Atitudini
Bogdan FEDEREAC
MĂ REVOLT, DECI EXIST!
Arta urbană a acaparat
tot mai mult oraşele româneşti şi nu
poţi scăpa din privire stencil-urile de pe
unele cladiri din Iaşi. Mă opresc la un
mesaj care intră în contradicţie cu
reali tatea : „M ă revolt , deci
exist!” (celebra parafrazare a expresiei
lui Descartes, „Cogito, ergo sum” –
„Cuget, deci exist!”). Tinerii din Iaşi au
uitat ce înseamnă revoltă. Problema
este că nu doar tinerii, ci ieşenii in
general, par mulţumişi de situaţia în
care se află.
Feed back: 19 mai 2010, ziua
marelor proteste din ţară...sau mai bine-
zis din Bucureşti. Situaţia din Iaşi:
mass-uri, zvonuri răspândite fără a avea
vreo finalitate. Dacă în capitală în acea
zi s-au adunat peste 30.000 de
protestatari, în Iaşi, abia dacă numărul
celor adunaţi în faţa Prefecturii a trecut
de 60 (studenţi de la
Politehnică).
De ce nu s-au strâns mai mulţi
studenţi în faţa Prefecturii? U.N.S.R.-ul
şi-a amânat protestele în urma unor
„negocieri” şi, mai mult ca sigur,
pentru a nu-ştiu-câta-oară, cei care ar
trebui să apere drepturile studenţilor au
î n gh i ţ i t go go ş i l e aru n cat e d e
guvernanţi. Iaşiul contemporan nouă nu
mai are nimic din caracterul
revoluţionar de altă dată. Au trecut
vremurile „bonjouriştilor”, ale
junimiştilor, ale interbelicilor (de
exemplu, mişcarea legionară s-a născut
la Iaşi) sau ale studenţilor care în 1987
au ieşit din căminele studenţeşti cu
sutele pentru a-şi cere drepturile. Revin
asupra ultimului eveniment: în
februarie 1987 când studentele cazate
în complexul Puşkin (astăzi Titu
Maiorescu) s-au întors din vacanţă, şi-
au găsit căminele în beznă, fără apă
caldă, acestea petrecându-se înainte de
sesiune. În jurul Balenei erau prietenii
studentelor care s-au hotărât că ceva
trebuie făcut şi s-au mobilizat, atât
studenţii din Târguşor, cât şi cei din
Codrescu şi Puşkin. Protestatarii au
Au trecut
pornit în marş spre Prefectură, cu
vremurile
gândul să ajungă şi în complexul Tudor
„bonjouriştilor”, ale
Vladimirescu să îi cheme la protest pe
junimiştilor, ale
studenţii cazaţi acolo. Restul e istorie:
interbelicilor sau ale
căminele din Tudor au fost blocate,
studenţilor care în
studenţii revoltaţi au fost împrăştiaţi,
1987 au ieşit din
nu s-a produs nicio arestare, în schimb,
căminele studenţeşti
a doua zi, ghiciţi ce? În Puşkin becurile
cu sutele pentru a-şi
au rămas aprinse şi după orele 22.00,
cere drepturile.
iar apa caldă curgea la robinete.
Revolta studenţilor şi-a atins, în mare
parte, scopul.
La începutul
Ultimele proteste studenţeşti
anilor 2000 a murit
serioase (evit să spun de anvergură)
şi spiritual
s-au produs la începutul anilor 2000;
revoluţionar
atunci a murit şi spiritual revoluţionar
studenţesc ieşean
studenţesc ieşean. Acesta este unul din
puţinele motive pentru care nu îmi
place oraşul: studenţii nu mai ştiu să se Junimea
revolte, nu îşi cer/ apără drepturile, se studenţească
l a s ă am ă g i ţ i d e p r o m i s i u n i l e 1
politicienilor şi par mulţumiţi de ceea
ce li se oferă. Până mi se demonstrează
că mă înşel, voi urmări, în continuare
protestele şi revoltele din alte oraşe din
ţară, cu precădere pe cele din capitală.
 Note hermeneutice
Ludmila BÂRSAN
ORIZONT ŞI NEDETERMINARE
La Edmund Husserl orice trăire
a conştiinţei trimite către o altă trăire a
conştiinţei. Orice conştiinţă se poate
transforma într-o conştiinţă nouă, care
la rîndul său trimite către o alta, dar în
permanenţă fiind conştiinţă despre unul
şi acelaşi obiect. Orice trăire deţine un
„orizont” intenţional ce trimite către
potenţialităţile conştiinţei care aparţin
însuşi acestui orizont.(Edmund Husserl,
Meditaţii carteziene. O introducere în
fenomenologie, traducere de Aurelian
Crăiuţiu, Editura Humanitas, Bucureşti,
Orice 1994, p. 77 ) Părţile percepute ale unui
conştiinţă se poate obiect trimit în permanenţă către laturile
transforma într-o vizate în acelaşi timp, nepercepute încă,
conştiinţă nouă, dar care vor „apărea” pe parcurs.
care la rîndul său Orizontul percepţiei are întotdeauna
trimite către o posibilitatea de a conţine noi percepţii
alta, dar în posibile, în dependenţă de modul de
permanenţă fiind orientare pe care îl adoptă. Ne putem
conştiinţă despre uita la un obiect din faţă, din spate,
unul şi acelaşi dintr-o parte, totul depinde de modul în
obiect. care acţionăm şi percepem acel obiect.
De fiecare dată însă percepţiei noi îi
revine un orizont de percepţii trecute,
concepute ca „o potenţialitate de
amintiri ce pot fi reactualizate”. În
ciuda nedeterminării prefigurării, ea
capătă o anumită structură de
Junimea determinare. Un obiect lasă deschise
studenţească posibilităţi atît pentru nedeterminări sau
2 laturi nevăzute, dar şi pentru
determinările care constituie orizontul:
„Astfel, fiecărei conştiinţe, în
calitate de conştiinţă despre ceva, îi
aparţine această proprietate esenţială: ea
poate nu numai să se transforme, în
general, în moduri de conştiinţă mereu noi,
rămînînd însă, în acelaşi timp, conştiinţă
despre un acelaşi obiect care, în calitate de
sens obiectiv identic, îi este imanent din
punct de vedere intenţional în unitatea
sintezei, ci acest lucru este posibil (mai
mult chiar el nu este posibil decît) prin
intermediul acelor orizonturi ale
intenţionalităţii.” (Ibidem, p. 78 )
Jean – Luc Marion reproşează
fenomenologiei clasice că nu permite
posibilitatea unei revelaţii. Încearcă să
găsească un răspuns la problema pe care
o pune acceptarea unui orizont al
revelaţiei. El observă la Husserl că tot
ceea ce este nevăzut, necunoscut,
nedeterminat se raportează la ceea ce
poate fi văzut, cunoscut, determinat.
Oricît de departe ar merge experienţa,
chiar şi acolo unde nu mai are loc,
orizontul se exercită asupra experienţei,
astfel încît raportăm la experienţă un
nevăzut care depăşeşte această limită.
Nimic din exterior nu poate să apară
fără să poată fi prevăzut. El observă la
Husserl că tot ceea ce este nevăzut,
necunoscut, nedeterminat se raportează
la ceea ce poate fi văzut, cunoscut,
determinat. Oricît de departe ar merge
experienţa, chiar şi acolo unde nu mai
are loc, orizontul se exercită asupra
experienţei, astfel încît raportăm la
experienţă un nevăzut care depăşeşte
această limită. Nimic din exterior nu
poate să apară fără să poată fi prevăzut.
De aceea, Marion se întreabă dacă n-ar
fi necesar să luăm în considerare
eliberarea donaţiei de limita prealabilă a
unui orizont de fenomenalitate. (Fiind
dat. O fenomenologie a donaţiei,
traducere de Maria Cornelia şi Ioan I.
Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, p.
306) Pornind de la întrebarea lui
Martin Heidegger din finalul volumului:
Fiinţă şi Timp: „Se arată oare timpul
însuşi ca orizontul fiinţei?”, Jean – Luc
Marion ajunge la concluzia că
Heidegger renunţă să impună un orizont
peste fenomenalitatea fiinţei.

În Probleme fundamentale ale
fenomenologiei orizontul apare ca fiind
acel ceva, întru care fiecare ecstază este în
ea însăşi deschisă într-un anumit mod.
Ecstatic presupune „a ieşi din sine”, a-fi-
în-afara-lui-însuşi. Timpul originar este
„purul fapt de a fi în afara lui însuşi”, fără
să fie simplu – prezent, pentru ca apoi să
fie în afara lui însuşi. Ecstaza este o
deschidere specifică, care apare odată cu
faptul-de-a-fi-în-afara-lui-însuşi.
Orizontul devine astfel: „largul deschis
întru care răpirea ca atare este în afara ei
înseşi. Răpirea deschide şi ţine deschis
acest orizont.” (Martin Heidegger,
Probleme fundamentale ale
fenomenologiei, traducere de Bogdan
Mincă şi Sorin Lavric, Editura Humanitas,
Bucureşti, p. 429 )
Implicaţiile conceptului de orizont
în teoria literară şi fenomenologia lecturii
se vor datora în mare parte lui Hans –
Georg Gadamer, care vorbeşte nu doar
despre un orizont unic, ci despre o fuziune
a orizonturilor. Există un orizont unic
care cuprinde tot ce conţine în sine
conştiinţa istorică, format prin participarea
trecutului propriu şi cel străin către care se
îndreaptă conştiinţa noastră istorică.
Dobîndirea unui orizont istoric presupune
o detaşare, cu sensul de interacţiune:
„Ceea ce urmează să fie detaşat
trebuie să se detaşeze de un altceva care
trebuie, invers, să se detaşeze la rîndul său de
acesta. Astfel, orice detaşare face, implicit,
vizibil lucrul de care se detaşează
ceva.” (Hans - Georg Gadamer, Adevăr şi
Metodă, Editura Teoria, Bucureşti, 2001,
traducere de Gabriel Cercel şi Larisa Dumitru,
p. 233 )
Distingem între un orizont al
trecutului şi unul al prezentului. Orizontul
trecutului se regăseşte sub forma tradiţiei,
Note hermeneutice
iar înţelegerea acesteia necesită un orizont
istoric. Orizontul prezentului este
determinat de prejudecăţile pe care le
. Tot ceea
purtăm cu noi, dincolo de care nu suntem
ce cuprinde
capabili să privim. În realitate orizontul
conştiinţa
prezentului nu există în sine, deoarece se
istorică
poate forma doar cu participarea
alcătuieşte de
trecutului. Tot ceea ce cuprinde conştiinţa
fapt un singur
istorică alcătuieşte de fapt un singur
orizont aflat într-
orizont aflat într-un permanent proces de
un permanent
transformare şi care cuprinde atît
proces de
prezentul, cît şi trecutul.
transformare şi
Robert Jauss şi Wolfgang Iser,
care cuprinde atît
ambii reprezentanţi ai Şcolii de la
prezentul, cît şi
Konstanz, acordă o atenţie deosebită
trecutul.
conceptului de orizont. Orizontul de
aşteptare reprezintă cadrul în care are loc
întîlnirea dintre operă şi cititor. Textul
cuprinde imaginea implicită a unui cititor,
imaginat de autor. Hans Robert Jauss
remarcă un alt aspect al orizontului
aşteptărilor şi anume faptul că o operă
nouă este cea care îl subminează.
Importantă la Jauss este negarea gustului
artistic preponderent, a aşteptărilor
cititorilor, formate de lucrurile acceptate,
general valabile, tradiţionale. Pentru a
înnoi un orizont de aşteptare nu este
necesară doar anularea celui anterior, ci şi
o relaţie dialogică cu orizontul operei. Junimea
studenţească
Dacă la Robert Jauss este importantă
3
funcţia socială şi politică a literaturii, la
Wolfgang Iser aceste probleme sunt
evitate. În timp ce Jauss, angajat mai mult
în relaţia dintre estetică şi hermeneutică,
este îndatorat lui Hans Georg Gadamer,
preocupările lui Iser cu privire la
fenomenologia lecturii se datorează
filosofului şi esteticianului Roman
Ingarden.
 Note hermeneutice
Wolfgang Iser continuă teoria lui organizează adresările cititorului către text, textul
Roman Ingarden referitoare la indeterminările putînd fi astfel constituit ca sistem al
şi concretizările operei de artă. Fenomenologia perspectivităţii.” (Wolfgang Iser, Actul lecturii. O
lecturii la Roman Ingarden porneşte de la una teorie a efectului estetic, traducere din limba
germană de Romaniţa Constantinescu, Editura
dintre temele fenomenologiei, cea a
Paralela 45, Piteşti 2006, p. 230 )
determinării obiectelor. El deosebeşte între
Structura de temă şi orizont introduce
obiecte reale, determinate în totalitate şi
cititorul într-un joc al perspectivelor. Interesant
obiectele ideale, care trebuie constituite. Opera
este că segmentele perspectivelor particulare
de artă este un obiect intenţional, diferenţiat de
devin uneori temă, alteori orizont, datorită
alte tipuri de determinări ale obiectelor, cu
cititorului care schimbă mereu direcţia
ajutorul spaţiilor nedeterminate. Locurile
punctului său de vedere. Fenomenologia
nedeterminate au un rol important în
lecturii, în viziunea lui Wolfgang Iser, trebuie
concretizarea operei de artă.
să explice actele de sesizare prin care textul se
Wolfgang Iser discută despre „structura
traduce în conştiinţa cititorului. Textul nu
de temă şi orizont” şi subliniază importanţa
poate fi privit ca un întreg, cum ni se întîmplă
plecării de la ideea că textul este un sistem
în cazul obiectelor percepţiei, ci poate fi
perspectivist. Există patru perspective:
cunoscut ca „obiect” numai pe parcursul
perspectiva naratorului, cea a personajelor, cea
etapelor lecturii. Locul cititorului în text este
a acţiunii şi cea a ficţiunii despre cititor
văzut de Iser ca un punct de intersecţie între
(„cititor ficţionalizat” sau „cititor – ficţiune”).
protenţie şi retenţie (preluînd conceptele de la
Jocul de „perspective interne” dă naştere
Husserl), care organizează propoziţiile şi
obiectului estetic. Pentru a înţelege textul ca
deschid orizonturile interioare ale textului. O
sistem al perspectivităţii, trebuie ca
importanţă deosebită în succesiunea
perspectivele să relaţioneze între ele, întrucît
propoziţiilor o are hiatul, Iser şi Ingarden
apar din unghiuri sau puncte de vedere diferite.
avînd păreri diferite despre acesta. Ingarden
Acest lucru se realizează cu ajutorul structurii
consideră hiatul o piedică în derularea unor
de temă şi orizont. Cititorului îi este imposibil
succesiuni ale propoziţiilor şi în cele din urmă,
să se afle în acelaşi timp în toate perspectivele,
a cursivităţii. Iser însă nu susţine o curgere fără
de aceea perspectiva la care priveşte într-un
oprelişti a succesiunii propoziţiilor, întrucît o
Junimea anumit moment este tema, care se află însă
studenţească mişcare întreruptă poate stabili momentul unei
întotdeauna în faţa orizontului celorlalte
4 noi perspective a cititorului asupra textului.
segmente, în care cititorul se situase anterior:
Karlheinz Stierle, „ultimul”
„Dacă cititorul urmăreşte, de exemplu, un
anumit comportament al eroului, care devine astfel
reprezentant al Şcolii de la Konstanz, continuă
pentru el temă, atunci orizontul din care are loc tradiţia începută de Robert Jauss şi Wolfgang
această raportare este totdeauna condiţionat deja Iser, şi elaborează o schemă proprie, numită
de un segment al perspectivei naratorului, Relevanzfigur (schema predominantă). La
respectiv de unul al personajelor secundare, al Stierle textul îşi prescrie propria schemă, iar
acţiunii eroului sau al cititorului ficţionalizat. În indeterminările nu se mai datorează
această formă structura de text şi orizont creativităţii cititorului.

Fantasticul filosofiei şi filosofia fantasticului în operele literare
„Lumea Sofiei” de Jostein Gaarder şi „Picnic la marginea
drumului” de Arkadi & Boris Strugaţki
Romanele Lumea Sofiei de
Jostein Gaarder şi Picnic la marginea
drumului de fraţii Arkadi şi Boris
Strugaţki par să aibă ca singur punct
comun apartenenţa la genul fantastic,
având în vedere structurile lor narative
diferite şi condiţiile culturale, politice şi
sociale distincte în care au trăit şi-au
scris autorii lor. Jostein Gaarder şi-a
publicat romanul în 1991, an în care
libertatea exprimării apare ca principiu
activ, firesc în condiţia oricărui scriitor,
pe când romanul scriitorilor ruşi a trecut
printr-un travaliu de opt ani ( din cauza
unor suspiciuni nefundamentate ale
capriciosului regim comunist) pană la
ieşirea sa de sub tipar . Lumea Sofiei a
fost declarată în 1995 cea mai bine
vândută carte S.F din lume iar Picnicul a
rămas până în zilele noastre cea mai
apreciată lucrare a fraţilor Strugaţki. Dar
nu atât popularitatea celor două opere
literare face posibilă analiza
comparatistă pe care o propun ci mai
ales fluxul de idei prin care ele
comunică, cuplul pe care-l formează
atunci când, vom vedea, unele pasaje din
cele două texte se asamblează perfect.
Mai mult decât atât, fiecare dintre
cele două romane activează trăsături
latente, inovatoare în comportamentul
fantasticului. Tendinţa de manierism a
literaturii S.F pe care criticii o explică
drept incapacitatea acestui gen de a crea
Povestitori şi palavragii
Marina Evelina CRACANĂ
personaje adevărate, complexe,
problematice şi problematizante, este
depăşită de romanul Picnic la marginea
drumului care dă lumii S.F o nuanţă
filosofică pentru ca un deceniu mai
târziu, romanul scriitorului norvegian
Jostein Gaarder să accentueze această
nuanţă până la confundarea ei cu
fantasticul însuşi. Lumea Sofiei
transpune, într-un mod evident, filosofia
şi fantasticul într-o schemă de tip Yin-
Yang pe care Picnicul o indică prin Fiecare
sugestie. Asta înseamnă că cele două dintre cele două
romane
domenii fac obiectul unei incluziuni activează
reciproce. Tzvetan Todorov afirma că trăsături latente,
fantasticul se întemeiază în mod esenţial inovatoare în
pe o ezitare a cititorului care se identifică comportamentul
cu personajul principal. Aceeaşi stare de fantasticului
ezitare, de tensiune, în virtutea căreia se
nasc întrebările, este principiul de bază
al filosofiei aşa cum i-l explică Sofiei,
Alberto Knox, două personaje-cheie din
romanul lui Gaarder. În acest prim caz
acţiunea evoluează dinspre filosofic spre Junimea
fantastic, întrucât demersul autorului este studenţească
unul vizibil pedagogic, pe când în Picnic 5
sensul este inversat, naraţiunea
desfăşurându-se dinspre fantastic spre
filosofic, dată fiind instigarea la
autointerogaţie pe care o exprimă
destinul personajului Redrick Schuhart şi
care atinge paroxismul odată cu
monologul acestuia din finalul cărţii.
 Povestitori şi palavragii
În Lumea Sofiei filosofii pe care i-a consemnat
istoria devin personaje, devin adjuvanţi textuali
pentru o fată de 14 ani aflată în căutarea sinelui.
Romanul este un index de repere filosofice unde
întrebarea substituie locul protagonistului.
Personajul din Picnic dimpotrivă devine un
Socrate modern care se individualizează prin
condiţia sa, o tipologie inedită: stalkerii. Pe
Socrate îl regasim în sintagma ştiu că nu ştiu
nimic! . Să analizăm în cadrul acestei idei ce spune
Richart Nunan - reprezentantul furnizorului de
echipament electronic pe lângă filiala Institutului
Internaţional de Cultură Extraterestră - despre
stalkeri: Ei barem înţeleg că nu înţeleg nimic. Se
uită în această prăpastie fără fund şi ştiu că trebuie
neapărat să coboare acolo(...) Iar principalul nu
este cum s-o facă şi ce vor găsi acolo jos, totul este
cum să iasă de-acolo”; la fel şi urmatoarele citate
par să se confirme reciproc: Un filosof adevărat
este cel care nu s-a putut obişnui niciodată cu
adevărat cu lumea aceasta (Lumea Sofiei) / Tu,
Roşcovanule, strici tot echilibrul, strici ordinea şi
nu suporţi nicio organizare, nici pe cele bune nici
pe cele rele (Nunan) - Da’ ce te pricepi tu la toate,
grăsanule? Când am văzut vreodată vreo ordine
bună? Da când m-ai văzut tu pe mine într-o ordine
bună? Toată viaţa am văzut cum mor kirili,
ochelarişti, iar cei ca Steviatnik se târăsc printre
cadavrele lor, pe cadavrele lor ca nişte viermi şi
Junimea
murdăresc, murdăresc, murdăresc (…) Nu o viaţă,
studenţească nu două, nu un destin sau două destine. Trebuie
6 schimbat fiecare şurub al acestei lumi infecte.
(Picnic la marginea drumului) După cum se poate
observa, spre deosebire de Lumea Sofiei, Picnicul
mediază contactul cititorului cu o filosofie vie,
trăită, nu predată şi nici memorată: - Da, şi totul ar
fi foarte bine dacă am şti ce înseamnă raţiunea (…)
Raţiunea este un instinct complex care încă nu s-a
format. Vor trece un million de ani, instinctual se
va forma treptat, şi vom înceta să mai facem
greşeli, care probabil sunt proprietatea inalienabilă
a raţiunii (…) Omul s-a întâlnit cu o fiinţă
extraterestră. Cum o să afle ei unul despre altul, că
amândoi sunt fiinţe raţionale (…) Ele sunt
răspunsuri căzute din cer la întrebări pe care nici
măcar nu ştim să le punem.(…) Câteodată mă
întreb de ce ne zbatem atâta? Ca să câştigăm bani?
Dar pentru ce dracu ne trebuie bani dacă nu facem
altceva decât să ne agităm.
În cele două romane atât filosofia cât şi
fantasticul par ţinute ale personajelor. În Lumea
Sofiei acţiunea are pulsiuni adolescentine, firul
narativ, deşi este electrizat şi întortocheat, ţinându-
l pe cititor cu un pas în realitatea Sofiei şi cu
celălalt în cea a Hildei, are o finalitate exterioară.
Cititorul este influenţat să ia o hotărâre de
contactul Sofiei cu Lumea Disney, o lume
convenţional imaginară, şi doar acea barcă din
final îi mai ţine trează mirarea, ezitarea. El este
alimentat cu întrebări dar autorul i le ia înapoi
făcând precizări care-i ucid nedumeririle. De ce
trebuia ca în final Sofie şi Alberto Knox să
întâlnească toate fiinţele fanteziei într-o formă cât
se poate de concretă, calchiată după realitatea
noastră fizică?! Personal, găsesc aceste pasaje
redundante în limbajul poveştii întrucât ele îi
deservesc demersul relaxându-l pe cititor care
manifestă în felul acesta primul simptom pentru
expulzarea sa din universul naraţiunii. În Picnic
firul narativ se transformă finalmente, într-un
adevărat nod care înghite conştiinţa lectorului
înlesnind accesul pe teritoriul filosofiei. Dacă din
cele prezentate până acum se desprinde o oarecare
intertextualitate, ce-i drept neintenţionată, citatul
urmator este evident replica unui dublet de voci-
cea a Sofiei şi cea a lui Redrick Schuhart : Adică
cine suntem noi şi cine sunt ei? Nu mai înţeleg
nimic. Acest citat poate servi drept introducere
pentru o paralelă demnă de semnalat în profilul
celor două romane. Fenomenul “Matroska
fantastică” reprezintă un punct în care se
articulează mesajul ambelor opere. Lumea Sofiei
ne face să ne întrebăm dacă nu cumva suntem
prinşi în jocul textualist al unei repetiţii eterne:

…conştiinţă (conştiinţă ( conştiinţă ( conştiinţă ( conştiinţă -Exact. Un picnic la marginea unui oarecare drum
( conştiinţă (* conştiinţă…
Iată citatele care se referă la această idee:
Încearcă să-ţi închipui că tot ceea ce
trăim noi se petrece în conştiinţa altcuiva. Noi
suntem această conştiinţă. Noi nu avem deci un
suflet al nostru propriu ci suntem sufletul altcuiva.
(...)
-Căci nu e gând cu neputiinţă de gândit
acela că şi ei sunt doar o conştiinţă.(Hilde şi tatăl
ei)
-Adică el stă acolo şi ne are pe mine şi pe
Hilde undeva, adânc de tot în capul lui (Autorul
Jostein Gaarder) . Dar nu ne-am putea închipui că
el trăieşte, la rându-i, într-o constiinşa şi mai
înaltă?
*(- semnul incluziunii în matematică
Pe de altă parte Picnic la marginea
drumului ne determină să reflectăm asupra
întrebării dacă nu suntem parte integrată dintr-
o nesfârşită incluziune de realităţi , incluziune
a unei lumi în alta:
…lume ( lume ( lume ( lume ( lume ( lume ( lume
( lume ( lume…
Iată şi citatul pe care se sprijină această
idee:
-Un picnic. Închipuie-ţi o pădure, un
drum, o poieniţă. De pe drum vine o maşină şi se
opreşte în poieniţă. Din maşină ies tineri, apar
sticle, coşuri cu mâncare, fete, tranzistori foto şi
cineaparate. Se face un foc, se pun corturile şi se
dă drumul la muzică, iar dimineaţa o intind.
Animalele, păsările, insectele care toată noaptea
au privit cu groază la tot ce s-a petrecut ies din
adăposturile lor. Şi ce văd?Pe iarbă s-a scurs ulei
de motor, benzină vărsată, bujii şi filter de ulei
aruncate ici-colo. Peste tot zac cârpe, becuri arse,
cineva a uitat o cheie, de pe apărătoarele de
protecţie ale roţilor s-a scurs murdăria, care s-a
lipit de prin cine ştie ce mlaştini…şi bineînţeles
urme de foc, cotoare de mere, hârtii de la
bomboane,cutii de conserve, sticle goale, o batistă,
poate vreun briceag, Ziare vechi şi rupte, eventual
şi nişte monede, flori veştejite din alte poieniţe(…)
Povestitori şi palavragii
Picnic
cosmic. Şi mă mai întrebi dacă se vor întoarce sau
la marginea
nu?!
drumului ne
Acest citat, destul de amplu dar determină să
relevant, face trecerea către alt aspect comun reflectăm
celor două romane: osmoza dintre cele două asupra
lumi prin transferul de obiecte. În Lumea întrebării
Sofiei circulaţia obiectelor (o eşarfă roşie, o dacă nu
suntem parte
brăţară, nişte illustrate, un ciorap alb etc.), deşi
integrată
se face într-un singur sens, din realitatea
dintr-o
Hildei în cea a Sofiei, devine conştientă şi nesfârţită
facilitează comunicarea, pe când în Picnic la incluziune
marginea drumului obiectele extraterestre de realităţi,
provoacă fenomene extrafizice şi incluziune a
extrabiologice, dar nu fac altceva decât să unei lumi în
alta
dezorienteze mai mult, să opacizeze suprafaţa
de contact între cele două lumi, să dea naştere
unui haos la niveluri multiple. Obiectele şi
fenomenele din Zonă, de natură extraterestră,
determină formarea unui jargon al stalkerilor:
lampa morţii, brăţări, stropi negri, bureţi, lut
sifonat, ace de siguranţă, inelul ,ochiul
racului, piftia vrăjitorului, şerveţelele
fulminante, Globul de aur (maşina dorinţelor)
Nu putem trece prin fantastic fără a ne
raporta la tema căutării care presupune o
călătorie. Sofie şi Hilde întreprind o astfel de
călătorie, în timp şi spaţiu, printre curente
filosofice, dintr-un impuls al conştiinţei menit
să le expandeze cultura generală în funcţie de
Junimea
care imprevizibilul vieţii poate fi îmblânzit. studenţească
Redrick Schuhart, în schimb, desfiinţează 7
imprevizibilul, el se avântă în Zonă, se luptă
cu aceasta, cu lumea dinafara ei pentru ca în
final să-şi dea seama că nu mai are nici măcar
bucuria împlinirii unui ideal la sfârşit de drum.
Finalul este tulburător şi ilustrează resemnarea
ironică şi rece care mă duce cu gândul la o
replică a poetului Arthur Rimbaud: Singurul
lucru de nesuportat e că nimic nu e de
nesuportat. Redrick Schuhart îşi dă seama că
un mecanism al împlinirii dorinţelor e de
neconceput
 Povestitori şi palavragii
fiindcă el însuşi dezintegrează spiritul uman
care-l conştientizează. Aflat într-o atare
situaţie de imposibilitate, Redrick cere
divinităţii(Globului de aur) să înţeleagă, să
asimileze ceea ce el nu e în stare să exprime:
Redrick (…) se târî prin toată cariera, de-
a curmezişul, spre Globul care dansa şi-I făcea cu
ochiul. Era transpirat tot, se sufocase de căldură,
în acelaşi timp trecându-l fiori de gheaţă, tremura
ca după o beţie, iar printre dinţi îi scârţâia praful
cretos şi searbăd. Şi deja nici nu mai încerca să
mai gândească. Repeta într-una cu disperare, ca o
rugăciune: “Sunt un animal. Vezi bine că sunt un
animal. N-am cuvinte, nu m-a învăţat nimeni să
folosesc cuvintele, nu ştiu să gândesc. Aceste
târâturi nu mi-au dat posibilitatea să învăţ şi să
gândesc. Dar dacă eşti într-adevăr atât de
puternic, de atotştiutor şi
atotînţelegător...Descurcă-te singur! Uită-te în
sufletul meu, ştiu că acolo găseşti ce-ţi trebuie.
Trebuie să fie ceva. Doar nu mi-am vândut
nimănui sufletul niciodată. Este al meu, este
omenesc! Nu se poate să vreau răul!...şi blestemat
să fie totul, pentru că nimic nu pot să-ţi mai spun
înafară de aceste cuvinte copilăreşti<<Ferice
pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni
supărat.>>”
Noţiunea de monism din filosofie
conform căreia nu există contradicţie între
spirit şi materie e un sinonim parţial al
termenului de pandeterminism pe care
Junimea Todorov îl enumeră printre temele eului în
studenţească literatura fantastică şi care la cel mai abstract
8 nivel cu putiinţă înseamnă că limita dintre
materie şi spirit, dintre fizic şi mental, dintre
lucru şi cuvânt a încetat a mai fi etanşă.
Temele tuului sunt aproape inexistente în cele
două romane, pe când temele eului predomină:
o cauzalitate de tip particular,
pandeterminismul, transformarea timpului
şi spaţiului. De exemplu, timpul în lumea
Sofiei se scurge altfel decât în lumea Hildei, îi
explică acesteia din urmă tatăl său Albert
Knag. Emigranţii din Marmont care au suferit
Instantaneul vizitei, provocă dezastre,
distorsionări nu numai la un nivel temporal şi
spaţial cât şi la unul existenţial, prin simpla lor
prezenţă. Redrick întruchipează tipul uman
nevrotic, destinul său se răsfrânge asupra
destinului fiicei sale într-o manieră tragică. O
întâmplare din lumea Hildei se reverberează în
cea a Sofiei sub forma unei influenţe ş.a.m.d.
Romanul lui Jostein Gaarder este un
câmp fertil de intertextualitate, chestiune
care nu poate fi ignorată în cadrul acestei
analize. Apar referinţe la o multitudine de
basme (Fetiţa cu chibrituri, Colind de
Crăciun, Aladin, Scufiţa Roşie) citate din
Jurământul lui Hipocrate sau din diferite
tratate de filosofie şi ştiinţă. Picnicul
semnalează şi el într-un context ironic, titluri
ca Degeţel sau Prinţ şi cerşetor.
Un element ancorat în realitatea concretă,
contemporană şi incorporat celor două romane
este Organizaţia Naţiunilor Unite. Albert
Knag, din Lumea Sofiei, este maior şi
reprezentant al ONU în Liban, iar Valentin
Pilman, personaj al Picnicului, este
consultantul Comisiei ONU pentru problema
Vizitei, în Marmont. Primul are sarcina de a
propaga mesajul păcii şi idealului de unire
universală iar cel de-al doilea are rolul de a
menţine cofidenţialitatea ciudăţeniilor
extraterestre din Zonă. Cu o tentă idealistă pe
de o parte şi cinică pe de altă parte Organizaţia
Naţiunilor Unite pare să fi avut impactul său
atât asupra lui Jostein Gaarder cât şi a fraţilor
Strugaţki.
Apărută la Editura Univers, în
traducerea lui Mircea Ivănescu, cartea Lumea
Sofiei, are unele stângăcii de exprimare, care
probabil reduc din frumuseţea şi plăcerea
lecturii în original. Astfel întâlnim pasaje de
genul:
 Povestitori şi palavragii
Scurt rezumat toată prăvălia asta?Deh, cititorule, e cam greu să
Acum eşti de-a dreptul scârbos! (într-un context explici asemenea chestii cuiva care nu le-a văzut; e
care nu implică nimic dezgustător) greu tocmai prin simplitatea lor, mai ales atunci
Uneori adulţii sar de pe linie.(traducere forţată, când şi se arată şi poţi să le cercetezi, convingându-
probabil în original “cross the line”) te în sfârşit despre ce este vorba. E ca şi cum ai
La două minute după ora douăsprezece Sophie încerca să descrii în mod ştiinţific şi cu detalii
îşi băgă capul la Caffee Pierre( exprimare bogate, să zicem, o cană sau , Doamne fereşte un
defectuoasă) păhărel: dai din mâini neştiind ce să explici
Ptiu, drace!(replică frecvent introdusă în amănunţit şi nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să
limbajul unei fete de 14 ani, general prezentată
te răcoreşti înjurând sănătos.
ca inocentă şi bine crescută)
Dacă prezentarea de până acum cere o
Traducerea lui Valentin Stoicescu pare mult
concluzie, aceea ar fi că de multe ori
mai rafinată şi fidelă textului original, Stoicescu
compatibilitatea unor texte supuse comparaţiei
reuşind să traducă fondul interior al
nu este evidentă, dar asta nu înseamnă că ea nu
personajelor prin limbajul lor:
- Care Kirill? Chelosu?
există. În ceea ce priveşte fenomenul de
interferare a fantasticului cu filosofia la diferite
- Ba tu eşti chelos! Dintr-o mie ca tine nu scot un
strucuturi ale operei, romanele Lumea Sofiei şi
singur Kirill. Eşti negustor mă putoare! Negustorul
Picnic la marginea drumului sunt un exemplu
morţii. Ne-ai cumpărat pe toţi…Vrei să fac praf
pertinent de compatibilitate.

Lirice
Ioana MIRON

Păpuşa din cârpe

poate eram puţin mai mare ca tine şi
mă rugai să-ţi prind în vârful degetelor mai mulţi ochi
să mă observi în detaliu
iar când mă voi ascunde pe sub pământ
ca o cârtiţă ce simte totul doar prin vârful mustăţilor
tu să vezi în locul meu
Junimea
să nu fii lacomă studenţească
zâmbeşte cu măsură pentru ca altfel ai putea să te descoşi 9
şi dacă totuşi se întâmplă
leagă-ţi aţele destrămate
de o pasăre şi
Târziu lasă-te
purtată
faţa unei bătrâne printre catre soare, lună sau
crizanteme alte luminiţe ghemuite
o toamnă perfectă prin cer
 Liric-e
Petru FIŞTOC
“Ce te enervează mai mult?...
Hai, spune ! Astronomie
Că nu e ea aici ? Sau că am venit eu ?”
Mi-e
dor Sorii mei stăteau drepţi
de şi alineaţi.
tine Lunile tale nu vedeau
de şi nici nu vroiau s-audă.
fiecare Am fi voit să ne treacă timpul
dată cu vederea,
când de ca şi cum nici n-am fi fost
încerc şi n-au ieşit decât ceasuri.
să În amintirea vremii
Am fi voit să nu când Ziua şi Noaptea
ne dăm întru totul mai coborau de mână şi călcau peste Pământ,
şi n-a ieşit plângă am fi voit
decât poezie. Spunea odata un beţiv, să ne auzim gândurile umblând
zice : „tristeţea se mănâncă”… şi n-au iesit decât cuvinte.
Aici nu e tristeţe. Lunile tale
Ne rămâne, dar, sa mâncăm, sau stăteu rotunde
să ne mâncăm. şi în cercuri.
Pe noi înşine, sau Sorii mei nu vedeau
unii pe alţii, sau şi nici nu vroiau s-audă.
între noi, Am fi voit să ne dăm întru totul
cum spun beţivii. şi n-a ieşit decât poezie.
Mi-e
dor
de
tine Atunci când Tatăl a orândiut
de ca Fiul să
fiecare
dată De fericire
când ţi-am ros unghiile
mai piciorului,
aud Marelui picior
câte care mă desmiardă ţărână.
Junimea un Asemenea lui stăteam,
studenţească beţiv rastignit cu pântecele încreţit de vânturi
10 cântând pe care nu urcând scară,
Mai cade, ci pre tine aruncându-te
din când cu tălpile în crestarniţa norilor,
în când le ajungi,
câte un fir de păr asemenea lui stăteam
din tavan… şi lacrimile îmi făceau obraji din tâmple
Nu te mai flata singură. udând întru incestul din noroi.
Nu-mi mai e de mult dor de tine –
mi-e dor de mine, Coboară, Doamne, pe pământ,
de cum eram eu să vezi cum înfloresc copacii!
când erai aici.
 Lirice
Răzvan BUZILĂ
trăim cu grijă

precauţi în lumea oamenilor vii posibil să fi rămas pe tripu’ că-i so-

împreună ne îmbătăm împreună ne noru’ lumii în care trăim Foto cosmin
vindecăm împreună ne nimicim dragomir
suflete mici aşezate în rânduri
seara, înainte de culcare
mama îşi spune rugăciunea
mama bea prea multă cafea, două căni ca să se încarce pozitiv de la divinitate
dimineaţa şi ca să poată să-l ierte pe tata
nimic nu-şi mai face efectu’ cum ar tre- şi-n următoarea zi
bui
în spaţii mici contorsionate respiraţii
înaintate părinţii mei au alt dumnezeu
ca să nu moară şi dimineaţa la serviciu eu altu fluturii trăiesc doar o zi
plini de viaţă sunt primii paşi cu apoi dispar ca şi cum nici n-ar fi trăit
bătăturile lipite de faianţă uneori în starea de după praf seara, înainte de culcare
ar fi o imagine mega greţoasă după trei se aude durerea mamei mele mama îşi spune rugăci-
zile de mefedronă o moarte odată cu toţi puricii de la televizor unea
ca să se încarce pozitiv
de la divinitate
mama lucrează la un second hand în îmi pocneam degetele şi materia se şi ca să poată să-l ierte
centru şi tre să ajungă mereu la timp împărţea pe tata
tata e pensionat de boală chestie care în pozitiv şi negativ iar din toate aleger- şi-n următoarea zi
nu-i aşa de gravă ne-am obişnuit cu el ile pe care le puteam face
acasă nu am făcut nici una
fratele meu, Andrei e certat mereu de-ai
mei consumă curentu’ cu shooterele lui Junimea
şi eu fac două duşuri pe zi m-am născut într-o garsonieră acum studenţească
dar asta nu ajută optişpe ani 11
decât pe moment a unui bloc turn printre lindenii de ieri,
păduchii de azi
mama nu mă striga cu diminutive
tata uită tv-u deschis pe antena 3 căci diminutivele se foloseau la noi
că ăia-s ăia care-i înjură cel mai des pe doar atunci când nu aveam griji
ăilalţi şi asta se întâmpla doar de revelion
şi e trist că doar atunci când adoarme când ni se împărţea dopamină la plicu-
pare liniştit leţ pe datorie
uneori pleacă la băut şi lasă tv-u sau când dădea gol România
deschis
 Epistole
Alex Marinescu

DIN UMBRĂ ÎN EDEN

Pântecul tău e un mormânt pe care l-au profanat zeii (F. D.)

Am păşit din Umbră în încet, şi copacii uzi picură cu stropi mari peste
Eden, cu vocea ta călăuză spre fetiţa care citeşte într-un parc unde două bănci
paradisul pierdut din mine. vechi din lemn stau de vorbă despre cum trec
veveriţele pe lângă ele sau pe sub ele, veveriţe
Am lăsat un vis pentru altul, tot aici în cu blana de aceeaşi culoare cu părul fetiţei care
Oraşul unde am iubit şi am murit, şi apoi am citeşte aplecată, ţinând cartea pe genunchi,
iubit şi am murit din nou. Am lăsat toată frica cartea despre Oraşul cu şapte dealuri unde un
în Umbră ca să pot intra în lumina care mă student s-a îndrăgostit de fetiţa care îşi bea
aşteaptă. Da, mă aşteaptă, şi nu-mi e frică de ceaiul şi citeşte...
culori şi de muzică lină, nici de îmbrăţişări,
nici de sărutul pierdut, nici de cel viitor. Nu-mi Tu Femeie eşti ca un ceai în care
e frică de amintirea din Eden când mă înfloreşte regele Iasomie, care aminteşte de
tăvăleam, cu tine sau cu altcineva, nu mai ştiu, ceva exotic şi picant, dar mai ales mă înveleşte
prin iarba înaltă, pe sub pomii înfloriţi cu flori cu lumina blândă a unui foc în vatră, cu
albe. parfum de busuioc şi căldura unui şemineu din
Muzica noastră va fi un cuvânt pe-o casa viselor mele. Eşti lambriul din lemn care
aripă, trimis celor care ne vizitează visele, şi scârţâie în casa viselor mele. Eşti vitraliul care
cântând mă voi ruga de Univers să mă nască aruncă seara scântei multicolore în casa viselor
acolo unde voi fi învăţat deja să trăiesc, mă voi mele. Eşti scara în spirală care duce în masarda
ruga de Oraş să mă ajute să fiu demn de cu ferestre în tavan, pe unde se uită pisicile la
sacrificiul făcut de Mama care a murit mine noaptea târziu când scriu o poezie la
născâdu-mă, mă voi ruga de biserici să nu lumina lunii pline şi-a lumânării din ceară
închidă inimile ci să le lase să zboare, mă voi verde care miroase ca tămâia sau ca
Junimea
ruga de aerul din jurul nostru să mă lase să îl scorţişoara, care pâlpâie făcând să joace pe
studenţească
respir, mă voi ruga de mine însumi să continui hârtie umbra penei cu care scriu poezia despre
12
să trăiesc, pentru că nimeni nu trăieşte ca mine, un bal mascat unde te-am căutat dincolo de
mă voi ruga de tine să nu mă laşi niciodată măşti şi evantaie şi unde am dansat noi doi...
singur.
Tu Femeie eşti ca un ceai turnat Nu contează ce culoare au ochii tăi,
fierbinte în cană, care se revarsă, se prăvăleşte nici ce culoare are părul tău, nici ce fel de
ca o cascadă dulce de seară, în timp ce aburii eşarfă porţi, atâta vreme cât eşti dansul care mă
se ridică spre arcadele bibliotecii, în cafeneaua ameţeşte, melodia care mă surzeşte, statuia
cu trandafiri în eprubetă, cu pianul vechi lipit care mă orbeşte, teatrul care mă înnebuneşte...
de perete, cu tabloul fetiţei care citeşte pe o atâta vreme cât eşti poezia care umblă.
bancă într-un parc unde frunzele scuturate s-au
adunat în valuri moi şi pestriţe, şi plouă cald şi

Fără de pilastru
Un praf din aştri înstelează bolta
O-aprinde ca pe-o lumînare-n strană
Doar luna, luminoasă şi tirană
Împuţinează împrejur recolta.
Se-nchipuie pe cer precum o rană
Dar lui Tanit nu-i pasă,dezinvolta
Pămîntu-i surd, el doar îşi cerne volta
Plouînd pe mări ca-ntr-o imensă cană.
Cu ochii nu pot făptui nimica
Privesc pe toate trist, neputincios
Şi deznădejdea-mi este gînd amica
De parcă toate-n lume sunt pe dos.
Mai scriu un rînd şi mă cuprinde frica:
Nu sunt din îngereasca stirpe os.
Vorbit-am îndeajuns de moarte
Vorbit-am îndeajuns de moarte. Traiul
Pe-acest umil pămînt îşi cere locul
Şi rar să faci în veşnicie trocul,
O clipă-două vinzi la schimb cu raiul.
Îndestulezi tristeţea pe alocul
Şi în amar înmoi adesea graiul
Gîndeşti în spus netemător "erai"-ul
Dar Vieţii dai simbrie şi-i faci jocul.
Şi noaptea caldă-i plină de fiire
Pe gură, dragă, dulce te sărut
Tu mă întrebi de vreau să îţi fiu mire
Căci de mireasă tot nu te-am cerut.
Mă uit la tine-n taină, cu uimire:
Eşti doar himeră, infinitul vrut.
Lirice
Ştefan PETREA
Un astru stins în bezna lumii
sunt
Ca frunza veşnic verde de ienupăr
Mereu îşi crede-un june tinereţea.
Dar eu îmi simt de-acuma bătrîneţea
Şi-n felu-acest norocul meu îl supăr.
Ca prin ochean văd firii frumuseţea
În flori şi-n luna albă mă acopăr
Şi fruntea-n faţa nopţii o descopăr
Prin ceasurile ei plutind tristeţea.
Nu-s nimănui un rost de cefalee
Durerile de cap mi le înfrunt
Cu sîmburi enigmatici de idee
Simţindu-mă spre faptă prea cărunt.
De vrei să-mi ştii cărările, femeie,
Un astru stins în bezna lumii sunt.
Epitaf
Păreai că dormi, pe-atîta de frumoasă
Nici nu visam că Moartea te-nviase
În nemurire. Carnea-mi de pe oase
Coboară în pămînt fără de Coasă
Şi-mi dezveleşte sufletul. Miroase Junimea
Pur a zambile şi-a tămîie-n casă. studenţească
Şi spiritu-mi cuprinde mîna-ţi. Groasă 13
E veşnicia. Te iubesc în joase
Cavouri şi în Cer, iubito. Strigă
Spre mine Viaţa tocmai în avînt.
Mă-ntorc, iubire! Nu-s stăpîn şi rigă
Pe calea ta, pe drumul tău cel sfînt.
Şi lacrimi sure-obrajii îmi irigă
Şi eşti a mea atîta: în cuvînt.
 Cugetări
Ştefania MATEI
IUBIREA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE
Iubirea este o noţiune pe cît de
greu de definit, pe atît de greu a avea o
privire ultimă şi exactă asupra a ceea ce
reflectă.
Avînd în vedere lucrarea lui Paul
Ricoeur, Iubire şi justiţie, discuţia despre
iubire se poate axa pe două direcţii, aceea
de a da, prin iubire, fie în exaltare, fie în
platitudini emoţionale. De aici, se iveşte
nevoia de mijlocire între iubire şi justiţie,
ca mediere practică între două extreme.
Astfel că există
trei componente ale Există o legatură între iubire şi
iubirii: bucuria, laudă rezultînd că discursul iubirii este un
vederea, situarea discurs laudativ. A lăuda înseamnă a te
mai presus de orice. bucura de vederea obiectului tău mai
presus de toate celelalte obiecte de care îţi
pasă. Astfel că există trei componente ale
iubirii: bucuria, vederea, situarea mai
presus de orice. De unde situarea mai
presus de orice îndeplineşte condiţiile
vederii şi nu ale voinţei – fapt care ne
umple de bucurie.
O stranietate a discursului iubirii,
a lui agape, constă în utilizarea
imperativului: „Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău... Să iubeşti pe aproapele
Junimea tău ca pe tine însuţi.”, adică a porunci
studenţească iubirea care este un sentiment. Răspunsul
14 la problema pe care o pune motivul
poruncii se găseşte prin „colocviul intim
între Dumnezeu şi omul singur”. Astfel că
„porunca iubirii este iubirea însăşi, care
porunceşte la rîndul său”, deci „iubirea
este obiect şi subiect al poruncii sau este
o poruncă ce conţine condiţiile propriei
sale supuneri prin tandreţea reproşurilor
sale: Iubeşte-mă!”, adică existenţa unui
raport între chemare şi răspuns sau faptul
că iubirea presupune iubire şi de partea
cealalta ca principiu al reflectării.
Altă caracteristică ar fi: puterea
metaforizarii asociate cu expresiile iubirii.
Astfel iubirea nu are doar premisele unei
continue evoluţii, cedînd poruncii:
„Iubeşte-mă!”, ci conţine trecerea de la o
etapă la alta, de la o condiţie la alta, un
soi de dinamism.
Ricoeur aminteşte şi diferenţa
dintre eros şi agape (iubirea creştinească),
de unde eros are puterea de a-l semnifica
şi de a-l supune pe agape.
Pentru a face o scurtă diferenţiere
între alte două noţiuni, aceea de iubire şi
cea de simpatie: iubirea nu poate fi redusă
la simpatie, chiar dacă simpatia nu se
reduce ea însăşi la fuziunea emoţională.
„Simaptia este reactivă, în timp ce iubirea
este un act spontan. Ea nu orbeşte, ci te
face vizionar.” Iubirea multiplică valoarea
a ceea ce cuprinde, obiectul este situat
mai preus decît era.
Pentru a trata îndeaproape
problematica iubirii creştineşti, în textul
mai sus amintit sînt invocate două citate
biblice: „Iar vouă celor ce ascultaţi vă
spun: Iubiţi pe vrajmaşii voştri, faceţi
bine celor ce vă urăsc pe voi;
Binecuvîntaţi pe cei ce vă blestema,
rugaţi-vă pentru cei ce vă fac
necazuri.” (Luca 6, 27-28). „Şi precum
voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi
voi asemenea.” (Luca 6, 31)

„Porunca de a ne iubi duşmanii nu-şi
este suficientă sieşi: este expresia
supraetică a unei vaste economii a
darului, care presupune mai multe decît
revendicarea omului pentru acţiune.”
Astfel vorbind chiar de un întreg şir de
dăruiri, existenţa însăşi este văzută ca un
dar: „Şi a privit Dumnezeu toate cîte a
facut şi iată erau bune foarte”(1, 31). De
unde deducem că omul – creatura se află
în mijlocul unui mediu oferit, supus însă
unei solicitidini în faţa lui Dumnnezeu,
aceea de a răspunde unui dar printr-un
altul.
Astfel, trebuie delimitate cele
două noţiuni: etica, adică porunca
„Iubeşte-mă!” şi supraetica, altfel spus,
delimitarea alterităţii între prieteni şi
duşmani, a cărei nulitate transpare din a
doua poruncă. Ceea ce transcende eticul
este tocmai economia darului, adică
„fiindcă ţi s-a dăruit, dăruieşte la rîndu-
ţi”, ceea ce face din darul primit o sursă
de obligaţie. Ajungem, prin urmare, la
cele mai sus menţionate, mediul ca dar
al lui Dumnezeu ce trebuie admirat şi
respectat, ca şi existenţa în sine.
Însă respectînd regula economiei
darului se ajunge la o logică a
supraabundenţei, ce contravine logicii
echivalenţei, o nepotrivire sancţionată
de Iisus: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă
iubesc, ce rasplată puteţi avea? Căci şi
păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.
Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă
bine, ce mulţumire puteţi avea? Ca şi
păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi
împrumut celor de la care nădăjduiţi să
luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea?
Că şi păcătoşii dau cu împrumut
Cugetări
păcătoşilor, ca să primească înapoi Iubirea
întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi este noţiunea
faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să cea mai abruptă,
nădăjduiţi nimic în schimb.” (Luca 6, o continuă
32-34) trecere prin tot
ceea ce
„Justiţia apare din iubire”, acesta
presupune, de
este contextul în care plasează pe de altă fapt, existenţa.
parte Levinas cei doi termeni „asta nu
înseamnă că rigoarea justiţiei nu s-ar
putea întoarce împotriva iubirii”. De
asemenea acordă iubirii un sens raţional,
de implicare, de asumare a tuturor
drepturilor faţă de activităţile celuilalt,
de acceptare, nu este pretinsă aceeaşi
valoare biblică, ci mai degrabă
justificativă „el (celălalt) este înainte de
orice cel faţă de care sînt responsabil”.
Iubirea trebuie să funcţioneze ca
punct de observaţie a justiţiei care, de
altfel, naşte caritatea. Justiţia contravine
ideii de iubire biblică, de ceea ce
Dumnezeul dreptăţii vrea să ne insufle,
atributul său principal fiind iertarea.
Există două poveşti ale iertării: o lume
care se bazează numai pe dreptate şi cea
de-a doua, apariţia iertării. Levinas se
fereşte de cuvîntul iubire, transpunîndu-
l, mai degrabă, în imensa
responsabilitate faţă de aproape, o
responsabilitate pe care o deţii prin Junimea
studenţească
asumare faţă de iubirea de care vorbeşte
15
Ricoeur, cea poruncită. Tot ca o replică
adusă motivului poruncirii iubirii este
faptul că Levinas vede înscris pe chipul
celuilalt cuvîntul lui Dumnezeu.
Iubirea este noţiunea cea mai
abruptă, o continuă trecere prin tot ceea
ce presupune, de fapt, existenţa.
Epice
DORA CHIFU
PRELUDIU LA A MĂ NAŞTE
Motto: “ L’enfer c’est les autres!” (J.P. Sartre)
„M-am săturat să te văd plecând în
toiul nopţii, ştiind câţi străini îşi îngroapă
boabe de rouă între coapsele tale!”. Asta mi-
ai spus, pentru a nu ştiu câta oară, de data
asta decorul e altul: te pregăteşti să ieşi din
cadă, cu tot corpul tremurând sub vinişoare
de apă ce se scrug molatec, cu mâna întinsă
spre un punct de spijin imaginar sau poate
eşti un Miron de piatră cu un discobol
invizibil, peste care au nins prea multe ierni.
Ştiu eu oare ce-aş putea să spun ca să
Şi e o linişte în
înţelegi de ce îmbrăţişez mereu corpuri de
camera asta a
străini? E ca şi când ţi-aş explica de ce-mi
noastră încât îmi
îngrop în fiecare dimineaţă faţa în pernă de
pot auzi părul
câte ori te găsesc dormind în patul meu cu
crescând.
chipul chinuit de coşmaruri şi braţele
atârnând lângă pat, încercând să-mi respire
parfumul. Nici nu-mi mai amintesc ce miros
are pielea mea, nici cum e să primesc un
telefon de la vreun „client” abia după ce
derma ta o descătuşează pe a mea.
Te ştergi cu prosopul plin de ură, de
parcă ai vrea să anulezi amintirea miilor de
săruturi anonime de pe trupul meu. Fumez.
În dimineaţa asta n-aveam chef să mă dau jos
din pat. Şi mă termină durerea asta
sfredelitoare de cap, un Big-Bang al
neuronilor. Piafenul are gust greţos, iar prin
fumul de ţigară faţa ta pare imobilă, părul de
paie, iar buzele-ţi par două bucăţi de pepene
Junimea uscat.Tuşesc.Fumul mă sufocă; sting ţigara
studenţească
doar pentru a mă juca prin scrum preţ de
16 câteva secunde. Îmi întinzi o cană de cafea
(bine zis „de cafea”, căci parcă şi toarta-i e
făcută din boabe aromate), dar cafeaua e
neagră, tulbure şi are gust de toamnă. Ce
naiba ai pus în ea?
Am terminat de băut cafeaua şi abia
acum realizez că apa s-a răcit şi tu ai plecat.
Ironia sorţii e că eu nu ştiun încă scopul
plecărilor tale, dar tu le ştii pe toate despre
mine, poate mai bine decât am încercat eu
însămi să-nţeleg vreodată, iar asta mă face să
nu te pot întreba.
Am obosit să încerc să mă înţeleg,
sau să învăţ cum ai MERITA să te iubesc.
Hotarele astea ale minţii mele sunt mai
apăsătoare decât greutatea ce mi-a pus-o în
cârcă „Bărtânul”.
M-am hotărât să mă car în spate spre
sofaua verde din bucătărie (tu ai ales verdele
ăla brotăcel pe care la-nceput l-am detestat,
dar cu care acum m-am obişnuit, aşa cum te-
ai obişnuit tu cu gândacul Andrei care acum
este în mod oficial cel bun prieten al nostru
şi singurul), dar eu n-am nevoie de prosop,
pe mine nu m-au desferecat încă destule ploi.
M-am întins goală pe gresia rece de
lângă sofa şi ţin în braţe primele
„experimente” ale uceniciei cu grupul
„Bătrânului” pe care l-am numit sugestiv:
Conchis. Şi e o linişte în camera asta a
noastră încât îmi pot auzi părul
crescând...Sună telefonul fix. Ştiu desigur
cine mă sună. Există o singură persoană care
ştie numărul nostru de fix şi singura care ştie
de noi: prietena mea Ilinca. Ciudat lucru o
prezenţă feminină pe care să o primesc
oricând în preajma mea, ţinând cont de ce
cred eu despre femei. Evită cu încăpăţânare
esenţa, deşi par uneori a fi conştiente de
importanţa ei. Îţi intră sub piele, căpuşele şi-
ţi drenează energia. Apoi te fac să le vrei
mereu acolo şi-şi întorc spatele bombat,
plesnind de energia TA, lăsându-te să le
ghiceşti în ochi scipirea plină de satisfacţie şi
sfidare. Apoi „căpuşiază” alte femei şi
găsesc alţi bărbaţi pe care să-i dreneze. Şi
atât.
Ilinca era excepţia. Dar acum,
distanţe cosmice mă despart de telefonul care
horcăie ca o tuse de babă.

Robotul: „Bună, M.! Nu ai mai dat
niciun semn de vreo două săptămâni şi
nici nu vrei să răspunzi la telefon. Ştii tu
chestia aia dreptunghiulară, neagră de pe
măsuţa din hol? Ştiu că deteşti să vorbeşti
unei bucăţi de plastic, dar dincolo de asta
sunt eu. Risc să devin o pisăloagă şi deci
femeie, dar îmi asum consecinţele şi îţi
spun: căsătoreşte-te cu Florin ca să trăiţi şi
voi ca oamenii şi să nu vă mai ascundeţi şi
renunţă la tâmpenia aia de „ucenicie” şi la
experimentele boşorogului ăluia frustrat, e
timpul să începi să trăieşti iubirea, nu doar
să scrii despre ea! Te îmbrăţişez, chiar
dacă nici asta nu-ţi place şi te rog să mă
suni, preferabil când e şi Florin prin
preajmă. Îmi place mai mult vocea ta din
braţele lui. Salut!”
Căsătorie! Hai mai bine să dăm cu
şutu-n stele! Nu am să trag la jugul carului
mare. Alături de nimeni. Niciodată.
Şi pe tine Florin, te urăsc tocmai
pentru că mi-e teamă că te-aş putea iubi.
Şi atunci ucenicia mea s-ar încheia şi
poate n-aş mai scrie. Aş vrea să fi copilărit
mai mult. Poate atunci nu mi-aş mai fi
făcut chip cioplit din libertate şi nu mi-aş
mai fi legat pe veci existenţa de idolul
meu.
Copilăria mea a fost scurtă ca o
bătaie de aripi de colibri şi s-a sfârşit cu o
dilemă existenţială: „Unde stau sunetele
atunci când nu suflă nimeni în trompetă?”
Mama găsise o explicaţie: „Sunetele-şi fac
sălaş în sufletul trompetistului, până ce
acesta suflă în trompetă.” Dar explicaţia
asta nu m-a satisfăcut. „Cum, mama, să
reziste trompetistul cu atâtea sunete în
suflet, fără să se sufoce sau să explodeze
în zgomote haotice?”
Dar ce ştia ea? Eu ştiam că va muri
şi asta mă bântuia noaptea când ea venea
să mă înveselească; asta mă făcea să o
iubesc mai mult, dar să am tot mai puţină
încredere în ea. Mama era şi ea om, oricât
Epice
de incredibil mi se părea, mama avea să Copilăria mea a
moară. fost scurtă ca o
Apoi au fost caiete întregi de bătaie de aripi de
pagini goale sau lipsite de importanţă. colibri şi s-a sfârşit
Până să te cunosc pe tine. Eram deja cu o dilemă
sătulă de ucenicie, de grupul acela de existenţială: „Unde
boschetari frumoşi ce scriau despre iubire stau sunetele
aproape chirugical, ca despre o construcţie atunci când nu
arhitectonică, incapabili să o mai trăiască. suflă nimeni în
Eu n-o simţisem niciodată când m-am trompetă?” Mama
alăturat grupului de Ucenici. găsise o explicaţie:
Dar tu ce căutai acolo? Tu iubeai, „Sunetele-şi fac
erai fericit, nu te rataseşi şi nu erai confuz. sălaş în sufletul
Probabil, cunoscându-te acum, pentru tine trompetistului,
Ucenicii au fost un joc, o provocare. până ce acesta
Înţeleg de ce nu eşti de-acord să-mi mai suflă în trompetă.”
pierd timpul cu ei şi de ce consideri că mă Dar explicaţia asta
supun unui viol spiritual întâlnindu-mă cu nu m-a satisfăcut.
ei şi continuând să scriu despre o iubire „Cum, mama, să
violent abstractizată şi idealizată, în loc reziste trompetistul
să-mi dau voie să te iubesc. cu atâtea sunete în
Mă urmăreşte mereu prima noastră suflet, fără să se
noapte, îţi tremurau mâinile în timp ce mă sufoce sau să
dezbrăcai şi priveai trupul ce se dezvelea explodeze în
în faţa ta cu uimire şi teamă de adolescent. zgomote haotice?”
Geamul de la sufragerie a lăsat câteva
cioburi de lună să mi se strecoare în
pântec şi noi, noi am fost rodul.
E uimitor cum atingerea ta îmi
transformă corpul în lut pe care apoi îl
modelezi, creându-mă.
Cred că aş vrea să fiu din nou în
pat, să fac ceva mai rău decât să ucid ziua
asta: să o dorm. Junimea
Mă sufocam, tăceam chircită pe studenţească
parchet. Respirând lemnul dur, dispăream 17
în asfaltul de gumă, pierzându-mă-n
mulţime. Te căutam, nu aveai nume, îţi
spuneam doar F.D., o înşiruire de sunete
ce însemna „tu”.
Nu te-am găsit, nu m-ai găsit, e
poate vechiul ţesător de vise. Şoptea
parchetul în lumina oarbă a crepusculului
că visele nu se mai ţes. Acum puterea e a
Maşinii: Maşina de tastat vise.
 Epice
Divide-mi M-am trezit, cred. Oricum, cert e că m-
“ri”-ul pân’ am ridicat şi pentru întâia dată am simţit cufărul
la r şi i şi dă- prea mic pentru mine, prea aspru parchetul, prea
mi înapoi sufocant aerul ăsta cu miresme de fier topit. Nici
ricin, suciri, nu mai ştiu de când sunt închisă aici.
dorinţe, căci Văzusem, poate doar pentru o clipă, doi
este gând de ochi de un rotund halucinant, alunecos, ce-mi
“ri” ce naşte aminteau de culoarea mierii de salcâm.
ridicări, Apoi mă cuprinse o amorţeală atât de
rumori, puternică încât mă-ntreb dacă mai trăiesc sau am
risipă, rămas blocată între două lumi.
urmăriri! Un miros de frunze mustind de ploaie
îmi umflă nările şi un braţ lung, marmoral îmi
prinde mijlocul, parcă sufletul se desprinde de
trupul ostenit; zburăm, încep să văd tot mai clar:
cufărul se îndepartează, e doar un picior de paj-
paianjăn.
Ce reguli să sfidezi când tu eşti
Demiurgul însuşi?
Acum păşim prin lumi şi nu mă mai
portă braţul tău, nici nu mă mai agăţ de el.
Mergem tăcuţi unul lângă altul, dar gândurile
noastre ţipă nerticulat şi straniu. Noi suntem
uriaşi din ale căror tălpi se naşte pasul, de sub
ale căror frunţi se zămisleşte gândul.
Ne lăsăm să făurim şi ne lăsăm creaţi de
propria noastră progenitură şi-n ochi porţi mereu
dispreţ jocului meu.
Tu vroiai piatră şi jar, eu vroiam
piatrăjar, uitam un fluture-demon şi mâna ta îi
fura praful vieţii.
Ce e nonsens câtă vreme s-a născut din
cuvânt sau i-a dat naştere? Nimic nu are un sens
fixat, lasă-mă să dau noi sensuri!
Junimea
studenţească Mie îmi place transformarea, din nou,
18 mai nou, prenou şi înapoi în ou, închid un arc şi-
apoi debarc.
Divide-mi “ri”-ul pân’ la r şi i şi dă-mi
înapoi ricin, suciri, dorinţe, căci este gând de
“ri” ce naşte ridicări, rumori, risipă, urmăriri!Şi
lasă-te purtat de tot ce ţesem fără a ne calcula
mişcarile, lasă covorul să se ţeasă din frunte, nu
din mâini.Vezi-mă eu, mai eu mereu şi-nchide-
mă sub fruntea ta: doar eu!
Iar drumului de la ou la pasăre şi de la
pasăre la ou i-am spus timp. Ştiam că vrem
sevă, frunză şi copac, ştiam că vrem alte frunţi
revărsându-se din ale noastre.
Şi lumile astfel împovărate au dat sunet,
au dat râs şi plânset.
Oamenii găseau noi larve şi se bucurau
de parcă le-ar fi plămădit, caci acum noi frunţi
sunt izvor de joc.Şti-vor ei vreodată că tot bucăţi
din fruntea nostră sunt? Căci noi creasem primii,
ei doar recunoşteau.
Eu i-am spus androgin când ne-am lipit
spate-n spate. De ce râzi? Hai să renaştem ca
întreg, căci nu mai ştiu de noi trecem prin lumi
sau ele vin spre noi!
Sunetul violent al bătătorului de covoare
m-a trezit. Pipăi aşternutul în căutarea trupului
cald şi zvelt, dar mâinile mi se opresc între
cutele aspre ale cearşafului. Nu te-ai întors.
Fixez tavanul albastru-pal cu atâta ardoare încât
mi-e teamă să nu mă strivească, transformându-
mă în nori de var.
“Chestia aia dreptunghiulară şi neagră de
pe măsuţa de pe hol” sună cu disperare. Încerc
să mă dau jos din pat, dar trupul nu vrea să mă
asculte, are greutatea şi nemişcarea tavanului.
Reuşesc să mă prăbuşesc din pat şi să mă târăsc
pe burtă spre holul de la intrare. Robotul
înregistrează sunetul respiraţiei tale.
Nu! Respiraţia ta suna a “adio!”. Ştiu că
luna de probă s-a-ncheiat, dar speram să te fi
convins să rămâi. Deşi ştiu că ar fi nedrept să
mai stai lângă mine. Nu mi-am găsit copilul, nu
am renunţat la
ucenicie, deşi pedeapsa
mi-am ispăşit-o cu ani
în urmă. Nu ştiu ce e
aceea libertate şi în loc
să-i las măcar pe
ceilalţi să fie liberi, eu
te-am încătuşat şi pe
tine în lumea mea
maladivă. Acum m-am
hotărât, îţi voi da
drumul definitiv.
Luis Ryo, Mystic Warriors

-Te lepezi de Maria?
-Da, mă lepăd!
-Te lepezi de Florin?
-Da, mă lepăd!
Plămânii mi se lipesc parcă de
coloana vertebrală, iar coşul pieptului,
plin de vini şi resemnări, îmi biciuie
spatele, parcă m-aş împături pe măsură ce
mă îndrept spre colţul acela de piatră
mâncată de ploi, pe care noi îl numim
balcon. Asta mi-e de fapt penitenţa, să nu
pot respira, să mă lepăd de tot ce iubesc.
Am citit undeva despre o boală psihică în
care oamenii îşi trăiesc toata viaţa într-o
stare asemănătoare anemiei şi se trezesc
pe patul de moarte, lucizi pentru prima
oară şi convinşi că asistă la propria lor
naştere. Oare să fie şi cazul meu?
Iaşul într-o după-amiază de
toamnă cu nori deşiraţi pe cerul pământiu,
priveşte în sus, înspre mine, iar blocurile
înşiruite matematic şi construite după
matriţa unei cutii de chibrituri îmi ţipă
monotonia solitară a locatarilor. De pe
dealurile inundate de frunze mucede,
Studenţii scriu ...
Dana Cernuşcă a debutat cu poezie
în iunie 2010 la Editura Junimea în urma
unui premiu obţinut la un concurs de
debut. Deşi ştiam că scrie bine, diferit de
tendinţele biografico-pornografice ale
unor tinere poetese, am avut o surpriză
plăcută descoperind în Simfonii de stors
veninul o artistă polivalentă ce îmbină
poezia cu grafica (fiecare din cele şapte
cicluri de poezii este însoţit de câte un
desen). Poeziile Danei nu sunt doar
transpunerea unor stări sau senzaţii în
versuri, ci şi minienciclopedii cu citate în
diferite limbi (franceză, engleză, latină),
Epice
Cetăţuia e singura strajă a Iaşului ce îmi Am citit undeva
zâmbeşte, braţ al credinţei ce ne va despre o boală
îngropa pe toţi şi care uită parcă de psihică în care
secretul meu: am ucis, fără umbră de oamenii îşi
şovăială, fără scrupule şi fără regret. trăiesc toata
M-am hotărât. O voi suna pe viaţa într-o stare
Ilinca. E singura căreia i-aş putea spune asemănătoare
totul.Tot ce-am făcut. M-am săturat de anemiei şi se
impostură, m-am săturat să mă ascund, trezesc pe patul
vreau să o rog să mă ajute să-mi găsesc de moarte,
copilul, ea e avocat, cu siguranţă are lucizi pentru
cunoştinţele necesare. Nu ştiu cum va fi, prima oară şi
dacă va dori să mă cunoască, dacă mă va convinşi că
lăsa să-i fiu mamă, dar trebuie să încerc, asistă la propria
să-l văd măcar o dată, altfel uciderea lor naştere
tatălui său va rămâne la fel de inutilă ca
tot restul vieţii mele.
-Alo!
-Hei, Merişorule! Ţi-ai amintit în
sfârşit că exist?
-Trebuie să ne vedem, e urgent!
Unde am putea bea o cafea bună, fără să
fim deranjate? Un loc cu muzică bună şi
în surdină, un loc cât mai străin de noi.
-Ce? S-a-ntamplat ceva? De fapt,
vorbim când ajung la tine. Să fii pregătită!
Ajung în 10 minute,vin cu maşina. Pa!
Bogdan FEDEREAC
trimiteri mitologice, filosofice, teologice
sau muzică.
Junimea
Fie că este vorba despre acordurile studenţească
simfoniilor ce rezonează în inimă, fie că
19
este vorba despre versuri cerebrale,
important este că volumul respiră poezie;
un scriitor blestemat
ne tot toarnp cerneală pe gât
încercând să scrie cu noi
poveşti
ce dau cu capul de asfalt
şi mâzgâlesc cu sânge istoria lui
“şi tu ai fost scris”
 Lirice
Mihaela MIHU
Delict cu soare
Am închis soarele într-o clepsidră.
Într-o dimineaţă de vară deschizând
fereastra
i-am zâmbit şăgalnic
din spatele unui ciob de oglindă.
Mă ustura ochiul său alb de după nori,
icoanele tremurau şi cădeau,
florile se scuturau de praf;
în curcubeul din ceaşca de cafea
mă scăldam fără să termin cuvinte.
Trezeşte-mă din
Am închis soarele într-o colivie
somn
cu gratii de sticlă ce se preling
când trubaduru-şi
între un ceas şi un altul.
zice ultima cântare;
Se zbătea în şfichiuiri şi scântei,
atunci, şi doar
îmi mirosea vag
atunci
a foc şi a gheaţă –
când fac un pas de
amprente de raze se scurgeau din
pitic între nor şi
pământ.
umori.
I-am pus mască de fier soarelui.
Pândind cu nesaţ printre zăbrele
îmi săgetase odată minutarul
ce ticăia în urechi.
Simţeam în palmă arzând văpăi
şi flori roşii crescându-mi prin toţi
porii.
Aş fi vrut să te ascund undeva,
în umbra celei din urmă ore,
dar te-am agăţat într-un copac
şi m-am îngropat pe mine între
rădăcini.
Junimea Soarbe-mă ca pe o sevă răcoroasă,
studenţească în magmă să-mi topesc ochii şi
20 icoanele.
Zbor cu obstacole
Era prin dimineaţa primului meu atom
cînd am simţit grăuntele zenitului;
mă gâdila pe sub piele timid
un bâzâit de trepidaţii, în surdină.
Ce lin părea zborul uneori!
Neplăceri îmi provoca doar
un marş alert al substanţei, cu vuiet,
în umbra retinei sau în talpă.
Excesul de cenuşiu îl topeam
într-o furnicătură continuă, centripetă.
În verde şi roşu îmi scăldam
concupiscent ochiul,
chiar dacă buzele se convulsionau într-
o dezaprobare anemică.
Ce nebună era licoarea
când ai băut-o cu sete din mine!
Şi ce uscată m-am simtit, lipsită de
substanţă;
Prin nisip mai încerc un zbor cu
obstacole.
Periferie de vise
Trezeşte-mă din somn
când trubaduru-şi zice ultima cântare;
atunci, şi doar atunci
când fac un pas de pitic între nor şi
pământ.
În timp obscur să mă ascund
după o frunză de pelin
şi să arunc o privire piezişă
celei din urmă stele atârnate pe cer.
De curcubeu să mă ţină un fir de aţă
pe care să-l rup cu dinţii
şi apoi să mai zăbovesc un minut în
leagăn
de scoici şi alge şi piloni de beton.
-Existenţă larvară la periferie de vise
şi zbor pe aceeaşi orbită cu tine
la margine de pelicula firavă a unui
balon de săpun
şi totuşi acolo unde autobuzele nu
opresc niciodată.-
 Lirice
Andreea MANU
a xxx-a zi, dincolo de uşa xxx 3. Prefer să stau pe margine...
cel putin...
Fiecare sentiment Să cred că stau pe marginea
sigilat în borcane cu capac capsat... norilor e mai constructiv uneori.
Altfel. Iar norii ăştia au miros de weed.
Văzul e slăbit, tremură mâna weed uscat; ca atunci când adormi vara
sau se dilată în fân.
cubul în care zac?
care pe care
Am patru pereţi
cu care vorbesc şi Eu sau tu?
câteodată ei îmi răspund Unul din noi
printr-un zgomot surd, Minte. Mi-am scos
sa-ca-dat... Sufletul
Eu sau tu? Pe tarabă.
Privesc cum zi de zi Unul din doi Noaptea are mersul
rugina se extinde, Plânge. Încet, de oloagă ...
recad în vis şi Sub ploaia măruntă
El mă minte... Mi-am scos Aştept.
Sufletul O îmbrăţişare.
tuse en gros Pe tarabă.
Noaptea are mersul
1. Mi-am cumpărat tuse en gros Încet, de oloagă ...
Cum alţii ar lua roşii din market Sub ploaia măruntă
Pentru salată. Aştept.
Mi-amintesc privirea vânzătoarei O îmbrăţişare.
- avea ceva dispreţuitor-
când am plătit cash, nu cu cardul, Cum să mai apuci
Dar n-are contează, i-am spus sec: Să se facă lumină ?
"Keep the change". Când rănile s-au coagulat
În veşnic apus?
2. Calc strâmb. Iarba e verde, dar altfel.
Sting ţigara. De talpă, rar. Eu sau tu? Junimea
Mi-e poftă: de zahăr pe vată, studenţească
Unul din doi
de parfum de lavandă, Neagă. Tot 21
de ploile de vară.
Am chef: să alerg toţi caii Tu, eu- antiteza perfectă
până văd out of gas, Te însemn cu sânge,
Dar nu mă alerg decât pe mine Nu cu alb de cretă.
şi cad în genunchi pe asfalt, Şi timpul se-nchide
trag pe dreapta când n-am încontro Tăcut, negru şi putred
nu vreau să-ncurc circulaţia - În urma noastră ca o poartă.
Prea mulţi oameni din jur
se scaldă Eu sau tu?
în ape murdare. Unul din noi
Va ucide.
 Interviu
“Un om de cultură
este legat de limbă
cu alte resorturi
Anca SEVASTRE
decât un om ÎN DIALOG CU
obişnuit” ŞTEFAN AVĂDANEI
“Poezia intră
într-o relaţie cu uni-
versal, ceea ce o
scoate din toate
genurile” Ştefan Avădănii, decanul Facultăţii de Litere (UAIC), este membru al
Uniunii Scriitorilor din România şi doctor honoris causa al universităţilor
din Bacău, Galaţi, Constanţa şi Suceava. Datorită contribuţiei aduse la îm-
bogăţirea literaturii americane, cât şi a literaturii române, în anul 2000 a
obţinut Ordinul Naţional Prezidenţial pentru învăţământ în rang de

Anca Sevstre: Cum v-aţi apucat de scris?
Ştefan Avădanei: A fost o întâmplare
legată de specializările pe care le urmam.
Nu a fost o necesitate, ci ceva ce ne revine
ca specialişti în limbi şi literaturi. Este o
formulă de viaţă pentru filologi. Fiind
student la engleză-română, m-am apucat
iniţial de tradus. Am debutat cu traduceri
ale articolelor din revistele Cronica,
Convorbiri literare. Apoi a apărut ideea să
scriu despre literatura engleză sau
americană şi română.
Junimea
studenţească
A.S.: Ce operă aţi tradus prima dată?
Ş.A.: Prima traducere a fost a
22 romanticului Byron. Trei poeme,
netraduse până atunci, pe care le-am
inclus într-un volum şi au apărut la
Junimea. Apoi alte volume din română în
engleză şi din engleză în română. Cel mai
dificil exerciţiu este traducerea din
română într-o limbă străină. Prima
antologie pe care am tradus-o din română
în engleză a apărut în tiraj dublu- 46 de
poeţi români- şi în România şi în S.U.A.
A.S.: Care sunt autorii dumnevoastră
preferaţi?
Ş.A.:Autorii mei preferaţi sunt cei de care-
mi vine greu să mă ocup, pe care-mi vine
greu să-i predau şi să scriu despre ei.
Aceştia sunt: William Shakespeare, Emily
Dickinson şi William Faulkner. Din
literatura română am scris o carte despre
Eminescu şi am tradus din poezia lui
Blaga.
A.S.: De ce i-aţi tradus pe Byron,
Thoreau, Eliot etc?
Ş.A.: Când eşti traducător trebuie să-ţi
selectezi traducerea în funcţie de ceea ce
nu s-a tradus, şi nu în funcţie de ceea ce îţi
place. Nu am tradus Shakespeare pentru
că a fost tradus în totalitate şi nu are rost
să-l traduc. Selecţia e din autorii relativ
mari, care nu s-au tradus, îţi oferă
posibilitatea să faci o ieşire într-o editură.
E o alegere personală, determinată de
contextual cultural în care trăim. Al doilea
criteriu este pragmatic, alegerea autorilor
vechi, din secolul XIX, care nu cer
copyright.
 Interviu
A.S.: Cât timp lucraţi la o traducere? implicat în cultura ţării tale, îţi vine greu să Eu nu mă
Ş.A.: Cele mai grele traduceri sunt din limba laşi asta în spate. Un om de cultură este legat văd în
proprie în altă limbă. Cel mai mult mi-a luat de limbă cu alte resorturi decât un om calitate de
volumul lui Constantin Ciopraga despre obişnuit. şef, ci în
literatura română, doi ani. Problema nu a fost calitatea unui
textul critic (care nu este uşor nici el), ci A.S.: E mai greu să conduceţi o facultate sau coleg care s-a
sumedenia de citate alte texte literare de-ale să mânuiţi condeiul? angajat să
lui Ion Barbu, Alexandru Odobescu, Ion Ş.A.: Sunt două lucruri total diferite, fiecare rezolve
Creangă, Mihail Sadoveanu. Atunci trebuie are problemele, dar şi satisfacţiile ei. Eu nu problemele,
să întrerupi firul traducerii şi să te mă văd în calitate de şef, ci în calitatea unui mă simt
documentezi. coleg care s-a angajat să rezolve problemele, răspunzător
mă simt răspunzător pentru tipurile de pentru
A.S.: Ce gen literar vă place în mod relaţionări. Sunt decan a treia oară. Având tipurile de
deosebit? această experienţă, ştiam că pot face această relaţionări.
Ş.A.: M-am ocupat în mod deosebit de treabă foarte bine. Lumea mă ştie de ani de
poezie, pentru că pune probleme care nu ţin zile şi eu îi ştiu pe ei. Pot să asigur o
doar de forţa imaginaţiei, ci şi de relaţia funcţionare mai eficientă a facultăţii.
creator-limbaj, cititor-limbaj. Poţi povesti o
carte, o poţi rezuma, dar poezia intră într-o A.S.: Care este diferenţa dintre sistemul de
relaţie cu universal, ceea ce o scoate din toate învăţământ din România şi cel din SUA?
genurile. Ş.A.: Prima diferenţă este că în România
există un sistem de învăţământ, pe când în
A.S.: Care dintre ţările unde aţi fost şi aţi SUA nu, pentru că nu există un minister.
ţinut cursuri, conferinţe v-a plăcut în mod Acolo fiecare stat are universitatea lui. Există
deosebit? şi universităţi ale oraşelor. Universităţile de
Ş.A.: În primul rand m-au interesat cele două stat sunt ale statului şi nu sunt federale, au
ţări pe care le reprezint prin specializare: regulamentele lor şi tipul lor de organizare.
Anglia şi Marea Britanie. Scoţia şi Irlanda ies Dar marile universităţi sunt particulare. Toate
din tipicul englezesc al personajului scorţos, cele trei tipuri de universităţi refuză ideea de
cu un umor superior. Scoţienii se găsesc la sistem. Când ajungi acolo nu trebuie să-ţi
polul opus, nu sunt deloc zgârciţi şi sunt spui că ai ajuns la o universitate americană, ci
primitori. Experienţe interesante am trăim şi nominal, la universitatea de elită Yale.
în două ţări din Asia, unde am predate o vară. Numărul de studenţi de acolo e de şase ori
Dacă te duci în ele nu vii cu psihologia mai mare decât numărul studenţilor de la
Junimea
săracului. Relaţionările sunt altele. Sunt ţări Cuza. Salariul unui professor poate fi şi de 10 studenţească
foarte sărace care-ţi dau sentimental că e bine ori mai mare ca al altuia. Studenţii de la 23
că eşti născut în România. Spre deosebire de Oceanografie aveau submarinul lor. În
Germania sau SUA, de unde vii complexat şi concluzie nu încurajez ideea de comparaţie,
apăsat de ideea că nu vom ajunge niciodată pentru că nu se pot compara.
aşa. Cele două tipuri de ţări te ajută să
supravieţuieşti relaxat în lume.
A.S.: Ce pasiuni mai aveţi?
Ş.A.: Sunt pasionat de grădinărit şi iubesc
A.S.: De ce n-aţi rămas în America? animalele. Am o livadă şi doi câini
Ş.A.: Este o întrebare grea. N-am o ciobăneşti, care sunt cei mai buni prieteni ai
explicaţie, doar faptul că dacă eşti muncitor mei. Sunt o preocupare pe care de multe ori o
te duci uşor dintr-o ţară-n alta, dacă eşti pun înaintea multora.
 Epice
Mădălina GAVRILĂ
BĂIATUL CARE PUTEA STA PE CER
Povestea aceasta mi-a spus-o un prieten
foarte drag şi mi-a plăcut atât de mult încât am
decis să o trec pe hârtie. Vreau să îl rog pe
această cale pe prietenul meu să mă ierte pentru
îndrăzneala de a fi modificat câteva părţi; esenţa,
totuşi, rămâne aceeaşi.
Tocmai plouase în alee şi drumul lat era
plin de bălţi noi. Era ajun de sărbătoare şi de
undeva se auzeau bătăi asidue de covoare si
răcnete dupa apă şi perii. În rest era linişte…
Într-un apartament de la parter, mama
robotea prin casă, cu un tulpan înfăşurat in jurul
tâmplelor şi îmbrăcată cu o rochie ce îi acoperea
Apa de ploaie
grosolan trupul sprinten, înţepat. Era supărată
umpluse
fiindcă soţul îi plecase de dimineaţă în oraş,
gropile şi acum
probabil într-o cârciumă cu prietenii, şi o lăsase
zeci de ochi
cu o grămadă de treabă- şi un copil pe cap.
strălucitori ca
“Aşa a făcut şi ieri, porcul…” gândi ea
soarele îl
oftând nervos. “S-a întors noaptea, cherchelit, mi-
priveau de pe
a adus şi flori, cică să mă îmbune…” Privi cu
drum.
ciudă buchetul boţit, uitat pe o masuţă. “Şi când l-
am întrebat de bani…ioc! S-a trântit pe pat si a
adormit butuc, nenorocitul… Măcar a luat pantofi
pentru băiat.”
Victor, însă, era cuminte. Din colţul lui, o
privea cu o curiozitate timidă, cum forfotea
agitată de colo-colo, ba cu o mătură, ba cu o
cârpă, ba cu un lucru ce trebuia pus la locul lui.
Era un copil drăguţ, deşi cam sărăcuţ îmbrăcat: la
doar cinci ani, ochii lui mari şi căprui aveau o
claritate precoce, anunţând un viitor tânăr cu un
chip de o frumuseţe deosebită.
Dar, acum, ochii lui erau neliniştiţi, parcă
ar fi vrut să o întrebe ceva pe maică-sa şi nu avea
Junimea curajul. Încetase de mult să îşi mai facă de lucru
studenţească cu beţigaşele de la mătură pe care le adunase de
24 pe jos.
Se hotărî.
-Mami! răsună o voce ca un chiţăit de
şoarece.
Femeia tresări, ca şi cum ar fi uitat că mai
era şi el acolo.
-Ce vrei?
-Uite… E frumos afară acuma.
Victor arătă cu degetul spre geam, de
unde, într-adevăr, se revărsa lumina unui soare
proaspăt de primăvară.
-Pot să mă duc să mă joc?
-Da’ du-te-odată şi lasă-mă-n pace! Şi
vezi să nu-mi umbli aiurea! Hai, ieşi!
Victor îşi luă hăinuţa şi se încălţă cât de
repede putu, fericit că fusese lăsat. Nu învăţase
încă să îşi lege şireturile şi le făcu un nod
stângaci, lăsându-le să atârne ca nişte mustăţi
uriaşe, apoi tropăi mărunţel afară.
Cum se văzu în alee, însă, se opri ca
fascinat. Apa de ploaie umpluse gropile şi acum
zeci de ochi strălucitori ca soarele îl priveau de pe
drum. Nu treceau maşini, poate şi din cauză că
aleea nu ducea nicăieri şi oricum oamenii de
acolo nu posedau aşa ceva, doar câte un om mai
trecea încet pe stradă cu vreo sacoşă de pânză în
mână, fără să-l bage în seamă pe băieţelul care îşi
domolise alergătura de la început şi acum păşea
cu atenţie printre peticele de apă, meditativ, parcă
în căutare de ceva.
În sfârşit, o văzu. Balta aceea, cea mai
mare, întinsă aproape lasciv in mijlocul drumului,
puţin adâncă şi lucie ca o oglindă, îl atrăgea, îl
îmbia irezistibil. Călcă în ea cu un fel de sfială
amestecată cu încântare… Cer deasupra. Cer
dedesubt. Se ghemui pe vine, cu inima ticăind.
I se părea… Ba nu! Nu i se părea…!
Stătea pe cer. Stătea exact pe albastrul neted şi
infinit de sus, iar cu vârfurile pantofilor putea să
atingă norii albi si pufoşi. Îl cuprinse o emoţie
adâncă, aproape halucinantă când se gândi că el,
Victor, era acolo sus, iar la picioarele lui erau
norii aceia frumoşi, care alunecau atât de leneş…
Visarea îl făcu să piardă noţiunea
timpului. Nici el nu îşi mai aducea aminte cât
stătuse acolo când îşi dădu seama că muşchii
pulpelor, încordaţi, începuseră să îl doară. Se
ridică şi, deodată, vocea mamei venind spre el îl
făcu să se întoarcă brusc.
-Fir-ai tu să fii de copchil, ţipă ea, pe
unde mi-ai umblat, că te-am căutat peste tot!
Victor rămase ţeapăn şi speriat, uitându-
se în ochii ei, ca şi cum ar fi fost surprins făcând
ceva rău, deşi nici el nu înţelegea bine ce.
-Vai, te-ai mânjit ca un porc! Şi ţi-ai
stricat şi pantofii noi!
Jart, jart. Două palme răsunară în aleea pe
care mai rămăsese doar un trecător. Acesta putu
auzi o femeie ce trăgea de mână după ea un
băieţel tăcut, cu ochii umezi, spunând:
-Era să mor de griji, tac-tu tot nu s-a
întors şi nu-mi mai văd capul de treabă…
 Lirice
Dorin COZAN

(9. Orbetele şi cercul ) umflată,

lunecând printer smârcuri, la pi-
mi se vada un semn, mi se va striga cioarele mele
numele pe care tu le priveşti cu încredere
astăzi voi merge în locul acela, unde în timp ce sar peste apă cum sare un
sunt aşteptat iepure în lanul verde de grâu
de dimineaţă m-am trezit fără stare îţi întind mâna
şi am apris focul, cu beţişoare şi iască văd mâna ta întinsă, despărţind apa,
am lăsat cârma şi vela în voia văd şi câinele trecând dedesubt
pescăruşilor şi îţi dau drumul
mi-am vârât capul în apă, mi-am
aranjat părul cu grijă în lanul verde de grâu
suflând sub cartilagii, ca un copil soarle îţi va pătrunde în piele pe ju-
între codiţele unei păpădii. mătate
îmi frec mâinile şi rămân cu gura ca o roată cu spiţe
deschisă să deschizi ochii mari, eu sărut doar
aud muzica, aporape, tot mai aproape, muşcând aerul
iar gleznele mi se desfac precum după cum sărutul tău în palma
gleznele unui satir deschisă ca floarea unor cuie fierbinţi
dansând pe câmpii, cu ierburi şi flori după cum părul tău mă va înfăşura Nu îţi voi spune nimic
până la brâu. peste faţ ca o panză de mort niciodată.
iată semnul: pot păşi peste ape, iar Dorm tot mai mult, să
focul arde pe umeri toate acestea îţi spun ca sa vezi te uit.
în curând pe gură va flutura câinele
şi va pocni sub stern, cu scântei când îţi muşc gâtul
pot atinge locul acela, unde ea mă ca să vezi câinele
aşteaptă când îmi aşez urechea sub spiţe şi
mâna mea aproape că intră până la ascult
cot
iar numele meu e un pocnet sub
clavicula ei 2.bis Junimea
o iau în braţe şi merg în cerc, ca prin studenţească
vis, tot mai larg. Sună. intrăm în tunel.Vorbesc singur, 25
noaptea e lungă şi grea
(un gard de fier forjat peste gurile
(10. desigm love) noastre)
Visăm să ne ţinem de mâini ca nişte
văd un câine de-o zi, aruncat într-un cătuşe
râu să-ţi pleci capul pe umărul meu.
dând din picioare şi înghiţând apa Nu îţi voi spune nimic niciodată.
altul, înaintea lui, cu burta întoarsă, Dorm tot mai mult, să te uit.
 Lirice
Luminiţa Scotnotis
Ancora
Ssst!
Fă linişte în nebunia mea!
Încerc să respir halucinaţii obsesive...
Vreau să rup firul legat de nevinovăţiile
mele,
apoi să construiesc pe fiecare urmă albă
un soi de univers, undeva, sub mine,
pentru fiara rănită în cap, ca ecoul
urletului ei.
Fac ordine în lumea centrală cu ochi’n
tavan.
Nu pot
Mă poţi ferici cu îndoielile tale!
umple golul
Să mă despind de trup,
dintre spaţii
să dau linişte întunericului,
c-o singură
înainte ca fiara să moară...
bătaie de gând
Reperul meu e înălţare...
Nu pot umple golul dintre spaţii
c-o singură bătaie de gând
şi mă preling îndurare prin gaura neagră
sau mai limpede...prin corbura groasă
secătuieră de orice mişcare.
Ssst!
Vreau linişte în nebunia mea,
s-o pot asculta
înainte ca rana să doară.
Junimea
studenţească
26
Rudi Schmueckle
Ergoul iubirii
Sub freamătul vântului ascult ploaia,
iar ecoul vocii tale-mi fuge.
Se pierde...Birjarul Drumului
mi-l desprinde de cer
ţi mi-l trage prin cercurile rătăcirii.
Într-un petec de lume,
sub timpanele mele îşi are popasul,
dar cum îl pierd ca un colaps
în miezul depărtării.
Şi iar străbat tunete,
fulgere şi ploi.
Mă agăţ de limba
ce-mi dezleagă sunetul iubirii
şi “te iubesc-ul” tău
mi te pictează în inimă, în minte.
Văd culorile ce-adulmecă
nisipul speranţei,
când tunetele îmi readuc până în cenuşă,
ecoul vocii tale.
Îmi plânge roşul buzelor
peste cuvinte
şi dorul de tine mă prăvale rănită,
în cea mai dureroasă linişte.
Adorm sub paşi-ţi grei de ceară
cu ochii pe dos...
un vis... un alt ego se prelinge
peste coastele arcuite ale nopţii.
Te lasă, cu fulgerul iubirii,
să-mi despici zorii.
Nu-mi e îndeajuns o ploaie de vară,
să te ating, să te ascult.
 Lirice
Dana JULEI

10 000 de leghe pe sub piele Un an pus pe şotii

Abscons, Frumoasă trezire

încă de când îmi dau seama
eram sub os că am rămas fără tine
Şi carnea prefăcându-se O nouă odă
cuvios am să-i cânt
în cadâna inocenţei
şi-a mâncat poate timpul
încă o mână se va îndura
Mă măcina şi de mine
gândul sugrumat şi ridurile
al stâncii nu mă vor opri...
c-un gât frumos predefinit Am să cuceresc
şi văi de transfinit nouă cete
de heruvimi Pe atunci
Şi parcă nici sublimi darwinismul
nu mă transporta Ş-am să le spun se îmbăta cu compot
nici triunghiul Tribar doar atât: de mătrăgună
căci eram " Mi-e dor de acel an natăfleţ! " iar soarele
într-o matrice era gata
de timp alunecos Ce stângaci să se descompună
cu un divin vâscos... început
Iar am mers
Pe atunci darwinismul târâş
se îmbăta cu compot prin uterul
de mătrăgună strămoşilor...
iar soarele
era gata
să se descompună Noi doi ne călcăm
O pulsaţie aceeaşi paşi
de copil făcuţi în iarnă Junimea
veşnic-fericit Renaştem studenţească
cu factorul Einstein Ce frumos blestem! 27
rar-irosit
Îngurgitat
de mare
sunt al vieţii
adevăr difuz
Pierdut printre constelaţii
eprubete şi sonete
Când nimic
nu-mi aparţinea...

Şi atunci eram doar eu... triunghiul tribar

Teatrale

Valentin LAZĂR
CINE IUBEŞTE MAI MULT, EU, TU SAU
INSTALATORUL?
continuare din numărul trecut

EL: Auzi? EL: Ia, pisi!

EA: Ce?
EL: E cineva la uşă. Sst! Zgomote de chei.
EA: De chei? (aparte) Oare cine-o fi? N-am
nici un rendez-vous la ora asta. Poate o fi
vreun hoţ.
EL: Nu se trezesc ei la ora asta nespus de
Nene, eu am
matinală.
venit să fac un
bine. Eu-s EA: Hoţii operează întotdeauna la ore
devotat matinale, atunci când somnul locatarilor e
meseriei mele. dulce.
Repar şi ung EL: Nu şi în cazul nostru.
instalaţii ca EA: Eu aş fi adormit dacă nu sforăiai ca
nimeni altul. locomotiva. (aparte) Oare cine-o fi?
EL: Eu nu sforăi.
EA: Sforăi.
EL: Nu sforăi.
EA: Sforăi.
EL: Sst. Auzi? A deschis-o...
EA: Poate e la vecina, căci vecinul obişnuieşte
să vină pe trei cărări în acelaşi timp .
EL: Uşa noastră scârţie aşa. A intrat... E în
vestibul... Dă-mi veioza.
EA: Veioza? De ce veioza?
EL: Bine spus. (ia o bâtă de bass-ball) Bâta
Junimea de bassball. Un masaj la oase!
studenţească
EA: (aparte) Nicu? Mitică? Georgel? Ionel?
28
(către încornorat) Să nu-l loveşti prea tare.
EL: Îl lovesc cu milă, de-o să vadă stele verzi.
INSTALATORUL: (din culise) Pisi? Pisi?
EA: (aparte) Grigore! Asta nu poate fi decît
Grigore! Să-mi repare instalaţia.
EL: Poftim, pisi! (se creează o învălmăşeală
de nedescris) Ţine, pisi!
INSTALATORUL: Nu da, nene, nu da,
nene!
EA: Nu-l lovi tare! (aparte) Grigore...
INSTALATORUL: Nu da, nene, nu da!
EL: Cine eşti tu, mă? Ce cauţi tu aici, mă?
INSTALATORUL: Sunt eu, nene.
EL: Care eu?
EA: (aparte) Grigore...
INSTALATORUL: Eu, eu, eu.
EL: Care, mă?
INSTALATORUL: Instalatoru', nene. Am
venit să repar instalaţia.
EL: Instalaţia?Ce instalaţie?Ce instalaţie, mă?
INSTALATORUL: De apă fierbinte, nene.
EL: Apă fierbinte?
INSTALATORUL: Să reglez presiunea.
EL: Ce presiune? Care presiune, mă?
INSTALATORUL: Una gata să explodeze!
EL: Să explodeze? La ora asta de noapte?
INSTALATORUL: Da, dacă nu-i reglată
bine, explodează şi la patru noaptea.
EL: Mă, tu faci mişto de mine?
INSTALATORUL: Nu, nene.
EL: Cum nu, nene?
INSTALATORUL: Da, nene. Adică nu,
nene, nu fac mişto. E pe bune. Instalaţia nu-i
unsă cum trebuie, adică nu-i unsă, unsă, unsă
deloc, aşa cum se şi prevede în standardele de
la regia de apă în comun, iar ţeava centrală e
ruginită, nu-şi dă drumul...
EL: Nu-şi dă drumul? Cum adică?
INSTALATORUL: Aşa bine. Ea degeaba e
udă, udă toată, dacă ţeava nu curge... cel mult,
se prelinge picătură cu picătură... Pic, pic,
pic...
EL: Pic, pic, pic?
INSTALATORUL: Pic, pic, pic...

INSTALATORUL: Da, nene. Ce poţi face cu
atât... când presiunea stă să sară în aer în
milioane de jeturi fierbinţi, fierbinţi, fierbinţi?
EL: Asta-i cam aşa...
INSTALATORUL: Nene, eu am venit să fac
un bine. Eu-s devotat meseriei mele. Repar şi
ung instalaţii ca nimeni altul. Sunt în stare să
prevăd ţevile ruginite de la zece kilometri
distanţă. Iar când acestea nu-şi dau drumul...
sunt atât de fericit c-am ce munci până la
transpiraţie, din noapte până-n zi, din zi până-n
noapte. Nimeni nu s-a plâns până acum că n-
am satisfăcut-o... am reparat-o. Sunt maestru să
devină ude... instalaţiile, vreau să zic.
EL: Atunci, ce mai stai, la muncă!
INSTALATORUL: (se suflecă la mâneci,
dar, evident, se mişcă de colo-colo fără să facă
absolut nimic) Da, la muncă... la muncă... ador,
iubesc... dintre toate muncile posibile şi
imposibile, cea de instalator e cea mai
frumoasă... Apa curge, pietrele rămân. Pietrele
rămân, apa curge, curge, curge, curge. Ştiţi... în
grabă... să nu sară tot oraşul în aer... am uitat...
(către încornorat) N-aveţi cumva, aşa din pură
întâmplare, o cheie franceză?
EL: Am. (iese în vestibul)
EA: Grigore, ai înnebunit?! Ce-i cu tine la ora
asta?
INSTALATORUL: De unde să ştiu că
încornoratu-i acasă?!
EA: Sst! Vine!
EL: (revine) Cheia franceză.
INSTALATORUL: Câlţi?
EL: Imediat.
EA: Eu ţi-am scris în bileţel să vii mâine
noapte.
INSTALATORUL: Am încurcat zilele. Dorul
de tine mi-a dat peste cap timpul interior.
EA: Sst! Vine!
EL: Poftim şi câlţi.
INSTALATORUL: Vaselină?
EL: Vaselină?
INSTALATORUL: Da, vaselină, să ung
ţeava.
EL: Am şi vaselină.
EA: Grigore, dar tu eşti şofer, de unde până
unde instalator?
Teatrale
INSTALATORUL: Experienţa te-nvaţă. (o
îmbrăţişează) O, cât aş vrea să-ţi ung...
EA: Grigore...
INSTALATORUL: Să-ţi reglez...
EA: Grigore. Vine. Vine. Vine.
INSTALATORUL: Aşa repede?
EA: Încornoratul, vine. Sst!
EL: Vaselina. Altceva?
INSTALATORUL: Intimitate! Am nevoie de
intimitate. Nu pot lucra ştiindu-mă privit.
Poţi aştepta în vestibul... nu, în balcon... sau
mai bine în dulap.
EL: Mergem ca să nu-l deranjăm pe domnul
instalator?
INSTALATORUL: Pardon, doamna rămâne
aici.
EL: (tot hipnotizat, acum are un moment de
luciditate) Cum?!
EA: Rămân cu domnul instalator. Sigur are
nevoie de ajutor, nu-i aşa?
INSTALATORUL: Să-mi ţină... cheia
franceză.
EA: Da, să-i ţin cheia franceză în...
EL: Dar...
EA: Vrei ca băiatul să-şi facă meseria cum
trebuie, ca ţeava să-şi dea drumul, iar
instalaţia să nu sară în aer şi o dată cu ea să nu
angreneze tot blocul, tot cartierul, tot oraşul?!
Gura, hai în dulap cu tine, pe post de naftalină!
EL: Naftalină?
INSTALATORUL:Da, naftalină pentru molii.
EL: Molii?
INSTALATORUL: Da, molii. Sau nu ştii ce e
o molie? Dacă nu ştii, îţi explic eu ce e o molie.
Operopthera brumata. Chrysidiria rhipheus. Junimea
Uraniachrysidiria rhipheus. Hrysidiria studenţească
madagascariensis. 29
EL: Mersi. Nu e nevoie. Sunt expert în molii.
(se închide singur în dulap)
EA: (către instalator, cu efuziune
sentimentală) Grigore!
INSTALATORUL: (acelaşi joc) Pisi! Pisicuţa
mea! (lumina se stinge treptat, pe fundal se-
aud gemete de plăcere şi cuvinte ca: ia ţeava, e
udă?, înşurubează tare, sărutul francez,
strânge, strânge, strânge, vine, vine, vine, vine
etc.)
 Epice
Sabin MĂRCUŞAN
IVAN ŞI NINA
Ce s-ar întâmpla dacă Ivan
Ivanovici Ivanov ar întâlni pe Nina
Petrensky ? Cel mai probabil că Ivan ar
trece pe lânga Nina fără s-o vadă măcar.
Despre Nina ce s-ar putea spune? Ea
poate fi în continuare necunoscută. Dar
dacă Ivan ar remarca-o pe Nina atunci
el şi-ar face o idee despre ea, adică:
Nina este o femeie. Atunci Nina ... n-ar
şti prea multe. După ce a vazut-o pe
După ce a vazut-o pe Nina, Ivan merge mai departe gândidu-
Nina, Ivan merge mai se la Nina, dar nu pentru mult timp, sunt
departe gândidu-se la atâtea Nine pentru Ivan şi invers încât
Nina, dar nu pentru ştie bine că nu este nevoie s-o mai
mult timp, sunt atâtea reţină şi pe ea. Ar trebui cunoscute mai
Nine pentru Ivan şi de aproape gândurile lui Ivan, oare cum
invers încât ştie bine ar putea suna?
că nu este nevoie s-o Eu, Ivan Ivanovici Ivanov, cred că
mai reţină şi pe ea. persoana pe care tocmai am întâlnit-o
este o femeie. Mi-a plăcut eşarfa roşie,
îi punea în valoare vizajul, ochii, părul
şi buzele erau foarte bine profilate. Ș i
tot eu, Ivan Ivanovici Ivanov, ştiu că
sunt multe femei ca aceea pe care am
întâlnit-o şi atunci nu are rost să mă mai
gândesc prea mult la ea, oricum nu o
voi mai întâlni vreodată. Totuşi, mi-ar fi
plăcut, cred, să o fi cunoscut, i-aş fi
spus, poate, că, din punctul meu de
vedere, ţinuta ei este potrivită, dar acest
Junimea lucru i l-aş fi spus doar printre altele, ca
studenţească
fapt divers.
30 Ivan Ivanovici Ivanov este, după
cum se vede, destul de receptiv, a
văzut-o, totuşi, pe Nina Petrensky. Nu-i
ştie numele, dar şi-ar fi dorit să o
cunoască pe ea. Ar fi interesantă
părerea Ninei despre Ivan: oare Nina l-a
văzut pe Ivan? Sau, dacă l-a văzut, a
fost interesată de ceva la el? La fel ca
între oricare alte persoane, Ivan şi Nina
s-ar fi putut cunoaşte, ar putea să se
vadă în fiecare zi spunân-şi pe nume.
Dar unde? Ivan este un tip destul de
ocupat, el îşi impune tot felul de
activităţi pe care le consideră potrivite
capacităţilor lui. Frecventează puţine
locuri, câteva universităţi, două sau trei
străzi, în funcţie de universitatea la care
trebuie să ajungă. Foarte rar îşi permite
timpul pentru recreere: sâmbăta sau
duminica simte nevoia unor plimbări,
dar nu prelungite, mai mult de o oră l-ar
plictisi, şi nu oricum ci singur. Ce poate
gândi Ivan despre toate acestea?
Eu, Ivan Ivanovici Ivanov, fiul
lui Ivan Antonovici Rupkin, vreau să-
mi ocup majoritatea timpului cu
lucrurile pe care le-am refuzat să le fac
mai de mult, dar care le găsesc foarte
potrivite acum pentru propriile abilităţi.
Nu vreau să pierd nici un minut cu
lucruri care n-ar avea nici o relevanţă
pentru activităţile mele. Până acum sunt
mulţumit de felul cum s-a parcursul
meu, faptul că am fost foarte ocupat mi-
a dat senzaţia de comprimare a
timpului: în fiecare zi din cursul
săptămânii mă trezesc la opt, câteodată
mai devreme, şi mă culc la unsprezece,
câteodată mai târziu, sau mai devreme.
Mă duc la universitate, apoi la cealaltă,
parcurg străzile până acolo, două sau
trei, în funcţie de universitate. Între ele
mă opresc la bibliotecă, atunci când este
cazul. Ș i la sfârşitul zilei studiez o oră,
o oră şi jumătate, după care mă întorc în
apartamentul meu de două camere de pe
Nevski Prospekt, numărul 19. Sâmbăta
şi Duminica simt nevoia să mă plimb în
parcul de lângă mine, dar mai mult de o
oră obosesc; şi prefer să mă plimb

singur, sau în cazul în care sunt însoţit de
cineva prefer o persoană care nu mi-ar povesti
despre propriile probleme, acest lucru l-aş putea
face şi eu foarte uşor.
Ivan ar putea fi însoţit de Nina în
plimbările de Sâmbătă şi Duminică, doar atunci.
În timpul săptămânii nu l-ar putea vedea decât
pe două, trei străzi, la bibliotecă, la cele două
universităţi şi în sala de studiu, dar mare lucru
nu s-ar întâmpla. Atunci, Nina ar trebuie să i se
alăture lui Ivan într-una din plimbări.
Este Sâmbătă şi Ivan iese din
apartamentul de două camere, de la etajul 1,
pentru o plimbare în parcul de alături, unul
dintre cele mai mari, de altfel. Chiar înainte de a
intra pe poarta parcului o întâlneşte pe Nina. Se
opresc pentru s-au recunoscut.
-Bună ziua, spune Ivan.
-Bună ziua, răspunde Nina.
Acum aş vrea să spun că o recunosc de undeva.
O VESTE
-Am venit cu o veste !
- Nemaipomenit, şi te-a adus bine ?
- Cine ?
- Vestea.
- E, hai lasă ştii !? Ai zis că ai venit cu o veste.
- Întocmai.
- Foarte bine, O fi obosită.
- Cine ??
- Vestea.
- Cum vestea, domnule ?
- De la atâta drum ...
-Vă respectul spiritul, dar vreau să transmit
DIALOG SEDENTAR
- Măi ! (mediu, accent străin)
- Băi ! (mediu-sus, deschis)
- Mă ! (jos, scurt)
- Bă ! (jos, scurt)
- Tu ! (mediu, insinuant)
- Tu ! (jos, constatativ)
- Of ! (sus necăjit potzitiv)
- Ei ! (mediu, discret)
- Păi ! (sus, hotărât)
Epice
-Cred că te recunosc de undeva, de pe o stradă.
-Este cam ciudat ce-mi spune.
-Şi eu la fel, zice Nina, cred că erai grăbit.
Nu mi se pare important. Eşarfa roşie.
-Mie mi s-a părut potrivită ţinută pe care o aveai
atunci, eu aşa cred.
Probabil că aşa era. Ce se întâmplă acum?
-Mergeţi în parc?
-Da, mă plimb. De obicei Sâmbăta mă plimb.
Asta fac eu. Dar tu?
-Este acelaşi lucru şi la dumneavoastră?
-Nu, eu vreau să văd nişte flori despre am auzit
că au crescut, sunt rare pe aici.
-A ...
Ce flori? Aici sunt o mulţime de flori.
Au crescut acum ? Eu vin în fiecare sfârşit de
săptămână aici şi nu am auzit de ele.
Trebuie să mă opresc aici. Ivan trebuie să
fantazeze amorul suprarealist.
ceva.
- Ce anume ?
- Vestea ...
- Dar nu se poate, înapoi cu ce vă veţi întoarce ?
- Cu altă veste ... (pe un ton flegmatic)
- De la cine, mă rog ?
- De la domnia ta !
- Păi ce, crezi că-s plin de veşti !? Ieşi afară şi
du-şi vestea înapoi !
- Prea bine.
Omul pleacă fără veste, ameţit.
Junimea
studenţească
31
- Îu ! (mediu, surprins reuervat)
- Ău ! (sus, surprindere ridicolă)
- Vai ! (deschis, fără surprindere)
- Nu ! (susm agonie exagerată)
- O ! ( mediu, deranjat)
- A ! (sus-mediu, pios)
- Da ! (jos, hotărât fără motiv)
- De ! (sus, conclurant)
- Ne ! (mai sus şi lung)
 LIRICE
Andrei NICULĂESEI
eu sunt poet
eu sunt poet, străine,
nu încerca să mă-nţelegi,
deşi trăim pe-aceeaşi lume,
în lumea mea am alte legi.
degeaba-ncerci să găseşti scuze,
la ce îmi debitează ţeasta,
cum să-ţi dai seama cum gândesc,
când nici eu nu pot să fac asta?
dacă mă schimb păşind cu ceasul,
eu sunt poet, străine, zi-mi, cum să mă explic eu vouă,
nu încerca să mă când în căsuţa mea de ceară,
înţelegi, azi e soare… mâine plouă?
deşi trăim pe-aceeaşi cum să va vâr în inimi viaţa,
lume, suferinţa frunzei moarte,
în lumea mea am alte încercările iubirii,
legi. sufletul presat în carte?
nu pot. acum te du din lumea mea,
îţi dau şi ultimul bilet.
nu încerca să mă-nţelegi,
eu sunt nebun, eu sunt .. poet.
Urme in vid
Păşeşti în neştiinţă şi crezi că nu te-aude
nimeni,
Că nu te vede nimeni plutind în infinit,
Şi nicio întrebare nu te mai macină,
Junimea Căutător sălbatic de aur ruginit.
studenţească
32 Te temi să nu te vadă lumina dintre umbre,
Cum te topeşti căzând cu picătura-n ceas,
Nu ştii şi nu te doare unde se varsă marea,
Câte priviri împarte şi câte i-au ramas.
Nu ştii unde să cauţi şi te ascunzi în tine, De ce şi unde a căzut accentul.
Începi să sapi agale în propriul nesfârşit, Tu nu vrei să-nţelegi nicicum,
Te scalzi în eul tău, deşi nu-ţi aparţine,
Ca să-ti îngropi în grabă talentul irosit.
Copil
Închide ochii.
Ştiu, de mult nu te-ai gândit să te opreşti,
Fiind grăbit să treci, să fugi,
Nu mai priveşti.. nu te opreşti.
Cândva erai un băieţel,
Micuţ, puţin bolnăvicios, timid,
Doar vise-n mintea-ţi pură,
Nemărginită de vre-un zid.
Priveai cu ochii larg deschişi,
Vrând să înghiţi întinsul tot,
Şi să-l aşezi după perdea,
În gândul tău de poliglot.
Erai doar tu în univers,
Şi nicio piatră nu putea
Să schimbe vre-un cuvânt, vre-un vers,
Din viaţa, poezia ta.
Critica de specialitate
Câte idei, dorinţe-ascunse şi uitate,
Zac îngropate sub tone de cuvinte,
Degeaba-ncerci să le găseşti, nu poţi,
Au încercat şi alţii înainte.
Vrei să dai sens oricărui rând,
Deşi nu ştii cum s-a simţit poetul,
Şi-ncepi să fabulezi şi să-ţi explici cum,
când,
Nu totul cere explicaţii, scheme,
Şi de la simple sentimente tipărite-n vers,
Tu naşti, să pari interesant, dileme.
 Jurnal poetic

Alexandru COSMESCU

fără să spun nimic nimănui / fără să las pe cineva

să se apropie
lui alex îi place să fie bolnav. când alex se aşează în fotoliu şi îşi ţine
slăbeşte şi e palid, alex e frumos. alex respiraţia.
fumează mult pt asta. nu mănâncă zile
întregi şi stă nemişcat în fotoliu. îşi *
vorbeşte despre sine. vrea să se înveţe
cum se poate accepta. ars amandi se când mă aşez pe scaun, îmi pun picior
ipsum. îşi stabileşte standarde şi, când peste picior (pulpa dreaptă ascunsă
le realizează, începe să se iubească, dar după cea stângă, contorsionată aproape
nu durează mult. niciodată n-a durat. ca la yoga), îmi aplec corpul în faţă şi
alex o iubeşte pe c. alex o iubeşte pe a. mă încordez. m. şi v. fac mişto de mine
alex îl iubeşte pe a. alex o iubeşte pe g. când mă văd aşa / complexat, speriat, lui alex îi place să
fie bolnav. când
alex il iubeşte pe v. alex îi iubeşte pe ca şi cum aş vrea să mă ascund după
slăbeşte şi e palid,
toţi. alex nu se poate iubi. când se genunchii pe care îi împing înainte şi alex e frumos. alex
întâlneşte cu oamenii ăştia, alex capul care e la vreo 20 cm de ei. cântă fumează mult pt
construieşte între ei şi el un perete pe o muzică patetică, de hippies întârziaţi asta. nu mănâncă
care îşi apasă palmele. cu 40 de ani, mi-am pus trip-hop-ul în zile întregi şi stă
căşti / zâmbesc cumva obosit, dar cald / nemişcat în fotoliu.
când îl doare capul, alex respiră încet şi mă uit la singurele 2 fete care m sunt în îşi vorbeşte despre
sine. vrea să se
încearcă să vorbească cu durerea. s-o barul ăsta şi mă întreb dacă s-ar putea
înveţe cum se poate
convingă să-i dea drumul. lui alex îi îndrăgosti de mine. ca de obicei, o să accepta. ars amandi
place să facă asta - are un pretext să stau aici 2 ore, fără să spun nimic se ipsum. îşi
stea singur. când îl doare capul la nimănui / fără să las pe cineva să se stabileşte standarde
facultate, alex se duce lângă geamul de apropie, după aia o să plec şi s-ar putea şi, când le
pe palier, unde au făcut dragoste atunci să m vin aici, din când în când, să-i realizează, începe
v. şi a., se aşează pe pervaz, îşi sprijină zâmbesc chelneriţei / dacă va fi să se iubească, dar
picioarele de perete şi îşi împleteşte aceeaşi / dacă-mi va zâmbi. nu durează mult
barba. cei care trec pe alături sunt
numai umbrele pe care le lasă pe când stau mult în vreun bar
perete. mi se adună tone de scrum pe reiaţi şi
pulover Junimea
alex e senin şi le zâmbeşte tuturor. alex umplu masa întreagă de studenţească
îi ascultă până la capăt şi dă din cap. chestii pe care le scot din geantă 33
alex se străduie să privească cu ochii statuete netsuke foi printate ieftin prin
lor. alex încearcă să empatizeze cu ei. e oraş
fericit când reuşeşte / zâmbetul i se discuri amulete dăruite de prieteni
accentuează atunci. alex se teme de se învălmăşesc pe masă
oameni şi îi iubeşte. se ţine la distanţă / îşi ocupă locul una alteia
o distanţă care nu îndepărtează, dar nu mai am loc să-mi pun capul
stabileşte pur şi simplu o diferenţă. alex nimeni nu-mi va
le dăruie tot ce poate. şi uită de asta. spune pe nume aici
după ce dăruie nu-i mai aparţine nimic.
Teatrale
Elise WILK
S-A ÎNTÂMPLAT ÎNTR-O JOI
(fragment)
Bătrânul: cap. Pe altă poză, cu zimţi, erau doi copii
mici, de vreo 3-4 ani, în salopete, cred că
Poate ar trebui să vă spun cum a început era făcută undeva într-un studio. Alta era
totul. Era într-o joi dimineaţa, ţin minte o poză de buletin, cu un băiat la vreo 25
asta pentru că mă dusesem să cumpăr de ani, cu pulover alb cu guler pe gât.
ziarul ăla cu răzuieşti şi câştigi, şi ăla În altă poză era tot fata cu pistrui, numai
apare joia. că îmbătrânise între timp, era dată cu
Am vrut pur şi simplu Am găsit un portofel pe jos. Din piele negru pe la ochi şi era tunsă scurt. Poza
să văd ce ţine un om
într-un portofel. Noi vişinie, nu foarte mare. Mai întâi am vrut asta era color. M-am tot uitat la pozele
aici n-avem portofele. să-l duc la poliţie. Până la urmă, din ălea, cred că vreo oră.
Banii de pensie îi
ţinem în cutii de curiozitate, m-am uitat să văd ce e Nu pot să explic ce simţeam, era ceva
carton sau printre înauntru. Nu că aş fi vrut bani, jur că nici frumos, ceva ce nu mai simţisem. Eu n-am
haine sau sub pat.
măcar nu m-am gândit la bani atunci când avut niciodată o poză în portofel. De fapt,
l-am văzut. Am vrut pur şi simplu să văd n-am avut prea multe poze. Şi alea pe care
ce ţine un om într-un portofel. Noi aici n- le-am avut, s-au rătăcit. N-am dus
avem portofele. Banii de pensie îi ţinem în portofelul la poliţie. L-am luat cu mine.
cutii de carton sau printre haine sau sub M-am întors la azil, am intrat în cameră,
pat. Nici măcar nu erau mulţi bani am scos pozele din portofel şi le-am
înăuntru, erau câteva bancnote, cred că aşezat pe noptieră.
nici măcar nu ajungeau să mănânci la Câteodată când mai intră femeia de
Junimea restaurant cu ei. Am mai găsit două serviciu prin cameră să facă curat se uită
studenţească
carduri, un abonament la cinematecă, nişte la poze şi îmi spune că am nepoţi frumoşi.
34
timbre, bilete de tramvai sau de autobuz Atunci simt din nou ceva frumos. E ca şi
care erau tipărite în mai multe limbi... mă cum... ca şi cum te-ar da la televizor când
rog, presupun că ăla al cui era portofelu’ dai mâna cu un ministru sau cu
făcea colecţie... Ce mi-a plăcut cel mai preşedintele şi toată lumea s-ar uita la tine.
mult au fost nişte poze. Nu erau toate La vreo două săptămâni după întâmplarea
color. Cele mai multe erau alb-negru. Pe cu portofelul, ne-au dus în excursie la
una era o fată tânără cu pistrui, cu părul munte. Am mers vreo trei ore cu autocarul
strâns în coadă şi cu o pălărie de pai pe şi când am ajuns ne-am dus la restaurant.

Am stat, am mâncat, şi la un moment dat
doamna directoare a zis că trebuie să
plecăm, că s-a făcut târziu. Atunci am mers
la cuier să-mi iau haina. Chiar lângă haina
mea era un palton verde închis. Din
buzunarul interior ieşea un portofel maro,
destul de mare. În următoarea secundă, l-
am băgat la mine-n buzunar. După ce am
ajuns la azil, în camera mea, l-am desfăcut
şi am căutat poze. Am găsit o grămadă.
Toate erau cu femei tinere, frumuşele. Am
zis să nu le înşir pe toate pe noptieră, că e
prea încărcat. Aşa că le-am luat şi le-am
lipit într-un caiet studenţesc. De atunci,
aproape în fiecare săptămână m-am întors
la azil cu un portofel. Şi în toate am găsit
poze. Alb-negru sau color, cu zimţi sau
fără, de-ălea tip buletin sau puţin mai mari,
cu oameni mai tineri sau mai în vârstă. Pe
toate le-am lipit în caietul studenţesc. Câte
şase pe fiecare pagină. E ca un album.
Seara, înainte de culcare, mă uit prin el.
Până acum am strâns în total 74 de poze,
din care patru sunt puse pe noptieră şi 70 în
caiet. Le-am pus şi nume la oamenii de pe
poze. Aşa îi ţin minte mai uşor. La început
a fost greu să le ţin minte pe toate, mai ales
că unii au acelaşi nume. Nu putea să-i
cheme pe toţi altfel, pentru că eu nu cunosc
74 de nume diferite. Şi-apoi, într-o familie,
pe unii copii îi cheamă ca pe părinţi sau ca
pe bunici. În orice familie se repetă
numele. Aşa că în caietul meu sunt patru de
Paul, trei de Daniel, cinci de Maria şi tot
cinci de Robert. Celelalte nume nu se
repetă. Ca să îi ţin minte mai bine, a trebuit
să mă gândesc la încă ceva. Adică de
exemplu Robert ăla blond cu şapcă sperie
găinile cu motocicleta, Robert ăla mai
grăsuţ ia note proaste la matematică şi
Robert ăla slab din poza alb-negru vrea să
ajungă aviator, da’ părinţii nu-l lasă. Acum
o să mă întrebaţi ce am făcut cu
portofelele. Sunt aici, la mine în dulap. Să
ştiţi că n-am luat nici un ban din ele. Doar
o dată am luat dintr-unul, că am vrut să-mi
Teatrale
cumpăr almanahul de la sfârşitul anului şi Mă gândeam că
n-aveam bani destui. Dar am pus banii persoanele din
înapoi când a venit pensia. Într-o zi o să le poze, mai ales
iau pe toate şi o să le duc la poliţie, să ştiţi. din ălea alb-
Doar că s-au strâns cam multe şi poate negru cu zimţi,
poliţiştii o să mă întrebe unde am găsit eu sigur nu mai
atâtea portofele. Sigur o să fie suspicioşi, arată aşa. Au
că aşa sunt toţi poliţiştii. Ştiu asta de la îmbătrânit.
televizor. Am văzut multe ştiri în care Poate unii nici
apăreau polişişti. Tot la televizor am văzut nu mai trăiesc.
acum două săptămâni un film în care un Da eu zic că
om dispare în război şi toată lumea îl crede sigur mai
mort. Când colo, el ajunge cu un vapor în trăiesc, că altfel
America şi se face bogat. După mai mult n-aş mai putea
de douăzeci de ani, se întoarce în satul lui să vorbesc cu
şi îşi regăseşte familia. ele.
Da’ nimeni nu mai arată ca acum 20 de ani,
aşa că abia îi recunoaşte. Mi-a plăcut
filmul, dar să ştiţi că am fost puţin trist. Mă
gândeam că persoanele din poze, mai ales
din ălea alb-negru cu zimţi, sigur nu mai
arată aşa. Au îmbătrânit. Poate unii nici nu
mai trăiesc. Da eu zic că sigur mai trăiesc,
că altfel n-aş mai putea să vorbesc cu ele.
Să ştiţi că eu vorbesc în fiecare seară cu
oamenii din poze. Încet-încet m-am şi
împrietenit cu ei. Cu unii mai mult, cu alţii
mai puţin. Păi bineînţeles, că doar nu poţi
fi prieten la cataramă cu toată lumea. Ce,
voi sunteţi prieteni cu toată lumea? Vedeţi?
Pot să vă şi spun un secret: E o femeie cu
breton şi cu nasul lung, Emilia, pe care n-o
prea înghit. Dar ea nu ştie, că mă port
frumos cu ea. Şi mai e un bărbat cu barbă,
Octavian. Pe ăla îl suspectez că învârte Junimea
nişte afaceri dubioase, aşa că dau pagina studenţească
mai repede când ajung la poza lui. În 35
schmib, cel mai mult îi iubesc pe gemenii
în salopete pe care i-am găsit în primul
portofel. Unul e Paul şi celălalt Daniel.
Sunt tare cuminţi. Le-am luat şi ramă, că ei
stăteau pe noptieră, să fie mai aproape de
mine şi să-i văd mai des, şi am zis că aşa
poză drăguţă nu poate să stea să se umple
de praf sau doamne fereşte să vărs cafea pe
ea, aşa că merită o ramă.
 Teatrale
Şi mai e Bianca, o fată creaţă, care e studentă sau
cel puţin aşa cred eu. Ea e pe prima pagină din
album. Şi pe ea o iubesc, aproape la fel de mult
ca pe gemeni. Sunt copii tare buni şi vreau şi eu
să le dau nişte bani să-şi cumpere ceva ce le
place. Aşa fac mulţi de-aici de la azil. Când vin
nepoţii în vizită, le dau bani. Eu n-am la cine să
dau. Eu cumpăr revista cu răzuieşti şi câştigi,
unde poţi să câştigi o excursie în Grecia cu
autocarul pentru două persoane, la hotel de trei
stele. De şapte ani o cumpăr şi tot n-am reuşit să
câştig excursia. Deocamdată nici nu vreau s-o
câştig, că n-am cu cine să merg. Dacă mai trăia
domnul Popescu, îl luam pe el. Domnul Popescu
e câinele meu. M-au lăsat să-l ţin aici cu mine,
până când a murit de bătrâneţe acum doi ani. De
la azil nu vreau să merg cu nimeni, că toţi se
plâng că îi dor oasele sau că le ţiuie urechile sau
că au tensiunea mare, şi eu n-aş putea să stau o
săptămână în Grecia cu cineva care se vaită
mereu. Aşa că m-am gândit să-i caut pe copiii
ăştia din poze. Dacă o să câştig, o să iau pe unul
din ei cu mine. Sau îi trimit pe doi în locul meu,
da nu prea aş vrea asta pentru că şi eu vreau să
văd Grecia şi mă chinui de şapte ani să câştig. E
tare frumos în Grecia. Am decupat nişte poze cu
insula Creta din ziar şi le-am lipit în caietul
studenţesc în care sunt şi pozele. Ieri sau
alaltăieri, la alimentara asta de-aici am văzut că
aveau nişte plase pe care era o femeie care făcea
plajă şi sus scria G-R-E-E-C-E, adică Grecia. M-
am gândit că poate-o fi un semn şi o să câştig la
răzuieşti şi câştigi. În orice caz, până câştig, o să
încerc să dau de copiii ăştia. Sigur s-au făcut
Junimea mari. La început m-am gândit că aş putea să
studenţească
lipesc pe stâlpi nişte afişe cu pozele lor, să întreb
36 dacă i-a văzut cineva. Dar după aia m-am gândit
că poate nu e o idee aşa de bună, că dacă o să
vadă poza pe stâlp o să creadă că îi caută poliţia
şi o să se sperie. Aşa că l-am întrebat pe băiatul
ăla care mai vine să ne aducă ziare de locuri
unde pot să găsesc mulţi oameni tineri. A spus că
locurile unde sunt cei mai mulţi oameni tineri
sunt barurile. Aşa că o să mă duc în fiecare bar şi
o să întreb tinerii de acolo dacă nu cumva îi
cunosc pe copiii ăştia. Uite, o să vă dau şi vouă
nişte poze, poate îi cunoaşteţi sau poate i-aţi
văzut undeva. Tare frumoşi sunt, nu-i aşa? Cred
că dacă l-aş găsi măcar pe unul dintre ei, aş simţi
ceva ce nici nu se poate descrie. Aş simţi cam
cum simt oamenii care primesc medalii de la
preşedintele Americii şi îi aplaudă toată lumea.
Elevul :
Joia e cea mai nasoală zi. La şcoală avem şapte
ore, din care trei de mate. Eu urăsc mate. Mai
tare decât mate îl urăsc numa’ pe câinele ăla mic
a lu’ frate-miu care mi-a ros adidaşii Nike. Să
moară cinci găini. Aşa că joia trag chiulu’.
Absenţele mi le motivez în ora de geogra’, când
nu e atentă profa. De obicei, când chiulesc, merg
în baruri. Acuma să nu credeţi că mă duc în
baruri dinălea de fiţe unde e plin de papagali cu
gel în cap şi de pipiţe de-ălea cu tone de fond de
ten pe faţă şi cu unghii false. Nu, eu ies de obicei
în baruri mişto, adică în ălea în care ies toţi tipii
care se respectă. Cum ar fi Internet Cafe-urile.
Acolo e mişto că au calculatoare şi poţi să joci
tot felu’ de jocuri cum ar fi Starwars sau
Counter Strike şi să abureşti tipe pe mess în timp
ce bei bere. Şi poţi să şi fumezi, dacă vrei. Aşa
că, dacă mă căutaţi în vreo zi de joi, ştiţi unde
mă găsiţi.
Secretara:
Nu cred în zodii. Nu citesc niciodată horoscopul.
Nu mi-e frică nici de pisici negre sau de numărul
13. Da’ cred că joia îmi aduce ghinion. Într-o joi
m-au prins controlorii fără bilet în autobuz. Tot
într-o joi am alunecat şi mi-am rupt dresul. Era
chiar înainte de prima întâlnire cu un tip. Nu m-
am mai dus. Mi-era ruşine să apar în halu’ ăla.
Telenovela cu Prinţesa sălbatică s-a terminat tot
într-o joi. Şi asta nu e tot. În fiecare joi după-
amiaza vine maică-mea la mine în vizită. De
fiecare dată, încearcă să-mi bage pe gât nu ştiu
ce creme antirid pe bază de alge de la firma aia
unde e reprezentant. Da’ cea mai groaznică joi
din viaţa mea a fost ziua când l-am cunoscut pe
EL.

PRELEGERE DESPRE FRACTURISM
„Nu este greu să înjuri, nu este greu să te comporţi ca un animal”
Sacrificându-şi individualitatea
intrinsecă, oamenii încearcă
întotdeauna să-şi justifice acţiunile prin
intermediul celor din jurul lor. Un
exemplu edificator este imaginea
arhetipală a dictatorului, a despotului.
Acesta se înconjoară întotdeauna de
oameni care gândesc ca el, aliaţi,
construindu-şi un întreg aparat
propagandistic care să îi justifice
acţiunile. Aparenta exteriorizare pură
care caracterizeză acest aparat nu este
decât o iluzie. Oamenii au nevoie
astăzi de aprobarea celorlalţi, şi-au
pervertit individualitatea de-a lungul
timpului. Progresul a adus cu sine o
alienare şi o uniformizare teribile, care
distrug valorile şi încurajează spiritul
grupului creat artificial. Alăturarea
oamenilor s-a transformat dintr-un
fenomen firesc, o consecinţă a
dorinţelor sau a impulsurilor, într-o
activitate orchestrată, o forţare ce are o
singură consecinţă firească: alienarea.
Într-o mare de imitatori, fiinţa se simte
din ce în ce mai stingheră. Avem
indivizi care trăiesc pentru ceilalţi,
pentru corpul comun denumit pompos
"societate"!
Tinerii încearcă să îşi facă loc
în lumea adulţilor. O problemă
esenţială a fiecărei perioade istorice.
Cronologia nu face decât să scoată în
evidenţă ciclicitatea inerentă istoriei.
Conflictul dintre generaţii a existat în
trecut, există în prezent şi mai mult ca
sigur va exista şi în viitor. Tocmai de
aceea, tinerii, pentru a se integra mai
uşor (asta după părerea lor) în
Curente
Petre FLUERAŞU
societate, adoptă modelul organizatoric
al acesteia. Toate "generaţiile" pe care
le observăm acum cristalizate, formate,
sunt consecinţa unei astfel de
mentalităţi create artificial. Grupul X,
Grupul Y, iată exemple de apropiere
forţată. Pe plan ideatic în general, şi pe
plan literar în special, a compara două
opere este aproape imposibil. Nu există
limite clare, nu există delimitări exacte,
totul ţine de interpretare, în fond, de Progresul a
subiectivitatea absolutizată. Însăşi adus cu sine o
sistemul nostru elementar este definit a alienare şi o
priori de subiectivitate. Nu putem uniformizare teribile,
evada din cadrul fiinţării noastre pentru care distrug valorile
a putea afirma că suntem perfect şi încurajează spiritul
obiectivi. Şi, din păcate, obiectivitatea grupului creat
nu poate fi înţeleasă decât la modul artificial.
absolut. Altfel, nu este decât o idee
eronată... Fracturismul este
Fracturismul este un curent un curent creat de
creat de tinerii autori, dornici să tinerii autori, dornici
pătrundă în "lumea celor mari", în să pătrundă în "lumea
lumea celor recunoscuţi. Şi pentru că celor mari", în lumea
acest lucru se dovedeşte de multe ori celor recunoscuţi.
foarte dificil, sau, mai degrabă, cere
timp, are un ritm al său, firesc, lent,
tinerii au hotărât să creeze un univers Junimea
alternativ, o variantă. Şi astfel a luat studenţească
naştere fracturismul (şi alte curente 37
literare asemănătoare, pe parcursul
istoriei). Opunându-se curentelor
clasice, fracturismul încearcă să aducă
arta cu "picioarele pe pământ". Pe
scurt, deviza fracturismului (în
viziunea lui Ionuţ Chiva - "Manifestul
fracturist" - partea a III-a,
"Fracturismul în proză"), este,
"Trăieşte aşa cum scrii!"
 Curente
Cărţile noi Încercând să transpună viaţa în
şochează prin cuvinte, aceşti creatori uită însă că arta
prezentarea acestei este tocmai o evadare din banal.
părţi ludice, prin Suntem înconjuraţi de banal, de ludic,
prezentarea de mundan. Prin artă (care este
banalului, fără ca în produsul cel mai rafinat al raţiunii
spatele acestuia să umane, sau, după cum spune Lucian
existe ceva. Blaga, singurul lucru care ne
individualizează, mai presus de
Să nu creăm animale), omul încearcă să transceadă
în bătaie de joc, acest mundan, să se individualizeze pe
pentru că până la sine în metafizic, în sacru. Dialectica
urmă nu ne obligă sacru-profan (fără ca în acest caz
nimeni să creăm. termenii să aibă conotaţia religioasă)
Există metode de este un punct central a filosofării fiinţei
destresare mult mai umane.
bune decât înşirarea Ideea evidentă în cazul noilor
problemelor pe generaţii este încercarea de a şoca. Sub
hârtia mută... paravanul pretinsei referiri la realitate,
la viaţa adevărată, tinerii creatori
prezintă o lume ce nu are prea multe
legături cu realitatea unor oameni
înţelepţi. Desigur, veţi spune că viaţa
nu înseamnă numai plăcere, numai
fericire, numai realizări. Dar în niciun
caz ea nu înseamnă numai suferinţă,
numai tristeţe, numai eşecuri. Există
un echilibru, care însă, printr-o
reducere banală, este evident că nu se
poate întîlni în cazul fiecărui individ.
Este în fond o lege a naturii, legea
evoluţiei. Cel mai puternic
supravieţuieşte, cel mai slab piere, iar
Junimea între aceste două extreme apare
studenţească echilibrul. Yin trece în yang şi yang
38 trece în yin. Cei mai puternici nu
trebuie să se simtă vinovaţi pentru
existenţa celor mai slabi, pentru că
însăşi puterea este întemeiată pe
contrast. Nu poate exista alb în absenţa
negrului, la fel cum nu poate exista
forţă în absenţa slăbiciunii...
Un om înţelept învaţă să
accepte şi albul şi negrul, în diferitele
proporţii în care acestea apar. A te
focaliza numai asupra părţii negative
înseamnă a rupe cu bună ştiinţă o mare
bucată din existenţă. Pentru că misterul
vieţii este tocmai succesiunea aceasta
dintre bine şi rău, dintre fericire şi
dezastru. După fiecare pantă
ascendentă urmează o prăpastie, şi tot
aşa...
Cărţile noi şochează prin
prezentarea acestei părţi ludice, prin
prezentarea banalului, fără ca în
spatele acestuia să existe ceva. Aici,
exponenţii fracturismului s-au inspirat
din marii scriitori ai lumii, fără să
înţeleagă cu adevărat că în spatele
faptelor de multe ori banale, se ascund
principii şi idei, o adevărată colecţie
ideatică, ce nu este în niciun caz la
îndemâna unui cititor superficial.
Fracturismul preia doar faţada, uitând
să se concentreze şi asupra
conţinutului. Este cred descris cel mai
bine de expresia "formă fără fond",
introdusă de Titu Maiorescu. Iar un
astfel de act al creaţiei este din păcate,
în esenţă, peren.
Citind cărţile momentului
actual, stabilind un raport antitetic între
ele şi cărţile care se scriau în trecut,
observăm cu durere că astăzi nu se mai
scrie "serios". Societatea de consum,
plictiseala perpetuă, lipsa de
perspective, iată câteva dintre motivele
care transformă arta într-o "meserie",
într-o "deszăpezire culturală". Nu scrii
din suferinţă, scrii pentru că vrei să
creezi, vrei să laşi ceva în urma ta.
Omul care nu doreşte să aibă un impact
asupra lumii din jurul său nu este om
cu adevărat. "Trăieşte clipa" înseamnă
renunţarea automată la raţiune,
singurul element care ne poate cu
adevărat ridica deasupra celorlalte
animale...

Limbajul vulgar, imaginile
şocante exagerate voit, iată câteva dintre
excesele acestui curent. Fireşte că poţi
aborda subiecte din orice arie. Însă nu
trebuie să le abordezi ad literam, banal,
plat. Vulgaritatea este la îndemâna oricui.
Tocmai capacitatea de a exprima această
"vulgaritate" într-un mod artistic
reprezintă talentul. Nu aruncând cuvinte
vulgare vei reuşi să îl faci pe cititor să
lectureze în continuare. Nu trebuie să
scriem pentru un public cu nivel minimal
de inteligenţă, trebuie să scriem pentru
acei oameni care sunt capabili să
intuiască ideile şi să meargă singuri mai
departe. Tot ceea ce înseamnă creaţie
înseamnă automat raţiune. Prin toate
aceste cuvinte şi gesturi, se încearcă
aducerea creaţiei în animalic. Din păcate
(pentru că, privind din punct de vedere
universal, efectele acestei "raţiuni" sunt
devastatoare pentru mediu şi, implicit, şi
pentru noi) raţiunea omului nu va putea să
fie niciodată subminată. Nu ai cum să nu
gândeşti. Calitatea acestor gânduri nu are
însă nicio legătură cu fiinţarea ab initio a
gândurilor...
Nu este greu să înjuri, nu este greu
să te comporţi ca un animal. Mai greu
este să dai sens acestor acţiuni, să înţelegi
aceste impulsuri. O artă care glorifică
banalul nu are nicio şansă de progres. Nu
va rămâne nimic în urmă, tocmai pentru
că acea artă nu aduce nimic nou. A nu se
înţelege greşit, când spun ceva nou, nu
mă refer strict la idei. Poţi să vorbeşti
despre cea mai mare tragedie ca un biet
ţăran cu patru clase, sau ca un intelectual
rasat. Ambele perspective au
autenticitate... Depinde numai de noi pe
care vrem să ne-o arogăm. Este uşor să
folosim vulgarul inutil, acesta este la
îndemâna oricui. Dacă însă am analiza un
pic, am observa că nici în acele cazuri el
nu este firesc. Nu înjuri singur, nu resimţi
în fiecare moment toate acele senzaţii de
spleen atât elogiate. De ce să descriem
Curente
doar perioada grea din viaţa unui om,
când aceasta este un moment trecător, o Limbajul
clipă. Nu ar fi mai bună, mai coerentă, vulgar, imaginile
mai veridică, o perspectivă lucidă asupra şocante exagerate
întregului ideatic care este fiinţarea voit, iată câteva
noastră...? dintre excesele
Cei care se bat cu pumnul în piept acestui curent.
alegându-şi ca subiect banalul trecător,
trebuie să înţeleagă că este foarte probabil Ideea
ca şi creaţiile lor să devină odată cu evidentă în cazul
timpul trecător, la fel de banale! Să nu noilor generaţii este
creăm în bătaie de joc, pentru că până la încercarea de a
urmă nu ne obligă nimeni să creăm. şoca. Sub paravanul
Există metode de destresare mult mai pretinsei referiri la
bune decât înşirarea problemelor pe hârtia realitate, la viaţa
mută... Aşadar, să nu trăim cum scriem, adevărată, tinerii
nici măcar să nu scriem cum trăim. creatori prezintă o
Lumea artei este una a fantasticului, a lume ce nu are prea
ideilor... Iar viaţa nu are nici cea mai mică multe legături cu
legătură cu ideea... Sau, în limbaj popular, realitatea unor
"una zici şi alta faci!"... Să acceptăm oameni înţelepţi
asta...
Curentele nu îşi au rostul... Noi
suntem fiinţe individuale şi trebuie ca
prin actele noastre să ne afirmăm această
individualitate. Nu cred că cineva vrea să
fie ţinut minte ca o parte a... Cred că toţi
vrem să fim ţinuţi minte ca Cineva!
Atunci, să învăţăm să ne asumăm propria
fiinţare, să învăţăm să ne asumăm
consecinţele acţiunilor noastre! Puterea
este în noi, pentru că fiecare dintre noi
este într-un fel sau altul viitorul... Viitorul
este al celor ce vor să facă ceva serios,
Junimea
viitorul este al celor ce vor să schimbe studenţească
lumea! 39
 Epice
Iulian ROMAN
CUM AM OMORÂT-O PE EA
Singurul mod de a scăpa de o dorinţă care nu are şanse de a se împlini e să
ucizi ceea ce-ţi doreşti.
Aş vrea să fiu Ahile. Să mânuiesc
sabia cu rapiditatea cu care o face el şi să
pot ucide oameni cu o singură lovitură,
puternică şi precisă. Câteodată, rămân până
la ore târzii în subsolul blocului şi mă joc
de-a Ahile; aşezat în semiobscuritate, cu
vârful de suliţă – pe care l-am furat de la
Vara, muzeu – în mână, privesc atent în jurul
creierul tău obligă meu, ca şi cum aş fi încolţit de adversari,
muşchii să se iar eu îi studiez, încercând să-mi dau
relaxeze, pentru a seama, după chipurile lor, de mişcările pe
păstra care le vor face. Aceasta este doar
temperatura pregătirea pentru a intra în transă şi când
corpului cât mai simt că e momentul să atac, închid ochii.
jos şi eşti mult De acum sunt Ahile, cel ce se aruncă
mai tentat să te vijelios asupra duşmanilor săi, omorându-i
fereşti de căldură, pe fiecare cu câte o singură lovitură. În
din această cauză imaginaţia mea, sabia flutură perfect şi lin
vara eşti mai prin aer, dar, de fapt, tot ce fac e să-mi
leneş. mişc braţul în care ţin vârful de lance în
toate direcţiile, ca un începător la scrimă,
fără o tehnică anume. Revin la realitate, în
semiobscuritatea subsolului, atunci când,
din cauza avânturilor mele caraghioase, mă
lovesc de un perete sau îmi scap arma din
mână, după ce a fost prinsă între nişte tevi
de apă.
Junimea
studenţească
Îmi place frigul. Vara, creierul tău
40 obligă muşchii să se relaxeze, pentru a
păstra temperatura corpului cât mai jos şi
eşti mult mai tentat să te fereşti de căldură,
din această cauză vara eşti mai leneş. Acest
lucru nu se întâmplă pe timp de iarnă; când
corpul uman simte frigul, creierul produce
contracţia muşchilor, ceea ce generează
căldură. Frigul te menţine activ.
Noaptea. Atunci toate simţurile
mele sunt declanşate şi puse să lucreze
împreună, ceea ce mă ajută să capăt o
siguranţă rar întâlnită la oameni. Multora le
este frică noaptea; probabil din cauza
faptului că omul, pentru a compensa
incertitudinea cu care noaptea îi învăluieşte
mintea, se foloseşte de spiritul de
conversare care activează imaginaţia şi
când traversezi întunericul unei străzi, eşti
mai conştient de propria ta slăbiciune, de
condiţia ta de muritor. Eu mi-am acceptat
nimicnicia; acum sau mai târziu, care e
diferenţa?
Am mari speranţe în legătură cu
această noapte, deoarece peste câteva ore
pot să mă eliberez de chinuri ce au durat
şase ani, iar ceea ce face mai rău simpla lor
existenţă în mintea şi sufletul meu e că
toate au legătură cu dragostea. Dar acest
simplu gând, că sunt şanse să alung în
această seară acele chinuri, îmi readuce la
viaţă suferinţa, iar emoţiile mă copleşesc.
Pentru a nu cădea din picioare, mă opresc
din mers, în faţa statuii lui Roman I Muşat
şi mă aşez pe o bancă. Încep să mă gândesc
la adolescenţa mea, mai ales la primele zile
din clasa a unsprezecea, pe când aveam 17
ani şi am întâlnit-o prima oară pe Ea. Îmi
spun că ar fi trebuit să plec mai devreme de
acasă, astfel nu aş fi întâlnit-o niciodată pe
Ea sau să fi privit în altă parte, atunci nu i-
aş fi observat zâmbetul când a trecut pe
lângă mine. Ah! Nu aş fi devenit obsedat
dacă nu ar fi fost acel zâmbet, în mintea Ea
ar fi rămas doar o fată frumoasă, atât, nu o
fată frumoasă care eu credeam că s-ar
putea să mă placă. Dar deja nu mai
contează aceste triste şi amare amintiri, am
ales, va fi Ea.

Ea e la Tosca, o văd prin geamul
cofetăriei, de la etajul unui bloc de pe
fosta stradă Rahovei. Stă la masă cu nişte
prieteni şi râde cu ei, neştiind destinul pe
care i l-am pregătit. Cofetăria e plină; mai
sunt câteva zile până la Crăciun, în
cofetărie sunt mulţi studenţi care au venit
să-şi petreacă sărbătorile de iarnă acasă.
Nu ştiu dacă doar bănuiesc sau chiar aud,
până în partea cealaltă a străzii,
zgomotele ceştilor lăsate în farfurioare
sau loviturile cu sticla de bere în masă,
urmate de hohote de râs a studenţilor.
Bulevardul Roman Muşat e pustiu, la
această oră, toţi oamenii sunt undeva la
căldură, doar eu aştept în frig clipa
eliberării mele de trecut şi începutul unei
noi vieţi. Ea stă lângă geam, nu mai are
pe ea haina de iarna cu care am văzut-o
îmbrăcată în timp ce o urmăream, poartă
acum doar o bluză de culoare verde
închis. Mă simt foarte aproape de ea,
deoarece, deşi o privesc de pe cealaltă
parte a străzii, îi observ gesturile când
vorbeşte, îi disting felul în care îşi ţine
ţigara în mână atunci când fumează, îi
desluşesc zâmbetul şi îi văd umerii goi,
albi, mici, atunci când îşi dă la o parte
părul şaten, lung – mai lung decât îl avea
în adolescenţă –, cu vârfurile tunse drept.
Mă întreb dacă am eu o privire de vultur
sau am observat-o de atâtea ori atât de
intens încât gesturile ei mi-au intrat în
memorie şi acum nu îmi este deloc greu
să le recunosc. La un moment dat, poate a
simţit privirea mea intensă, îndreptată
asupra sa, căci şi-a întors capul spre mine
şi m-a privit, lucru pe care înainte îl făcea
foarte rar. Eu am rămas cu ochii în acelaşi
loc, iar Ea s-a întors, cu mâna dreaptă şi-a
stins ţigara, rotind-o uşor în scrumieră,
apoi expiră fumul de ţigară, zâmbind la
ceva ce i-a spus băiatul de la masă, aşezat
în faţa ei, iar cu mâna stângă şi-a dat părul
pe spate, dezgolindu-şi puţin umărul
stâng.
Epice
Am aşteptat în maşină până ce Ea
a ieşit din scara blocului, apoi am început
să o urmăresc până ce am găsit un loc ce Bulevardul
mi s-a părut bun pentru a servi drept altar Roman Muşat e
jerfei pe care vreau să o aduc noii mele pustiu, la această
vieţi; o curte a unei grădiniţe, cu câţiva oră, toţi oamenii
copaci groşi pe lângă trotuar, după care sunt undeva la
mă pot ascunde uşor şi un gard mic, de căldură, doar eu
beton, la stradă. Mi-am lăsat maşina în aştept în frig clipa
faţa grădiniţii şi mi-am continuat pe jos eliberării mele de
urmărirea. trecut şi începutul
unei noi vieţi.
Nu ştiu cât am aşteptat afară, în
frig, ca Ea să iasă din cofetărie, să se
despartă de prietenii ei şi să se îndrepte
spre casă, dar ştiu că atunci când am Ajung pe
văzut-o păşind pe drumul pe care am strada unde a
urmărit-o până la cofetărie, toate simţurile început totul,
mele s-au trezit la viaţă aşa cum nu s-a unde au început
mai întâmplat niciodată. Nu mai simţeam întâlnirile noastre
frigul, ci doar adrenalina care îmi curgea ce durau numai
prin sânge. Am pornit într-o alergătură câteva secunde,
pentru a ocoli nişte blocuri şi să ajung la cât ne lua să ne
timp ca Ea să nu mă observe când mă apropiem, să fim
ascund după copaci. Ajung pe strada unde unul lângă celălalt
a început totul, unde au început întâlnirile şi apoi să ne
noastre ce durau numai câteva secunde, îndepărtăm, fără
cât ne lua să ne apropiem, să fim unul ca niciunul dintre
lângă celălalt şi apoi să ne îndepărtăm, noi să întoarcă
fără ca niciunul dintre noi să întoarcă capul.
capul. Dar în această seară totul va fi
uitat, amintirea acelor întâlniri va
dispărea, la fel şi cea a analizelor – ”De
ce nu mă priveşte?”, ”De ce are capul
îndreptat spre mine, dar priveşte la ce e în Junimea
jurul meu?”. Încep să mă strecor printre studenţească
blocuri, ajungând în locuri unde Ea avea 41
obiceiul să se oprească ca să fumeze o
ţigară, după ce termina orele – mai
folosea această scurtătură şi ca să evite
întâlnirea cu mine. Mă pregătesc să sar un
gard din faţa mea; când ajung în vârful
lui, mă opresc pentru o secundă, fiind
rămas cu un picior în afara gardului şi cu
celălalt în interior.
 Epice
Nu pot să scăp de sentimentul unei acţiuni
Poate din
supranaturale şi mă întreb dacă peisajul
această cauză un
criminal se acesta tipic – o casă veche, cu o grădină şi
nişte copaci groşi a căror trunchiuri negre
întoarce
întotdeuna la se disting perfect pe albul zăpezii peste
care se răsfrânge lumina galbenă a
locul faptului,
pentru că se stâlpilor de pe marginea şoselei – poate fi
locul unde se va înfăptui această acţiune.
îndrăgosteşte de
Ș i deodată, tot acest loc capătă pentru
mine un farmec neasemuit, tocmai pentru
că este atât de tipic şi lipsit de farmec
pentru ceilalţi, dar pentru mine, în scurt
timp, va fi locul care îmi va schimba
viaţa. Poate din această cauză un criminal
se întoarce întotdeuna la locul faptului,
pentru că se îndrăgosteşte de acel loc.
Ajung în curtea grădiniţei şi mă grăbesc
să mă ascund după un copac gros, de
lângă trotuar, timp în care Ea face la
În filmul dreapta, pe strada unde mi-am lăsat
Cat on a Hot Tin maşina. Aştept.
Roof, personajul
interpretat de Paul Azi zăpada a fost curăţată de pe
Newman, trotuare, aşa că o pot auzi pe Ea cum se
povesteşte că bea apropie cu mersul ei uşor; o dau de gol
până ce un clic se tocurile de la cizmele verzi pe care le
produce în capul poartă. În filmul Cat on a Hot Tin Roof,
lui, atunci totul se personajul interpretat de Paul Newman,
linişteşte. povesteşte că bea până ce un clic se
produce în capul lui, atunci totul se
linişteşte. Atunci când aşteptam un clic s-
a produs şi în capul meu, tot ce auzeam
era doar sunetul tocurilor Ei, boc-boc-
boc. Cu cât se apropia mai mult, cu atât
Junimea eu mă ghemuiam mai mult, astfel
studenţească deveneam mai greu de observat, însă, mai
42 ales, mă pregăteam pentru un salt asupa
Ei, exact cum face o felină în savana
africană; după ce s-a apropiat destul de
pradă, cu corpul lăsat puţin în jos, se mai
ghemuieşte puţin, apoi se lansează spre
pradă, cu un avânt ucigător.
Când Ea a ajuns în dreptul meu,
am simţit, din nou, în corp cum este
dezlănţuit un nou val de adrenalină. M-
am angajat şi eu într-un salt ca cel al unei
feline. Am pus un picior pe gardul mic de
beton, iar cu mână dreaptă, pe la spate,
am apucat-o pe Ea; mi-am băgat mână pe
sub braţul ei şi i-am acoperit gura. M-am
mişcat atât de repede încât nu şi-a dat
seama de pericol, astfel că nu a avut timp
să reacţioneze şi să-şi strângă corpul,
oprindu-mă să-mi strecor braţul. Cu o
singură sforţare am ridicat-o peste gărduţ
şi în dosul copacului, i-am împuns, cu
vârful de lance, carotida. Apoi am lăsat-o
să cadă jos, în zăpadă, sub moleşeala dată
de gândul că a primit o lovitură fatală. M-
am aplecat să-i scot arma înfiptă în gâtul
ei, iar sângele a început să curgă şiroaie
din rană. Atunci am observat felul în care
Ea se uita la mine; avea părul – „Ah!
Părul ei minunat.” – răvăşit în şuvite pe
fondul alb al zăpezii şi sprâncele cu
vârfurile puţin arcuite în jos, într-o
încruntare uşoară, iar chipul ei trăda doar
o singură întrebare: De ce? Ah! Recunosc
privirea, era aceeaşi privire cu care mi-a
replicat aceleaşi cuvinte când am întrebat-
o cum o cheamă; asta se întâmplase în
clasa a douăsprezecea, când mi-am făcut
curaj să o opresc pe stradă şi să vorbesc
pentru prima oară cu Ea, dar a fost şi
ultima oară. Obrajii i s-au făcut albi,
parcă goliţi de sânge, doar buzele ei au
căpătat culoarea unui roşu aprins şi nici
când mie nu mi s-a părut mai frumoasă;
mi se părea că adolescenta după care
tânjeam s-a transformat în femeie chiar în
faţa ochilor mei. Dar această frumuseţe
nu a durat mult, doar o secundă, căci pe
chipul ei au început să se amestece culori
ale morţii.

A FOST SAU N-A FOST?
Un eu feminin plasat într-un astăzi
permanent şi două voci masculine, Malina şi
Ivan, între care se interpune şi o a treia, aceea a
unui tată simbolic. Spaţiul-capsulă, locuinţa de pe
Ungargasse 6, este dilatat şi capătă prin urmare
dimensiuni cosmice. Orice noţiune temporală este
abolită. Personajele devin prizonierele unui
prezent continuu, căruia nu i se pot sustrage, dar
care păstrează in nuce reminiscenţe ale unor lumi
ancestrale. Peste toate se ridică în final un semn
de întrebare – a fost sau nu a fost crimă?
E drept ca în urma acestui scurt excurs
prin Malina s-ar putea trasa deja un traiect
imaginar al desfăşurării narative: avem triunghi
amoros, obscuritate şi crimă. Aparent, formula
ideală pentru un roman de luat în vacanţă, cu
condiţia să adoptăm poziţia unor cititori care
pândesc evenimenţialul, chiar şi acolo unde el nu
există. O lectură facilă nu doar că ar ocoli
substratul romanului, dar ar transforma însuşi
actul receptării textului într-o activitate superfluă,
pentru că nu ar da naştere decât unui şir de
întrebări naive (Au personajele o existenţă reală?
Cine este supranumitul tată ? A fost crimă sau
sinucidere?).
Încă de la bun început trebuie acceptat
pactul cu lumea ficţională. Primul contact cu
aceasta stă sub semnul unei convenţii cu caracter
aparent explicativ pe care o propune chiar
autoarea – o listă în care figurează principalii
actanţi din Malina. Determinatele biografice,
raportarea la dimensiunile temporală şi spaţială
din această primă parte creează impresia de
control asupra textului, situaţie care va fi, însă,
imediat răsturnată de pătrunderea bruscă într-o
lume guvernată de astăzi, în care totul se
relativizează. Contururile obiectelor devin
neclare, echivocul din exprimarea personajelor
apare din ce în ce mai pregnant, drept urmare
situaţiile în sine ajung să stea sub semnul
ambiguităţii. Efectul este sporit de evenimentele
Sub lupa Junimii
Mihaela MIHU
care se precipită în ultima parte a romanului,
culminând cu dispariţia eului feminin în condiţii
incerte.
Axele temporală şi spaţială care ar fi
putut trasa coordonatele unui anumit cadru
social sunt substituite prin linii vagi ce se
întrepătrund contrazicând orice principiu
raţional, ca într-un coşmar suprarealist. În aceste
condiţii chiar şi contururile personajelor se
estompează, reducându-se la esenţă. Malina Romanul Malina:
întruchipează partea raţională, dominată de formula ideală
conştiinţa lucidă, în vreme ce Ivan se situează la pentru un roman
polul opus, ca adept al perceţiei subiective a de luat în vacanţă,
existenţei din prisma senzaţiilor şi a dimensiunii cu condiţia să
afective. Eul feminin se găseşte undeva la mijloc; adoptăm poziţia
îl alege pe Ivan, pentru care nutreşte o pasiune unor cititori care
devoratoare, dar în acelaşi timp nu poate renunţa pândesc
nici la Malina, în care se regăseşte la nivel evenimenţialul,
spiritual. Toată această schemă s-ar concretiza - chiar şi acolo
într-o cheie de lectură care ar urmări
unde el nu există
evenimenţialul- sub forma clasicului triunghi
amoros. În Malina, însă, existenţa concretă a
celor două personaje masculine trebuie privită cu
circumspecţie, atâta vreme cât autoarea oferă în
final o altă perspectivă asupra relaţiei dintre cei
trei. În acestă cheie de lectură, Ivan şi Malina ar
coexista, complementar şi totodată divergent, în
aceeaşi entitate umană, fiind de fapt proiecţii ale
eului feminin.
Lectura devine cu adevărat captivantă pe
parcurs, o dată cu pătrunderea în universul
ficţional şi cu asumarea rolului de cititor activ în Junimea
procesul receptării textului. În acel moment se studenţească
poate revela o lume halucinantă, care oferă 43
multiple posibilităţi de explorare. Principalul
argument rămâne, însă, acela al autenticităţii
romanului, al cărui motiv central - motivul
dublului - e statornicit sub forma conştiinţei
scindate în fiecare dintre noi.
Ingeborg Bachmann, Malina, Humanitas, 2007
 INTEREFERENŢE
Format în 1974 de un grup
Cenaclul - Spectacol de studenţi cu reale calităţi
artistice, Cenaclul Moldavia a fost
MOLDAVIA şansa de afirmare a unor nume care
demult sunt personalitaţi artistice
pe scenele din ţară şi din
străinătate.
Dacă ar fi să amintim doar
„Divertis”, „Ne-am ars armonia”,
„Fără cârmaci” -la umor- sau
„Flacăra folk 73”, „Opinia folk”,
„Estudiantina”, “Nu Acum”, „Măr
verde”-la folk - şi tot nu am putea
cuprinde numărul mare de membri
ai cenaclului care au contribuit din
plin la marea mişcare artistică studenţescă şi uneori marea
mişcare socială din România.
Aşadar, Moldavia a fost, este şi va fi o şansă pentru toţi
tinerii, un loc unde poţi fi cu adevărat TU.

C l ub ul U ne s c o -Q u a s a r Ia ş i ( Q I)
funcţionează în cadrul Casei de Cultura a Cenaclul SF
Studenţilor Iaşi. Din 2002 este şi partener al
Muzeului Literaturii Române din Iaşi în
organizarea unor acţiuni din domeniul UNESCO - Quasar
„Literaturilor imaginarului”.
Clubul a fost înfiinţat în anul 1979 de către
un „club de inţiativă” (fani deveniţi ai literaturii lui
Gerard Klein - Seniorii războiului) compus din:
George Ceauşu, Dragoş Jaluba, Dan şi Lucian
Merişca, George Pânzaru, Sorin Simion, Dan
Petrescu şi alţii. Aria tematică este aceea a unui
club orientat spre diverse forme de exprimare
artistică şi
Junimea ştiinţifică.
studenţească Sâmburele activităţii
44 îl forma literatura
SF (beletristică,
critică şi eseistică de
specialitate), cu Diversele forme de exprimare artistică în
deschiderile perimetrul specificat nu au fost ocolite: muzică
necesare spre genul electronică, grafică, pictură, colaj, fotografie,
conex, reprezentat teatru, modern dance etc. Sunt de asemenea bine
în special de primite la şedinţele clubului teoriile „ştiinţifice dar
literatura fantastică fantastice, deocamdată” intersectând ştiinţele de
şi de avangardă. frontieră şi „Cazurile neelucidate încă”.