Universitatea Stefan cel mare Suceava

Specializarea : Inginerie si Management

in Industria Alimentara si Agroturism
An:2 Grupa : II, Semigrupa : C

Referat
CARACTERISTICILE CARTEI
EUROPENE A
SPAŢIULUI RURAL.
FUNCŢIILE SPAŢIULUI RURAL.
Profesor :
Student :
I. Gontariu Hotnog Ionut
CARACTERISTICILE CARTEI EUROPENE A
SPAŢIULUI RURAL. FUNCTIILE SPATIULUI RURAL.

În cadrul U.E., pe tot parcursul existenţei sale, politicile economice s-au regăsit şi în
spaţiul rural, în principal, prin politicile agricole. Evident şi celelalte tipuri de politici
economice sectoriale, respectiv industriale, comerciale, de transporturi etc, implicit, şi-au
făcut simţite prezenţa aici.
Dar, toate aceste politici sectoriale, luate în parte sau împreună, abordează spaţiul rural, în
mod secvenţial. Totuşi, reprezentative sunt politicile agricole, dat fiind preponderenţa
agriculturii, ca ramură economică în rural. De aceea, rezolvarea obiectivelor propuse de
fiecare tip de politică economică, nu a însemnat eliminarea directă şi obligatorie a
disfuncţionalităţilor de ansamblu şi cu deosebire a celor din lumea satelor. În altă ordine
de idei, viaţa rurală presupune existenţa unor probleme cu conţinut extrem de eterogen şi
cu înalt grad de dificultate, şi care se află în relaţii de intercondiţionare reciprocă. Ori
desprinderea din context sau abordarea problemelor din rural - în mod singular sau pe
grupe
- conduce, fără tăgadă, la disfuncţionalităţi noi.

De aproape două decenii, la nivelul U.E. se fac demersuri susţinute pentru integrarea
politicii structurilor agricole în contextul economic şi social, respectiv în dezvoltarea
spaţiului rural. Experienţa acumulată arată că diversitatea activităţilor din rural poate fi
valorificată ca o completare necesară a agriculturii.
Activităţile conexe - comercializarea produselor agricole, turismul rural, proiecte de
investiţii legate de mediu sau de patrimonial cultural al regiunii, întreprinderile mici şi
mijlocii , s-au dezvoltat şi oferă perspective noi.

Reforma P.A.C., din 1992, subliniază dimensiunea ambientală a sectorului agricol, cel
mai mare utilizator al terenurilor. Printre măsurile ce însoţesc reforma, cele care au
caracter agro-ambiental au o importanţă majoră şi sunt, în general, recepţionate favorabil
de populaţie şi agricultori. Totuşi, mărimea sprijinului acordat prin regimul preţurilor şi al
plăţilor directe, poate descuraja angajarea agricultorilor în practici extensive sau în
acordarea unor destinaţii de mediu terenurilor.
În ansamblu, politica rurală a U.E. apare din nou ca o combinare a politicii agricole de
piaţă, a politicilor structurale şi a politicilor de mediu, fiind un instrument complex, dar
lipsit de o coerenţă generală.
Spaţiul rural este un tot unitar.Iată fundamentul de la care a pornit U.E. în formularea şi
definirea propriei politici de spaţiu rural.Acum, spaţiul rural este tratat în toată
complexitatea şi eterogenitatea sa şi conexat la obiectivele, crteriile, strategiile etc.
dezvoltării de ansamblu. Sunt luate în studiu spre rezolvare, în egală măsură, problemele
de natură economică, socială, culturală, ecologică sau de mediu.
Între politica spaţiului rural şi politica agricolă se manifestă relaţia de la întreg la
parte.Superioritatea evidentă a politicii spaţiului rural, comparativ cu oricare tip de
politică sectorială, rezultă atât din caracterul său globalist la nivel de comunitate rurală,
cât şi din funcţiile, metodele şi instrumentele abordate.
Adoptarea politicii spaţiului rural prin limitarea sau renunţarea la celelalte tipuri de
politici, demonstrează, încă o dată, marile acumulări cantitative şi calitative obţinute în
procesul de integrare de ţările membre ale U.E. Prin reflecţie putem concluziona că
sistemul este considerat de membrii săi perfectibil, iar de nemembrii deschis viitoarelor
aderări.

MOTIVAŢII

Adoptarea Cartei spaţiului rural s-a bazat pe următoarele motivaţii din partea statelor
membre ale Consiliului Europei:

• Favorizarea progresului economic şi social prin realizarea uniunii cât mai strânse a
membrilor săi, pe fondul salvgardării şi promovării ideilor acceptate ca patrimoniu
comun;

• Aplicarea unor măsuri corespunzătoare pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de

muncă în zonele rurale, care, implicit va conduce la progresul economic şi social general
al Europei;

• Redefinirea la nivel european, în plan conceptual şi decizional, a procesului integrării şi

interdependenţei crescânde între state şi regiuni;

• Adoptarea unei politici de gestiune durabilă a resurselor, prin atribuirea de noi funcţii
sectoarelor din agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit (conservarea naturii şi
peisajului, producţia de materii prime reînnoibile pentru industrie şi sectorul energetic,
participarea la turismul rural şi la activităţile de recreere etc.), care se vor adăuga
funcţiilor tradiţionale;

• Întărirea cooperării europene astfel încât să se încorporeze din ce în ce mai mult în

toate politicile, inclusiv în cele comerciale, principiile dezvoltării durabile, cu referire
specială la spaţiul rural.
În completarea motivaţiilor expuse anterior, Consiliul Europei a avut în vedere şi
dispoziţiile pertinente ale instrumentelor juridice actuale, proprii acestei organizaţii
DEFINIREA SPAŢIULUI RURAL

Noţiunea de spaţiu rural (în conformitate cu scopurile şi spiritul acestei Carte) are în
vedere o zonă interioară sau de coastă, inclusiv satele şi oraşele mici, în care marea parte
a terenurilor este utilizată pentru:
− agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit;
− activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie,
servicii etc.);
− amenajarea de zone neurbane de distracţii sau de rezervaţii naturale;
− alte folosinţe, cum ar fi cazarea.
Segmentele agricole (inclusiv silvicultura, acvacultura şi pescuitul) şi neagricole din
componenţa unui spaţiu rural formează o entitate distinctă, care se caracterizează printr-o
puternică concentrare de locuitori şi de structuri socio-economice, cu dispunere atât în
plan vertical, cât şi orizontal.

FUNCŢIILE SPAŢIULUI RURAL

Fiecare zonă rurală trebuie să îndeplinească, concomitent, trei funcţii majore: economică,
ecologică şi social culturală. În realizarea acestora, ţările membre s-au angajat să
stabilească şi să pună în aplicare un plan general pentru amenajarea teritoriului,
fundamentat pe instrumente internaţionale, existente şi aplicabile.
Totodată, fiecare ţară membră s-a angajat să informeze Comitetul
Permanent al Spaţiului Rural European (C.P.E.R.E.) asupra statutului conferit zonelor
sale rurale, cât şi zonelor excluse de la punerea în aplicare a Cartei, astfel încât să se
permită urmărirea aplicării acestui document.

1.Funcţia economică
Se manifestă în direcţia realizării unor angajamente şi acţiuni ce revin fiecărei ţări
membre, în sensul:
I. garantării unui sistem de producţie agricolă, care să permită:
a) responsabilităţi în planul nevoilor alimentare pe ansamblul populaţiei;
b) asigurarea unui nivel corespunzător de venituri, pentru agricultori şi familiile lor, nivel
comparabil cu cel al profesiilor neagricole, dar cu grad de responsabilitate echivalent;
c) asigurării protecţiei mediului înconjurător prin regenerarea mijloacelor de producţie,
cum ar fi solul sau pânza de apă freatică, pentru generaţiile viitoare, în spiritul unei
dezvoltări durabile;
II. producerii materiilor prime reînnoibile destinate industriei şi producţiei de energie;
III. satisfacerii nevoilor întreprinderilor mici şi mijlocii agricole, industriale, artizanale
sau comerciale, precum şi pentru agenţii economici din sfera prestărilor de servicii;
IV.asigurării unor condiţii de bază pentru recreere şi turism;
V. conservării resurselor energetice, ca bază pentru agricultură şi biotehnologii.

2. Funcţia ecologică
Corespunzător acestei funcţii, fiecare parte se angajează să procedeze astfel încât, spaţiul
său rural să acţioneze în următoarele direcţii:
a) să conserve resursele naturale ale vieţii - solul, apa, aerul - utilizându-le într-o manieră
judicioasă şi durabilă;
b) să protejeze biotopurile şi “spaţiile verzi” de care dispune şi care joacă un rol esenţial
în calitatea mediului înconjurător;
c) să întreţină şi să protejeze peisajul natural;
d) să conserve şi să protejeze biodiversitatea şi în special biodiversitatea genetică,
diversitatea speciilor şi cea a peisajelor naturale;
e) să asigure protecţia animalelor sălbatice, prin instrumentele juridice necesare şi în
condiţii ecologice corespunzătoare.

3. Funcţia socio-culturală
Presupune ca ţările membre să se angajeze şi să acţioneze, astfel încât, spaţiul rural să
asigure şi să lărgească rolul sociocultural, în special, prin viaţa asociativă locală.
Urmăreşte, totodată, dezvoltarea relaţiilor între populaţia urbană şi cea rurală, prin
folosirea tehnologiilor moderne de informare, cu condiţii echivalente pentru beneficiari şi
consumatori, atât din zonele rurale cât şi urbane.

Obiective

Corespunzător principiilor şi funcţiilor prevăzute în Cartă, prin politica spaţiului rural se

urmăreşte rezolvarea următoarelor obiective cadru:
-Amenajarea teritoriului în zonele rurale;
-Infrastructuri, transporturi şi echipamente;
-Educare, formare, cercetare şi sensibilizare;
-Venituri şi locuri de muncă;
-Agricultură şi politică agricolă;
-Sivicultură;
-Turism;
-Întreprinderi mici şi mijlocii, comerţ, industrie şi artizanat;
-Locuinţe şi sănătate;
-Cultură;
-Mediu, natură şi peisaj;
-Cooperare ştiinţifică.
Prin conţinutul lor extrem de eterogen aceste obiective acoperă aproape în totalitate
activităţile ruralului, indiferent de natura acestora.Din abordarea analitică a fiecărui
obiectiv enunţat anterior rezultă aspecte extrem de interesante, atât în planul cunoaşterii
teoretice, dar şi al adaptabilităţii lor la condiţiile concrete din ţara noastră.
Amenajarea teritoriului în zonele rurale

Politicile de amenajare a teritoriului în zonele rurale permit dezvoltarea durabilă a

agriculturii, silviculturii, acvaculturii şi pescuitului, artizanatului, industriei, turismului şi
a serviciilor, precum şi salvgardarea spaţiului natural de viaţă şi de destindere.Totodată,
aceste politici promovează cooperările interregionale, intercomunale şi transfrontaliere.
La baza oricărei politici de amenajare a teritoriului din zonele rurale stau două principii:
umanitarismul şi transparenţa.
Umanitarismul, porneşte de la axioma că omul se află în centrul tuturor activităţilor. În
aplicarea acestui principiu, politica de amenajare a spaţiului rural se aplică luându-se în
considerare, cu prioritate, nevoile şi interesele populaţiei în cauză, prin respectarea
restricţiilor impuse de dezvoltarea durabilă.
Transparenţa presupune transmiterea către populaţie a tuturor informaţiilor utile privind
proiectele de echipament sau infrastructură de interes general (aeroporturi, autostrăzi).
Subordonat acestui principiu este şi consultarea populaţiei pe calea referendumurilor cu
privire la necesitatea şi oportunitatea proiectelor amintite.

Infrastructuri, transporturi şi echipamente

Există o unitate de păreri cu privire la necesitatea ca toate statele membre să doteze

spaţiile rurale cu infrastructuri necesare şi în special cu reţele de aprovizionare moderne,
adaptate cerinţelor imediate şi de perspectivă. Aceeaşi abordare este valabilă şi pentru
sectoarele de telecomunicaţii, transporturi în comun şi pentru serviciile financiare, care
trebuie adaptate atât la nevoile specific economiei agricole (economie dominantă în
spaţiului rural), cât şi pentru dotările de toate felurile din domeniul educaţiei şi serviciilor
generale. Se urmăreşte, în plus, integrarea spaţiului rural într-o reţea modernă de transport
şi telecomunicaţii, compatibilă cu caracterul şi calitatea mediului înconjurător.

Educare, formare, cercetare şi sensibilizare

Capitalul uman constituie potenţialul cel mai preţios al societăţii (indiferent de mediul
social aparţinător), iar dezvoltarea şi promovarea acestuia trebuie să reprezinte o
prioritate absolută.
Pregătirea fiinţei umane pentru societate se înfâptuieşte prin intermediul procesului
educativ, la a cârui desfăşurare participă familia şi scoala.
Pornind de la aceste considerente de ordin general, ţările membre U.E., garantează
accesul la egalitatea în drepturi, precum şi dreptul la învăţământ, pentru toţi membrii
societăţii.
Pentru învăţământul din zonele rurale prioritar, pentru acestă perioadă, este menţinerea
instituţiilor şcolare şi organizarea acestora în funcţie de necesităţile din teren.
Pentru viitor, instituţiile şcolare din acest mediu ar trebui să se dezvolte prin adaptarea lor
la noile tehnologii de educaţie.
În privinţa conţinutului procesului educativ din mediul rural, se urmăreşte dezvoltarea şi
lărgirea ciclurilor de formare tehnică şi profesională, atât la nivelul învăţământului
elementar, cât şi a celui secundar. Ţările sunt obligate să vegheze, în special, la
organizarea unor echipe de formatori specializati şi a unor programe de formare
corespunzătoare, cu deosebire în domeniul agriculturii, silviculturii, acvaculturii,
pescuitului, artizanatului rural şi tehnologiilor avansate.
Obligaţii deosebite revin ţărilor membre în educarea tinerei generaţii pentru respectarea
mediului înconjurător, a patrimoniului istoric şi cultural şi pentru înţelegerea însemnătăţii
spaţiului rural, pentru societate în ansamblul ei.

Venituri şi locuri de muncă

Existenţa satului presupune, înainte de toate, o populaţie rurală care să dobândească

venituri satisfăcătoare.
În acest scop, ar trebui să existe la nivelul fiecărei comunităţi rurale, pentru populaţia
proprie, posibilităţi de angajare variate şi atrăgătoare în agricultură, acvacultură,
silvicultură sau pescuit, dar şi în afara acestora.Toate aceste domenii de acivitate trebuie
adaptate particularităţilor regionale şi locale, process favorizat de:
- prioritatea activităţilor şi iniţiativelor care vizează dezvoltarea internă şi care
beneficiază mai ales de sprijinul şi finanţarea populaţiei rurale;
- diversificarea şi adaptarea structurilor de producţie, mai ales în regiunile marcate de
predominanţa excesivă a unui sector sau a unei ramuri economice, precum şi în regiunile
ameninţate de recesiune;
- mijlocirea combinărilor de activităţi compatibile;
- impulsionarea producţiei de bunuri şi de servicii care să valorifice superior şi eficient
resursele umane şi materiale din zonă;
- crearea întreprinderilor mici şi mijlocii cu o puternică valoare adăugată, prin transferuri
de tehnologii, diminuarea impozitelor, consultanţă, ajutoare de finanţare etc.

Agricultura şi politica agricolă

Agricultura şi întreţinerea naturii sunt funcţii esenţiale ale spaţiului rural. Un sector
agricol viabil, organizat în funcţie de particularităţile ruralului (exploataţia familială
viabilă), apropiat de natură, durabil şi multifuncţional, poate să contribuie la prezervarea
acestor funcţii esenţiale.Politica agricolă poate şi trebuie să joace în acest sens un rol
central.
În ultima jumătate de secol, în ţările europene dezvoltate economic rolul agriculturii a
suferit mutaţii profunde. Funcţia tradiţională recunoscută agriculturii, de a produce şi
aproviziona cu produse agroalimentare populaţia şi economia, a pierdut din importanţă,
mai ales din cauza supraproducţiei, a scăderii preţurilor produselor agricole, liberalizării
şi deschiderii mondiale a pieţelor agricole. În acelaşi context, atitudinea populaţiei faţă de
agricultură a suferit schimbări profunde, dat fiind creşterea veniturilor agricultorilor,
revoluţia agrară, comerţul internaţional etc.

Politica de dezvoltare a spaţiului rural stabileşte politicii sale agricole un set important de
probleme, referitoare la: sarcinile agriculturii, veniturile agricultorilor, competenţe
teritoriale, regimul juridic al proprietăţii, structuri de exploataţie şi măsuri privind
dezvoltarea viitoare.

Sarcinile agriculturii, se pot indentifica, pe scurt, în următoarele:

a) Garantarea securităţii aprovizionării cu produse alimentare - prioritare de maximă
importanţă, pe termen lung, dat fiind creşterea demografică şi deteriorarea mediului
înconjurător şi a resurselor naturale mondiale;
b) Producţia de materii prime neconvenţionale, reînoibile;
c) Prezervarea şi întreţinerea patrimoniului peisagistic, între altele ca spaţiu de destindere
şi capital turistic, neuitând că spaţiul rural este în, acelaşi timp, un peisaj agricol de
secole;
d) Prezervarea şi promovarea valorilor, modurilor de viaţă, aspectelor culturale şi a altor
caracteristici sociale asemănătoare din lumea rurală, în interesul comunităţii;
e) Contribuţia la menţinerea unor factori vitali de viaţă (sol, apă, aer) şi la exploatarea
durabilă a acestora, printr-o agricultură apropiată de natură, cu moduri de producţie
corespunzătoare, şi o zootehnie adaptată;
f) Contribuţia la buna funcţionare a spaţiului rural, la o viaţă sănătoasă la ţară, atât pe
plan economic, cât şi social sau cultural.
Din perspectiva acestor sarcini, agricultura are un character multifuncţional, deoarece
accentul nu se pune, în exclusivitate, ca în perioadele precedente, numai pe creşterea
producţiei agricole, ci se are în vedere întregul ansamblu de resurse şi activităţi, din
mediul rural, pe care această ramură le poate activa.

Veniturile agricultorilor se vor forma din activităţile agricole propriu-zise, la care se vor
adăuga cele provenind din alte activităţi, în următoarea ordine de priorităţi:
a) Completarea activităţii de producţie cu cea de comercializare, inclusiv cu exportul de
produse proprii;
b) Creşterea şi diversificarea activităţilor neagricole, cu accent pe turismul rural;
c) Intervenţia statului, prin plăţi directe, stimulând prestările de interes general. Aceastea
trebuie să fie mai importante în regiunile defavorizate (în care zonele montane sunt
reprezentative) şi să conţină o primă complementară pentru eforturile speciale cu caracter
ecologic.
În acest context, politica de venit agricol dobândeşte o nouă dimensiune, iar în
perspectivă se urmăreşte lărgirea ei.
Prestările de interes general, cunoscute în literatura de specialitate şi sub denumirea de
“bunuri publice”, pot fi de natură socială, culturală, economică şi ecologică. În timp, ele
au fost mai mult sau mai puţin retribuite prin preţul produselor agricole, ca urmare a
serviciilor furnizate sectorului agricol. O dată cu liberalizarea pieţelor agricole şi scăderea
preţurilor la produsele agricole, concluzia anterioară pierde din consistenţă. În general,
veniturile relative ale agricultorilor se degradează, din care cauză o mare parte a acestora
părăsesc zonele rurale, mai ales regiunile defavorizate, iar prestările de interes general
cerute de societate nu mai sunt asigurate în măsură suficientă. Din această cauză a apărut
necesitatea încurajării prestărilor de interes general prin ajutoare publice, mai ales sub
forma unei remunerări directe, conform principiului: funcţii legate, remunerare separată.
În fapt, reforma la care este supusă politica agricolă a U.E. conţine acest tip de măsuri.
Recunoaşterea şi a altor surse de venit pentru agricultori, cu ierarhizarea specificată mai
sus, este motivată şi de faptul că politica de plăţi directe are limite financiare, deoarece
anumite ţări dispun de resurse bugetare mai mici.

Competenţele teritoriale, sunt determinate în functie de condiţiile de producţie generale şi

specifice din agricultură, precum şi de dezideratele şi exigenţele societăţii faţă de această
ramură de activitate.
Pornind de la aceste consideraţii de ordin general, se consideră că fiecare regiune are
dreptul şi în acelaşi timp datoria să găsească soluţiile adecvate şi autonome şi să ia
măsurile corespunzătoare, mai ales în următoarele domenii cheie:
-securitatea aprovizionării alimentare;
-nivelul veniturilor şi avantajele sociale ale familiilor de agricultori;
-respectarea normelor ecologice.
La nivel comunitar se consideră că politica agricolă trebuie, din principiu, să aparţină de
competenţa naţională a fiecărei ţări sau a Uniunii Europene. În această situaţie puterea de
decizie trebuie să aparţină, cât mai mult posibil, competenţei fiecăreia dintre ţări sau,
după caz, Uniunii Europene, prin aplicarea principiului subsidiarităţii.Totuşi, aceasta
implică, în mod necesar, respectarea regulilor adoptate în comerţul internaţional şi o
disciplină severă în materie de producţie şi export.
Pieţele locale nu sunt însă neglijate sau subestimate, deoarece acestea sunt de o
importanţă fundamentală pentru dezvoltarea economică rurală. Pe parcursul desfăşurării
procesului de industrializare, spaţiul rural a pierdut unele atribute extrem de importante,
cum ar fi furnizarea de materii prime şi de energie reînnoibilă. Asumarea din nou a
acestor sarcini, cu ajutorul tehnicilor moderne şi adaptate nevoilor imediate şi de
perspectivă, constituie o exigenţă superioară, născută din criza globală a mediului şi de
faptul că materiile prime fosile sunt epuizabile.
Astfel de dezvoltări sunt preconizate a fi încurajate, în primul rând, prin măsuri fiscale.
Tot la nivel regional sunt abordate, cu deosebire, şi consecinţele ecologice ale metodelor
intensive de producţie din agricultură, care s-au manifestat şi se manifestă prin procesele
periculoase de distrugere a naturii: eroziunea solului, epuizarea biologică a stratului fertil
de sol, prezenţa substanţelor chimice nocive etc. Aici se urmăreşte promovarea anumitor
metode de producţie ecologică echilibrate, prin respectarea unor norme internaţionale
obligatorii în domeniul mediului.
În concluzie se poate afirma că, prin politica agricolă s-a reuşit, în mod extrem de clar, şi
cu respectarea unor principii şi trebuinţe preformante, stabilirea şi delimitarea
competenţelor decizionale pe fiecare nivel administrativ teritorial. S-a rezolvat, astfel,
evitarea paralelismelor, omisiunilor sau chiar a stărilor conflictuale.

Regimul juridic al proprietăţii (cu deosebire la nivelul capitalului agricol funciar), ar

trebui să fie dominat (cu recomandare pentru toate ţările membre), de proprietatea privată
şi mai puţin de sectorul public, unde statul este prezent, într-un grad ridicat, atât în
activitatea de control, cât şi de finanţare. Pentru proprietatea privată se impun măsuri
suplimentare, în domeniul juridic, de protecţie. De asemenea, transmiterea bunurilor
mobile şi imobile din componenţa patrimonială a exploataţiilor agricole ar trebui
încurajată din punct de vedere fiscal.

Structurile de exploataţie, ar trebui dominate, în măsura posibilului, de întreprinderile

agicole de dimensiuni umane, ceea ce ar da posibilitatea menţinerii în spaţiul rural, în
condiţii economice viabile, a familiilor ţărăneşti. În aceste condiţii, agricultorul, ca
întreprinzător, trebuie să-şi poată exercita activitatea cât mai liber.
În plus, statul trebuie să-i recunoască acestuia statutul de persoană de drept privat,
investită cu o misiune de serviciu public (de interes general) şi care practică o agricultură
adaptată exigenţelor dreptului mediului şi protecţiei naturii şi care îndeplineşte sarcini de
întreţinere a spaţiului rural. În acest scop, ţările membre au sarcina să pună la punct
formule juridice contractuale care să definească misiunea agricultorului, remunerarea sa,
dar şi care să-I păstreze în toate cazurile statutul de liber întreprinzător.

Măsurile privind activitatea viitoare de politică agricolă în

spaţiul rural sunt formulate corespunzător împrejurărilor locale speciale şi în
conformitate cu acordurile internaţionale, concretizându-se în:
a) Ajutoare pentru investiţiile destinate ameliorării structurilor agricole;
b) Ajutoare pentru instalarea tinerilor agricultori şi pentru
punerea în aplicare a strategiilor pornite din iniţiativă particulară;
c) Politica de protecţie axată pe cerere şi pe condiţiile locale;
d) Eforturile publice sporite în sectorul informaţiei şi educaţiei personalului din
exploataţiile agricole;
e) Promovarea unei zootehnii adaptate speciilor extensive şi care să respecte cerinţele
mediului înconjurător;
f) Eforturi suplimentare pentru o mai bună raţionalizare a producţiei, a comercializării şi
a desfacerii produselor, cu incitarea cererii pe grupe de producători sau grupări
interprofesionale;
g) Elaborarea de instrumente juridice care să garanteze calitatea produselor (exemplu:
crearea de norme şi standarde de calitate pentru produsele regionale), prin instaurarea de
dispoziţii juridice pentru protejarea denumirilor şi mărcilor. În plus, se are în vedere,
elaborarea tuturor semnelor, într-o manieră generală, care să permită identificarea
oricărui produs local;
h) Reglementarea şi controlul sanitar al produselor alimentare pentru protecţia sănătăţii
consumatorilor şi nu
pentru protecţia producătorilor agricoli a căror activitate se dovedeşte neloială pe piaţă;
i) Promovarea, prin prime financiare directe a metodelor ecologice de producţie şi a
biodivresităţii;
j) Incitarea agricultorilor la practicarea culturilor agricole extensive, precum şi la
utilizarea unor suprafeţe agricole în alte scopuri;
k) Susţinerea efortului individual al agricultorilor şi a colaborării dintre aceştia;
l) Elaborarea şi implementarea unor programe şi măsuri în favoarea regiunilor
defavorizate;
m) Promovarea unor condiţii durabile de vânătoare;
n) Încurajarea unor activităţi anexe sau complementare de interes local;
o) Crearea unui sistem de protecţie socială, compatibilă cu sistemul celorlalte ramuri
economice.
 Bibliografie

- (Prezentul material are la bază Recomandarea 1296, referitoare la Carta europeană a

spaţiului rural, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, la data de 23
aprilie l996)
- Carta socialã europeanã (Strasbourg, 1961; STE 35), protocolul adiţional (Strasbourg,
1988; STE 128) şi protocolul conţinând amendamentul la Cartă (Torino, 1991; STE 142);
- Convenţia europeană referitoare la protecţia socială a agricultorilor (Strasbourg, 1974;
STE 83);
- Convenţia europeană asupra protecţiei animalelor în crescătorii (Strasbourg, 1976; STE
87);
- Convenţia referitoare la conservarea vieţii sãlbatice şi a mediului natural al Europei
(Berna, 1979; STE 104);
- Convenţia-cadru europeană asupra cooperării transfrontaliere a colectivităţilor sau
autorităţilor teritoriale (Madrid, 1980; STE 106);
- Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului arhitectural al Europei (Granada, 1985;
STE 121);
- Carta europeanã a autonomiei locale (Strasbourg, 1985; STE 122);
- Convenţia europeanã pentru protecţia patrimoniului arheologic (revizuită), (Strasbourg,
1992; STE 143);
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (Strasbourg, 1992; STE 148);
- Conveţia Naţiunilor Unite asupra diversităţii biologice (Rio de Janeiro, 5 iunie 1992).
-www.biblioteca-digitala.ase.ro