3 CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

3.1. Noţiune

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele

indispensabile pentru încheierea unui asemenea act.
Potrivit Codului civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei
convenţii sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
3. un obiect determinat;
4. o cauză licită.
Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile
enumerate sunt obligatorii pentru orice act juridic, indiferent dacă este
unilateral, bilateral sau multilateral.
Condiţiilor de fond prevăzute de Codul civil şi obligatorii la
încheierea orcărui act juridic li se adaugă şi o condiţie de formă, obligatorie
numai în cazul actelor juridice solemne; neîndeplinirea acesteia duce la
nulitatea absolută a actelor juridice civile respective.
În terminologia juridică, noţiunea de “condiţie“ este susceptibilă de
mai multe înţelesuri. Aşa cum deja am văzut, ea desemnează:
• o modalitate a actului juridic civil;
• o clauză a actului juridic civil;
• un element obligatoriu al actului juridic.
Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate după următoarele
criterii:
1. Din punctul de vedere al aspectului la care se referă, condiţiile
actului juridic civil pot fi de fond (când privesc conţinutul actului juridic
civil) şi de formă (când se referă la modalitatea de exteriorizare a voinţei).
2. În funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, există
condiţii esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi condiţii neesenţiale
(numite şi întâmplătoare, care pot lipsi fără ca, prin aceasta, să fie afectată
valabilitatea actului juridic).
3. În funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în vedere,
există condiţii generale (care privesc toate actele juridice) şi condiţii
speciale (care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice civile –
de exemplu, actele solemne).

3.2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este acea condiţie de

fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice
civile.

Aşadar, pentru a încheia în mod valabil acte juridice, o persoană

trebuie să dispună de capacitate de exerciţiu, noţiune pe care am analizat-o
când ne-am ocupat de părţile raportului juridic civil.
Regula este capacitatea de a încheia actul juridic civil,
incapacitatea fiind excepţia. Într-adevăr, potrivit Codului civil,” Poate
contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege” şi, prin
excepţie: ”Necapabili de a contracta sunt: 1. minorii ; 2. interzişii;….4. în
genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte” (textul
punctului 3 care prevedea incapacitatea femeii măritate a fost abrogat în
1932).

De obsevat că incapacitatea unei persoane de a încheia anumite
acte juridice (spre exemplu, incapacitatea soţilor de a încheia între
ei contracte de vânzare – cumpărare) nu trebuie confundată cu
inalienabilitatea unui bun (spre exemplu, inalienabilitatea bunurilor
aflate în domeniul public al statului), deoarece incapacitatea
priveşte persoana, subiectul de drept, în timp ce inalienabilitatea
priveşte bunul.
În exemplele date, atât vânzarea între soţi cât şi vânzarea de bunuri
ale domeniului public sunt acte juridice nule absolut, dar temeiul nulităţii
este diferit: inalienabilitatea unui bun vizează imposibilitatea de înstrăinare
chiar de către persoane perfect capabile de a contracta; dimpotrivă,
incapacitatea vizează imposibilitatea încheierii de acte juridice chiar cu
privire la bunuri altminteri alienabile.
În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a
încheia acte juridice civile are un specific: este subordonat principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

3.3. Consimţământul

3.3.1 Consimţământul şi voinţa juridică

Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi generală a

actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic
civil manifestată în exterior.
Alături de cauza actului juridic, consimţământul formează voinţa
juridică a persoanei. Codul nostru civil consacră două principii care
cârmuiesc voinţa juridică, şi anume:

I. Principiul libertăţii actelor juridice civile (al autonomiei de

voinţă)

Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere să

încheie sau nu convenţii şi să facă sau nu acte unilaterale, în condiţiile
respectării legii, ordinii publice şi a bunelor moravuri. Mai mult, părţile
sunt libere să stabilească conţinutul actului juridic civil aşa cum consideră
de cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice sau
să pună capat actului civil pe care l-au incheiat.
Libertatea de voinţă a părţilor nu este absolută. Ea este îngrădită de
normele imperative civile (de la care nu se poate deroga), ordinea publică
(principiile şi normele juridice ce reglementează ordinea economică,
socială şi politică din statul de drept) sau de bunele moravuri.
Într-adevăr, legea intervine, uneori, pentru a limita libertatea de
voinţă a părţilor, deoarece simplul consimţământ al părţilor nu garantează
întotdeauna deplina libertate contractuală. Astfel, dacă una dintre părţi are
o nevoie stringentă de a încheia actul respectiv, dacă nu are posibilitatea de
a procura prestaţia din altă parte etc., interzicerea prin lege a unor clauze
(cum sunt, de exemplu, clauzele abuzive, interzise prin legislaţia de
protecţie a consumatorului) are darul de a asigura deplina egalitate juridică
a părţilor, principiu al întregului drept civil.

II. Principiul voinţei reale (interne)

Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi

elementul social (exteriorizarea voinţei interne). Atunci când între cele
două elemente există concordanţă, nu se pune problema determinării
principiului aplicabil, deoarece subiectul de drept a reuşit să-şi
exteriorizeze (adică să facă cunoscută celorlalţi) însăşi intenţia sa juridică.
Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu voinţă reală, căreia dintre
acestea două urmează a i se da prioritate?

Spre exemplu, dacă o persoană intenţionează să închirieze un
bun, dar se exprimă în sensul încheierii unui contract de leasing,
ce contract se va considera că a încheiat?
Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu
privire la raportul dintre voinţa reală, internă şi voinţa exteriorizată,
declarată. În acest domeniu, în literatura juridică de specialitate s-au
conturat două concepţii:
- concepţia subiectivă, care dă prioritate voinţei interne, reale.
Aceasta este concepţia îmbrăţişată de Codul civil francez şi, ulterior, de
Codul nostru civil, şi materializată prin numeroase texte ale acestuia. Spre
exemplu, “interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor
şi nu după sensul literal al termenilor” (art. 977). Aceasta înseamnă că, în
exemplul luat, chiar dacă înscrisul redactat de părţi este intitulat “contract
de leasing”, dacă se poate dovedi existenţa unei alte intenţii a părţilor,
această din urmă intenţie va fi luată în considerare;
- concepţia obiectivă, care dă prioritate voinţei externe, declarate.
Aceasta este îmbrăţişată de Codul civil german care, în caz de
neconformitate între intenţia părţii şi exteriorizarea acestei intenţii, acordă
prioritate celei exteriorizate.
Unii autori denumesc concepţia subiectivă “individualistă”,
deoarece se preocupă de interesul individului şi concepţia obiectivă
“socială” deoarece are în vedere interesele terţilor.

Spre exemplu: dacă am intenţionat să comand 10 tone de marfă, dar
din eroare am scris în comandă 100 de tone, şcoala individualistă va
acorda prioritate intenţiei reale, pe considerentul că nu pot fi legat
în plan juridic de altceva decât de propria voinţă, în timp ce şcoala
socială consideră că nu are importanţă, în planul efectelor juridice,
ce anume am dorit, ci ce anume am exprimat, căci altminteri s-ar
prejudicia interesele co-contractantului care, de exemplu, a oprit
100 de tone, ratând posibilitatea de a le vinde altui client etc.)

3.3.2. Condiţiile consimţământului

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească condiţiile

următoare:

• să existe. Absenţa consimţământului atrage nulitatea absolută a

actului juridic;
• să provină de la o persoană cu discernământ. În timp ce
capacitatea de a încheia actul juridic civil este o stare de drept,
prezenţa sau lipsa discernământului este o stare de fapt. O
persoană ce are deplină capacitate de exerciţiu poate fi, pentru
moment, lipsită de discernământ, cu consecinţa nulităţii actului
pe care îl încheie.
După cum ştim, persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu
este prezumată că are discernământul necesar pentru a încheia acte juridice
civile, prezumţie care poate fi însă răsturnată prin proba absenţei
discernământului.

Aceasta poate interveni în cazul aşa-numitelor incapacitaţi naturale
(acele situaţii în care o persoană – capabilă, după lege – în fapt este
lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu: hipnoza, beţia,
somnambulismul, mania puternică).
În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al
acesteia este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de
exerciţiu;
• să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
 Această condiţie decurge din însăşi esenţa actului juridic civil, care
este definit ca o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice.
Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce efecte
juridice atunci când:
- manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur protestativă
din partea celui ce se obligă (“îţi voi vinde dacă voi dori”);
- manifestarea de voinţă este prea vagă (“îţi fac cadou toate
proprietăţile mele”);
- manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală,
cunoscută de co-contractant;
- manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă, fie din
prietenie, curtoazie sau din pură complezenţă (“pentru o firmă
ca a dvs. aş fi gata să lucrez şi gratuit!”).
• să fie exteriorizat.
Această condiţie este impusă chiar de definiţia consimţământului
(hotărârea de a încheia actul juridic civil manifestată în exterior).

În zadar intenţionez să închei un anumit act juridic, dacă nu voi
comunica această întenţie, nu o voi exterioriza într-un chip
inteligibil pentru celelalte subiecte de drept, actul juridic nu se va
putea încheia.
Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi
aleagă forma de exteriorizare a voinţei; deci simpla manifestare de voinţă
este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să fie valabil din
punct de vedere al formei.
Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de
excepţie o constituie actele solemne, pentru încheierea cărora manifestarea
de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de lege (forma scrisă
sau autentică, de regulă).
Consimţământul poate fi exteriorizat în scris, verbal, prin gesturi
sau fapte concludente sau chiar în mod tacit.

Spre exemplu, expunerea mărfii pe o tarabă reprezintă
exteriorizarea consimţământului vânzătorului, după cum înmânarea
banilor de către cumpărător reprezină, în context, exteriorizarea
 consimţământului acestuia. Tot astfel, ridicarea mâinii la o licitaţie
publică reprezintă exteriorizarea consimţământului licitatorului.
În principiu, tăcerea, prin ea însăşi, nu valorează consimţământ.
Totuşi, există situaţii în care legea prevede că tăcerea are valoare juridică.
Astfel sunt:
- tacita relocaţiune. Dacă contractul de închiriere a expirat, dar
chiriaşul continuă să plătească chirie, iar locatorul continuă să îi
permită acestuia folosirea bunului, atunci se consideră că între
cei doi a avut loc o reînnoire a contractului, deşi părţile nu şi-au
comunicat în mod expres intenţia de reînnoire. O situaţie
asemănătoare întâlnim în cazul contractului de muncă încheiat
pe durată determinată, dacă după expirarea acestuia salariatul
continuă să lucreze, iar patronul continuă să îl plătească;
- acceptarea unei moşteniri se poate realiza expres, prin
încheierea unui act în acest sens, sau tacit, prin aceea că
moştenitorul se comportă cu bunurile succesorale ca şi cum ar fi
proprietarul acestora (spre exemplu, le vinde);
- uneori, chiar prin voinţa părţilor se atribuie o anumită
semnificaţie juridică tăcerii;
- tăcerea poate valora consimţământ potrivit obiceiului
(uzanţelor);
• să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.
Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber,
conştient al actului juridic civil. Art. 953 din Codul civil prevede, într-o
formulare foarte plastică: “Consimţământul nu este valabil, când este dat
prin eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă”
Aşadar, constituie vicii de consimţământ eroarea, dolul şi violenţa.
Acestora li se adaugă, cu particularităţile sale, leziunea.

3.3.3. Viciile de consimţământ

a) Eroarea

Uneori, exprimarea consimţământului la încheierea actului juridic

porneşte de la o idee greşită cu privire la realitate.

O persoană crede, spre exemplu, că s-a înţeles cu privire la
cumpărarea casei şi a grădinii acesteia, deşi contractul s-a încheiat
numai cu privire la casă;

sau cumpărătorul casei crede că aceasta este din cărămidă, când în
realitate ea este construită din plăci de beton.
Vor fi valabile aceste contracte? Care este limita dincolo de care cel
aflat în eroare trebuie ocrotit, chiar şi în detrimentul securităţii circuitului
civil?
Fireşte, noi nu vom lua în considerare la acest punct problema
probei, dar trebuie reţinut că nu se poate desfiinţa un act juridic decât în
temeiul dovedirii erorii invocate. Într-adevăr, din punct de vedere
structural, eroarea este alcătuită dintr-un singur element, de natură
psihologică (falsa reprezentare a realităţii), ceea ce are drept consecinţă
dificultatea dovedirii acesteia.
Cu privire la eroare, Codul civil prevede: “Eroarea nu produce
nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei.
Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală
pentru care s-a făcut convenţia”.
În consecinţă, putem defini eroarea ca fiind falsa reprezentare a
realităţii din mintea uneia din părţi, la încheierea actului juridic civil.
Când este vorba despre acte bilaterale, cu titlu oneros, pentru a fi în
prezenţa erorii, ca viciu de consimţământ, se pune condiţia suplimentară ca
cealaltă parte contractantă să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul
fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil –
condiţie impusă de nevoia asigurării stabilităţii circuitului civil. Pe de altă
parte, în actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare,
pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ. Dacă, printr-o simplă
coincidenţă, ambele părţi au fost în eroare, fiecare din ele poate cere
anularea actului pentru eroarea a cărei victimă este.

După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi de trei

feluri:
• eroarea – obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este cea mai
gravă formă de eroare, falsa reprezentare privind fie natura actului care
 se încheie, fie identitatea obiectului. Sancţiunea ce intervine în cazul
unei astfel de erori este nulitatea absolută, deoarece consimţământul nu
este numai viciat, ci el este chiar absent.

Spre exemplu, o persoană intenţionează să închirieze un bun dar,
din eroare, încheie un contract de vânzare-cumpărare. Practic, ea nu
şi-a exprimat consimţământul la încheierea actului de vânzare,
deoarece a crezut că încheie un alt act juridic.

Tot astfel, dacă o persoană crede că încheie actul juridic cu privire
la un bun, iar în realitate actul încheiat priveşte un alt bun,
consimţământul lipseşte;
• eroarea – viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare ce
priveşte fie calităţile substanţiale ale obiectului actului, fie persoana cu
care se contractează.
Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost
determinante pentru exprimarea consimţământului, calităţi în lipsa cărora –
dacă nu intervenea eroarea – actul nu ar fi fost încheiat; aprecierea acestor
calităţi se face după criterii subiective.
 Spre exemplu, placa de bronz a unui pian poate fi socotită de către
cumpărătorul unui pian ca fiind o calitate substanţială a acestuia.
Dacă, în realitate, pianul nu are placă de bronz, contractul ar putea fi
anulat.

Eroarea care priveşte persoana co-contractantului este considerată

viciu de consimţământ numai în cazul unei anumite categorii de acte
juridice: actele juridice încheiate intuitu personae. Acestea se definesc ca
fiind acele contracte în care considerarea calităţilor persoanei este cauza
principală pentru care ele s-au încheiat.
În mod obişnuit, la încheierea contractului nu este esenţială
persoana cu care se contractează.

Spre exemplu, în cazul încheierii unui contract de vânzare-
cumpărare, părţile urmăresc, în principal, obţinerea preţului,
respectiv obţinerea bunului. Chiar dacă vânzătorul a crezut că
contractează cu X, când în realitate a contractat cu Y, acestă eroare
nu este esenţială, deoarece este de presupus că preţul a constituit
pentru el elementul determinant în încheierea contractului.
 Dimpotrivă, în cazul actelor încheiate intuitu personae (cum sunt,
spre exemplu, contractul de donaţie, contractul de mandat etc.), ceea ce
primează este persoana co-contractantului, deoarece calităţile personale ale
acestuia au constituit elementul determinant în încheierea contractului.

Spre exemplu, dacă donez o sumă de bani unei fundaţii umanitare,
dar constat că, din eroare, banii au fost donaţi unei asociaţii
sportive, actul de donaţie este anulabil.
Eroarea – viciu de consimţământ conduce la nulitatea relativă a
actului juridic;
• eroarea – indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai
puţin importante la încheierea actului juridic; ea nu afectează
valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare valorică a contra-
prestaţiei.

Spre exemplu, dacă debitorul îşi execută de bună voie obligaţia,
fără să ştie că dreptul creditorului este prescris şi nu ar mai fi putut
fi invocat în instanţă, eroarea cu privire la împlinirea termenului de
prescripţie extinctivă este socotită indiferentă, astfel încât debitorul
nu se va putea prevala de această eroare pentru a cere restituirea
prestaţiei executate de debitor.

Tot astfel, constituie, după cum am văzut, eroare-indiferentă
eroarea care priveşte identitatea co-contractantului în ipotezele în
care actul nu este încheiat intuitu personae.
Aşadar, pentru ca eroarea să constituie viciu de consimţământ şi să
poată atrage anularea actului juridic, este necesar ca elementul cu privire la
care s-a format falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea
actului juridic; deci, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi
încheiat; această apreciere a caracterului determinant al elementului fals
reprezentat se face de la caz la caz.

În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de două

feluri:
- eroare de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei
situaţii faptice existente la încheierea actului juridic. O
asememea eroare poate privi însuşi actul încheiat, bunul ce face
 obiect al actului, calităţile bunului sau persoana co-
contractantului, după cum am văzut în cele de mai sus;
- eroare de drept, când falsa reprezentare priveşte existenţa sau
conţinutul unui anumit act normativ sau al unei norme juridice,
după caz, la încheierea actului juridic.
Admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ a format
obiect de controversă în literatura de specialitate, existând atât teza
inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ, cât şi teza
admiterii acesteia ca viciu de consimţământ. Indiferent de soluţia
îmbrăţişată, este evident că nu poate fi invocată necunoaşterea normelor
imperative sau a celor care privesc ordinea publică, deoarece cu privire la
acestea se aplică principiul conform căruia „nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii”.
b) Dolul

Cu privire la dol (numit şi viclenie), Codul civil dispune că acesta

“este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate
de către una dintre părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste
maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune “.
În consecinţă, dolul este acel viciu de consimţământ care constă în
inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive,
pentru a o determina să încheie un act juridic, pe care altminteri nu l-ar fi
încheiat sau l-ar fi încheiat în alţi termeni contractuali. Succint, dolul
poate fi definit ca fiind o eroare provocată.
Dolul, pentru a fi considerat viciu de consimţământ, trebuie să
provină de la cealaltă parte.
Se admite că această condiţie este îndeplinită, în actele bilaterale, şi
atunci când dolul provine de la un terţ, dar co-contractantul ştie despre
aceasta.

Spre exemplu, dacă un terţ, de conivenţă (în înţelegere) cu
vânzătorul, recomandă celeilalte părţi să cumpere un bun, deşi ştie
că este defect, suntem în prezenţa vicierii consimţământului prin
dol.
De asemenea, condiţia este îndeplinită atunci când dolul provine de
la reprezentantul co-contractantului.
 Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun, să
existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.
Dolul nu se presupune; deci cel ce invocă acest viciu de
consimţământ trebuie să-l dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea,
dolul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau
prezumţii simple.

În funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii

actului juridic, dolul poate fi:
- principal când priveşte un element important, determinant la
încheierea actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii
relative a actului juridic astfel încheiat
şi
- incident, numit şi secundar sau incidental, când priveşte unele
împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic
civil; acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi
invocat drept temei pentru o reducere a prestaţiei.

Din punct de vedere structural, dolul este alcătuit din două

elemente:
• elementul material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene,
maşinaţiuni etc. făcute în scopul inducerii în eroare a persoanei. Acesta
poate consta într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv) sau într-o acţiune
negativă (fapt omisiv).

Spre exemplu, dolul ar putea consta în modificarea de către
vânzător a kilometrajului la maşină, cu scopul de a obţine un preţ
mai bun prin vânzarea acesteia decât dacă s-ar cunoaşte adevărata
sa stare (fapt comisiv).

De asemenea, dolul poate consta în necomunicarea de către
vânzătorul unui imobil a faptului că acesta se află în planul de
sistematizare urbană şi urmează să fie demolat (fapt omisiv).
Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol prin
reticenţă ce constă în neinformarea celeilalte părţi contractante asupra unor
aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască.
 Fireşte însă că nici una dintre părţi nu poate fi obligată să comunice
celeilalte tot ceea ce ştie despre bunul care face obiect al contractului; în
plus, anumite elemente de reclamă, unele exagerări ale calităţii marfii în
scop de publicitate sunt admisibile, fără să fie socotite a constitui vicierea
consimţământului celeilalte părţi. Abia atunci când apare în discuţie
intenţia vicleană a uneia dintre părţi de a determina pe cealaltă să încheie
un contract care o dezavantajează, suntem în prezenţa dolului. Ca urmare,
cel de al doilea element este:
• elementul intenţional, subiectiv, ce constă în intenţia de a induce în
eroare o persoană în scopul încheierii unui act juridic civil.

c) Violenţa

Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce

constă în ameninţarea unei persoane cu un rău, ameninţare sub efectul
căreia aceasta încheie un act juridic civil, act pe care altminteri nu l-ar fi
încheiat.
Trebuie observat că noţiunea de “violenţă” nu este utilizată cu
înţelesul său uzual, de agresiune prezentă exercitată asupra persoanei, ci cu
înţelesul de “ameninţare cu un rău viitor, dar iminent”. Mai mult decât atât,
dacă suntem în prezenţa unei violenţe în sens uzual, adică a unei
constrângeri fizice actuale a persoanei (care este, spre exemplu, torturată
fizic sau psihic pentru a semna actul) aceasta nici nu constituie o “violenţă
– viciu de consimţământ”. Într-adevăr, în exemplul dat, consimţământul
persoanei nu este doar viciat, ci el lipseşte cu desăvârşire, deci sancţiunea
va fi nulitatea absolută a actului (pentru lipsa uneia dintre condiţiile de
validitate) şi nu nulitatea relativă a acestuia. Pentru a fi în prezenţa
violenţei, ca viciu de consimţământ, trebuie ca persoana să aibă totuşi o
mică marjă de libertate: libertatea de a opta între răul cu care este
ameninţată şi răul pe care l-ar atrage încheierea actului juridic.
Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să întrunească,
cumulativ, două condiţii şi anume:
- să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;
 - să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice ameninţare
constituie violenţă – viciu de consimţământ. Este necesar ca
ameninţarea să constituie o încălcare a legii.

Spre exemplu, ameninţarea cu exectarea silită a debitorului care nu
îşi execută obligaţiile contractuale nu constituie o viciere a
consimţământului acestuia, deoarece are caracter legitim.
Sub aspect structural violenţa – viciu de consimţământ este
alcătuită, ca şi dolul, din două elemente:
• un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu un rău.
Răul cu care se ameninţă poate fi fizic, moral sau patrimonial; el
poate privi fie persoana în cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau
descendenţii, fie alte persoane apropiate, ce sunt legate de victimă printr-o
puternică afecţiune;
• un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate; tocmai această temere este cea care alterează
consimţământul.
Temerea produsă trebuie să fie apreciată în concret, în funcţie de
victima violenţei, ceea ce înseamnă că trebuie să fie suficient de puternică
pentru a o face să încheie actul juridic. Ea se apreciază după vârstă, grad
de cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul subiectiv.

Spre exemplu, se va lua în consideraţie faptul că este mai lesne de
viciat prin violenţă consimţământul unui sătean în vârstă decât al
unui avocat din Bucureşti.
Spre deosebire de dol, violenţa atrage nulitatea relativă a actului
juridic nu numai dacă provine de la cealaltă parte contractantă, dar şi dacă
provine de la un terţ.

d) Leziunea

O persoană îşi vinde casa cu mai puţin de jumătate din valoarea sa,
o altă persoană cumpără o suprafaţă de teren cu o sumă ce
depăşeşte de trei ori preţul de pe piaţă al terenului din acea zonă.
Asemenea contracte sunt prejudiciabile pentru una dintre părţi şi
excesiv de avantajoase pentru cealaltă. Chiar şi în condiţiile principiului
libertăţii de voinţă a părţilor, legiuitorul intervine uneori permiţând
anularea contractelor în care nu există un minim echilibru al prestaţiilor.
Leziunea se defineşte ca fiind acel viciu de consimţământ ce constă
în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.
Codul nostru civil, îmbrăţişând concepţia obiectivă în
reglementarea leziunii, scuteşte partea care o invocă de orice altă dovadă;
este suficientă proba disproporţiei vădite de valoare dintre contraprestaţii.
Dar dacă legea nu face referire la elementul subiectiv, psihologic, intern
(care caracterizează eroarea, dolul sau violenţa), de ce este atunci leziunea
un viciu de consimţământ?
În realitate, trebuie observat că motivul cel mai probabil pentru care
o parte încheie un contract vădit prejudiciabil este tocmai faptul că s-a aflat
sub imperiul erorii, dolului sau violenţei. Plecând de aici, legea instituie
prezumţia că un asemenea contract s-a încheiat cu vicierea
consimţământului uneia dintre părţi. Practic, leziunea nu este atât un viciu
de consimţământ, cât este consecinţa unui viciu de consimţământ.
Pentru a putea fi invocată leziunea, disproporţia dintre prestaţiile
reciproce trebuie să fie vădită. Aceasta însemnă că nu orice avantaj al
uneia dintre părţi faţă de cealaltă, nu orice deosebire, spre exemplu, dintre
valoarea bunului şi preţul obţinut, face ca actul juridic să fie lezionar. În
practică se consideră, în general, că este vădită o disproporţie când una
dintre prestaţii depăşeşte dublul valorii celeilalte sau este mai mică decât
jumătate din valoarea celeilalte.
În dreptul nostru leziunea are însă un domeniu restrâns de aplicare,
atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca, cât şi din
punctul de vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru leziune.
Astfel, leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, având vârsta între 14 şi 18 ani.
Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care sunt,
în acelaşi timp:
• acte de administrare;
• încheiate de minorul între 14 – 18 ani, singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal;
• acte bilaterale (contracte);
• încheiate cu titlu oneros. În actele încheiate cu titlu gratuit prestaţiile
sunt în mod dorit neechivalente;
• comutative. Contractele aleatorii pot fi prejudiciabile pentru una dintre
părţi, dar acesta este un risc asumat la încheierea contractului,
întinderea obligaţiilor reciproce depinzând de hazard.

Spre exemplu, mi-am asigurat casa contra incendiului, dar nu a avut
loc nici un incendiu. Aceasta înseamnă că am plătit ratele de
asigurare, fără a primi din partea societăţii de asigurări nici o
contraprestaţie;
• prejudiciabile pentru minor. Dacă sunt prejudiciabile pentru cealaltă
parte, actul nu poate fi anulat..
Leziunea se sancţionează cu nulitatea relativă a actului astfel
încheiat.

3.4. Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor

stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la
care părţile sunt îndreptăţite sau la care sunt obligate.

Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului juridic

civil, ele pot fi considerate obiect derivat şi al actului juridic civil.
Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, el trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
• Obiectul trebuie să existe. Dacă această condiţie nu este
îndeplinită, nu se mai pune problema realizării celorlalte condiţii.
Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această condiţie
implică respectarea următoarei reguli: bunul trebuie să existe în momentul
încheierii actului juridic civil.
Bunul care nu există încă, dar va exista în viitor, este considerat că
există.

Spre exemplu, este valabil actul juridic care are ca obiect
cheresteaua care se va obţine prin valorificarea unor suprafeţe încă
nedespădurite.
 Prin excepţie, există o categorie de acte în cazul cărora obiectul nu
poate fi viitor: succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic
civil. Motivul pentru care un asemenea act juridic este nul nu îl constituie
însă faptul că obiectul este viitor, ci caracterul imoral al cauzei. Se
consideră că este imorală încheierea unui act juridic cu luarea în
considerare a morţii unei persoane. Cât timp succesiunea nu s-a deschis
(deci cel despre a cărui moştenire este vorba nu a decedat), viitorii
moştenitori nu pot contracta cu privire la acesta (nu pot vinde, închiria,
gaja etc. bunuri succesorale, nu pot face acte de acceptare sau renunţare
anticipată la moştenire etc.).
Nu este mai puţin adevărat că această interdicţie poate părea prea
rigidă din moment ce există numeroase alte acte juridice care se încheie cu
luarea în considerare a morţii unei persoane şi care nu sunt socotite
imorale: renta viageră, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere etc.
Bunul care a existat în trecut, dar nu mai există încă, este
considerat că nu există. Potrivit Codului civil: ”Dacă în momentul
vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era pierdut
numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau a
pretinde reducerea preţului”.
• Obiectul trebuie să fie în circuitul civil.
Codul civil prevede că ”numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi
obiectul unui contract.” Deci bunurile inalienabile, cum sunt bunurile aflate
în domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, nu pot
forma obiect al unor acte juridice translative de proprietate. Fireşte, ele pot
forma obiect al altor acte juridice, spre exemplu al unui contract de
concesiune;
• Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil.

Este nul contractul prin care una dintre părţi se obligă faţă de
cealaltă să-i vândă “lemne”.
Pentru a fi în prezenţa unei manifestări de voinţă producătoare de
efecte juridice, obiectul actului juridic trebuie să fie determinat (dacă bunul
este cert – prin arătarea caracteristicilor acestuia) sau determinabil (dacă
bunul este de gen – prin arătarea cantităţii, calităţii, valorii sau prin
stabilirea anumitor criterii de determinare care să permită individualizarea
bunului prin cântărire, numărare, măsurare etc.).
• Obiectul trebuie să fie posibil
Această condiţie este impusă de regula de drept conform căreia
nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Dar se are în vedere imposibilitatea
absolută (pentru oricine) şi nu imposibilitatea relativă (pentru un anumit
debitor).

Spre exemplu, obligarea unei persoane de a plăti până a doua zi o
anumită sumă de bani nu este un act nul chiar dacă persoanei
respective, în concret, îi este imposibil să procure suma de bani
până a doua zi.

Imposibilitatea absolută a obiectului duce la nulitatea actului
juridic, indiferent dacă este de natură materială (spre exemplu o
imposibilitate fizică de a executa prestaţia: “mă oblig să ar întreaga
suprafaţă de teren într-o oră”) sau de natură juridică (“mă oblig să
vând Parcul Cişmigiu”).
În cazul actelor translative de proprietate, posibilitatea juridică a
obiectului presupune şi că cel care se obligă trebuie să fie titularul
dreptului. Într-adevăr, conform principiului “nimeni nu poate transmite
mai multe drepturi decât are”, vânzarea lucrului altuia este un act juridic
nul pentru obiect, imposibil din punct de vedere juridic.
Dacă însă cumpărătorul are cunoştinţă despre faptul că bunul nu se
află în proprietatea vânzătorului, actul juridic poate fi considerat valabil,
încheiat sub condiţia suspensivă a procurării dreptului de proprietate de
câtre vânzător.

Dacă, spre exemplu, o parte se obligă celeilalte că îi va vinde
autoturismul aflat în proprietatea unui terţ, contractul poate fi
considerat valabil dacă ambele părţi au cunoştinţă despre fapul că
nu vânzătorul este proprietar al bunului. Se subînţelege că
vânzătorul urmează să procure de la terţ dreptul de proprietate, pe
care apoi să îl transmită cumpărătorului ;
• Obiectul trebuie să fie licit şi moral.
Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral, atunci când obiectul
acestuia este în contradicţie cu legea sau morala.

Spre exemplu, este nul pentru obiect ilicit contractul prin care una
dintre părţi se obligă în schimbul unei sume de bani la săvârşirea
unei infracţiuni.
 3.5. Cauza actului juridic civil

Cauza reprezintă elementul actului juridic civil ce constă în

motivaţia încheierii unui astfel de act. Împreună cu consimţământul, cauza
formează voinţa juridică. Ea este cea care răspunde la întrebarea “de ce“,
“pentru ce s-a încheiat actul juridic” ?
Potrivit Codului civil, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză
falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect. De aici decurge că, pentru a
conduce la încheierea unui act juridic valabil, cauza trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
• Cauza trebuie să existe.
Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului, lipsa
cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, aceasta fiind sancţiunea
încheierii actului juridic de către o persoană lipsită de discernământ.
Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului încheierii actului,
sancţiunea aplicabilă este aceea a nulităţii absolute.

Spre exemplu, în cazul contractelor sinalagmatice (bilaterale),
scopul încheierii actului se găseşte în contraprestaţia celeilalte părţi.
Dacă una dintre părţi vinde un bun fără a pretinde nici un preţ
pentru acesta şi fără să existe intenţia de a gratifica cealaltă parte,
contractul va fi nul ca act de vânzare pentru lipsa cauzei.
• Cauza trebuie să fie reală.
Cauza este falsă atunci când există eroare asupra motivului
determinant al încheierii actului. Ea atrage sancţiunea nulităţii relative a
actului juridic civil.
• Cauza trebuie să fie licită şi morală.
Potrivit Codului civil “cauza este nelicită când este prohibită de
legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

În ceea ce priveşte proba cauzei, Codul civil prevede: “Convenţia

este valabilă cu toate că cauza nu este expresă.
Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.
Textul citat conţine următoarele două prezumţii relative (împotriva
cărora este admisibilă proba contrară):
 a) prezumţia de existenţă a cauzei;
b) prezumţia de valabilitate a cauzei.
Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să-şi
dovedească susţinerile, şi nu cealaltă parte, care susţine că actul s-a
încheiat pentru o cauză existentă şi valabilă.
Inexistenţa şi falsitatea cauzei pot fi probate prin dovedirea lipsei
discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului juridic
ori erorii asupra mobilului determinant. Caracterul ilicit sau imoral al
cauzei pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Din punct de vedere structural, noţiunea de cauză cuprinde două
elemente: cauza imediată şi cauza mediată.
- Cauza imediată este un element abstract şi invariabil, în cadrul
unei anumite categorii de acte juridice.

Toţi vânzătorii, spre exemplu, au aceeaşi cauză mediată: obţinerea
preţului bunului pe care îl vând.
- Cauza mediată constă în motivul determinant al încheierii unui
anumit act juridic civil. Motivul determinant priveşte fie
calităţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei. Cauza mediată este
un element subiectiv, concret, variabil de la un act juridic la
altul.

Spre exemplu, o persoană vinde un autoturism pentru că doreşte să-
şi cumpere altul nou, altă persoană vinde pentru că doreşte să-şi
achite o datorie din banii obţinuţi, altă persoană vinde pentru că este
un moment bun pe piaţa de autoturisme etc.

3.6. Forma actului juridic civil

3.6.1. Noţiune

Codul civil nu enumeră şi forma printre condiţiile esenţiale ale

convenţiei şi ale actului juridic civil. Ca urmare, regula o constituie
încheierea valabilă a actului juridic numai cu respectarea condiţiilor de
fond. Totuşi, pentru anumite acte juridice, acestora li se adaugă şi condiţia
de formă.
 Forma actului juridic civil reprezintă acea condiţie de validitate a
actelor juridice care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării
de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.
• În sens restrâns, prin forma actului juridic civil se înţelege
modalitatea de exteriorizare a voinţei reale; în acest sens, forma
este inerentă oricărui act juridic civil şi este guvernată de
principiul consensualismului.
Într-adevăr, pentru ca un act juridic civil să fie valabil încheiat,
simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă, fără a fi nevoie să
fie exprimată într-o anumită formă – acesta este conţinutul principiului
consensualismului. Atunci când legiuitorul a vrut ca principiul
consensualismului să nu se aplice, a prevăzut aceasta în mod expres.

• Forma, privită în sens larg, are trei accepţiuni:

a) forma cerută ad validitatem – necesară pentru însăşi
valabilitatea actului juridic civil. Nerespectarea acestei forme
atrage nulitatea absolută a actului;
b) forma cerută ad probationem – necesară pentru probarea actului
juridic civil. Nerespectarea ei atrage imposibilitatea dovedirii cu
alt mijloc de probă a existenţei şi conţinutului actului juridic;
c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă de
terţi. Sancţiunea nerespectării acestei cerinţe este
inopozabilitatea: terţa persoană poate să facă abstracţie de actul
juridic astfel încheiat.

În funcţie de izvorul care cere o anumită formă pentru un act juridic

civil, se pot distinge:
- forma legală (impusă de norma juridică civilă).

Spre exemplu, legea pretinde încheierea contractului de donaţie în
formă autentică;
- forma convenţională sau voluntară (stabilită de părţi sau de
autorul actului juridic civil).

Spre exemplu, părţile se înţeleg să încheie contractul de vânzare-
cumpărare a autoturismului în formă autentică.
 3.6.2. Forma cerută ad validitatem

Forma cerută ad validitatem este condiţia de formă a actului juridic

civil care constă în respectarea cerinţelor de formă impuse de lege sub
sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic.
Legiuitorul a instituit această formă pentru însăşi valabilitatea
actului juridic civil ţinând seama de anumite raţiuni, cum sunt: prevenirea
părţilor asupra importanţei unor acte juridice civile şi exercitarea
controlului asupra actelor care interesează nu numai părţile, ci întreaga
societate (de exemplu, înstrăinarea terenurilor).
Acele acte juridice pentru care forma este cerută ad validitatem se
numesc acte solemne sau formale. Această formă are aplicaţii mai ales în
dreptul civil.

De exemplu, în dreptul civil, forma este cerută ad validitatem în
materie de donaţie, testament, ipotecă convenţională, acceptarea
succesiunii sub beneficiul de inventar, renunţarea expresă la
succesiune etc.

Tot astfel, în dreptul familiei, forma solemnă este cerută, de
exemplu, în cazul căsătoriei, înfierii, recunoaşterii filiaţiei copilului
etc.
Forma cerută de ad validitatem este un element esenţial al actului
juridic civil; nerespectarea ei atrage nulitatea absolută. Ea presupune
manifestarea expresă de voinţă, fiind incompatibilă cu manifestarea tacită a
voinţei.
Pentru asigurarea formei ad validitatem întregul act solemn (toate
clauzele sale) trebuie să îmbrace forma cerută de lege.
Dacă există un alt act, aflat în interdependenţă cu actul solemn, şi
acesta trebuie să îmbrace forma specială.

De exemplu, contractul de mandat necesar pentru încheierea unui
act solemn trebuie să fie constatat prin procură autentică.

3.6.3. Forma cerută ad probationem

Forma cerută ad probationem constă în cerinţa ca actul juridic să

fie încheiat într-o anumită formă (de regulă, în scris), fără ca lipsa acesteia
să atragă nevalabilitatea operaţiei juridice, ci numai imposibilitatea
dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
Forma cerută ad probationem se justifică, de asemenea, prin
importanţa anumitor acte juridice civile, precum şi prin aceea că oferă
securitate juridică circuitului civil.
Ca şi forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem
constituie o excepţie de la principiul consensualismului. Această regulă are
însă în prezent o valoare pur teoretică deoarece Codul civil impune
obligativitatea încheierii în scris a tuturor actelor juridice având o valoare
mai mare de 250 lei. Cum suma a devenit, în timp, derizorie, practic nici
un act juridic nu se poate proba astăzi prin martori, ci numai prin înscris.

3.6.4. Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se referă la

formalităţile necesare, cerute de lege, pentru a face actul juridic civil
opozabil şi acelor persoane care nu au participat la încheierea lui, tocmai în
scopul ocrotirii intereselor acestor persoane.
Nerespectarea acestei condiţii de formă constă în inopozabilitatea
actului juridic civil şi, în cazul când este respectată, intervine – de regulă –
după naşterea valabilă a operaţiei juridice. Aceste formalităţi se referă, în
principal, la publicitatea imobiliară (care face actul juridic opozabil erga
omnes - tuturor).

Întrebări şi teste

Realizaţi o comparaţie între dol şi eroare, ca vicii de

consimţământ.

La încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a unei

cantităţi de material de confecţii, cumpărătorul se află în eroare,
crezând că este vorba despre stofă, când în realitate este vorba
despre tergal. Ca urmare:
a) actul este nul absolut pentru lipsa consimţământului;
b) actul este nul relativ pentru consimţământ viciat prin eroare;
 c) actul este nul absolut pentru consimţământ viciat prin
eroare;
d) contractul urmează să fie reziliat.

Dolul este
a) un motiv de rezoluţiune a contractelor;
b) un viciu de consimţământ;
c) o infracţiune;
d) un motiv de anulare a actului.

Leziunea, ca viciu de consimţământ, poate interveni:

a) în cazul contractelor bilaterale (sinalagmatice);
b) în cazul actelor încheiate cu titlu oneros;
c) în cazul actelor încheiate cu titlu gratuit.

X, unicul fiu al lui Y, vinde lui Z imobilul aflat în proprietatea
lui Y, cu menţiunea că dreptul de proprietate urmează să i se
transfere lui Z la data deschiderii succesiunii (data morţii lui Y).
Acest contract este:
a) valabil;
b) nul relativ pentru vicierea consimţământului lui Z prin dol;
c) nul absolut pentru obiect inexistent;
d) nul absolut pentru că obiectul nu este prezent, ci viitor;
e) nul absolut pentru cauză imorală;
f) nul absolut pentru cauză inexistentă.

Între X şi Y se perfectează vânzarea unui cal. Precizaţi care este

soarta contractului dacă:
- calul murise deja la data încheierii contractului, dar nici una
dintre părţi nu avea cunoştinţă despre aceasta;
- calul murise deja la data încheierii contractului, iar vânzătorul
cunoştea această împrejurare;
- calul moare după încheierea contractului;
- calul era bolnav la data încheierii contractului, dar nici una
dintre părţi nu avea cunoştinţă despre aceasta;
 - calul era bolnav la data încheierii contractului, iar vânzătorul
cunoştea această împrejurare.

Bibliografie
CANTACUZINO, M. Elemente de drept civil, Editura Cartea
Românească, 1921, p. 412 – 416;
HAMANGIU, C. Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti,
ROSETTI- Editura ALL, 1996, p. 79 - 96;
BĂLĂNESCU, I.
BĂICOIANU, Al.
BOROI, G. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti,
Editura ALL, 1997, p. 102 – 140;
BELEIU, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul
civil român. Subiectele dreptului civil
român, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă
“Şansa” S.R.L., 1994, p. 127 – 154;
UNGUREANU, O. Manual de drept civil. Partea generală,
Bucureşti, Editura ALL – BECK, 1999,
p. 98 – 134;
URS, I. Drept civil. Partea generală. Persoanele,
ANGHENI, S. Bucureşti, Editura. Oscar Print, 1998,
p. 122 – 142;
COSMA, D. Teoria generală a actului juridic civil,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969,
p. 150 – 182;
COJOCARU, A. Drept civil. Partea generală, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2000, p. 175 –231;
ALBU, I. Libertatea contractuală, în revista
“Dreptul”, nr. 3/1993, p. 29 – 36;
PĂTULEA, V. Principiul libertăţii contractuale şi limitele
sale, în “Dreptul”, nr. 10/1997, p. 24 – 26;
BABIUC, V. Libertatea contractuală şi dreptul
STOICA, V. constituţional, Dreptul 7/1995, p. 8 – 12;
ROMOŞAN, I. D. Efectele juridice ale erorii în domeniul
răspunderii civile, în revista “Dreptul”,
nr 12/1999, p. 43 – 51;
DIACONESCU, H. Elemente structurale ale violenţei, viciu al
voinţei juridice, în revista “Dreptul”,
nr 9/1998, p. 38 – 53.