şi de repunerea în discuţie a ordinii
faraonice.
Istoria Egiptului începe odată cu
Narmer, iar prosperitatea lui în acelaşi timp
cu monarhia. Regaliatea era considerată de
57
vechii egipteni ca existând de la începutul
Lumii. Creatorul ar fi fost primul Rege; el a
transmis această funcţie fiului şi succesorului
său, primul faraon (prin cuvântul faraon,
Biblia redă termenul egiptean per-aâ, „Marea
Casă”, ce semnifică un titlu dinastic). Acest
transfer de putere a consacrat regalitatea ca
instituţie divină.
O putere centrală bine articulată va
permite să se asigure o adevărată politică
economică. Geografia Egiptului reclama
existenţa unui anume sistem politic. Când
faraonii sunt puternici, Egiptul e prosper. În
schimb, de îndată ce pe tron urcă un suveran
slab, se instalează declinul economic şi
foametea. Aşa a luat naştere Egiptul: Kemet,
„cel Negru” (culoarea mâlului rodnic) în
egipteană, prin opoziţie cu Deşret, „ţie cu
Deşret, „tul arid.
Către 3 200/3 100 a. Chr., Narmer
uneşte Egiptul de Sus şi de Jos, creând un
regat ce se întindea de la Assuan până la
Mediterana. El îşi aşează pe creştet aşa-
numitul pşent (din eg. pa sekhmeti, „cele
două puternice”, „dubla coroană”) reunind
coroana albă a Egiptului de Sus cu cea roşie a
Egiptului de Jos. Narmer instaurează puterea
faraonică.
Originar din sud, din Nekhen (denumit
mai târziu Hierankopolis –„oraşul şoimilor”),
Narmer îşi instalează capitala la Thinis –la
100 km sud de Teba-, care va rămâne centrul
puterii faraonice în timpul primelor două
dinastii. Dând dovadă de o inteligenţă
politică remarcabilă, Narmer a fundat un oraş
58
nou, aşezat chiar la hotarul dintre Egiptul de
Sus şi cel de Jos, în vârful Deltei:
Mennofer/Memfis, „balanţa Dublei Ţări”.
Narmer şi succesorii săi pun bazele unei
economii înfloritoare. În această epocă
formativă se conturează structurile
organizării politico-statale, administrative şi
religioase. Zeul-patron al capitalei de nomă
capătă o importanţă deosebită, iar panteonul
foarte diversificat începe să se structureze.
Dintre primele incursiuni în afara frontierelor
este cunoscută cea a faraonului Djer în
Nubia, până la a doua cataractă a Nilului.
Scrierea, care s-a născut la sfârşitul
epocii prethinite, apare în întregime formată
în această perioadă. Egiptul faraonic dispune
de acum de un instrument atât de
fundamental al civilizaţiei cum este arta
scrisului.
Studiul mormintelor de la Abydos şi de
la Saqqarah dezvăluie folosirea cărămizii şi
apoi a pietrei, în timp ce grămezile de pietriş
egalizate, care sunt aşezate deasupra
mormintelor, sunt formele primitive ale
mastabalelor.

Instituţiile administraţiei faraonice

Suveranul, identificat cu zeul Horus,
posedă încă de pe acum, caracterul său divin
şi absolut şi, dacă a conservat structurile
administrative proprii celor două părţi
constitutive ale regatului, un corp de
funcţionari dezvoltat realizează o operă de
unificare socială şi politică.

59
 În epoca thinită apar primele
instrumente de gestiune politică şi ele vor
constitui baza durabilă a administraţiei
faraonice timp de aproape trei milenii.
Faraonul concentrează în mâinile sale o
guvernare atotputernică.
Egiptul este împărţit în nome (în eg.
sepet), circumscripţii teritoriale delimitate în
funcţie de necesităţile irigaţiilor şi
randamentului agricol optim. Un număr de 38
de asemenea „provincii” au fost puse sub
autoritatea unui funcţionar delegat de
puterea centrală.
Administraţia centrală, orientată spre
nevoile diverse ale economiei agrare, grupa
mai multe case regale: casa ogoarelor, care
se ocupa de recolte şi de depozitarea
grânelor provenite de pe domeniile regale;
casa apelor, care coordona diferitele
observaţii nilometrice şi planifica irigaţiile;
casa albă, administra averile faraonului; casa
roşie, se ocupa de cultul funerar regal.
Serviciul de intendenţă al armatei şi cel al
arhivelor completau gama acestor organe
centrale.
Administraţia provincială îi cuprindea
pe nomarhi, care aveau în primul rând
îndatorirea de a veghea la întreţinerea
canalelor şi la amenajarea lor. Titlul egiptean
al acestor înalţi funcţionari este relevant în
ceea ce priveşte îndatoririle lor: adj-mer, „cel
care sapă canalul”. Normarhul răspundea şi
de efectuarea recensămintelor privitoare la
bunurile mobile şi imobile.

60
 III.3. Imperiul Vechi (dinastiile III-VI,
cca. 2 600 – 2 200 a. Chr.)
Vârsta de aur a Egiptului faraonic
începe odată cu dinastia a III-a şi cu domnia
lui Djoser şi va continua până prin a. 2 200
a.Chr. Aceasta a fost perioada în care au
domnit faraonii-zei de la Memphis.
Cu timpul a fost elaborată o ideologie a
monarhiei ca instituţie divină –concepţia
teocratică a puterii regale. Titulatura regală
este relevantă pentru caracterul universal al
monarhului divin; ea conţine cinci titluri,
însoţită de cinci nume, dintre care unele sunt
acordate în momentul încoronării: 1) numele
Horus îl plasează pe suveran sub protecţia
Şoimului sacru, patron al oraşului
Hierankopolis –de unde era originar Narmer-
şi al monarhiei; 2) numele nebty, „cele două
stăpâne”, îl plasează pe monarh sub tutela
celor două zeiţe care patronează regatele de
la început: Nekhbet, vulturul alb al Egiptului
de Sus şi Uadjit cobra Egiptului de Jos; 3)
numele Horus de Aur –care apare sub Keops-
leagă persoana suveranului de cea a lui
Horus solar şi ceresc; 4) numele nesut-bit,
„cel care aparţine trestiei şi albinei”, adică
„Regele Egiptului de Sus şi de Jos”, îl
asimilează pe faraon cu flora şi fauna
simbolică a fiecăreia din cele două părţi
constitutive ale regatului; 5) numele de Fiu a
lui Ra (Rê), îl leagă direct pe faraon –
începând cu Kefren- de marea forţă cosmică
a Universului.
Faraonul constituie modelul exemplar
pentru toţi supuşii săi. Opera sa asigură
61
stabilitatea Cosmosului şi a statului şi, prin
urmare, continuitatea vieţii. Osiris, Regele
asasinat (=faraonul decedat), asigură
prosperitatea regatului condus de către fiul
său Horus (=faraonul nou instalat). Soarele şi
mormintele regilor constituiau cele două
izvoare principale de sacralitate. Potrivit
teologiei solare, faraonul era fiul lui Ra (Rê),
dar, deoarece succeda suveranului decedat
(=Osiris), faraonul era de asemenea
identificat cu Horus.
Monarhia şi religia se vor afla mereu
într-o indisolubilă legătură în sistemul
faraonic. Aproape de Memfis, capitala
politică, pe malul răsăritean al Nilului se afla
un centru ceremonial, adevărata capitală
religioasă: On sau Heliopolis, unde în faţa
pietrei sacre benben (o mică piramidă aflată
în curtea interioară a templului) era venerat
Soarele. Iniţial, întrega putere sacerdotală se
afla în mâna faraonului, care îşi delega de
obicei autoritatea marilor preoţi. Începând
din timpul celei de a II-a dinistii thinite, marii
preoţi de la Heliopolis par să fi fost deosebit
de activi. E posibil ca dinastia a V-a, ai cărei
suverani poartă aproape întotdeauna un
nume teofor, compus cu numele lui Ra (Rê),
să fi provenit din vreun mare preot uzurpator
din Heliopolis. Oricum, atât sistemul faraonic
cât şi elementele artei şi arhitecturii
egiptene se vor impregna rapid de această
religiozitate solară dominantă.
Aparatul administrativ creat de regii din
Thinis nu mai corespundea stadiului de
dezvoltare al „Dublei Ţări”. Începând cu
62
domnia lui Snefru, faraonul îşi va delega o
parte din prerogative unui tjati („vizir”) care
era şeful justiţiei şi conducea cele mai
importante oficii ale administraţiei centrale –
grânarul şi visteria, deţinea comanda asupra
armatei, supraveghea lucrările publice şi
transporturile fluviale.
Fiecare „casă” se împarte în două –
referirea la dualitatea naturală a Egiptului e
constantă-, fireşte cu excepţia „casei
apelor”. „Consiliul celor zece” reprezintă
organismul superior care reuneşte
conducătorii acestor departamente centrale.
Clasa scribilor cunoaşte şi ea o prodigioasă
dezvoltare.
Ideologia teocratică a puterii regale se
extinde până la angrenajele administraţiei.
Faraonul aşează fiecare manifestare a puterii
sale sub autoritatea unui anumit zeu, al cărui
mare preot devine şeful administraţiei
respective. De pildă, cultul zeiţei Ma’at –
simbolul ordinii şi armoniei Universului, care
reprezenta justiţia- va fi prezidat de către
tjati („vizi”), iar practicarea cultul
încredinţată judecătorilor. Zeul-ibis, Thot,
patronul oraşului Hermopolis, zeul scrierii,
ştiinţei, măsurii şi legii, îl avea ca mare preot
pe unul din înalţii funcţionari ai statului.
Faraonii au subordonat caracterului
religios al absolutismului lor legătura care îi
unea cu proprii lor funcţionari. Atare
întrepătrundere a religiei cu politica va crea,
nu de puţine ori, dificultăţi puterii seculare.
Autoritarul sistem faraonic a evoluat
însă în aşa fel încât funcţionarea lui a devenit
63
tot mai dificilă. Suveranii şi-au avut fiecare
favoriţii lor care, cu timpul, vor constitui o
clasă de privilegiaţi, cu atât mai puternică cu
cât unii faraoni slabi au permis să se
instaureze, încă de la sfârşitul dinastiei a V-a,
sistemul ereditar al funcţiilor. Nomarhii din
Sud au început să-şi exercite autoritatea într-
o manieră tot mai independentă de puterea
centrală; ca remediu, sub dinastia a V-a, a
fost creat un post de „guvernator al
Sudului”, însărcinat cu supravegherea
nomarhilor din Egiptul de Sus. Pe de altă
parte, casta sacerdotală ameninţă şi ea
puterea faraonului care acordase preoţilor
privilegii de imunitate, ce permit templelor
să-şi sporească domeniile. Fiecare nomă
tinde să devină un mic stat, desprins tot mai
mult de autoritatea regală. Procesul lent de
degradare a celei dintâi instituţii faraonice va
dura până către sfârşitul dinastiei a VI-a.
Cu privire la evoluţia structurilor de
civilizaţie este de remarcat că cele mai
importante creaţii socio-politice şi culturale
au avut loc în timpul primelor dinastii. Aceste
creaţii au fixat modele. După dinastia a V-a
(cca. 2400 – 2200 a. Chr.), aproape nimic
important nu s-a adăugat la patrimoniul
cultural. Atare „imobilism” care
caracterizează civilizaţia egipteană este de
sorginte religioasă, fiind consecinţa firească
a unei teologii care considera ordinea
cosmică drept operă divină prin excelenţă şi
vedea în orice schimbare riscul unei
regresiuni în haos.

64
 Cum s-a arătat, mormintele regale
constituiau unul din principalele izvoare de
sacralitate. Suveranii Imperiului memfit pun
să li se construiască mormintele în
necropolele de la Saqqarah, Gizeh, Abusir,
Meidum şi Dahshur.
Pentru faraonul Djoser, Imhotep,
arhitectul şi ministrul său, a construit
somptuoasa piramidă în trepte de la
Saqqarah, cu încăperile ei subterane cu ziduri
smălţuite în albastru, cu templul său.
Datorită cercetărilor mai noi ştim astăzi cum,
prin refaceri succesive, Imhotep a făcut din
mastabaua originară această piramidă, care
prezintă analogii cu zigguratele
mesopotamiene, dar care în realitate nu are
nici o legătură cu ele.
Piramidele pe care Snefru,
întemeietorul dinastiei IV, a pus să-i fie
ridicate la Meidum şi la Dahshur, constituie
fazele evolutive de unde s-a născut forma
perfectă a acestor monumente, întruchipată
în piramida lui Keops la Gizeh, în apropierea
pădurii de palmieri de la Saqqarah. Cele trei
mari piramide de la Gizeh – ale faraonilor
Keops/Hufu, Khefren/Khafre şi
Mykerinos/Menkaure – sunt amplasate în
funcţie de poziţia a trei stele din Duat
(constelaţia Orion); ele sunt o interfaţă între
Pământ şi Cer, reprezentând calea faraonului
spre nemurire. Monument regal, piramida
simbolizează scara spre cer pe care regele
divin urcă până la tatăl său Ra, Soarele care
străbate cerul în barca sa.

65
 În apartamentele funerare ale
suveranilor din dinastia VI sunt reprezentate
ritualurile care trebuiau să prezideze urcarea
lor la cer. Ansamblul funerar regal nu se
limita la piramidă. Pe malul Nilului, un
„templu de jos” primea trupul neînsufleţit al
faraonului adus cu o corabie de la Memphis;
aici odihnea timp de 70 de zile, cât durau
riturile mumificării. Apoi cortegiul funerar
urca până la „templul de sus” (sau templu
funerar), construit pe faţada estică a
piramidei. În jurul piramidei erau grupate
aşa-numitele mastabale ale înalţilor
funcţionari. Astfel, necropola constituia
reflectarea curţii regale din Memphis
încremenită pentru vecie.
Cât priveşte relaţiile externe ale
Egiptului (expediţii militare şi comerţ) este
de remarcat că faraonii din primele dinastii
au dus o politică de explorare a lumii din jur
şi a resurselor sale –Nubia şi Sudan în sud,
Canaan şi Fenicia în nord-est, Lybia în vest-
nu în vederea cuceririi, ci din raţiuni
economice. Pe de altă parte, Egiptul intervine
în Canaan unde, un „cancelar al asiaticilor”
asigură ridicarea tributului cuvenit pentru
protecţia asigurată rutelor de caravane. Este
posibil ca hegemonia faraonilor asupra
porturilor Gaza, Askalon şi Jaffa să dateze
încă din această epocă.

III.4. Prima perioadă interimară

(dinastiile VII-X, cca. 2200 – 2080 a. Chr.)
La sfârşitul dinastiei aVI-a, slăbiciunea
şi vârsta înaintată a lui Pepi II – care a avut
66
cea mai lungă domnie cunoscută în istorie:
94 de ani – au facilitat izbucnirea unei revolte
populare care, coroborată cu tulburările
provocate de invadatorii asiatici, a pus capăt
Imperiului Vechi.
După moartea lui Pepi II, statul egiptean
este zguduit de un grav război civil care a
dus la prăbuşirea instituţiei faraonice.
Anarhia se instalează în ţară. Egiptul se
scindează în două regate, cel din nord, cu
capitala la Henen-nesut (Herakleopolis) şi cel
din sud, a cărui capitală era la Teba.
Forţele care ameninţau puterea regală
–ambiţiile nomarhilor, veleităţile politice ale
marii preoţimi şi o anumită ostilitate a
claselor de jos- provoacă o răsturnare
socială al cărei ecou se regăseşte în
Mustrările lui Ipu-wer, text ce evocă
proporţiile dezastrului: ”Iată ţara este
despuiată de regalitate de câţiva indivizi
iresponsabili! Iată, oamenii se răzvrătesc
împotriva Uraeusului regal care a pacificat
cele Două Ţări... Reşedinţa regală poate fi
rasă într-o oră!”. În acestă perioadă de
confuzie, de tulburări interne şi de criză a
autorităţii regale au fost redactate Textele
Sarcofagelor şi prima formă a Cărţii Morţilor.
Această situaţie tulbure a durat mai
bine de un secol –timp în care dinastiile de la
Herakleopolis, Coptos şi Teba şi-au disputat
întâietatea-, până când principii Antef de la
Teba au reconstituit unitatea regatului şi au
restabilit ordinea faraonică. Mentuhotep II
din dinastia XI tebană îl înfrânge pe ultimul
reprezentant al dinastiei X Merykare Kheti
67
din Herakleopolis, punând astfel bazele
Imperiului de Mijloc.

III.5. Imperiul de Mijloc (dinastiile XI –

XIV, cca. 2080 – 1730 a. Chr.)
Restaurarea puterii centrale a marcat
începutul unei adevărate renaşteri, Imperiul
de Mijloc fiind considerat de către egiptologi
drept epoca clasică a civilizaţiei egiptene.
O nouă regalitate a luat fiinţă. În timpul
dinastiei XII, Amon, unul dintre cei opt zei
adoraţi la Hermopolis, a ajuns la rangul
suprem în ipostaza sincretistă de Amon-Ra.
De acum înainte Amon-Ra va domina
panteonul egiptean, devenind marele zeu al
Imperiului. Tot în această perioadă cunoaşte
o largă răspândire şi cultul lui Osiris, zeul
reînvierii; Abydos va deveni principalul său
loc de cult. Este începutul unui proces care a
fost descris drept „democratizarea lui
Osiris”, zeul devenind modelul exemplar nu
numai al faraonilor, ci şi al fiecărui egiptean.
Vizir al lui Mentuhotep IV, ultimul
faraon din dinastia XI, Amenemhat („Amon
este cel dintâi”) a uzurpat puterea către a. 2
000 a. Chr. şi a întemeiat dinastia XII.
Amenemhat I (Amenemmes) delimitează din
nou nomele, iar ereditatea funcţiilor este
sistematic evitată. Curtea regală redevine
unicul centru al puterii, vizirul fiind secondat
de „cele treizeci de căpetenii de la miazăzi”.
Tebei, capitală sub dinastia XI, îi urmează Itj-
towy (El-Lisht), situată la intrarea în oaza
Fayum.

68
 Preocupaţi de prosperitatea economică,
faraonii dinastiei XII valorifică oaza Fayum
unde, organizând un sistem de canale, au
creat o vastă câmpie fertilă. Numeroase
expediţii trimise în Sinai aduc în Egipt
bogăţiile peninsulei. Comerţul cu Creta
înfloreşte din nou. Se ameliorează ruta de
caravane din Wadi Hammamat, drum spre
cariere şi cale spre Marea Roşie. Lângă portul
Koseir se construieşte portul Wadi Gasus,
unde vor fi construite navele care vor porni
spre Punt.
Tot acum la hotarele nord-estice ale
Deltei, Amenemhat I a ridicat aşa-numitele
„Ziduri ale Suveranului”, un şir de fortificaţii
dispuse de la Pelusion la Heliopolis, pentru a
împiedica infiltrarea nomazilor asiatici.
Senusret/Sesostris I (cca. 1962-1928 a.
Chr.) inaugurează o politică expansionistă de
amploare, fără precedent în istoria
egipteană. Unul dintre succesorii săi,
Senusret/Sesostris III (cca. 1878-1842 a. Chr.)
se va impune prin talentul său militar drept
cel mai strălucit suveran al Imperiului de
Mijloc.
În Asia sunt reluate relaţiile cu oraşul-
stat Byblos de pe coasta levantină, de unde
faraonii importau lemn de cedru. Penetraţia
economică a Egiptul în spaţiul siro-
palestinian este considerabilă, Byblosul
având rol de avanpost egiptean. Egiptul îşi
impune hegemonia în Retenu (provincie
feniciană); stăpânirea acestei zone a adus
Egiptului controlul asupra rutelor comerciale
spre Mediterana Orientală, în momentul în
69
care în Mesopotamia, Babilonul cunoştea o
remarcabilă inflorire.
Situaţia era cu totul diferită în Africa
unde, prin trei campanii victorioase,
Sesostris I a asigurat dominaţia egipteană
până la a 3-a cataractă a Nilului. Pacificarea
teritoriilor cucerite a fost încheiată sub
Sesostris III. Pentru a realiza egiptenizarea
teritoriilor nubiene şi sudaneze, Sesostris I şi
succesorii săi au construit oraşe, temple şi
fortăreţe menite să implanteze solid ordinea
faraonică în ţara Wawat (între prima şi a 2-a
cataractă) şi în ţara Kuş (între a 2-a şi a 4-a
cataractă). Pentru vechii egipteni, Nubia şi
Sudanul constituiau o prelungire firească a
Egiptului.
Arhitectura Imperiul de Mijloc, a suferit
în special de urma dezvoltării arhitecturii din
Imperiul Nou, în care monumentele epocii
precedente au fost distruse, pentru a refolosi
materialele şi pentru a construi monumente
noi. În schimb, s-a dezvoltat o statuarie
proprie, ilustrată de şcoala din nord şi de cea
tebană. Pictura reia tehnica folosită în
Imperiul Vechi, dar natura ocupă din ce în ce
mai mult loc, prefigurând arta naturalistă din
Impeiul Nou. În orfevrărie, meşterii egipteni
ajung la cea mai desăvârşită stăpânire artei
lor şi modelează o întreagă lume de statuete
care continuă să trăiască în morminte după
4000 de ani. Imperiul de Mijloc marchează şi
epoca de aur a literaturii egiptene ilustrată
de Aventurile lui Sinuhet, Povestea
naufragiatului etc.

70
 Moartea lui Amenemhat IV (cca. 1798-
1789 a. Chr.) –a cărui succesiune ridică o
problemă dinastică- marchează începutul
unei noi crize a instituţiei faraonice,
declanşată după stingerea dinastiei XII.
Această primă perioadă a Imperiului teban se
încheie în dezordine şi decadenţă, începând
cu dinastia XIII.
Nu cunoaştem cauzele dezintegrării
Statului, cu două generaţii încă înaintea
atacului hyksoşilor. Oricum, Egiptul n-ar fi
putut rezista mult timp în faţa asaltului
acestor războinici redutabili, care foloseau
calul, carul de luptă şi arcul compus. Încă
două dinastii egiptene, a XIII-a şi a XIV-a,
domnesc, lipsite de glorie încercând să
stăvilească invazia hyksoşilor.

III.6. A doua perioadă interimară

(dinastiile XV – XVII; cca. 1730 – 1580)
Pătrunderea hyksoşilor în Egipt era
consecinţa invaziilor populaţiilor ariene care
răvăşiseră Orientul Apropiat în secolele XVIII-
XVII a. Chr. Aceşti invadatori semiţi din Asia
sunt desemnaţi în textele egiptene prin
termenul heqau khasut („prinţii ţărilor
străine”), devenit Hyksos la greci. Nu este
limpede dacă dominaţia hyksoşilor este
rezultatul unei invazii de mari proporţii sau,
mai probabil, aceşti asiatici veniţi din
Palestina s-au infiltrat treptat în partea
orientală a Deltei şi, pentru a pune mâna pe
putere, au ştiut să profite de declinul puterii
faraonilor.

71
 Oricum, sub Dudumes II, penultimul
faraon din dinastia XIV, către a. 1690 a. Chr.,
hyksoşii cuceresc întregul Egipt, dar acceptă
în schimbul unui tribut succesiunea faraonilor
în Egiptul de Sus.
Unul dintre şefii asiaticilor, Salitis,
devine rege şi întemeiază dinastia a XV-a.
Hyksoşii şi-au stabilit capitala în Deltă, la
Avaris –pe braţul pelusiac al Nilului- şi l-au
adoptat pe Seth, asimilat lui Baal şi Teşub,
drept zeitate supremă. Până către 1580 a.
Chr., se vor succeda două dinastii amorite (a
XV-a şi a XVI-a). Izvoarele menţionează
numele câtorva dintre regii hyksoşi: Aauserre
Apopi/Apofis, Seuserenre Khian şi Maaibre.
În realitate, hyksoşii n-au reuşit să
stăpânească efectiv decât Egiptul de Jos şi de
Mijloc. În Egiptul de Sus principii tebani au
creat un mic regat după modelul faraonic, cu
două diviziuni teritoriale şi administrat de un
vizir. Dinastia a XVII-a tebană –
contemporană cu cele două dinastii amorite
de la Avaris- a organizat reconquista care va
duce la alungarea hyksoşilor. Sekenenrê-Taâ
– a cărui mumie ne oferă azi un spectacol
oribil, datorită rănilor pe care le are la cap
(faraonul a fost ucis de regele hyksos
Aakenenre Apofis)-, urmat de fratele său,
Kames/Kamosis şi de fiul său Ahmes/Ahmosis
i-au izgonit în cele din urmă pe hyksoşi,
distrugând coaliţia formată de aceştia
împreună cu monarhul ţării Kuş.
Tânărul faraon teban Nebpethyre
Ahmes („cel născut din Lună”) continuă
războiul cu regele Apofis, cucereşte Avaris şi
72
îi urmăreşte pe hyksoşi până în Canaan unde,
la Şaruhen, repurtează o nouă victorie.
Alungarea hyksoşilor coincide aşadar cu
venirea la putere a lui Ahmes/Ahmosis I (cca.
1580-1558 a. Chr.) –fondatorul dinastiei
XVIII- şi întemeierea Imperiului Nou.

III.7. Imperiul Nou (dinastiile XVIII – XX;

cca. 1580 – 1085 a. Chr.)
Noul Imperiu a fost consecinţa crizei
provocată de invazia hyksoşilor. Pentru a
face Egiptul invulnerabil la agresiunile
externe, faraonii acestei epoci au procedat la
o serie de cuceriri care au dus la crearea unui
veritabil imperiu.
La mijlocul mileniului II a. Chr., trei mari
puteri erau angajate în disputa pentru
hegemonie în Orientul Apropiat: Noul Imperiu
egiptean, Imperiul mitannian şi Imperiul
hittit. Syria de Nord, placa turnantă a
întregului comerţ oriental –între Anatolia,
Mesopotamia şi Egipt- avea să contituie miza
îndelungatului conflict. Preocuparea majoră a
statelor noi –Mitanni şi Imperiul hittit- a fost
extinderea influenţei asupra unor zone de
interes economic şi strategic, care le
deschideau accesul la Mediterana. Imperiul
hurrit Mitanni va închega o vastă coaliţie
împotriva Egiptului, încercând să pună mâna
pe porturile din Levant şi să-şi substituie
influenţa proprie tradiţionalei hegemonii
egiptene în zonă.
În aceste circumstanţe faraonii dinastiei
XVIII se vor lansa într-o politică de cuceriri
menită să asigure interesele economice şi
73
politice ale Egiptului. Imperiul, atât african,
cât şi asiatic, va constitui de acum înainte o
necesitate vitală pentru Egipt. Faraonii vor
crea o zonă-tampon între Egipt pe de o parte
şi turbulentele populaţii stabilite între Oronte
şi Eufrat, între Tigru şi Mediterana pe de altă
parte: hurriţii, hittiţii, asirienii şi kassiţii.
Astfel se conturează în timpul primilor
faraoni ai dinastiei XVIII liniile generale ale
unei politici externe care la început constă în
organizarea unui „spaţiu de siguranţă” ce se
întindea asupra Palestinei şi Syriei, preludiul
viitoarei politici imperialiste. Pentru Egipt
perioada de izolare se încheiase, începea
epoca cuceririlor.
*
Sfârşitul izolaţionismului coincide cu
declinul culturii egiptene clasice. Urmările
imperiului au fost ireversibile. Datorită noii
orientări a politicii faraonilor, Egiptul s-a
deschis treptat spre o civilizaţie cosmopolită.
Timp de două secole faraonii dinastiei
XVIII vor asigura Egiptului supremaţia asupra
Orientului Apropiat, împingând frontierele
Imperiului până la Eufrat şi până în Nubia.
Acestei supremaţii politice îi
corespunde o perioadă de construcţii febrile,
care s-a continuat sub Ramesizi, întemeietori
ai dinastiilor XIX şi XX. Suveranilor din
Imperiul Nou le datorăm majoritatea acestor
temple care rămân până astăzi podoaba
Egiptului. Cu mai puţină sobrietate clasică
decât sub dinastia XII, arta, în toate
domeniile, a ajuns la o desăvârşire
luxuriantă, în care opulenţa se uneşte cu
74
simţul vieţii şi cu gustul pentru măsură, care
se va corupe şi se va îndrepta spre colosal
sub Ramesizi.
Cu toate că, sub unele aspecte,
literatura din Imperiul de Mijloc reprezintă
perioada clasică a literaturii egiptene,
Imperiul Nou este acela care ne-a lăsat
textele cele mai încântătoare, cu o poezie de
dragoste care nu are egal, în afară de
Cântarea cântărilor care s-a inspirat, vădit,
din ea.
Sfârşitul dinastiei XVIII rămâne marcat
de domnia ultimului Amenhotep, care rupe
legăturile cu un anumit trecut şi instaurează
un cult solar monoteist; acest episod a lui
Akhenaton precipită primul declin al Egiptului
Imperiului Nou. Această efemeră reformă dă
naştere unei arte, tot atât de efemeră, de un
naturalism bizar, în care se poate vedea
influenţa formelor de artă minoică şi
miceniană asupra Egiptului lui Akhenaton şi
al succesorilor săi –perioada de la Amarna.
Ramesizii au redat Egiptului imperiul şi
o parte din prestigiul său, dar incomparabila
civilizaţie a dinastiei XVIII, unde domnea o
armonie pe care doar Grecia o va regăsi,
moare în excesele pacifismului atonian.
*
Amenhotep/Amenofis I (cca. 15246-1526
a. Chr.) şi Tuthmosis I (cca. 1526-1512 a.
Chr.) sunt cei dintâi faraoni ai Noului imperiu
care, purtându-şi trupele victorioase în Nubia
şi în Asia, vădesc gustul cuceririi militare.
Astfel, între a 3-a cataractă a Nilului şi
Eufrat, între oazele libiene şi deşertul sirian,
75
a luat naştere imperiul egiptean. Pe malul
Eufratului, Tuthmosis I ridică o stelă altar,
marcând astfel limita septentrională a
cuceririlor sale.
Cel dintâi faraon care a avut conştiinţa
imperiului a fost Tuthmosis III (cca. 1504-
1450 a.Chr.). După moartea lui Tuthmosis II,
soţia sa, regina Maatkare Hatchepsut, va
uzurpa puterea timp de 23 de ani, mai întâi
sub pretextul regenţei în numele soţului ei
minor, Tuthmosis III; probabil că frustrările
tâă frustrările tân primele două decenii de
domnie au exacerbat ambiţiile sale militare.
Tuthmosis III care vegetase până la 37 de ani
în umbra femeii-faraon ce izbutise să-i fie
mătuşă, soţie şi soacră la un loc, se va
dezvălui drept cel mai energic faraon din
întreaga istorie a Egiptului antic.
Când Tuthmosis III accede, în sfârşit la
tron, hegemonia Egiptului în Orientul
Apropiat era serios ameninţată. Principele
Qadeşului se plasase în fruntea unei coaliţii
siro-palestiniene, coaliţie iniţiată şi sprijinită
de Imperiul hurrit Mitanni. Episoadele
îndelungatului conflict, de aproape 20 de ani,
dintre Egipt şi Mitanni, sunt relatate de cea
mai lungă inscripţie din câte cunoaştem până
astăzi, denumită Analele lui Tuthmosis III (în
templul lui Amon-Ra de la Karnak).
În decursul celor 17 campanii asiatice,
Tuthmosis III distruge coaliţia iniţiată de
Imperiul mitannian şi implantează dominaţia
egipteană până la Eufrat, frontiera
septentrională ideală pentru Egipt. În primele
campanii Tuthmosis III restaurează
76
supremaţia egipteană asupra ţărilor Canaan
şi Retenu. În următoarele campanii,
învingătorul de la Megiddo îşi asigură baze
maritime de-a lungul coastelor levantine,
înainte de a cuceri „perfidul Qadeş” şi de a
înainta apoi spre nord, unde se va înstăpâni
asupra Naharinei.
Posesiunile Egiptului cuprind două
grupe de teritorii distincte: Nubia şi Sudanul,
până la a 4-a cataractă a Nilului, pe de o
parte, şi Asia, până la Eufrat, pe de altă
parte.
În Africa, Tuthmosis III menţine
administraţia „colonială” instaurată de
faraonii Sesostris. Un înalt funcţionar –
„căpetenia ţărilor de la miazăzi”, „fiul regal
al Kuşulu”- cu reşedinţa la Buhen e delegat
să administreze în numele faraonului
teritoriile africane; acest „vicerege” deţine o
autoritate asemănătoare cu cea a „vizirului”
din metropolă.
Mult diferite au fost principiile de
guvernare a provinciilor asiatice, cuprinzând
state siro-palestiniene ce serveau drept
zonă-tampon între marile puteri. Nedorind să
compromită un echilibru fragil, Tuthmosis III
nu a modificat structurile politice ale acestor
mici state. Lăsându-i fiecărui stat autonomia,
faraonul a stabilit un cadru administrativ
general, delimitând astfel „provincii” în care
erau numiţi „guvernatori” (perceptori) a
căror unică îndatorire era de a percepe
impozitele în natură. Astfel, felurite uzanţe
se instituie cu timpul ître Egipt şi vasalii săi

77
asiatici, comportând obligaţii reciproce în
domeniul politic, economic şi militar.
Imperiul tutmosizilor nu alcătuieşte
numai un ansamblu politic, dar şi o vastă
unitate culturală structurată în jurul fiinţei
divine a faraonului care se identifică cu toţi
zeii importanţi ai Orientului. De-acum înainte,
în Imperiul egiptean, a cărui supremaţie era
necontestată în Orientul Apropiat, va domni
pacea timp de aproape un secol, până prin
1380 a. Chr.
Amenhotep/Amenofis II (cca. 1450-
1425) încheie un tratat de pace cu regele
mitannian Şauşatar, confruntat cu presiunea
crescândă a Imperiului hittit. Această alianţă
a fost consolidată de o „căsătorie
diplomatică” între Tuthmosis IV (cca. 1425-
1417) şi una din fiicele regelui Artatama din
Mitanni; prinţesa mitanniană Mutemuia a
devenit „mare soţie regală” şi i-a dat naştere
lui Amenhotep/Amenofis III.
Imperativele politice au prevalat asupra
tradiţiei: potrivit uzanţei, faraonul trebuia să
o ia de soţie pe propria lui soră, pentru a
păstra puritatea sângelui. Amenofis III (1417-
1379), dorind să consolideze relaţiile cu
Babilonul, ia în căsătorie succesiv, fiica, apoi
sora regelui kassit Kadaşman-harb I. După
urcarea pe tron a lui Tuşratta, Amenofis III
reînnoieşte alianţa egipteano-mitanniană
cerându-i în căsătorie suveranului de la
Waşukanni mai întâi sora, apoi fiica. „Marea
soţie regală” a lui Amenofis III, regina Tiy era
de origine feniciană.

78
 Această subtilă diplomaţie viza
menţinerea hegemoniei egiptene în Orientul
Apropiat. Egiptul, opulent şi prosper,
îmbogăţit de pe urma cuceririlor, devine sub
dinastia XVIII prima putere economică a
Vechiului Orient.
Prosperitatea Egiptului duce şi la
îmbogăţirea clerului lui Amon-Ra care a
încercat să joace un rol în succesiunile regale
din vremea dinastiei XVIII. Marii preoţi ai lui
Amon-Ra au obţinut funcţii civile, devenind
înalţi demnitari ai statului. Puterea
temporală a clerului ameninţa autoritatea
faraonică.
Aşa s-a ajuns la violenta reacţie de la
începutul domniei lui Amenhotep/Amenofis IV
(cca. 1379-1362) care, revenind la vechile
tradiţii heliopolitane, i-a persecutat pe
preoţii lui Amon-Ra. Conflictul intern a durat
mai mult de un deceniu, în timp ce situaţia
externă se agrava: în Asia se produsese o
ruptură a echilibrului politic în favoarea
Imperiului hittit condus de Suppiluliuma I
care a distrus Imperiul Mitanni. Încă din
ultimii ani ai domniei lui Amenofis III,
frontiera septentrională a Imperiului
egiptean fusese retrasă pe Oronte.
Ceea ce s-a numit „Revoluţia de la
Amarna”, adică promovarea lui Aton, discul
solar, ca unic zeu suprem, se explică prin
voinţa faraonului „eretic”
Amenhotep/Amenofis IV de a elimina
influenţa dominantă a marelui preot al lui
Amon-Ra în viaţa statului. Amenhotep IV
(„Amon este mulţumit”) şi-a schimbat
79
numele în Akh-en-Aton („Cel care îl slujeşte
pe Aton”), a abandonat vechea capitală,
Teba, şi a ridicat o alta pe care a numit-o
Akhetaton („Orizontul lui Aton”/Tell-el-
Amarna). Opera reformatoare a tânărului
faraon mistic a fost efemeră, de unde şi
epitetul „învinsul de la el-Amarna”, dat de
posteritate. Sub Akhenaton, datorită
exceselor pacifismului atonian, Egiptul a
pierdut imperiul asiatic.
Succesorul său, Tutankhamon (cca.
1361-1352) –soţul frumoasei Nefertiti- i-a
redat lui Amon-Ra supremaţia şi a revenit la
Teba. În timpul domniei lui Tutankhamon
statul se află sub autoritatea generalilor Ay
şi Horemheb; acesta din urmă reuşeşte să
stăvilească ofensiva hittită pe Oronte şi
reprimă revoltele din Canaan. În cele din
urmă Horemheb uzurpă puterea, devenind
ultimul faraon (cca. 1348-1320) al dinastiei
tutmosizilor. Stingerea dinastiei a XVIII-a
marchează, practic, sfârşitul creativităţii
geniului egiptean.
Neavând moştenitori, Horemheb îl alege
pentru a-i urma la domnie pe generalul şi
vizirul Paramses care va lua numele de
Ramses I (cca. 1320-1318) şi va întemeia
dinastia a XX-a (cca. 1320-1200). Sub regii
militari din dinastia a XX-a, Dubla Ţară îşi va
redobândi întâietatea şi opulenţa.
Inactiv sub domniile lui Amenofis III,
Akhenaton şi ale mediocrilor urmaşi ai
acestora, Egiptul a asistat fără să intervină la
dispariţia Imperiului Mitanni. Această
pasivitate a permis Imperiului hittit al lui
80
Suppiluliuma să-şi extindă dominaţia în Siria
de nord şi în posesiunile septentrionale ale
Egiptului. În aceeaşi perioadă, Assuruballit I
a restaurat puterea Asiriei care, în scurt
timp, devine prima putere militară a
Orientului Apropiat.
Ramesizii inaugurează o nouă eră în
istoria Egiptului. Stabilindu-şi reşedinţa de
vară la Tanis, în nord-estul Deltei, iniţiază
aşa-numita „orientare spre Nord” care va fi
unul dintre principiile politicii ramesizilor.
Stabilindu-se în Deltă, faraonul se apropia de
imperiul său asiatic.
Militar de carieră, Ramses I va începe
reorganizarea armatei, reformă continuată
de Seti I şi Ramses II. Astfel au luat naştere
trei corpuri de elită, puse sub protecţia lui
Amon, Ra şi Ptah; un al patrulea, întemeiat
de Ramses II, va fi patronat de Seth. În noua
armată egipteană carele de luptă
reprezentau arma de elită, iar marina
faronului juca un rol aproape la fel de
important ca şi armata de uscat. De-acum
înainte, „oştirea izbânzilor”, cum o denumise
Tuthmosis III, va deveni elementul esenţial al
puterii faraonice.
Domnia lui Seti I (cca. 1318-1304 a.
Chr.) marchează renaşterea Imperiului teban.
Seti I porneşte pe vechiul drum al
cuceritorilor –Calea lui Horus-, conducând
campanii victorioase în Palestina şi în Siria,
ameninţate de expansiunea Imperiului hittit.
O stelă înălţată la Qadeş comemorează
victoria lui Seti I asupra suveranului hittit
Muwatalli. Fluviul Oronte va constitui de-
81
acum înainte frontiera dintre cele mai
puternice state ale timpului: Egiptul şi
Imperiul hittit. Acelaşi faraon a fost nevoit să
facă faţă, la frontiera vestică, unei tentative
de invazie a lybienilor (tehenu în textele
egiptene), iar apoi, în sud, unei revolte a
Nubiei.
Pentru a evita orice imixtiune a clerului
lui Amon în problema succesiunii, Seti I l-a
asociat la domnie pe prinţul Ramses („Cel
adus pe lume de Ra”). Atare sistem de
coregenţă nu era o noutate în istoria
egipteană, însă el devine acum una din
caracteristicile epocii rameside.
Îndelungata domnie a lui Ramses II (cca.
1304-1237 a. Chr.) marchează momentul
de apogeu al Imperiului ramesid. Ca prim
gest politic, tânărul faraon se instalează într-
o nouă capitală, Per-Ramses („Casa lui
Ramses”). Memfis şi Teba au fost capitalele
unui Egipt care anexase teritorii africane şi
asiatice, cu un statut întrucâtva „federal”
(concepţia tutmosizilor asupra imperiului).
Noua capitală a fost înalţată în Deltă, la
frontierele asiatice ale Egiptului, o adevărată
capitală pentru un vast imperiu cosmopolit.
Ramses II a continuat politica de
expansiune în Asia unde s-a confruntat cu
regele hittiţilor, Muwatalli. Victoria lui
Ramses II în bătălia de la Qadeş a fost, fără
îndoială, mai puţin completă decât apare în
transpunerea ei poetică –Poemul lui
Pentahur. Oraşul Qadeş n-a fost cucerit, iar
rivalitatea egipteano-hittită s-a prelungit
până în momentul în care Asiria, stabilindu-şi
82
frontiera pe Eufrat, a rupt echilibrul politico-
militar, afirmându-se drept a treia mare
putere a Orientului Apropiat.
Suveranul hittit Hattuşil III, ameninţat
direct de expansiunea asiriană, a luat
iniţiativa unei apropieri de Egipt (tratatul de
alinaţă din 1269 a. Chr.); această răsturnare
a alianţelor era menită să stopeze
expansiunea asiriană. Alianţa egipteano-
hittită va fi consolidată, 13 ani mai târziu,
prin căsătoria lui Ramses II cu Maanefrure,
una din fiicele lui Hattuşil III.
Ramesizii şi-au conceput imperiul ca o
mare unitate politică, spirituală şi religioasă,
în cadrul căreia trebuiau să se integreze
popoare şi credinţe diverse. Această nouă şi
orgolioasă concepţie a făcut ca Egiptul să
devină centrul lumii.
După marile cuceriri ale lui Seti I şi
Ramses II, Imperiul ramesid cunoaşte vârsta
sa de aur –o jumătate de secol de pace şi
prosperitate, în care faraonii s-au străduit să
unifice pe plan politic şi spiritual diversele lor
posesiuni. Zeii străini – Baal, Astarte, Hurun,
Reşef etc. – sunt asimilaţi de panteonul
egiptean, potrivit unei orientări spre
universalitate care preocupă deopotrivă
gândirea religioasă şi cea politică. În
domeniul religiei, această tendinţă spre
universalitate e ilustrată de numeroasele
cazuri de sincretism.
Pax aegyptiaca domnea din Sudan şi
până la Oronte, vegheată de alianţa dintre
zeii egipteni, asiatici şi africani. Odată
instalată pacea, ramesizii se consacră
83
valorificării teritoriilor cucerite Reluarea
dominaţiei asupra porturilor feniciene
asigura Egiptului întâietatea în traficul
mediteranean şi, totdată controlul celei mai
importante artere comerciale, care ducea de
la Mediterana până în Imperiul babilonian.
Comerţul maritim al Egiptului cunoaşte o
dezvoltare fără precedent ilustrată şi de
giganticele lucrări de amenajare a portului
Pharos, în vestul Deltei Nilului.
Către sfârşitul îndelungatei domnii a lui
Ramses II, anumite grupuri sociale – clerul şi
militarii – contribuiau la erodarea autorităţii
faraonice.
Marele preot al lui Amon, Rom-Roy, care
îi urmase la Teba lui Bakenhonsu, reuşise să
obţină de la vârstnicul faraon titlul de „sef al
slujitorilor tuturor zeilor”. Supremaţia asupra
celorlalte culte a dus la sporirea
considerabilă a puterii seculare a clerului lui
Amon. Ramses II acordase domeniilor
templelor şi privilegiul imunităţii fiscale.
Clerul lui Amon dispunea şi de propriile sale
servicii de ordine, precum şi de jurisdicţii
speciale, tribunalele sacerdotale care dădeau
sentinţe după oracole. Astfel, clerul lui Amon
tinde să domine statul. Egiptul era pe punctul
de a deveni o teocraţie şi acest pericol se va
materializa la sfârşitul dinastiei a XX-a, când
Herihor, pontiful suprem al cultului lui Amon,
va întemeia în Egiptul de Sus o monarhie
teocratică.
O altă castă, cea a militarilor, ameninţa,
la rândul ei, autoritatea faraonului. Pentru a
recompensa bravura ofiţerilor săi, Ramses II,
84
le dăruise pământuri inalienabile, ai căror
posesori şi-au însuşit destul de repede un
comportament de privilegiaţi.
Toate acestea sunt de reflectate de
începutul unui lent proces de dezagregare a
domeniului regal în favoarea clerului şi a
militarilor, în timp ce marile familii acaparau
funcţiile importante în stat; demnităţile tind
să devină ereditare.
Când Merenptah (cca. 1237-1223 a.
Chr.), al treisprezecelea fiu al lui Ramses II, i-
a urmat la tron tatălui său, apăreau deja
semnele prevestitoare ale tulburărilor care
vor răscoli bazinul oriental al Mediteranei la
finle secolului XIII a. Chr. Incursiuni
catastrofale au dus la dispariţia principatelor
miceniene, a Imperiului hittit, a marilor oraşe
siro-palestiniene, odată cu sosirea unor noi
populaţii indo-europene în Grecia, în Anatolia
şi până în Palestina. Acest episod al marii
aventuri indo-europene a avut consecinţe
deosebit de grave în Orientul Apropiat.
În Grecia, aheii care nu s-au supus, au
migrat spre Lybia, Fenicia şi Canaan. Pe de
altă parte, dislocate din Asia Mică, populaţiile
din Mysia, Lydia, Caria şi Lycia s-au îndreptat
pe mare spre Lybia, în timp ce alţii pe uscat,
au coborât de-a lungul coastei Mediteranei.
Aceste populaţii diverse, aflate în căutarea
unei noi patrii, sunt numite în textele
egiptene Popoarele Mării.
În Lybia Popoarele Mării se organizează
şi, sub conducerea unui oarecare Meriay,
încearcă să pătrundă în Egipt. Merenptah
respinge cel dintâi asalt al Popoarelor Mării
85
după cum aflăm din textul de la Karnak şi
columna victoriei de la Heliopolis. Însă
începând din această epocă incursiunile
Popoarelor mării –instalate în Lybia şi în
Canaan- nu aveau să se mai oprească până la
zdrobirea lor de către Ramses III. Se pare că
aheii au jucat un rol esenţial în toate aceste
raiduri; în izvoarele egiptene sunt menţionaţi
Akaiwasha (aheii) şi Daniuna (danaii).
La moartea lui Merenptah, succesiunea
a fost preluată de un oarecare Amenemnes în
defavoarea lui Seti-Merenptah, urmaşul
legitim. Această uzurpare atestă că puterea
regală devenise vulnerabilă în faţa
comploturilor urzite de către demnitari şi
concubinele din harem.
Prin Seti II (cca. 1216-1210 a.Chr.)
dinastia ramesidă legitimă preia din nou
puterea din nou puterea, însă nu poate stopa
procesul de degradare a autorităţii regale şi,
implicit, resurecţia particularismelor locale.
Succesiunile nu se petrec în mod regulat –
„partida” siriană uzurpă tronul în
detrimentul descendenţei legitime- iar
anarhia se instalează treptat în ţară.
Sethnakht (cca. 1200-1198), probabil
unul dintre numeroşii descendenţi ai lui
Ramses II îl suprimă pe Bay –complicele
sirian al reginei Tausert-, reprimă revolta
sau invazia (?) la care face aluzie stela de la
Elefantina, restabileşte ordinea monarhică şi
întemeiază o nouă dinastie (a XX-a, cca.
1200-1085 a.Chr.).
Domnia lui Ramses III (cca. 1198-1166)
marchează ultima perioadă glorioasă a
86
Imperiului. Sub ultimul mare suveran al
Imperiului Nou, Egiptul a rezistat asaltului
Popoarelor Mării, pe care nimeni nu le-a
putut opri până la frontierele Dublei Ţări.
Ramses III a izbutit să stăvilească – pe uscat
şi pe mare – acest val monstruos a cărui
nebiruită putere s-ar fi datorat faptului că
poseda arme de fier (după distrugerea
Imperiului hittit noul metal ar fi devenit
monopolul cuceritorilor). Basoreliefurile şi
textele de la Medinet Habu înfăţişează
războaiele împotriva Popoarelor Mării,
evocând dubla victorie a lui Ramses III.
Egiptul a rezistat cu greu invaziei, iar
refluxul l-a lăsat epuizat, fără să mai
dorească a avea de-a face cu civilizaţiile noi
din Grecia şi din Orientul Apropiat, care
cunoşteau fierul.
Deşi dominase cu succes tulburările
care anunţaseră în bazinul egean şi în
Orientul Apropiat începutul Epocii Fierului,
Egiptul va traversa o lungă epocă de declin
după dinastiile strălucite ale Noului Imperiu.
Sfârşitul domniei ultimului mare faraon
a fost umbrit de numeroase dificultăţi
interne. După reprimarea tentativei de
lovitură de stat a vizirului Egiptului de Jos,
Ramses III este confruntat cu revolta iscată
de regina Ti, care complotase pentru a-şi
impune pe tron fiul, Pentaur.
Chiar dacă Ramses IV a reuşit să
restabilească coeziunea Dublei Ţări şi s-a
arătat un bun administrator, dornic să
sporească prosperitatea Egiptului (a
organizat mai multe expediţii în Wadi
87
Hammamat şi în Sinai), ultimii Ramesizi
(Ramses V – Ramses XI) au fost nişte
suverani slabi –dominaţi de tot mai
influentul cler al lui Amon-, care nu au putut
să evite infiltrarea tot mai masivă a străinilor
în Egipt. Imperiul, nesusţinut de mâna forte a
unui faraon-soldat, s-a dezagregat lent.
În viaţa religioasă apar personalităţi
puternice –de pildă, marele preot
Amenhotep („Fie ca Amon să fie mulţumit”)-
care se substituie faraonului în ceea ce
priveşte perceperea şi utilizarea unei părţi a
veniturilor statului. Asemenea sacerdoţi
influenţi vor eroda autoritatea faraonică,
prea slabă şi prea lipsită de resurse.
Succesorul lui Amenhotep, marele preot
Herihor, va consacra victoria clerului teban.
Marea dinastie ramesidă se stinge în
pasivitate şi neputinţă. După perioada
Imperiului Nou, în ansamblu uluitoare,
Egiptul cunoaşte o epocă crepusculară, de-a
lungul unui întreg mileniu, într-o decadenţă
întreruptă de episoade, în care asistăm la
încercări de renaştere fără viitor, până ce
Roma va reduce Egiptul la starea de
provincie.

III.8. Regatul târziu (dinastiile XXI –

XXVI; 1085 – 525 a. Chr.)
Sfârşitul Ramesizilor a fost urmat de
instaurarea unei teocraţii în Egiptul de Sus,
odată cu urcarea pe tron a marelui preot
Herihor şi de uzurparea puterii în Egiptul de
Jos de către un suveran local de la Tanis,
Smendes, pe care Manethon îl consideră
88
drept fondatorul dinastiei a XXI-a (1085-950
a. Chr.). Egiptul se scindează aşadar în două
regate: dinastia tebană, fondată de Herihor
stăpânea Egiptul de Sus şi cel Mijlociu, în
timp ce Egiptul de Jos se afla sub autoritatea
faraonilor de la Tanis. După moartea lui
Herihor, Smendes a pus stăpânire pe întregul
Egipt, luându-şi numele de Hedjkheperre
(„Zeul Soare a creat Coroana Albă”)
Nesubanebdjedet.
La moartea ultimului membru al
dinastiei tanite, Pasebkhanu/Pseusennes II,
puterea a fost uzurpată de Şaşank/Şeşonk I
(950-925) –şeful tribului lybian maşawaş,
stabilit de mai multă vreme în oraşul
Herakleopolis- care a reunificat Egiptul şi a
întreprins o expediţie în Palestina, soldată cu
cucerirea Ierusalimului (după cum se
menţionează în Biblie: „Şişak, regele
Egiptului...a pus mâna pe comorile casei
veşnicului Dumnezeu şi pe comorile casei
regale şi a luat tot”. –Cartea a II-a a
Cronicilor, cap. XII). Începând cu Şeşonk I în
Egipt vor domni timp de două secole faraoni
de origine lybiană (dinastiile a XXII-a şi a
XXIII-a, 950-730 a. Chr.).
• Un regat înfloritor se afla departe, la
miazăzi, în Nubia (Sudan), unde era
adorat zeul Amon – ca şi în marile
oraşe ale Egiptului – şi unde, la
Napata, domneau regi înrudiţi cu
casa regală egipteană. Regele nubian
Piankhy invadează Egiptul în 730 a.
Chr. învingându-l pe uzurpatorul
Tafnekht, care se proclamase rege la
89
 Sais, în Deltă; în Egipt, Piankhy se
arată ocrotitorul Tebei şi al clerului
lui Amon-Ra împotriva violenţelor
micilor regate din Egiptul de Jos.
Cincisprezece ani mai târziu, după ce
l-a înlăturat pe faraonul
Bakenrenef/Bocchoris, regele nubian
Şabaka supune întregul Egipt şi se
proclamă el însuşi faraon la Teba,
întemeind cea de a XXV-a dinastie
(715-663 a. Chr.), de origine nubiană
Regii nubieni au condus Egiptul până
în 663 a. Chr., fiind ameninţaţi de
multe ori de puterea în plină
expansiune a Asiriei. Faraonul nubian
Taharka (689-663) intervine pe scena
politică asiatică sprijinind rezistenţa
antiasiriană a principatelor siro-
palestiniene.
Regele asirian Asarhaddon întreprinde
mai multe expediţii împotriva Dublei Ţări,
cucerind Memfisul în 670 a. Chr. Pentru a
consolida influenţa asiriană în Egipt,
Asarhaddon împarte ţara în mici regate,
identice probabil cu cele care existau în
vremea invaziei lui Piankhy. Assurbanipal îl
învinge pe Tanutamon, ultimul faraon din
dinastia XXV, cucereşte întregul Egipt şi
distruge Teba în 663 a. Chr. Asirienii îl
instalează ca guvernator al Egiptului pe
Psemthek, fiul prinţului filoasirian Nechao din
Sais.
Sprijinit de Gyges, regele Lydiei, şi de
un grup de mercenari greci, Egiptul îşi va
redobândi independenţa graţie abilităţii lui
90
Uahibre Psemthek/Psammetichos I (663-610
a. Chr.), primul rege al noii dinastii, a XXVI-a,
saită (663-525 a. Chr.).
În timpul dinastiei saite Egiptul faraonic
cunoaşte ultima sa perioadă de prosperitate
şi înflorire culturală (renaşterea saită).
Monarhia saită şi-a întemeiat puterea pe
mercenarii greci (ionieni şi carieni) cantonaţi
în Deltă, la Daphne şi Stratopeda. Timp de
mai bine de un secol, grecii din Asia îşi oferă
serviciile faraonilor.
Atunci când Imperiul asirian se
prăbuşea sub loviturile Mediei şi Babilonului,
Psammetichos I, fidel politicii de echilibru a
Egiptului, încearcă zadarnic să-i vină în
ajutor. Aceeaşi politică a urmat-o fiul şi
succesorul său, Nechao II (610-595 a. Chr.),
care a încercat să sprijine ultima rezistenţă a
asirienilor în jurul Harranului. Înfrângerea
suferită de Nechao II la Karkemiş (605) pe
Eufrat, în faţa lui Nabucodonosor II,
marchează eşecul definitiv al tentativei
Egiptului de a se impune ca mare putere în
Orientul Apropiat.
După înfrângerea suferită în faţa
babilonienilor la Karkemiş, l-a îndemnul
grecilor faraonul Nechao II a poruncit
construirea unor trireme care urmau să-i
servească în Mediterana şi în Marea Roşie
(Herodot, II, 159).
Mercenarii greci au participat la
campania condusă de Psammetichos II (595-
589) în 591 împotriva Nubiei care ameninţa
iarăşi Egiptul de Jos; rolul grecilor este

91
ilustrat de inscripţiile de la Abu-Simbel şi de
sursele literare (Herodot, II, 161).
Faraonul Wahibre/Apries (589-570) a
condus o armată de mercenari, formată din
30 000 de carieni şi ionieni, împotriva lui
Ahmose/Amasis; au fost înfrânţi, iar Amasis a
devenit rege (570-526). Amasis a ajuns şi el
să-i favorizeze pe greci, folosindu-i pentru a
înfrunta un atac al regelui babilonian
Nebuchadrezzar. Privilegiul cel mai important
pe care l-a acordat grecilor este cel despre
care relatează Herodot (II, 178-179) şi se
referă la portul Naukratis: „Amasis s-a arătat
un mare prieten al helenilor şi pe mulţi i-a
îndatorat, celor veniţi în Egipt le-a dăruit
pentru aşezare oraşul Naukratis, iar celor
dintre ei care nu aveau de gând să se
statornicească aici, dar treburile lor de negoţ
îi mânau totuşi pe meleagurile egiptene, le-a
dăruit pământuri unde puteau să ridice zeilor
altare şi sanctuare”.
Sub Psammetichos II (526-525) Egiptul
este invadat de perşi. În bătălia de la
Pelusion (525 a. Chr.) Cambyse II, regele
Persiei, a înfrânt armata egipteană şi, la
Memphis, solul persan a cerut capitularea de
pe o corabie grecească din Lesbos. După
victoria de la Pelusion, perşii au întreprins
două expediţii fără izbândă în oaza Siwah (la
sanctuarul lui Zeus Ammon) şi în Nubia
(Herodot, III, 1, 4, 11). Oricum, după
încoronarea lui Cambyse II ca faraon
(întemeietorul dinastiei a XXVII-a, persană:
525-404 a. Chr.), Egiptul devine o satrapie a

92
Imperiului persan (Egiptul constituia a VI-a
satrapie a Imperiului ahemenid).

93