Extinderea Obiectului Judecatii in Prima Instanta

Ê

Ê
Ê

Ê Ê
Ê

!!""Ê
#$
"

%&'&
c

Ê
................................................................................ ....................................4
($$)
Sectiunea I - Procesul penal si judecata penala........................................................ 8
Sectiunea a II-a - Obiectul judecatii in prima instanta...........................................10
Sectiunea a III-a - Limitele judecatii obiectului in prima instanta si posibilitatea
extinderii lui...........................................................................................................11
Sectiunea a IV-a - Conditiile de extindere ale obiectului judecatii.......................12
($$$)$)*$($($+$(
,$
Sectiunea I - Semnificatia procesuala a sintagmei Äacte materiale noi´...............14
Sectiunea a II-a - Aspecte diferentiale intre actele materiale noi si faptele noi....24
Sectiunea a III-a - Punerea in miscare a actiunii penale si extinderea actiunii
penale....................................................................................................................31
Sectiunea a IV-a - Actul procesual prin care se extinde actiunea penala la acte
materiale noi.........................................................................................................41
($$$)$)$*($($$-
+
Sectiunea I - Judecata cauzei in continuare.........................................................46
Sectiunea a II-a - Schimbarea incadrarii juridice................................................50
Sectiunea a III-a - Desfiintarea hotararilor judecatoresti anterioare, pronuntate cu
privire la acte materiale ce intra in latura obiectiva a infractiunii ce face obiectul
judecatii...............................................................................................................63
($$$)$)*($($$((

Sectiunea I ± Extinderea procesului penal cu privire la alte fapte...........................70
Sectiunea a II-a - Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane..............76
($$$)$. /$,($$

(($...................................................................................................83

+..........................................................................................................85

($$$)$)$($$,$-(,
$*$,............................ ....................................88

#$/............................................................................................................. 96
Ñ

Ê
mema abordată în prezenta lucrare a fost mai puţin dezbătută în literatura juridică
românească de până în prezent, la cunoştinţa noastră existand o singură lucrare monografică
referitoare la extinderea obiectului judecăţii în prima instanţă.
Orientarea noastră pentru cercetarea acestei instituţii îşi poate găsi explicaţia în
complexitatea problemelor pe care le ridică descoperirea unor noi acte materiale sau noi fapte
sau noi persoane în cadrul actului infracţional ± cu multiple consecinţe în plan juridic,
precum şi varietatea perspectivelor din care poate fi tratată această temă.
Problema teoretică şi de practică judiciară a temei abordate a impus o documentare

temeinică, valorificarea exhaustivă a surselor de informare romaneşti ± a lucrărilor de
specialitate, a revistelor precum şi a jurisprudenţei.
Lucrarea este structurată în cinci capitole, fiecare capitol cuprinzând mai multe secţiuni,
în funcţie de complexitatea tematicii supusă dezbaterii din punct de vedere teoretic şi practic.
Extinderea obiectului judecăţii în prima instanţă este o instituţie relativ veche în sistemul
nostru de drept, în formă în care există la ora actuală. Germenii instituţiei s-au conturat în
1936, prin Codul de procedura penală de la acea vreme, prin care extinderea limitelor acţiunii
penale era dată în atribuţia procurorului, care atunci când era cazul, proceda întocmai prin
rechizitoriu. Acest sistem a fost abandonat în 1953, prin Decretul 506, în care se prevedea că
limitele obiectului judecăţii pot fi extinse şi de către instanţă de judecată, în raport de probele
administrate şi chiar fără acordul procurorului.
În 1968 instituţia a fost uşor reconfigurata, configuraţie care s-a păstrat până astăzi,
repunând Ministerul Public în drepturile care erau de natură legitimă a instituţiei.
în cursul judecăţii în primainstanta, în baza probelor administrate prin actele de cercetare

judecătorească se pot constata elemente de fapt noi sau persoane noi, pe care nu le-a avut în
vedere actul de sesizare al instatei.
Astfel se poate proceda în funcţie de elementele noi la:
- Extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinând aceleiaşi

infracţiuni (art. 335 din C.p.p.)
- Extinderea procesului penal pentru noi fapte penale (art. 336 din C.p.p.)
Ô
- Extinderea procesului penal pentru noi persoane (art. 337 al aceluiaşi
cod)
Condiţii de extindere ale obiectului judecăţii în prima instanţă sunt tratate în capitolul I
secţiunea a IV-a.
Extinderea cadrului procesual penal în cazul descoperirii unor acte materiale noi a fost
abordată în capitolul al II-lea. Elementele noi ce se constituie în acte materiale, pot consta din
împrejurări care circumstanţiază fapta, fie determinând o altă încadrare juridică, fie stabilind
circumstate ce trebuie avute în vedere la individualizarea sancţiunii penale; luarea în
considerare a acestor elemente noi nu implică o procedură specială, fapta rămânând aceeaşi.
Elementele noi se pot referi la acte materiale aparţinând aceleiaşi infracţiuni care este
supusă judecăţii; potrivit art. 37 alin. Ultim din C.p.p. actele materiale aparţinând aceleiaşi
infracţiuni, constituind un caz de indivizibilitate, trebuie reunite întotdeauna în faţa aceleiaşi
instante, pentru a fi judecate împreună. Aşadar se impune judecarea noilor acte materiale
concomitent cu infracţiunea şi inculpatul aflat în curs de judecată. Pentru a se permite
depăşirea limitelor sesizării instanţei este însă necesară o procedură de extindere a obiectului
judecăţii.
În capitolul al III-lea se arata consecinţele extinderii acţiunii penale în planul judecării

cauzei. În urma extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, instanţă are posibilitatea
de a asigura o soluţionare integrală a cauzei, procedând la judecarea infracţiunii în întregul ei.
Cu alte cuvinte, ectinderea obiectului judecăţii în modalitatea prevzatura de art 335 C.p.p.
permite organului judiciar să realizeze simplificarea procesului, noile acte materiale
descoperite în cursul judecăţii fiind incluse, în condiţiile îndeplinirii cerinţelor legale, în
conţinutul constitutiv al infracţiunii ce reprezintă obiectul judecăţii, iar inculpatul trimis în
judecată poate fi tras la răspundere penală ± desigur cu respectarea drepturilor şi garanţiilor
procesuale ± pentru întreaga sa activitate infracţională.
În secţiunea a 3-a a aceluiaşi capitol este analizata desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti

anterioare pronunţate cu privire la acte materiale ce intră în latura obiectivă a infracţiunii ce
face obiectul judecăţii. Dispoziţiile art 335 alin. (2) C.p.p. reglementează procedura de urmat
în cazul în care, cu privire la unele din actele ce intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi
infracţiuni, s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţă fiind sesizată cu soluţionarea
unei fapte penale a cărei latura obiectivă ± element material ± este constituită din alte acte
materiale ce se integrează şi ele în mod organic conţinutului aceleiaşi infracţiuni.
În mod firesc legiuitorul trebuia să găsească o rezolvare şi pentru această situaţie juridică,
ivita nu de puţine ori în practică judiciară. Susţinem aceasta deoarece, în cazul infracţiunilor
continue, continuate, complexe şi de obicei, astfel de situaţii sunt frecvente.

Atunci când instanţă a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, aceasta procedează la o
reunire a cauzei aflate pe rol cu acea cauză în care s-a pronunţat hotărârea definitivă.
Procedeul juridic are în vedere pronunţarea unei noi hotărâri care să aibă în vedere toate
actele ce intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii ce a făcut obiectul judecăţii şi, în mod
firesc, după ce hotărârea anterioară va fi desfiinţată.
Descoperirea în cursul judecăţii a altor fapte penale ± analizată în capitolul al IV-lea,

secţiunea I ± săvârşite de către inculpat , ridică problema judecării şi a acestora împreună cu
fapta pentru care instanţă fusese sesizată iniţial, în condiţiile în care faptele au legătură între
ele.
Extinderea obiectului judecăţii în aceste cazuri se face prin extinderea procesului penal şi
pentru aceste fapte penale, în condiţiile art 336 C.p.p., doar cu ocazia judecăţii în prima
instanţă.
Extinderea procesului penal cu privire la noi fapte se face cu îndeplinirea a două condiţii :
- faptele noi să rezulte din probele administrate în cursul judecăţii
- să aibă legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în

judecată
Cea de-a treia modalitate prin care este posibilă extinderea obiectului judecăţii este
extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, reglementata de art. 337 C.p.p.
Astfel, este posibil ca pe parcursul judecăţii să se descopere date cu privire la participarea

şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală puse în sarcina
inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către altă
persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului.
Într-o asemenea situaţie, se extinde procesul penal cu privire la persoanele ce au săvârşit

faptele prevăzute de legea penală, persoane care nu figurează în actul de sesizare al instanţei,
act prin care iniţial s-a statuat asupra obiectului judecăţii.
În studiul de caz a fost analizată Decizia nr. 256 din 20 septembrie 2001 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 şi 337 din C.p.p. în această situaţie
Curtea a decis că dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 125 din
Constituţie, aşa cum s-a susţinut, deoarece înfăptuirea justiţiei prin instanţele judecătoreşti
are semnificaţia judecării unei cauze penale în limitele prevăzute în actul de sesizare.
è
De asemenea am prezentat modificările aduse instituţiei prin proiectul noului Cod de
procedura penală. Astfel instituţia extinderii obiectului judecăţii în prima instanţă comporta
unele modificări, în fapt o simplificare. Se introduce o instituţie nouă, cea a Äjudecăţii pe
baza probelor administrate la urmărirea penală´. Introducerea unor instituţii noi în etapa
judecăţii în prima instanţă nu are rolul de a răspunde doar formal unei nevoi de reformare a
acestei faze a procesului penal. Această instituţie, care presupune recunoaşterea de către
inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare al instanţei, răspunde nevoii de eficacitate a
judecăţii, contribuind la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea
adevărului judiciar, subsumandu-se exigentelor de ordin calitativ ale actului de justiţie.
Se elimină psobilitatea extinderii acţiunii penale sau a procesului penal de către instanţă
de judecată ± elemente care duc la soluţionarea cu întârziere a cauzei. Cu privire la noile
fapte descoperite în cursul judecăţii se reglementează proceduri distincte de urmărire penală,
pentru a nu se ajunge la întârzierea sau la diluarea cauzei iniţiale deduse judecăţii.
Capitolul al V-lea, ÄAlte aspecte referitoare la limitele judecăţii în prima instanţa şi la

extinderea acestor limite´ reprezintă o sinteză a problematicii abordate în cuprinsul lucrării,
cu referire expresă la importanţa instituţiei extinderii obiectului judecăţii şi a consecinţelor
acesteia în planul judecării cauzei.
Avem convingerea că, după intrarea în vigoare a noului C.p.p. procedura extinderii
obiectului judecăţii va fi mai simplificata şi mai uşurată, conducând la soluţionarea cauzei cu
celeritatea necesaara, repunând în rolul cuvenit Ministerul Public prin lărgirea atribuţiilor
care trebuie să fie de competenţa sa legitimă.
[
Ê
0Ê
Ê

$($1-($2
Pentru apărarea intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, a drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti împotriva faptelor care le-ar aduce atingere, legea penală prevede
faptele care constituie infracţiuni şi sancţiunile penale care se pot aplica celor care le
săvârşesc. Aplicarea pedepselor şi a altor măsuri prevăzute de legea penală constituie sarcina
autorităţilor pe care societatea le-a împuternicit în acest scop, iar activitatea prin care se
realizează tragerea la răspunderea penală a infractorilor trebuie să se desfăşoare organizat în
conformitate cu anumite reguli, care să satisfacă interesele a două cerinţe majore : pe de-o
parte interesul societăţii, care impune o activitate de natură a realiza descoperirea rapidă a
infracţiunilor şi identificarea imediată a infractorilor, dovedirea completa şi obiectivă a
vinovăţiei acestora, precum şi aplicarea unor sancţiuni penale corespunzătoare, care să
constituie mijloace eficiente de combatere şi prevenire a fenomenului infracţional; pe de altă
parte interesul individual , care impune ca această activitate să fie strict reglementată de lege
şi să se desfăşoare numai în conformitate cu aceasta, fiind interzise abuzurile şi nedreptăţile,
ceea ce implica acordarea de mijloace juridice eficiente cetăţenilor pentru a se apăra
împotriva unei învinuiri neîntemeiate sau mai grave decât cea reală, precum şi puternice
garanţii pentru deplina realizare a dreptului la apărare. Activitatea prin care se asigura
aplicarea legii penale celor care au săvârşit infracţiuni poartă denumirea de proces penal.
Doctrina1, defineste procesul penal, ca activitatea reglementată de lege pe care o

desfăşoară autorităţile publice anume desemnate, cu participarea activă a persoanelor
interesate, titulare de drepturi şi obligaţii, în scopul constatării la timp şi în mod complet, a
faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
sancţionată potrivit legii penale, şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală.
Procesul penal constă aşadar într-o activitate prin care se cerceteaza si se stabileste daca o
persoana se face sau nu vinovata de comiterea unei infractiuni, iar daca se stabileste ca a fost
comisa o infractiune, este aplicata o sancţiune penala. Această activitate cuprinde în principal
activitatea de judecată, desfăşurată de instanţele judecătoreşti, care potrivit art. 126 din
Constituţia României, înfăptuiesc justiţia; prin hotărârea instanţei de judecată, dată în urma
unei dezbateri orale şi contradictorii, în şedinţa publică, se stabileşte vinovăţia celui trimis în
1
Grigore mheodoru, Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 4
0
judecată şi i se aplică pedeapsa sau alte măsuri prevăzute de legea penală. Pentru a se stabili
dacă este sau nu cazul ca o persoană învinuită de comiterea unei infractiuni sa fie trimisă în
faţa unei instanţe judecătoreşti, se desfăşoară o activitate premergătoare judecăţii, denumită
urmărire penală, prin care Ministerul Public, impreuna cu organele pe care le conduce şi le
supraveghează, denumite organe de cercetare penală, asigura descoperirea infracţiunilor,
identificarea infractorilor şi atunci când s-au strâns probele necesare se face trimiterea în
judecată a celor vinovaţi. În fine, după pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, se
desfăşoară activitatea de punere în executare a sancţiunii potrivit legii. Aşadar, procesul
penal cuprinde ca părţi componente, în ordinea desfăşurării lor : urmărirea penală, judecata şi
punerea în executare a hotărârii definitive de condamnare.
La realizarea procesului penal, de aplicare a legii penale celor care au săvârşit infracţiuni,
contribuie instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, organele de cercetare penală cu
participarea activă a învinuitului sau inculpatului, a părţii vătămate, a părţii civile şi pârtii
responsabile civilmente, precum şi a apărătorilor acestora.
Ministerul Public şi organele de cercetare penală au sarcina de a descoperi infracţiunile

săvârşite, de a identifica persoanele care le-au săvârşit, iar după dovedirea vinovăţiei lor să le
aducă în faţa instanţei judecătoreşti; instanţele de judecată au sarcina de a judeca pe inculpaţi,
de a constata prin probe vinovăţia acestora, şi de a le aplica în caz de vinovăţie, sancţiunile
prevăzute de legea penală, de a-i obliga la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune; în
fine, sunt organe care pun în executare dispoziţiile din hotărârea definitivă a instanţelor de
judecată.
Activităţile diferite pe care le desfăşoară participanţii la procesul penal nu aduc atingere

caracterului unitar al procesului, deoarece ele se desfăşoară în vederea realizării unui scop
unic, de aplicare a legii penale celor care au săvârşit infracţiuni. Caracterul unitar al
procesului penal nu este incompatibil cu împărţirea procesului penal în grupe de acte şi
măsuri procesuale care, prin obiectul lor şi prin autorităţile care acţionează, se disting de alte
grupe de acte şi măsurile procesuale. Ştiinţa dreptului procesual penal a delimitat aceste
grupe de acte şi măsuri procesuale ce formează un ansamblu de trăsături distincte şi a
recunoscut existenţa unor faze, etape şi stadii procesuale.
Judecata în prima instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii, fără de care nu se
poate realiza actul de justiţie. Într-adevăr fără judecată nu se poate aplica sancţiunea
prevăzută de legea penală celui care a săvârşit o infracţiune, iar judecata trebuie să treacă în
mod necesar prin judecata în prima instanţă, nefiind posibilă trecerea directă la judecata în
căile de atac.
r
În realizarea scopului procesului penal, ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să
fie sancţionată potrivit legii penale, urmărirea penală are un caracter preliminar şi pregatitor,
de a crea condiţiile necesare ca instanţa judecătorească, prin activitatea procesual penală de
judecată, să aplice sancţiunile prevăzute de legea penală inculpaţilor găsiţi vinovaţi de
săvârşirea de infracţiuni. Această structură a procesului penal, de a cuprinde faza de judecată,
că singură activitate prin care se poate pronunţa o pedeapsă persoanei care a săvârşit o
infracţiune, este o consecinţă a unui sistem aplicabil pe plan mondial, în care justiţia în
cauzele penale este atribuţia instanţelor judecătoreşti, singurele care pot aplica sancţiunile
prevăzute de legea penală.
În acelaşi spirit, Constituţia României revizuita, a prevăzut, în art 126, ca ÄJustiţia se

realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instante judecătoreşti
stabilite de lege´.
Aşadar, în cadrul procesului penal, judecata are un caracter necesar, indispensabil pentru
aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea penală celor care au săvârşit infracţiuni.
Faza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi procedurala desfăşurată de către

instanţă de judecată, cu participarea activă a procurorului şi a părţilor, asistate de apărători,
având ca obiect aflarea adevărului cu privire la fapta şi la inculpatul cu care a fost sesizată şi
soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate, prin condamnarea
inculpatului vinovat la sancţiunea prevăzută de legea penală sau prin achitarea ori încetarea
procesului penal, când există o cauză de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.
)
#$-234(,32
Potrivit art. 317 C.proc.pen., judecata în prima instanţă se mărgineşte la fapta şi persoana
arătate în actul de sesizare a instanţei; ca urmare, obiectul judecăţii în prima instanţă priveşte
fapta şi persoana pentru care s-a dispus trimiterea în judecata prin rechizitoriu; de asemenea,
obiectul judecăţii îl formează faptele şi persoanele pentru care, în condiţiile art. 278¹ alin. (8)
lit. c) C.proc.pen., judecătorul care a examinat plângerea persoanei interesate împotriva
soluţiei procurorului de netrimitere în judecată a dispus desfiinţarea acesteia şi a reţinut, prin
încheiere motivată, spre judecare anumite fapte şi persoane.
c
)
,$#$-234(,321(#$*$
Instituţia extinderii obiectului judecăţii în prima instanţă este relativ veche în legislaţia
penală românească.
În Codul de procedura penală din 1864, ca şi în unele legislaţii penale străine actuale, nu
era, respectiv nu este reglementata, o astfel de procedura. Pentru reunirea cauzelor penale se
folosea o trimitere în judecată separată, după care cauzele se conexau, ceea ce producea o
întârziere în soluţionarea lor.
Abia în 1936, prin Codul de procedura penală de la acea vreme s-a decis simplificarea
procedurii de judecare a intervenţiei unor fapte şi persoane noi în cursul procesului penal,
introducându-se ca procedura de extindere a obiectului judecăţii, extinderea rechizitoriului de
către procuror la fapte şi persoanei noi.
Acest sistem a fost abandonat in 1953, cand prin Decretul nr. 506 (aborgat ulterior prin
Decretul nr. 473/1957), s-a prevazut ca trimiterea in judecata nu mai era atributul exclusiv al
procurorului, instanta avand posibilitatea, in raport cu probele administrate, sa hotarasca
asupra vinovatiei sau nevinovatiei unei persoane, chiar in conditiile in care aceasta nu fusese
trimisa in judecata si chiar daca procurorul nu isi exprimase acordul cu privire la extinderea
obiectului judecatii.
Prin Codul penal din 1968 s-a statuat ca instanta era singura competenta sa procedeze la
extinderea judecatii in prima instanta prin incheiere. Procedura era cuprinsa intre art. 335-337
ale aceluiasi cod.
Procedura s-a menţinut de-a lungul timpului, datorită eficienţei sale, şi este cuprinsă
actualmente între art. 335-337 ale prezentului cod, cu modificările ce au survenit.
Actual, în cursul judecăţii în prima instanţă, în baza probelor administrate prin actele de
cercetare judecătorească, se pot constata elemente de fapt noi, pe care nu le-a avut în vedere
actul de sesizare a instanţei. Unele elemente noi constau din împrejurări care circumstanţiază
fapta, fie determinând o altă încadrare juridică, fie stabilind circumstanţe ce trebuie avute în
vedere la individualizarea sancţiunii penale; luarea în considerare a acestor elemente noi la
soluţionarea cauzei nu implică o procedură specială, fapta rămânând aceeaşi. Elementele noi
pot conduce la constatarea că inculpatul a săvârşit şi o altă infracţiune sau că alte persoane au
săvârşit infracţiuni care nu au însă legătură cu cauza care se judecă; în această situaţie s-a
decis că instanţă să sesizeze parchetul cu aceste elemente noi, pentru a începe urmărirea
împotriva acelora care au săvârşit infracţiunile descoperite în cursul judecăţii.
cc
În unele cazuri elementele noi se referă la actele materiale aparţinând infracţiunii care
este supusă judecăţii; potrivit art 37 alin. ultim C.p.p., actele materiale aparţinând aceleiaşi
infracţiuni, constituind un caz de indivizibilitate, trebuie reunite întotdeauna în faţa aceleiaşi
instante, pentru a fi judecate împreună. Elementele noi se pot referi şi la alte infracţiuni
săvârşite de către inculpat, dar care sunt în stare de conexitate cu cea care se judecă, ceea ce
impune potrivit art. 37 alin. (1) C.p.p., conexarea şi judecarea lor de către aceeaasi instanţă;
de asemenea, se pot referi şi la alte persoane care au participat la infracţiunea supusă
judecăţii, participaţia penală (caz de indivizibilitate) care impune cuprinderea la judecata a
tuturor celor care au contribuit la săvârşirea infracţiunii. Aşadar în cazurile de mai sus, se
impune judecarea noilor acte materiale, noilor infracţiuni şi noilor persoane concomitent cu
infracţiunea şi inculpatul aflat în curs de judecată. Pentru a se permite depăşirea limitelor
sesizării instanţei, este însă necesar să fie sesizată prima instanţă cu judecarea acestora, ceea
ce presupune o procedură de extindere a obiectului judecăţii, ca mod subsidiar de sesizare a
primei instante de judecată.
Procedura de extindere a obiectului judecăţii trebuie să îndeplinească două cerinţe :
- pe de-o parte, să asigure o cale simplă şi rapidă de extindere a obiectului judecăţii, pentru ca
judecarea tuturor faptelor şi persoanelor aflate în stare de indivizibilitate şi conexitate să se
desfăşoare operativ;
- pe de altă parte, să asigure inculpatului şi celorlalte persoane pentru care se extinde procesul
penal garanţiile necesare apărării împotriva noii învinuiri care li se aduce.
)
3$*#$-23
C.p.p. reglementează trei modalităţi de extindere a obiectului judecăţii:
- extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinând aceleiaşi

infracţiuni (art. 335);
- extinderea procesului penal pentru noi fapte penale (art 336);
- extinderea procesului penal pentru noi persoane (art. 337).
Reglementarea acestor modalităţi de extindere a obiectului judecăţii în prima instanţă este

diferită, dar prezintă condiţii care sunt aplicabile în toate cazurile.
*((5$(,32, pentru a li se asigura părţilor

cele două grade de jurisdicţie în fond; 2 $ ,$6 $ ( ($
$ ( (2 4 ($ 4 1 - $ 4,(2
c
263+2725$,(2-$(,326
((22*#$-23!
Sesizarea primei instante fiind un atribut al procurorului, iar extinderea obiectului

judecăţii constituind un mod se sisizare al primei instante, 3(*
#$ -23 (3 ($; totodată, ca titular al exerciţiului acţiunii
penale, procurorul trebuie să pună în mişcare acţiunea penală pentru ca prima instanţă să fie
sesizată cu o acţiune penală pusă în mişcare. *(36 #3$ 3 1
* #$ -23 1 ( 4 ,1 3 ($
433-2!
Extinderea obiectului judecăţii este posibilă numai dacă sunt descoperite elemente noi în
cursul judecăţii în prima instanţă până la pronunţarea hotărârii asupra fondului. Cum
elementele noi nu pot apărea decât în cadrul cercetării judecătoreşti, procedura extinderii are
loc, de regulă, în cursul cercetării judecătoreşti; 2 * 2 4 $
+#$-4 2+4$$#26+2#$2
$2-216(,(#$! Elementele
noi se pot referi şi la acte materiale, fapte penale şi persoane pentru care, în cursul urmăririi
penale, s-a dispus scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, dacă din aceste elemente
noi rezultă că soluţiile de mai sus nu sunt întemeiate şi că răspunderea penală subzista.
Extinderea obiectului judecăţii fiind o sesizare a primei instante de judecată, procedura de

extindere se află sub sancţiunea nulităţii absolute, fiind un caz de nerespectare a dispoziţiilor
relative la sesizarea instanţei.
Odată extins obiectul judecăţii, în oricare din cele trei modalităţi, trebuie să se asigure
dreptul la apărare în legătură cu noile acte materiale, noile fapte penale şi noile persoane
devenite inculpaţi. Legea prevede următoarele garanţii ale dreptului la apărare după ce s-a
dispus extinderea obiectului judecăţii:
- actele materiale sau faptele penale noi trebuie puse în discuţia inculpatului, care este
ascultat şi asupra lor, cu care ocazie i se pune în vedere că are dreptul să solicite
lăsarea cauzei la sfârşitul şedinţei de judecată sau amânarea ei la un alt termen, în
vederea pregătirii apărării şi propunerii de noi probe; în cazul unor noi persoane trase
la răspundere penală, trebuie să li se comunice învinuirea, să fie ascultate asupra ei şi
să li se dea posibilitatea administrării probelor necesare;
- să dispună administrarea probelor concludente şi utile solicitate de inculpat în
legătură cu obiectul extins al judecăţii
- să asigure punerea de concluzii în apare în legature cu toate actele materiale, faptele
penale şi persoanele pentru care s-a extins obiectul judecăţii.
cÑ
Ê )

Ê Ê Ê Ê 8 9Ê

Ê

,3($2/,:,$;
Infracţiunea ± definită de legiuitor ca fiind fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală ± are drept coresporendent în realitatea obiectivă un
fenomen complex ce îmbrăca aspectele de a fi material, uman, moral, politic, juridic.
În primul rând, infracţiunea constituie un act de conduită exterioară a omului, o

manifestare de energie fizică, de natură să aduca modificări în lumea obiectivă.2
Raportându-ne la conţinutul constitutiv al infracţiunii, la latura sa obiectivă, constatăm că

în planul dreptului material, fapta se concretizează într-o activitate desfăşurată de persoană
infractorului, o manifestare externă a acestuia, o comunicare de energie fizică ce determina o
modificare în lumea exterioară.
$,$,$ este componenta principală a laturii obiective a infracţiunii şi constă

în actul material săvârşit, actul de conduită uman interzis de legea penală, el putând să apară
fie sub forma acţiunii, fie sub cea a inacţiunii.
În norma de incriminare, elementul material este desemnat - de regula - printr-un cuvânt,

printr-o expresie ce arata acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa-zisul r de
exemplu lovire (art. 180 C. Pen) ± actiunea de lovire sau de efectuare a unei violente
cauzatoare de suferinte fizice asupra corpului unei persoane, distrugere (art. 217 C. pen.) ±
actiune alternativa de distrugere, degradare, aducere in stare de neintrebuintare, de
impiedicare a luarii masurilor de conservare sau de salvare a unui bun sau de inlaturare a
masurilor de conservare ori salvare a bunului, dupa ce au fost luate, etc.
Acţiunea, în sensul laturii obiective a unei infracţiuni, constă într-o intervenţie activă a
infractorului, concretizata într-o activitate periculoasă, prohibita de legea penală. Ex: Furtul
simplu (art. 208 C. Pen) ± actiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detentia altei
persoane fizice sau juridice.
2
Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generala, Editura All Beck, Bucuresti 2002, p. 182
cÔ
Inacţiunea sau abstenţiunea este caracterizată de atitudinea pasivă a infractorului, în
sensul că legea îl obliga să desfăşoare o anumită activitate iar el se abţine de a o îndeplini.
Prin urmare, pentru că inacţiunea să poată fi reţinută drept element material al unei
infracţiuni, trebuie neapărat să existe o îndatorire legală că persoana respectivă să nu rămână
în pasivitate pentru a împiedica alte energii să producă urmări dăunătoare în societate. Fără o
atare îndatorire, abstenţiunea constituie un act reprobabil din punct de vedere moral,
neatragand răspunderea penală a făptuitorului.3
La unele infracţiuni, elementul material poate consta într-un singur act, la altele
presupune mai multe acte, actele materiale fiind componente ale infracţiunii ce face obiectul
judecăţii şi neavând autonomie infracţională.
Astfel din perspectiva art 335 C. proc. pen., $ ,$ descoperite în cursul
judecăţii sunt componente ale laturii obiective ale infractiunii, ele integrându-se în mod
obiectiv în elementul material al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.4
Art 335 C. proc. pen. statuează că, atunci când în cursul judecăţii se descoperă în sarcina
inculpatului date cu privire la alte acte materiale ce intră în conţinutul infracţiunii pentru care
a fost trimis în judecată, instanţă prin încheiere, extinde acţiunea penală cu privire la aceste
acte şi procedează la judecarea infracţiunii în întregul ei.
Faţă de obiectul judecăţii stabilit în actul de sesizare iniţial, într-o asemenea situaţie,
instanţă se sesizează din oficiu cu judecarea actelor materiale noi.5
3
Ex: Lipsirea de libertate in mod ilegal (art. 189 C. Pen.) care poate consta si dintr -o inactiune, in sensul ca
persoana nu mai are posibilitatea de a se deplasa si a actiona dupa vointa sa ± omisiunea de a pune in libertate o
persoana atunci cand au incetat temeiurile pentru privarea sau restrangerea libertatii acesteia, de exemplu cu
ocazia unui sinistru.
Ô
De exemplu, în cazul unei tâlharii, inculpatul a fost trimis în judecată pentru că prin ameninţare, a luat un bun
mobil din posesia ori detenţia unei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul de a şi -l însuşi pe nedrept.
În cursul judecăţii se descoperă că inculpatul, cu ocazia săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, alături de ameninţare, a
folosit şi violenta, iar în atare împrejurare, violenta constituie un act material nou de care instanţă va trebui să
ţină seama în continuarea judecării cauzei.

Prin sentinţa penală nr. 773/2003, Judecătoria Focşani a făcut aplicarea art. 335 Cod de procedură penală şi a
dispus reunirea cauzelor penale înregistrate la Judecătoria Focşani cu numerele 1883/2003 şi nr. 5538/2001
privind pe inculpata R.R., anulând sentinţa penală nr. 265/2002 a aceleiaşi judecătorii; în continuare, schimbând
încadrarea juridică a faptelor săvârşite, din prevederile art. 223 alin. 2, în acelea ale art. 223 alin. 3 Cod penal,
şi-a declinat competenţa în favoarea mribunalului judeţean Vrancea.
mribunalul Judeţean Vrancea, la rândul său, prin sentinţa penală nr. 30/2003, a stabilit că Judecătoria Focşani
este competentă să soluţioneze cauza privind ultimele infracţiuni pentru care a fost sesizată.
Cauza a fost înaintată mribunalului Suprem pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
c
Caracterul unitar şi indivizibil al infracţiunii, ce presupune soluţionarea cauzei în întregul
ei, determina şi justifica existenţa şi funcţionarea instituţiei procesuale a extinderii acţiunii
penale, instituţie ce face posibilă lărgirea obiectului judecăţii, între actele nou descoperite şi
cele iniţiale existând legături de ordin substanţial, organic, care impun joncţiunea procesuală.
Remediul procesual al extinderii acţiunii penale asigura, totodată simplificarea procedurii

judiciare, dinamizarea activităţii de judecată şi restabilirea ordinii de drept încălcate şi prin
această atingerea scopului procesului penal.
Referindu-ne la actele materiale noi, astfel cum sunt ele reglementate în art 335 C. proc.
pen., constatăm că acestea trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a determina
incidenţa acestui text de lege, în urma modificărilor intervenite prin Legea nr. 356/2006.
motodată, împotriva sentinţei penale nr. 773/1983 a Judecătoriei Focşani, procurorul general a declarat recurs
extraordinar, susţinând că este nelegală cu privire la modul cum au fost aplicate prevederile art. 335 Cod de
procedură penală.
Critica este întemeiată.
Potrivit art. 335 Cod de procedură penală, dacă în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu
privire şi la alte acte materiale care intră în con ţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, instanţa,
prin încheiere, extinde acţiunea penală cu privire şi la aceste acte şi procedează, după caz, fie la judecarea
infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei procurorului potrivi t dispoziţiilor art. 333 Cod de procedură
penală, în vederea completării urmăririi penale.
Dacă cu privire la unele din actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre
definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în
raport cu toate actele care intră în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară.
Din dispoziţiile legale menţionate rezultă, pe de o parte, că desfiinţarea hotărârii anterioare este de atributul
exclusiv al instanţei care soluţionează cauza în fond, iar nu al instanţei care se sesizează prin declinarea
competenţei, iar pe, de altă parte, că această măsură nu poate fi luată de cât după ce instanţa care a reunit cauzele
a pronunţat o nouă hotărâre de condamnare în raport de toate actele care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni;
prin urmare, desfiinţarea hotărârii anterioare trebuie să fie consecinţa pronunţării unei noi hotărâri care o
înlocuieşte pe cea veche.
Or, în cauză, de vreme ce Judecătoria Focşani nu a soluţionat cauza în fond şi nu a pronunţat o nouă hotărâre de
condamnare a inculpatei, cu privire la toate actele materiale ale aceleiaşi infracţiuni continuate, ea nu poate
dispune desfiinţarea hotărârii anterioare ci, constatând - după opinia sa - că în cauză sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 335 Cod de procedură penală, putea doar să schimbe încadrarea juridică în art. 223 alin 3 Cod
penal şi să-şi decline competenţa în favoarea tribunalului judeţean. Dar, din verificarea actelor dosarului se
constată că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 335 Cod de procedură penală, întrucât
faptele pentru care inculpata a fost trimisă în judecată, prin rechizitoriul ulterior, nu constituie acte materiale
care intră în conţinutul infracţiunilor pentru care anterior s-a pronunţat sentinţa penală nr. 265/2002 a
Judecătoria Focşani, rămasă definitivă, faptele fiind săvârşite în concurs real, aşa încât nu este cazul reunirii
celor două cauze.
În consecinţă, recursul extraordinar este întemeiat şi urmează a se admite, a se casa sentinţa penală recurată şi a
se trimite cauza pentru soluţionare Judecătoriei Focşani.
cè
În mod obişnuit, dacă se descoperă săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală,
organele de urmărire penală, sunt cele care hotărăsc dacă se impune începerea urmăririi
penale şi declanşarea procesului penal pentru a se realiza tragerea la răspundere penală a
persoanei vinovate. Este posibil însă că actul material infracţional descoperit să nu fie decât
un act care, împreună cu alte acte de acelaşi gen, conturează, definesc conţinutul constitutiv
al unei infracţiuni, după cum eşti posibil ca aceste acte să fie descoperite în timpul judecăţii
in primă instanţă.
În atare condiţii, legiuitorul a ales, în mod firesc, procedeul extinderii acţiunii penale,
făcând astfel posibilă tragerea la răspundere penală pentru toate actele materiale ce alcătuiesc
conţinutul constitutiv al unei infracţiuni.
Doctrina a conturat, în linii mari, sfera actelor materiale ce pot constitui obiectul
extinderii acţiunii penale, evidenţiind că, în calitatea lor de componente ale infracţiunii şi fără
a se bucura de vreo autonomie infracţionala, asemenea acte materiale intra în conţinutul
constitutiv al infracţiunilor continuate, continue, complexe şi de obicei.
3 2 ± formă a unităţii naturale a infracţiune ± se caracterizează prin

prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii
obiective, după momentul consumării, până în momentul epuizării prin intervenţia unei forţe
contrare.6
În această categorie a unităţii naturale de infracţiune, enumeram infracţiuni precum:

lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C. pen.), furtul de curent electric (art. 208 alin (2)
C. pen), portul ilegal de decoraţii sau semne distinctive (art. 241 C. pen.), abandonul de
familie (art. 305 lit. c) C. pen.), deţinerea de arme şi muniţii fără drept (art. 279 alin (1) C.
pen.), dezertarea (art 332 C. pen.), evadarea (art. 269 C. pen.).
De esenţa infracţiunii continue este ($/22 514,(, deoarece

numai prin această prelungire de durată se consideră că ea atinge gradul de periculozitate
necesar pentru a fi considerată infracţiune, pentru a fi incriminata şi sancţionata de legiuitor.
Caracterul specific al infracţiunii continue constă şi în aceea că pe parcursul îndeplinirii

elementului material, pe durata realizării acestuia pot apărea şi ,, 1
4(, de inactivitate ale subiectului activ al infracţiunii, astfel de pauze fiind dictate
de natură activităţilor desfăşurate.
6
Vasile Papadopol, Doru Pavel, Formele unitatii infractionale in dreptul roman, Casa de Editura si Presa
³Sansa´ SRL, Bucuresti, 1992, p.60
c[
Plecând de la acest criteriu, ştiinţa dreptului penal a făcut distincţie între infracţiunile
continue permanente şi infracţiunile continue succesive7. 3$
(, se caracterizează prin desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere,
intervenţia făptuitorului nefiind necesară pentru prelungirea activităţii infracţionale, astfel
cum este cazul infracţiunilor de dezertare, evadare, deţinere în mod ilegal de arme. Spre
deosebire de infracţiunile continue permanente, cele permit în desfăşurarea
activităţii infracţionale unele întreruperi, ceea ce determina necesitatea intervenţiei
făptuitorului în vederea prelungirii activităţii infracţionale, fără însă a transforma unitatea de
infracţiune într-o pluralitate de infracţiuni. Întâlnim asemenea situaţii în cazul portului
nelegal de decoraţii sau semne distinctive, a portului de arme fără drept.
Este importantă cunoaşterea momentului consumării infracţiunii continue, dar şi a acelui

moment ce punctează epuizarea infracţiunii, căci în funcţie de desfăşurarea activităţii
infracţionale continue se stabileşte legea penală aplicabilă în cauză.
S-a decis că sunt acte materiale noi actele de sustragere de curent electric săvârşite prin
utilizarea unui gater de către inculpat trimis în judecată pentru sustragerea de curent la
utilizarea unui aparat de sudură, dar şi în culegerea fructelor de pe terenul ocupat abuziv, că
acte materiale noi ce alcătuiesc elementul material al infracţiunii continue.8
Cunoaşterea infracţiunii continue prezintă relevanţă în incidenţa cu alte instituţii de drept

penal. Astfel legea penală aplicabilă în timp va fi $/4 /,,$(+2
, moment de la care se calculează şi termentul de prescripţie a răspunderii penale9 şi
în funcţie de care se stabileşte incidenţa unui act de clemenţă (amnistie, graţiere10).
mot în funcţie de desfăşurarea activităţii infracţionale continue se va stabili legea penală

aplicabilă în spaţiu, fiind recunoscută incidenţa legii penale romane, chiar dacă numai o parte
din infracţiune s-a produs pe teritoriul ţării.
32 ± formă a unităţii legale de infracţiune ± reprezintă o creaţie a

legiuitorului, caracterizată prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a doua sau mai
multor acţiuni (inacţiuni) ce ar putea constitui, fiecare în parte, o infracţiune de sine
stătătoare.
Fiecare dintre actele materiale au semnificaţie proprie, însă între ele există o legătură
strânsă, determinată fie de poziţia unui act material faţă de altul, elementului subiectiv care
le reuneşte şi care obliga la considerarea lor într-un tot unic.
7
Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,
2006, p.140
8
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 5069/1971, in R.R.D. nr. 6/1972, p. 167
9
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 26/1977, in C.D. 1977, p. 293
10
mrib. Mun. Bucuresti, Sectia a II-a penala, decizia nr. 185/1989, in R.R.D. nr. 9/1989, p. 59
c0
Infracţiunea continuată se realizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale
de timp diferite, însă în realizarea aceleaşi rezoluţiuni infracţionale, a unor acţiuni sau
inacţiuni ce prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleaşi infracţiuni.
Această unitate infracţională legală s-a născut din raţiuni de răspundere penală şi de
tehnică legislativă, aflându-şi esenţa în legăturile ce unesc între ele faptele din care este
alcătuită, în tripla unitate de subiect, de rezoluţie infracţională şi de conţinut al infracţiunii.
Intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii continuate de delapidare actele noi de sustragere
de bani săvârşite de factorul poştal11, sustragerile de bunuri din autoturisme descoperite ca
fiind săvârşite în aceeaşi perioadă , în acelaşi mod de a opera, de către acelaşi inculpat, chiar
dacă au fost înfăptuite în localităţi diferite12, actele materiale frauduloase descoperite a fi
folosite de inculpat alături de cele cunoscute pentru inducerea în eroare a unei persoane13, dar
şi descoperirea altor persoane induse în eroare de inculpat, în legătură cu procurarea unor
bunuri sau locuinţe14.
Infracţiunea continuată fiind alcătuită din mai multe acţiuni ce se succed la diferite
intervale de timp, s-a stabilit că data săvârşirii acestei infracţiuni ,$,
3 3. Stabilirea momentului final al executării infracţiunii continuate,
respectiv a datei când ea se consideră săvârşită prezintă un interes practic major în planul
aplicării legii penale în timp, dar şi în stabilirea răspunderii penale, în aplicarea dispoziţiilor
actelor de amnistie şi graţiere.
În cazul în care infracţiunea continuată a început când era în vigoare o lege penală, dar a
încetat când în vigoare este o nouă lege penală, nu sunt incidente dispoziţiile art 13 C. pen.
Privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, ci legea aplicabilă făptuitorului este cea în
vigoare la data încetării ultimei acţiuni. Pe de altă parte, în ipoteza în care unele acţiuni sau
numai o acţiune se comite după apariţia actului de amnistie sau graţiere, beneficiul acestor
acte de clemenţă nu se aplică infracţiunii continuate, întrucât ea se consideră săvârşită
ulterior acestui act.
În fine termenul de prescripţie a răspunderii penale va începe să curgă la data efectuării

ultimului act din componenţa infracţiunii continuate, iar în împrejurarea în care unele acte s-
au săvârşit în timpul minorităţii, iar altele după vârsta majoratului, făptuitorul va fi sancţionat
potrivit legii aplicabile majorului. 15
11
mrib. Mun. Bucuresti, decizia nr. 684/1978, in Repertoriu 1976-1980, p. 190
12
13
Plenul mrib. Suprem, Decizia de indrumare nr. 5/1972, in R.R.D. nr. 7/1972, p. 108
14
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 168/1983, p.249.
15
Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Făurei s-a dispus trimiterea în judecată penală a
inculpatului B. C. pentru comiterea infracţiunilor de furt calificat prevăzute de art. 208 al.1 -209 al.1 Äi´ şi al.3
lit.´f´ C.pen. cu aplic.art.41 al.2 c.pen şi art. 37 lit.´a´ C.pen
cr
Posibilitatea extinderii cadrului procesual penal în cazul descoperirii unor acte materiale
noi ce intră în latura obiectivă a infractiunii care face obiectul judecăţii este posibilă,
raportându-ne la infracţiunea continuată, la orice faptă ce este susceptibila de repetabilitate,
întrucât infracţiunea continuată nu este altceva decât o infracţiune simplă, dar care se poate
repeta, care se poate relua.
Fac excepţie acele infracţiuni care prin specificul lor nu pot funcţiona în timp.
O problemă interesantă s-a ridicat în literatură de specialitate dar şi în practică judiciară,

referitor la existenţa infracţiunii continuate în cadrul 3$ $(216. Opinia
majoritară constă în aceea că infracţiunea continuată nu este compatibilă cu faptele din culpă
comise prin acte repetate, deoarece ceea ce caracterizează infracţiunea continuată este
realizarea ei în mod treptat eşalonat, în baza unei rezoluţii specifice numai intenţiei.
Infracţiunea continuată nu este posibilă nici la 3#, deoarece un singur

act nu poate constitui infracţiune, iar repetarea lui marchează deja consumarea infracţiunii.
3 ,($*2 reprezintă şi ea un exemplu elocvent în care instanţă poate

proceda la extinderea cadrului procesual penal în condiţiile descoperirii unor acte materiale
noi ce intră în latura obiectivă a unei asemenea infracţiuni.
Este ştiut că infracţiunea complexă ± formă a unităţii legale de infracţiune apărută din
raţiuni de răspundere penală şi de tehnică legislativă şi fundamentata pe legaturi ce unesc
intre ele faptele din care este alcătuită ± prezintă în conţinutul sau, ca element ori că
circumstanţă agravantă, o acţiune sau o inacţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă
prevăzută de legea penală, astfel cum statuează dispoziţiile art. 41 (3) C. pen. Rezultă din
definită dată că în structura în structura infracţiunii complexe se include conţinutul unei alte
Din actele şi lucrările dosarului instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 15.01.2007, inculpatul a fost pus în libertate din penitenciarul unde executa o pedeapsă privativă de
libertate pentru furt, a venit la bunicii săi din comună S. G. şi, având nevoie de bani, a hotărât să sustragă funii
din cupru.
Astfel, la data de 25.01.2001, în jurul orelor 5.45 s-a deplasat la circa 2 km. de staţia CFR Ianca şi din dreptul
unor semnale feroviare a sustras 5 funii din cupru, le-a introdus într-un sac de rafie pe care-l avea asupra sa. Şi-a
continuat apoi drumul pe lângă calea ferată circa 2 km. Până la locul unde se aflau alte două semnale. De aici,
prin ruperea papucilor de prindere (ca în cazul precedent) a mai sustras 3 funii din cupru, introducându-le în
acelaşi sac de rafie. În jurul orelor 15.30 inculpatul a hotărât să continue activitatea sa infracţionala, deplasându-
se cu un tren până la staţia CFR Dedulesti şi de aici pe jos , spre staţia CFR Ianca. În dreptul unor semnale CFR,
s-a oprit şi prin îndoiri repetate a rupt papucii de prindere de la 4 funii din cupru. Fu niile le-a transportat din nou
la domiciliul bunicilor săi, ascunzându-le în aceeaşi grămadă de coceni.
Ulterior instanţa, în urma cercetărilor, a mai descoperit că în data de 26.01.2001, inculpatul s-a deplasat cu
trenul din staţia CFR Făurei până la staţia CFR Ianca şi de aici pe jos către staţia CFR Urleasca. Pe parcursul
deplasării, inculpatul a sustras 6 funii din cupru prin acelaşi procedeu, funii pe care le-a depozitat în aceeaşi
grămadă de coceni. Astfel instanţa a procedat la extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale.
16
Costache Bulai, Bogdan Bulai, op. cit., p.215

infracţiuni care în contextul unei asemenea sinteze juridice, îşi pierde autonomia
infracţională.
Sub aspectul obiectului infracţiunea complexă sau absorbanta se caracterizează prin

existenţa unui #- ,($*. De pildă infracţiunea de tâlhărie aduce atingere atât
relaţiei sociale ce asigură dreptul de proprietate, dar şi acelei valori sociale precum şi a
relaţiilor care se statornicesc în jurul valorii şi care vizează integritatea corporală sau
libertatea morală a persoanei.
Contopirea mai multor fapte într-o infracţiune unică asigura o caracterizare mai precisă a
activităţii infracţionale a făptuitorului în raport cu gradul de pericol social, iar din perspectiva
aplicării dispoziţiilor art 335 C. proc. pen., face posibilă realizarea tragerii la răspundere
penală a inculpatului pentru întreaga activitate infracţională.
Sunt acte materiale ce intră în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni complexe actele
materiale de ameninţare prin telefon descoperite a fi săvârşite ulterior ameninţării în public17
a unui funcţionar public, precum şi expresiile jignitoare săvârşite de un funcţionar public
trimis în judecată pentru infracţiunea de purtare abuzivă în formă agravată18, dar şi
descoperirea unor acte de complicitate în sarcina inculpatului trimis în judecată ca autor al
infracţiunii complexe săvârşite în formă continuată.
În doctrina penală19, pe lângă ,($*$/$2 creată de legiuitor ± constantă fie în

infracţiunea complexă, forma tip, caracterizată prin aceea că în structura conţinutului său
intră ca element constitutiv o acţiune incriminata de lege, că faptă de sine stătătoare, fie în
infracţiunea complexă calificată, definitivă prin accea că în conţinutul sau este inclusă că
circumstanţă agravantă o acţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea
penală ± este menţionată şi ,($*$2.
Astfel, complexitatea naturală decurge din includerea în mod firesc, natural, de către
infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune ori în cazul unor infracţiuni contra
persoanei ± absorbirea unei infracţiuni unei infracţiuni mai uşoare în altele mai grave. Spre
exemplificare infractiunea de omor consumat cuprinde in mod natural si tentativa acestei
infractiuni, dupa cum cuprinde si elementele infrctiunilor mai puţin grave, absorbind lovirea
sau vătămarea corporală.
În asemenea cazuri, infracţiunea absorbantă nu devine o infracţiune complexă propriu-

zisă, ci ea rămâne o infracţiune simplă, căreia îi sunt aplicabile toate regulile referitoare la
această formă de unitate infracţională.
17
18
mrib. Jud. Arges, decizia nr. 402/1980, in R.R.D. nr. 6/1981
19
Vasile Papadopol, Doru Pavel, op. cit. p.189
c
3 # sau din obişnuită, expresie a unităţii legale de infracţiune nu îşi
găseşte definiţia în partea generală a Codului penal, însă a fost consacrata în Partea specială a
aceluiaşi cod ori în alte norme speciale sub forma diferitelor tipuri particulare de infracţiuni.
mrăsătura definitorie şi care dă specificitate infracţiunii de obicei rezidă în repetarea

faptei incriminate de un număr de ori atât de mare, încât să releve o obişnuinţă a
făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia în aşa fel încât să se atribuie ansamblului de acţiuni,
de acte materiale executate, pericolul social specific infracţiunii20.
Prin urmare, conţinutul legal al infracţiunii de obicei impune repetarea faptei, elementul
material al acestei infracţiuni fiind întotdeauna alcătuit din acţiuni repetate care învederează
că în comportamentul făptuitorului o asemenea activitate a căpătat caracter de obişnuinţă.
Legea penală incriminează de pildă că infracţiuni de obicei prostituţia (art. 328 C. pen.),
cerşetoria (art. 326 C. pen.), iar anterior modificării Codului penal prin Legea nr 278/2006,
incrimina şi infracţiunea de vagabondaj (art. 327 C. pen.).
Art. 328 C. pen. cuprinde ca cerinta pentru intregirea laturii obiective a infractiunii ca
raporturile sexuale sa se realizaze cu mai multe persoane. Numarul raporturilor sexuale si al
persoanelor cu care se efectueaza este nedeterminat, dar din economia textului rezulta ca
actiunea trebuie repetata de atatea ori incat sa capete caracterul unui anumit mod de viata, o
obisnuinta, iar acest caracter rezulta si din numarul mare de persoane cu care se intretin astfel
de acte sexuale.
In ceea ce priveste cersetoria caracterul de repetitivitate al actiunii este prevazut in insusi

textul de lege (art. 326 C. pen.) : Äconsta in fapta persoanei care, avand capacitatea de a
munci, apeleaza in mod repetat la mila publicului, cerand ajutor material.
În planul laturii obiective, infracţiunea de obicei se compune întotdeauna din ,,$

3 care, nu intră sub incidenţa legii penale, însă ele devin pedepsibile şi atrag
răspunderea penală de îndată ce sunt reluate într-o asemenea măsură în care să releve o
deprindere a celui ce le-a săvârşit. Se poate afirma, fără teamă de a greşi, ca repetarea,
reluarea este trăsătura constitutivă a conţinutului unei asemenea infracţiuni. Astfel se pot
descoperi acte materiale noi şi în cazul infracţiunilor de obicei de tăieri de arbori sub
valoarea sau volumul care atribuie fapte caracter infracţional, dar a căror repetare ± devenită
deprindere, obicei ± atrage incidenţa incriminării lor, precum şi descoperirea unor noi acte de
prostituţie ori de cerşetorie.
20
Costica Bulai, op. cit., p.219

În mod greşit s-a susţinut în practică judiciară21 că în cazul infracţiunii de obicei nu se
mai impune extinderea acţiunii penale pentru o faptă de cerşetorie săvârşită în aceeaşi
perioadă, dar într-o altă localitate arătându-se că dacă pentru faptele săvârşite într-o altă
localitate s-a pronunţat o hotărâre definitivă cu ocazia judecării ulterioare a faptelor se va
dispune încetarea procesului penal în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. j) C. proc. pen.,
pe temeiul existenţei autorităţii de lucru judecat.
Şi în literatura de specialitate22 a fost exprimată o asemenea orientare, deducându-se că

cerşetoria este o infracţiune continua de obicei şi presupune apelarea la mila publică a
făptuitorului, ca îndeletnicire şi de aceea practicarea cerşetoriei în două oraşe diferite, dar în
aceeaşi perioadă, constituie două infracţiuni distincte. Äobiceiul´ şi Äinfracţiunea de obicei´
sunt privite însă de autor în afară obiectivităţii şi materialităţii actelor care, prin repetarea lor
± într-o anumită maniera şi cu o anumită frecvenţă ± se transformă în reflex social şi de aceea
este considerată ca firească uitarea unora din aceste acte materiale.
În atare împrejurări actele materiale de cerşetorie alcătuiesc conţinutul constitutiv al unei

singure infracţiuni, iar instanţă de judecată avea obligaţia reunirii acelor cauze în vederea
judecării lor împreună, şi nu a omiterii actelor materiale săvârşite în altă localitate, în sensul
uitării lor.
Un argument în acest sens este acela că legea nu stabileşte numărul de acte necesar
pentru a fi realizată obişnuită, iar în lipsa unei astfel de precizări, organului judiciar îi revine
sarcina de a aprecia, în raport de împrejurările cauzei şi pornind de la totalitatea
manifestărilor ce se înscriu în conţinutul constitutiv al infracţiunii, dacă fapta, aşa cum a fost
repetată de făptuitor, poate conduce la ideea unei obişnuite.
Şi în cazul infracţiunii de obicei, ,,$ ,2, constând în producerea

urmărilor socialmente periculoase, nu coincide cu cel al expulzării activităţii infracţionale.
Infracţiunea de obicei este considerată a se consuma în momentul în care conţinutul sau legal
a fost realizat, cu alte cuvinte, atunci când activitatea desafasurata de făptuitor se înscrie în
tiparul textului incriminator, îndeplinindu-se astfel cerinţele normei de incriminare, iar
activitatea infracţională, privită în unitatea ei, poarta caracterul de obişnuinţă, de îndeletnicire
din partea subiectului activ al infracţiunii.
Infracţiunea de obicei (++2 când activitatea infracţională a încetat, indiferent de

cauza ce a determinat aceasta, iar stabilirea momentului epuizării prezintă relevanta juridică
deosebită, atât în planul dreptului material, cât şi în plan procesual penal.
21
mrib. Suceava, decizia nr. 76/2001
22
Vasile Dinu, Limitele judecatii in prima instant a si extinderea acestor limite, in Pro Lege nr. 1/1991, p. 24
Ñ
În toate cazurile expuse anterior, actele materiale noi ± analizate în contextul art. 335 C.
proc. pen. ± trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, în mod cumulativ, pentru a face
funcţionale prevederile privind extinderea acţiunii penale.
Astfel noile acte materiale trebuie descoperite Äaflate´ de către instanţă de judecată 4
$2-21, nepunându-se problema descoperirii unor acte materiale noi
până la începerea cercetării judecătoreşti, întrucât până în acest moment nu asistăm decât la
îndeplinirea unor acte administrativ judiciare.
Doar după administrarea unui mininim de probe se pot descoperi şi alte acte materiale ce
intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii.
Pe linia aceluiaşi raţionament logic, reiese că, dacă descoperirea noilor acte materiale s-ar
concretiza într-un moment ulterior teminarii cercetării judecătoreşti, nici atunci atunci nu s-ar
mai putea pune problema extinderii acţiunii penale, deoarece extinderea ar impune o
prelungire a activităţii cercetării judecătoreşti şi implicit acordarea unui termen în vederea
pregătirii apărării, or procesul penal a trecut deja în faza dezbaterilor, moment procesual ce
face că obiectul judecăţii să fie pe deplin conturat, nemaiexistând posibilitatea modificării lui.
Pe de altă parte o condiţie imperativă a extinderii acţiunii penale ± şi deci a cadrului

procesual penal ± este aceea ca $ ,$ 2 ( $ 4 3$
al infracţiunii ce face obiectul judecăţii.
A rezultat astfel , că pot constitui acte materiale noi care întregesc elementul material şi ,
în mod firesc, latura obiectivă a unei infracţiuni acele acte materiale nou descoperite, ce se
încadrează perfect în conţinutul constitutiv al unor infracţiuni continue, continuate, complexe
şi de obicei.
În asemenea ipoteze , având în vedere că acţiunea penală a fost pusă în mişcare pentru
infracţiunea respectivă încă din faza de urmărire penală, este suficient că instanţă de judecata
să procedeze la extinderea acţiunii penale.
)
(3$4$,$1($
Este posibil ca în timpul judecăţii să se descopere în sarcina inculpatului date cu privire la

săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea pentru
care acesta este trimis în judecată.
Ô
mrebuie subliniat faptul că, în această ipoteză, spre deosebire de situaţia în care se
descoperă acte materiale noi, faptele nou descoperite prezintă autonomie infracţională, ele
nefiind, deci elemente ale laturii obiective ale infracţiunii ce face obiectul judecăţii. Spre
exemplu, în cazul judecării unei delapidări, se constată că inculpatul săvârşise şi infracţiunea
de fals material în înscrisuri oficiale. În legătură cu fapta care se judecă, dar care, în acelaşi
timp, se bucura de autonomie infracţională. În exemplul dat, infracţiunea de delapidare,
aflându-se în concurs real cu infracţiunea de fals, impune extinderea procesului penal pentru
alte fapte, în vederea unei complete soluţionări a cauzei.
Legăturile dintre infracţiuni pot fi conexe sau corelative. Dintr-o asemenea perspectivă,
delapidarea şi falsul se afla în *$/2, cf. art. 33 lit. a) C. pen. text
de lege ce statuează că există concurs de infracţiuni, chiar dacă una dintre ele a fost comisă
pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
Există un raport de corelativitate între două infracţiuni când săvârşirea unei infracţiuni
este condiţionată de săvârşirea unei alte infracţiuni, în această situaţie având o infracţiune
antecedenta şi o infracţiune subsecventă. De pildă nu s-ar putea constitui infracţiunea de uz
de fals fără că anterior, să se fi comis o infracţiune de fals şi în acelaşi sens, nu poate există o
infracţiune de tăinuire dacă înainte nu s-a comis un furt.
În cazul infracţiunilor conexe, legătura derivă din modul de săvârşire a infracţiunii ori din
împrejurări de timp, de loc, existenţa unei infracţiuni depinzând de existenţa celeilalte.
Bunăoară o infracţiune de inselaciunese săvârşeşte printr-o infracţiune de fals.
În cazul extinderii reglementate de art. 336 C. proc. pen., faptele noi reprezintă, în sine,
fapte prevăzute de legea penală, cu conţinut distinct de infracţiunea ori infracţiunile ce
formează obiectul judecăţii, aflându-se faţă de acestea într-unul din cazurile de conexitate
reglementate de art 34 C. proc. pen. Ori în cazul de indivizibilitate prevăzută de art. 33 din
acelaşi cod.
În conformitate cu dispoziţii art 33 lit. a) C. pen. există $ de infracţiuni când

două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte ca aceasta să fi
fost condamnata pentru vreuna din ele, chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru
săvârşirea sau ascunderea altor infracţiuni.
Concursul real se mai numeşte şi concurs material ori concurs prin mai multe acţiuni sau
inacţiuni, semnificând acea formă a concursului de infracţiuni ce se realizează prin săvârşirea
mai multor infracţiuni, ca urmare a mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte.
Această caracteristică a concursului real se deduce implicit şi din dispoziţiile art 33 lit. b)
C. pen., care reglementează $ $ sau formal şi care prevăd că există concurs

formal când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în
care a avut loc, dar şi a urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor
infracţiuni.
Infracţiunile pe care le reuneşte concursul real apar în mod succesiv, între ele
intercalându-se perioade de timp diferite.
Infracţiunile săvârşite de o persoană pot fi de aceeaşi natură şi atunci concursul devine

,/ (înşelăciune ± înşelăciune), dar pot fi şi de natură diferită, determinând concursul
/(violare de domiciliu ± fals intelectual).
Între infracţiunile aflate în concurs se pot stabili anumite legături interne, de ordin,
obiectiv, ce coexsita cu legăturile de ordin subiectiv, generate, în primul rând, de faptul că
aceeaşi persoană este subiectul activ, întrucât unitatea de subiect este de esenţa concursului
de infracţiuni.
Condiţia este îndeplinită şi atunci când infractorul are calitatea de participant la

infracţiunile comise.
În funcţie de legăturile care există între infracţiunile în concurs, se disting două

modalităţi: concursul real simplu şi concursul real cu conexitate.
$$,($ se distinge prin aceea că printre infracţiunile aflate în concurs nu

există o legătură obiectivă, singura legătură fiind cea personală, unitatatea de subiect
caracterizând concursul de infracţiuni.
$$$ sau caracterizat ori cu conexitate presupune existenta anumitor

legături, conexiuni între infracţiunile concurente comise de aceeaşi persoană.
Literatura juridică menţionează în contextul acestor conexiuni : conexitatatea topografica

± ce presupune o legătură de spaţiu, de loc între infracţiunile comise; conexitatea cronologică
± ce implică săvârşirea infracţiunilor simultan sau succesiv; conexitatea consecventionala ±
în care o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde comiterea unei alte infracţiuni;
conexitatea etiologică ± în care o infracţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea unei
alte infracţiuni; conexitatea accidentală ± când o infracţiune este întâmplător legată de o altă
infracţiune.
Dintre formele posibile de conexitate ce pot exista între infracţiunile aflate în concurs,
legea penală ± în art. 33 lit. a) C. pen. ± a reţinut doar două , şi anume conexitatea etiologică
şi conexitatea consecventionala. Legiuitorul roman a înţeles să consacre, astfel, existenta
concursului de infracţiuni în cazul unor legături foarte strânse între respectivele infracţiuni.
è
* este, deci, situaţia juridică descrisă prin faptul că între două sau mai multe
infracţiuni există o legătură care impune judecarea lor simultană la aceeaşi instanţă.
În doctrina se face distincţie între *# 2, în cazul în care legătura dintre

infracţiuni se face prin mijlocirea infractorului care le-a săvârşit şi * # 2,
unde legătura este dată de legături ce se referă la locul, timpul , modul de săvârşire a
infracţiunilor.
Codul de procedura penală prevede în mod expres trei cazuri de conexitate şi un ultim
caz, cu un caracter mai general, în care orice altă legătură dintre cauze poate impune reunirea
acestora pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei.
Astfel, există conexitate, cf. art. 34 C. proc. pen. În următoarele cazuri :
- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite de una sau
mai multe persoane împreună, în acelaşi timp sau în acelaşi loc;
- când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp sau în loc diferit, după
o prealabilă înţelegere între infractori;
- când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau o ascunde
comiterea altei infracţiuni ori pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la
răspunderea penală a făptuitorului altei infracţiuni;
- când între două sau mai multe infracţiuni există legătura şi reunirea cauzelor se
impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
Au existat ample discuţii în doctrina penală şi s-au pronunţat soluţii contradictorii în

practică judiciară, sub imperiul codului penal anterior, referitoare la comiterea unei
infracţiuni pentru a înlesni săvârşirea unei alte infracţiuni.
S-a susţinut că într-un asemenea caz nu s-ar realiza un concurs de infracţiuni ci,
dimpotrivă, o singură infracţiune ± infracţiunea scop ± deoarece infracţiunea mijloc nu ar
avea autonomie infracţională şi ar fi absorbită de către infracţiunea scop.
Opinia a fost de la bun început combătuta în literatura juridică, apreciindu-se, pe bună

dreptate, că nu se ţinea seama de realitatea practică, constând în săvârşirea a doua infracţiuni
distincte, pe care legiuitorul nu a înţeles să le reunească în cadrul unei unităţi legale de
infracţiuni.
Mai mult, opţiunea pentru soluţia unitară de infracţiune nu se poate justifica în ipotezele
în care infracţiunea mijloc este mai gravă decât infracţiunea scop. Spre exemplu, uciderea
grănicerului ± infracţiune mijloc ± pentru trecerea frauduloasă a frontierei ± infracţiunea
scop.
[
* $/2 presupune o legătură mijloc-scop între infracţiunile comise, atât
infracţiune mijloc, cât şi cea scop fiind săvârşite cu intenţie, hotărârea de a le săvârşi fiind
luată de infractor anterior comiterii ambelor infracţiuni. De pildă, pentru a înlesni
delapidarea, funcţionarul falsifica evidenţele de intrare a bunurilor în gestiune.
* $ presupune o legătură de la cauză la efect sau de la

antecedenta la consecinţă între infracţiunile aflate în concurs, în sensul că se comite o
infracţiune pentru a acoperi săvârşirea unui omor, este ucis martorul ocular ori pentru a
împiedica descoperirea unei delapidări, se falsifică actele de evidentă.
Infracţiunea efect, în această conexitate consecventionala, este comisă întotdeauna cu

intenţie, infracţiunea cauza putând fi săvârşită atât cu intenţie cât şi din culpă23.
Hotărârea de a săvârşi infracţiunea efect este luată după comiterea infracţiunii cauză,
rezultând că, în cazul conexităţii consecventionale, perioada internă, procesul luării
rezoluţiunii infracţionale ce va însoţi şi dirija activitatea materială vor cunoaşte două etape
specifice celor două infracţiuni. Cu alte cuvinte, hotărârea infracţională ± proces psihic intern
± este distinctă în cazul infracţiunii cauză şi în cazul infracţiunii efect.
Conturarea hotărârii infracţionale se produce în psihicul subiectului în cadrul perioadei

interne în care se disting cele trei momente ± naşterea ideii infracţionale, deliberarea şi luarea
hotărârii de a săvârşi infracţiunea, mai întâi pentru infracţiunea cazua apoi pentru
infracţiunea efect, fiecare dintre acestea fiind determinate de un anumit mobil. Spre exemplu,
pentru a împiedica descoperirea unei ucideri din culpă comise într-un accident de circulaţie,
conducătorul auto părăseşte locul accidentului.
Potrivit dispoziţiilor art. 33 lit b) C. pen. există concurs ideal de infracţiuni atunci când o
acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut
loc şi următorilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.
În literatura juridică, această instituţie mai poartă numele de concurs printr-o singură
acţiune sau inacţiune, ce cuprinde , comprimate, elemente obiective şi subiective, ale mai
multor infracţiune.
Această formă a concursului de infracţiuni se caracterizează prin aceea că, deşi

făptuitorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune din cele incriminate de legea penală,
comportamentul ilicit este exprimat într-un asemenea context, încât fapta comisă realizează
23
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal roman. Partea generala, Editura Universul juridic,
Bucuresti, 2007, p. 274
0
cumulativ elementele constitutive ale conţinuturilor concrete a doua sau mai multe
infracţiuni24.
Infracţiunile săvârşite în concurs ideal pot fi de aceeaşi natură, caz în care concursul este
omogen , ori de natură diferită, concursul fiind eterogen.
În jurisprudenţa s-a decis în mod constant că există concurs ideal de infracţiuni când
Äprin fapta conducătorului unui autocamion se distruge din culpă un alt vehicul şi se
provoacă totodată, rănirea gravă a unei persoane, ori prin încălcarea normelor legale de
protecţie a muncii se produce şi o vătămare corporală gravă a unei persoane25.
De asemenea , există concurs ideal de infracţiuni şi în cazul în care violentele exercitate

la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie au fost îndreptate împotriva unui funcţionar ce
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat şi se găseşte în exerciţiul
funcţiunii, activitatea ilicită întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de tâlhărie şi
ultraj26.
Va exista concurs ideal de infracţiuni şi în contextul în care prin aceeaşi acţiune sau
inacţiune se realizează conţinutul mai multor infracţiuni de acelaşi fel. Spre exemplificare,
dacă prin conducerea imprudenta a unui autovehicul sunt rănite grav două persoane, se
realizează conţinutul a doua infracţiuni de vătămare din culpă, ştiut fiind că în materia
infracţiunilor contra persoanei ± altele decât cele îndreptate contra vieţii, unde legiuitorul, din
pluralitatea de victime, a creat o unitate legală sub forma infracţiunii complexe ± pluralitatea
de subiecţi pasivi determinand chiar în cazul unităţii de acţiune sau inacţiune, o pluralitate de
infracţiuni.
De cele mai multe ori însă, infracţiunile săvârşite în concurs ideal sunt de 2
2. De pildă, prin nerespectarea regulilor de circulaţie se realizează distrugerea din
culpă a autovehiculului şi vătămarea gravă a integrităţii corporale ori uciderea din culpă a
unei persoane.
Raportându-ne $ $ # 2 ± atitudinea psihică, alcătuită din elemente

intelective, volitive şi afective, ce determina şi însoţesc actul fizic de executare ± trebuie
remarcat faptul că infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite cu intenţie directă,
unele, sau cu intenţie indirectă altele; cu intenţie unele şi din culpă altele, după cum toate pot
fi săvârşite din culpă.
24
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, op. cit. p. 152
25
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 335/1972, in C.D., 1972, p.294
26
r
Conexitatea şi indivizibilitatea prezentate anterior produc în plan procesual penal
+$ în faţa aceleiaşi instante şi (/ ,(3 în favoarea acestei
instante , iar instituţia oferită de către legiuitor organului judiciar este aceea a *
($ ($$ ( *1 $ , instituţie menită să înfăptuiască o judecare
simultană, de către aceeaşi instanţă, a cauzei penale şi să facă posibilă evitarea pronunţării
unor hotărâri contradictorii.
Extinderea acţiunii penale prin menţinerea cadrului procesual cu privire la aceeaşi ori
aceleaşi fapte, precum şi extinderea cadrului procesual penal la fapte conexe şi corelative,
ambele caracterizate de elemente definitorii distincte, însă prezentând, în acelaşi timp, o serie
de aspecte comune, reprezintă instrumente reale de realizare a unui act de justiţie eficient şi
cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor.
Atât extinderea acţiunii cu privire la alte acte materiale cât şi extinderea procesului penal
referitor la fapte noi operează ,+-234(,3 şi nicidecum în
etapele în care se exercita controlul judiciar, o asemenea concluzie fiind fundamentata pe
dispoziţiile art 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., care statuează asupra soluţiilor ce pot fi
pronunţate de instanţă de apel, făcând trimitere doar la art. 345 şi urm. Din acelaşi cod, în caz
de admitere a apelului, de desfiinţare a hotărârii primei instante şi pronunţarea unei noi
hotărâri, legiuitorul neînţelegând să se refere şi la dispoziţiile art. 335 ori art. 336 C. proc.
pen.
* ($ ($ $ $$ 3$ ($ 1 $(
- (/ $ , ,( / -3 ( 2+ $/6 1
,-4(,32!
Prin urmare, în situaţia în care la nivelul judecăţii în apel sau recurs s-ar descoperi date cu
privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, având legătură cu infracţiunea ce
constituie obiectul apelului său recursului, nu se va putea proceda la extinderea procesului
penal şi nici la trimiterea cauzei spre rejudecare, soluţia justă reprezentând-o declanşarea
unui nou proces penal, cu parcurgerea obligatorie a fazei de urmărire penală pentru fapta nou
descoperită.
Funcţionarea instituţiei extinderii acţiunii penale şi a celei referitoare la extinderea

procesului penal la fapte noi implică, în mod imperativ, descoperirea unor date noi în cursul
judecăţii în prima instanţă, ceea ce presupune administrarea unui minim de probe. Şi într-un
caz şi în celălalt, instanţă de judecata va putea aprecia asupra oportunităţii aplicării art. 335,
respectiv 336 C. proc. pen. doar în urma evaluării probelor.
În fine apreciem necesar a mai sublinia că noţiunea de Ädate´ folosită în text nu este
sinonimă cu aceea de Äprobe´. Considerăm că utilizarea de către legiuitor a termenului de
Ñ
Ädate´ este expresia faptului că, pentru a se proceda la extinderea obiectului judecăţii,
instanţă nu trebuie să se găsească, în mod necesar, în faţa unui probatoriu complet privind
obiectul extinderii procesului.
Dacă extinderea procesului penal ar constitui o soluţie fundamentală pe un probatoriu

complet, ea ar echivala cu o pronunţare anticipată asupra fondului cauzei, ceea ce ar fi
contrar legii27.
Extinderea procesului penal se constituie într-o măsură procesuala prealabilă judecării

cauzei, iar prin natura şi implicaţiile sale juridice, instituţia extinderii obiectului judecăţii
pregăteşte această judecată, neputând însă prejudeca soluţia procesului şi nici modifica
normele de desfăşurare în continuare a procesului.
)
4,13($1*3($
Acţiunea penală este mijlocul legal prin care se realizează , în justiţie, tragerea la
răspunderea penală şi pedepsirea inculpatului28. Acţiunea antrenează procesul penal în tot
cursul său până la rezolvarea acestuia ori până la epuizarea sau stingerea acţiunii.
Încercând o definiţie non juridică a conceptului de acţiune penală, am putea afirma că

aceasta este energia de care are nevoie procesul penal pentru că organul judiciar să găsească
dezlegarea conferită de legiuitor într-o anumită cauza penală.
Prin noţiunea de 3($2 se înţelege atât dreptul la acţiune penală, cât şi mijlocul
ori instrumentul de manifestare, valorificare ori exercitare a dreptului. Dreptul de acţiune
penală există în mod virtual din momentul incriminării de către legiuitor a unei fapte, însă el
devine exercitabil, în mod concret, din momentul săvârşirii infracţiunii.
Acţiunea penală parcurge, din momentul iniţierii sale şi până la epuizare, o continuă
activitate ce constă şi se materializează, în acelaşi timp, într-o varietate de acte şi măsuri
procesuale şi procedurale şi care se încheie în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale marchează în plan procesual penal crearea
cadrului legal al tragerii la răspunderea penală, ulterior strângerii probelor ce conferă
suficiente temeiuri despre existenţa infracţiunii, precum şi referitor la persoană ce a săvârşit-
o şi la vinovăţia acesteia. În literatură de specialitate s-a precizat, în mod îndreptăţit, că
27
Dorin Clocotici, Extinderea procesului penal, in R.R.D., nr. 12/1976, p. 52
28
Nicolae Volonciu, op. cit., p. 220
Ñc
existenţa acestor probe nu trebuie înţeleasă în sensul conturării unor convingeri certe privind
fapta şi vinovăţia persoanei respective, întrucât o astfel de convingere poate există doar în
momentul pronunţării hotărârii. Ceea ce trebuie să asigure probele în această materie este
garanţia trecerii de la actul proceual al învinuirii la acela al inculpării.
Este firesc că uneori, ca urmare a datelor şi probelor existente, momentul învinuirii să

coincidă, să se suprapună peste cel al inculpării, într-o asemenea ipoteza punerea în mişcare a
acţiunii penale având loc odată cu începerea urmăririi penale.
În general, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc în faza de urmărire penală, dar în
mod excepţional poate fi iniţiată şi în faza de judecată a procesului penal, în cazul extinderii
procesului penal pentru alte fapte ori cu privire la alte persoane, conform reglementării
prevăzute de art. 336, respectiv art. 337 C. proc. pen.
Înainte de a proceda la evaluarea actelor prin care se pune în mişcare acţiunea penală, se
impune a preciza că, dacă începerea urmăririi penale se poate porni chiar dacă nu este
cunoscut făptuitorul ± aşa-numita urmărire penală ! vizând doar fapta - punerea în
mişcare a acţiunii penale neputându-se face ! , ci numai !
, adică în
considerarea persoanei ce urmează a fi trasă la răspundere penală.
Articolul 9 din C. proc. pen. statuează că acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de
inculpare prevăzut de lege. Procurorul poate pune acţiunea penală prin 32, în cursul
urmăririi penale, ori prin 7+, la finalizarea urmăririi penale, dar şi prin $3
#$2, în cursul judecăţii, în condiţiile extinderii procesului penal pentru alte fapt ori
pentru alte persoane.
Procurorul este titularul principal al acţiunii penale, deţinând prerogative în planul

funcţiei de inculpare. Legiuitorul a responsabilizat însă şi instanţă de judecată în punerea în
mişcare a acţiunii penale, conferind acesteia posibilitatea legală de a proceda din oficiu la
extinderea procesului penal cu privire la fapte noi ori la alte persoane, în condiţiile art. 336,
respectiv art. 337 C. proc. pen., atunci când procurorul nu participa la judecată, desigur, cu
îndeplinirea condiţiilor cerute de lege.
De asemenea, prin introducerea instituţiei plângerii împotriva soluţiilor adoptate de

procuror, instanta de judecată, în urma admiterii unei asemenea plângeri, poate dispune, prin
47, în urma desfiinţării soluţiei procurorului, reţinerea cauzei spre judecare, apreciind
ca suficiente probele existente la dosar, împrejurare în care asistăm la punerea în mişcare a
acţiunii penale.
În fine, reglementarea anterioară apariţiei Legii nr 356/2006 şi a O.U.G. nr. 60/2006

prevedea procedura plângerii penale directe adresate de către persoana vătămată instanţei de
Ñ
judecată, în condiţiile art. 279 alin (2) lit. a) C. proc. pen. ± dispoziţii în prezent abrogate ±
situaţie în care prin 47, instanţă punea în mişcare acţiunea penală.
Aşadar punerea în mişcare a acţiunii penale diferă în funcţie de faza procesului în care
are loc. Astfel ($ pune în mişcare acţiunea penală din oficiu ori la propunerea
organului de cercetare penală, pronunţând o 32 în conformitate cu art. 235 alin (1) şi
(2) C. proc. pen.
Atunci când acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale,
procurorul va întocmi 7+$ prin care se va proceda la punerea în mişcare a acţiunii
penale, dispunând trimiterea în judecată, în condiţiile art. 262 alin. (1) pct. (1) lit. a) C. proc.
pen., când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de
învinuit, iar acesta răspunde penal.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, învinuitul capăta statut de inculpat şi, în
acelaşi timp, de parte în procesul penal, beneficiind de garanţii, drepturi procesuale, dar
având şi obligaţii procesuale.
Raportându-ne la actele procesuale prin care se pune în mişcare acţiunea penală ± fie în
cursul urmăririi penale, fie la finalizarea acesteia, prin trimiterea în judecată, în baza
rechizitoriului, în acest din urmă caz, actul de inculpare având dublă funcţie, atât de punere în
mişcare a acţiunii penale, cât şi de sesizare a instanţei de judecată ± este important de spus că
aceste acte trebuie să răspundă exigentelor sub aspectul temeiurilor de fapt şi de drept ale
inculpării, justificând urmărirea penală.
Din această perspectivă, s-a considerat că împrejurarea când prin rechizitoriu nu s-a
dispus în mod expres punerea în mişcare a acţiunii penale este lipsită de relevanţă juridică,
atâta vreme cât din prevederile legale incidente nu reiese că o astfel de menţiune are caracter
obligatoriu.
Numai în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale,
prin ordonanţă, aceasta trebuie să se dispună expres, în ipoteza în care urmărirea penală s-a
desfăşurat fără acţiune pusă în mişcare, luarea unei asemenea măsuri procesuale ce se
suprapune cu dispoziţia de trimitere în judecată nefăcând necesară menţiunea expresă vizând
punerea în mişcare a acţiunii penale.
Pentru ca instanţă de judecata să se considere legal sesizată, actele de dispoziţie ale

procurorului trebuie să fie consemnate expres, clar, concis, nelăsând loc vreunui echivoc.
Dispozitivul rechizitoriului poate cuprinde şi dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii
penale, în cazul în care urmărirea penală a fost efectuată fără acţiune penală pusă în mişcare,
ÑÑ
precum şi dispoziţia de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale
pentru unele fapte şi persoane, atunci când se impune.
Considerăm că lipsă din rechizitoriu a dispoziţie de punere în mişcare a acţiunii penale

echivalează cu absenţa unui act esenţial al urmăririi penale şi atrage în mod firesc,
nelegalitatea trimiterii în judecată.
Reiese aşadar, că punerea în mişcare a acţiunii penale nu este şi nu trebuie privită ca o

simplă formalitate procesual penală ce poate fi neglijata întrucât prin natură, efectele sale
juridice, ea se constituie într-un moment de răscruce al procesului penal, având valenţe
deosebite pe drumul tragerii la răspundere a făptuitorului ± de fapt, a învinuitului, devenit
astfel inculpat.
Procurorul poate proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale, astfel cum am arătat
anterior, şi în contextul procesual al extinderii procesului penal pentru alte fapte, precum şi
cu privire la alte persoane, iar în aceste situaţii el poate cere extinderea obiectului judecăţii
prin simpla declaraţie de punere în mişcare a acţiunii penale.
Astfel, în condiţiile participării la judecata a procurorului şi a descoperirii, pe parcursul

cercetării judecătoreşti, a unor date privind săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea
penală în sarcina inculpatului trimis în judecată ± fapta ce trebuie să aibă legături cu
infracţiunea ce face obiectul judecăţii ± dispoziţiile legale ce disciplinează extinderea
procesului penal la aceste noi fapte dau procurorului posibilitatea legală de a cere nu doar
extinderea procesului penal ci de a pune în mişcare acţiunea penală, prin declaraţie, în şedinţa
de judecată.
O situaţie similară întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte

persoane.
Atunci când instanţă de judecată găseşte întemeiată cererea procurorului în vederea

extinderii procesului penal şi în ceea ce priveşte fapta nou descoperită ori în ceea ce priveşte
persoana nou descoperită, prin punerea în mişcare a acţiunii penale de către procuror,
procedează la judecarea cauzei în întregul ei.
,((+23($2(4,12(,
(2,$64($#$232-2*
($($632(24,2!
Cu alte cuvinte, instanţă de judecată nu poate lua act de extinderea învinuirii făcute de
procuror ± fie în planul unor noi fapte, fie în cel ce vizează alte persoane ± câtă vreme
ÑÔ
procurorul nu a formulat o cerere de extindere a procesului penal adresată instanţei, iar
instanţă nu a admis extinderea.
O asemenea soluţie se impune, deoarece, în condiţiile participării procurorului la

judecată, dacă acesta nu solicită extinderea procesului penal, instanţă de judecată nu poate
avea nicio iniţiativa în această privinţă, ea manifestându-şi prerogativele de extindere a
procesului penal, din oficiu, doar în acele situaţii în care procurorul nu participa la judecată.
Instanţă de judecată deţine, după cum a rezultat, atribuţii în vederea punerii în mişcare a
acţiunii penale; astfel , în contextul în care procurorul nu participa la judecata ± este adevărat,
în mod concret, într-un număr foarte redus de cazuri ± instanţa poate proceda din oficiu, la
extinderea procesului penal cu privire la alte fapte sau cu privire la alte persoane, în condiţiile
art. 336 , respectiv art. 337 C. proc. pen.
Extinzând din oficiu procesul penal, desigur în urma constatării îndeplinirii conditiiloor
cerute de lege şi procedând la judecarea cauzei în întregul ei, instanţă de judecată pune în
mişcare acţiunea penală cu privire la alte fapte sau la alte persoane.
O situaţie cu totul aparte o constituie încheierea pronunţată de instanţă de judecată în

aplicarea dispoziţiilor art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. proc. pen. ştiut fiind că instituţia plângerii
împotriva soluţiilor procurorului a generat ample controverse doctrinare şi în acelaşi timp a
bulversat jurisprudenţa.
Instituţie considerată de unii autori drept un pas important spre privatizarea procesului
penal, plângerea împotriva soluţiilor procurorului a determinat conturarea unei problematici
juridice destul de delicate, şi anume aceea referitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale
şi a actului de inculpare în ipoteza în care judecătorul pronunţa soluţia admiterii plângerii,
prin încheiere şi, desfiinţând rezoluţia sau ordonanţa atacată, în condiţiile suficientei probelor
existente la dosar, reţine cauza spre judecare în complet legal constituit.
Nici doctrină şi nici practica judiciară nu s-au pronunţat în mod tranşant cu privire la
această chestiune, ci s-au mulţumit doar să reproducă prevederea din cuprinsul textului,
suficient de neclară şi ambiguă.
Astfel dispoziţiile art. 278¹ alin. (9) C. proc. pen. prevăd că în acest caz, actul de sesizare
al instanţei îl constituie plângerea persoanei, respectiv a persoanei vătămate, precum şi a
oricărei persoane ale cărei interese legitime sunt vătămate. Spre exemplificare, într-o speţă, s-
a menţionat pur şi simplu că acţiunea penală este pusă în mişcare împotriva inculpatului,
actul de sesizare fiind plângerea petentei, fără a se face însă vreo referire la titularul acţiunii
penale ori la felul actului de punere în mişcare a acţiunii penale. Într-un mod similar s-a
procedat şi într-o alte speţă, în care s-a dispus ca, în baza art. 278¹ alin. (9) C. proc. pen.,
Ñ
instanţă constată că este sesizată prin plângerea persoanei vătămate, punând în mişcare
acţiunea penală împotriva acelui inculpat.
Abordarea chestiunii vizând actul şi titularul punerii în mişcare a acţiunii penale, în acest
caz, impune luarea în considerare a două situaţii. Prima se referă la cazul în care procurorul a
dispus anterior prin ordonanţa punerea în mişcare a acţiunii penale, iar ulterior s-a stins
acţiunea penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată, după caz, scoatere de sub urmărire
penală ori încetarea urmăririi penale.
S-a susţinut în literatura de specialitate că lucrurile ar fi simple, în sensul că prin

încheierea pronunţată de către instanţa de judecată de admitere a plângerii şi de desfiinţare a
ordonanţei atacate s-ar proceda de fapt la redeschiderea ordonanţei iniţiale a procurorului, iar
calitatea de inculpat s-ar deduce în mod implicit.
Un alt argument ar fi acela ca legea neprevăzând o asemenea procedura, s-ar rasturna

toate principiile in materie de inculpare, iar prin admiterea posibilitatii ca instanta penala sa
se erijeze in titular al actiunii penale ± prin procedeul redeschiderii ei ± ar deveni evidenta
situatia de incompatibilitate si flagranta incalcare a exigentelor art. 6 din Conventia
europeana a drepturilor omului.
S-a susţinut că, în lumina noilor modificări ale Codului de procedura penală, ce
echivalează practic cu revenirea la formula Codului de procedura penală din 1936, s-ar
impune redefinirea acţiunii penale, pornindu-se de la aspectul că obiectul acţiunii penale îl
reprezintă Äaplicarea sancţiunii penale´.
Ar însemna în fapt, că acţiunea penală nu va putea fi pusă în mişcare şi nici exercitată

decât prin sesizarea unui organ jurisdicţional, punerea în mişcare a acţiunii penale constituind
actul final al urmăririi penale, prin trimiterea în judecată a învinuitului, acesta devenind
inculpat doar în faţa instanţei de judecată.
Redându-se acţiunii penale caracterizarea consacrată în statele europene occidentale, la a

căror legislaţie tindem să ne alăturăm, ar rezulta cu evidentă că procurorul este singurul care
are exerciţiul acţiunii penale, prin sesizarea instanţei de judecată.
În acest sens, este ştiut că titularul acţiunii penale este procurorul, sistemul de exercitare a
acţiunii penale fiind modificat prin înfiinţarea Ministerului Public, ca reprezentant al
intereselor generale ale societăţii în activitatea judiciară, dar şi de apărător al drepturilor şi
libertăţii cetăţenilor, al ordinii de drept. În această concepţie, devine facil de acceptat teza
includerii voinţei de a pune în mişcare acţiunea penală în chiar Äactul de sesizare a instanţei´
la care se referă alin. (9) al art. 278¹ C. proc. pen.
Ñè
Ne alăturăm celor care consideră că nici instanţă penală - prin încheierea de desfiinţare a
rezoluţiei sau a ordonanţei atacate ± şi cu atât mai mult, procurorul, nu ar putea pune în
mişcare acţiunea penală în ipoteza expusă.
Rămânem fideli principiilor care guvernează procesul penal în materia inculpării,

cerinţelor imperative care consacră separaţia funcţiilor judiciare şi contradictorialitatea
judecăţii, iar într-un asemenea context trebuie să concluzionăm că instanţa de judecată nu
poate cumula funcţia de judecată cu aceea de acuzare, actul de inculpare neputând fi
încheierea judecătorului prin care se dispune judecarea cauzei de către prima instanţă.
Instanţa de judecată nu prezintă aptitudinea funcţională de a se autosesiza, iar dintr-o

asemenea perspectivă, concluzia firească este aceea că singurul titular este persoana
vătămată, cel care pune în mişcare acţiunea penală constituindu-se în acuzator particular şi
trecând peste voinţa Ministerului Public, iar actul de punere în mişcare a acţiunii penale este
chiar plângerea formulată de persoană vătămată, adică actul de sesizare a instanţei la care se
referă alin. (9) al art. 278¹ C. proc. pen.
S-a apreciat pe bună dreptate că, în contextul actualei reglementări a art. 278¹ alin. (8) lit.
c) C. proc. pen., soluţia de admitere a plângerii şi de reţinere a cauzei spre judecare este
imposibil de aplicat în practică, fără a se aduce atingere principiilor separaţiei funcţiilor
judiciare, al contradictorialităţii şi al imparţialităţii instanţei de judecată.
S-a susţinut că, prin admiterea faptului că încheierea pronunţată de instanţă constituie
actul de investire, atunci instanţa se vede pusă în situaţia de a săvârşi un act specific
organului de urmărire penală şi anume trimiterea în judecată, or, un asemenea act procesual
este reglementat de dispoziţiile art. 261-269 în cadrul Cap. V al titlului privind ÄUrmărirea
penală´ din Codul de procedura penală.
Pe baza aceluiaşi rationament, s-a precizat că încheierea instanţei, oricum ar fi privită,

rămâne tot un act de auto-investire, act menit să suplinească rechizitoriul şi, în acelaşi timp,
ea se constituie într-o hotărâre, în sensul prevederilor art. 311 alin. (3) C. proc. pen. întrucât
marchează trecerea de la faza evaluării materialului probator la faza judecăţii.
În căutarea unei soluţii în acord cu necesitatea respectării principiilor fundamentale ale

procesului penal şi îndrăznind să mergem cu raţionamentul expus mai departe, apreciem că
acţiunea exercitată de victima, materializata în plângerea formulată împotriva soluţiei
adoptate de procuror, nu reprezintă o adeziune la acţiunea oficială, ci ± în calitatea ei de act
de sesizare a instanţei ± este, mai degrabă, o acţiune independenta şi necondiţionată de voinţa
procurorului.
Ñ[
S-ar putea afirma că victima infracţiunii dispune, dintr-o dată, de o putere mai mare decât
cea a procurorului, întrucât, dacă din momentul în care procurorul acuza, împotriva voinţei
victimei, aceasta beneficiază de dreptul de opţiune în vederea abandonării exerciţiului
acţiunii penale, de această dată, Ministerul Public se vede forţat să continue.
Plasarea victimei în centrul discusurilor politicii penale de pretutindeni echivalează, în

fapt, cu o recunoaştere inedită pentru sistemul nostru de procedura penală a rolului crescând,
determinant uneori, al voinţei individuale în materie penală.
Aceasta recunoaştere în favoarea victimei a unei puteri de sesizare a instanţei penale, dar
şi de inculpare, contra voinţei Ministerului Public, conferă în acelaşi timp, persoanei
vătămate şi o anumită putere de dispoziţie, fiind cunoscut că victimele se constituie părţi
vătămate şi părţi civile pe calea unei cereri, a unei declaraţii de constituire de parte în
procesul declanşat de Ministerul Public, pentru a corobora acţiunea civilă cu acţiunea penală,
de ordin public şi pentru a-i determina, în această modalitate, pe magistraţi să judece cauza în
întregul său.
Prin introducerea instituţiei plângerii împotriva soluţiilor adoptate de procuror, victimei i-

a fost creată posibilitatea legală de a merge şi mai departe, consacrându-se dreptul său la
plângere, precum şi un drept la recurs contra soluţiilor de netrimitere în judecată la instanţă,
ceea ce reprezintă, dincolo de orice îndoială, un progres al justiţiei căci răspunde dorinţei,
nevoii victimei de a acuza, decât de a se răzbuna.
Referitor la declanşarea acţiunii penale în cazul reglementat de art. 278¹ alin. (8) lit. c) C.
proc. pen. s-a exprimat opinia că ne-am afla în prezenţa unei modalităţi mixte de punere în
mişcare a acţiunii penale, ce ar presupune !! ! existenta plângerii persoanei vătămate,
peste care ar trebui să intervină cenzură instanţei de judecată, prin aprecierea că întemeiată şi
reţinerea cauzei spre judecare.
S-a subliniat că situaţia este aproximativ similară cu cea în care acţiunea penală se pune
în mişcare de către procuror, instanţă de judecată fiind sesizată prin rechizitoriu cu o
infracţiune ce se urmăreşte însă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Între cele două modalităţi există însă diferenţe majore şi semnificative. Instanţa preia
rolul acuzării în procesul penal, substituindu-se procurorului şi exercitând prerogativele
acestuia, în condiţiile în care reprezentatul Ministerului Public participa la judecată. Apare
absolut inutil ca procurorul de şedinţă, apreciind soluţia atacată ca fiind temeinică şi legală,
să declare că nu pune în mişcare acţiunea penală, situaţie de altfel bizară, mai ales atunci
când avem de-a face cu o infracţiune ce se urmăreşte din oficiu.
Ñ0
Plângerea formulată de către persoana vătămată în condiţiile art. 222 C. proc. pen. urmată
apoi de o plangere adresată instanţei, fundamentata pe 278¹ din acelaşi cod, nu poate avea, în
procesul penal ± ce se caracterizează prin oficialitate ± nici rolul şi nici funcţiunile unei
plângeri prealabile, instituţie guvernată de principiul disponibilităţii.
În opinia autorului, cea de-a doua diferenţa porneşte chiar de la principiul disponibilităţii.
Astfel, în cazuele penale, în care instanţă este sesizată prin rechizitoriu, o infracţiune urmărită
la plângerea prealabilă, împăcarea părţilor ori retragerea plângerii penale pot interveni
oricând, ambele ipoteze conducând la înlăturarea răspunderii penale.
În cazul unei infracţiuni urmărite din oficiu, ce este dedusa judecăţii ca o consecinţă a
admiterii plângerii formulate în condiţiile art. 278¹ alin. (1) lit. c), persoană vătămată nu îşi
va putea retrage plângerea niciodată şi nici nu se va putea împăca cu inculpatul, chiar dacă
doreşte, şi chiar dacă procesul a fost declanşat de persoană vătămată a cărei plângere
împotriva soluţiei procurorului a investit instanţă.
Pe de altă parte legiuitorul nu a distins ± dintr-o omisiune regretabilă, credem noi, - între
situaţiile în care procurorul a dispus prin soluţia atacată neinceperea urmăririi penale, pe de-o
parte, sau scoaterea de sub urmărire penală pe de altă parte.
mocmai de aceea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie29, în soluţionarea unui recurs în

interesul legii, a statuat că dispoziţiile art. 278¹ alin. (1) lit. c) se interpretează în sensul că, în
cazul plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei, ordonanţei sau dispoziţiei din rechizitoriu,
prin care s-a dispus neinceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa investita nu poate
pronunţa soluţia admiterii plângerii şi reţinerii spre judecare.
O asemenea intervenţie jurisprudenţială era imperios necesară întrucât o interpretare

contrară, în sensul includerii şi a soluţiei de neincepere a urmăririi penale în categoria celor
ce pot face obiectul plângerii în contextul art 278¹ alin. (8) lit. c) ar fi fost de natură să creeze
posibilitatea unui parcurs de la actele premergătoare direct la faza de judecată, ceea ce ar fi
marcat cel puţin o consecinţă negativă: aceea a încălcării flagrante a dreptului la apărare al
făptuitorului, devenit în mod automat inculpat.
Nu putem finaliza analiza acestei modalităţi de punere în mişcare a acţiunii penale fără a
face cuvenitele referiri la sesizarea, respectiv investirea instanţei în ipoteza pe care o
analizăm.
A fost exprimată astfel o opinie mai nuanţata, în sensul că trebuie făcută distincţie între
sesizarea instanţei şi investirea instanţei. Astfel + 3 a fost definită ca
reprezentând manifestarea exterioara de voinţa a persoanei ce formuleaza plângerea, iar
29
I.C.C.J., Sectiile Unite, Decizia nr. 448 din 14 iunie 2007, www.scj.ro
Ñr
, ca semnificand manifestarea vointei interne a organului judiciar de a se
considera legal sesizat şi de a trece apoi la judecarea cauzei după regulile judecăţii în prima
instanţă.
S-a considerat ca o asemenea interpretare respecta sensul prevederilor alin. (9) al art 278¹
C. proc. pen., care stabilesc, fără echivoc, modul de sesizare a instanţei.
Astfel, sesizarea instanţei se face prin plângerea persoanei vătămate, la care se referă alin.
(1) al aceluiaşi articol, care preia, de fapt, funcţia rechizitoriului, iar investirea instanţei în
urma aprecierii probelor, urmată de reţinerea cauzei spre rejudecare se face prin încheiere.
Autorul opinează astfel că, astfel, se explică de ce, spre deosebire de sentinţa de
respingere a plângerii, respectiv de admitere a plângerii cu trimiterea cauzei la procuror, în
vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, încheierea de admitere a plângerii şi de
reţinere a cauzei spre judecare nu este supusă unui recurs separat, ci numai odată cu fondul,
după regulile comune, legiuitorul atribuind acestei încheieri valoarea unui act de investire şi
implicit de deschidere a fazei de judecată în prima instanţă, în cazurile de acţiune publică.
În fine, se impune a face anumite consideraţii în legătură cu *3($.
Însăşi sintagma de Äextindere a acţiunii penale´ presupune existenţa unei acţiuni penale
ce a fost pusă în mişcare şi care în condiţiile constatării şi a altor acte materiale noi, parte
integrantă a infracţiunii ce constituie obiectul judecăţii, urmează a fi extinsă pentru a fi
asigurată, astfel, soluţionarea cauzei în întregul său.
Extinderea acţiunii penale reprezintă acel remediu procesual prin care se realizează
extinderea obiectului judecăţii în prima instanţă, inculpatul fiind tras la răspundere pentru
toate actele materiale ce alcătuiesc conţinutul constitutiv al unei infracţiuni.
Desigur într-o asemenea ipoteză, rămâne discutabila problema autosesizarii instanţei de

judecată, a autoinvestirii acesteia şi sub aspectul noilor acte materiale, descoperite în cursul
administrării problelor.
Dincolo de opiniile exprimate în doctrină, referitor la posibilitatea instanţei de a se

autosesiza, trebuie să admitem că, deşi procedând astfel se realizează o simplificare a
activităţii procesuale, dispoziţiile art 335 C. proc. pen. crează îndoieli serioase asupra
respectării principiului separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, întrucât, într-o
asemenea situaţie, instanţă se sesizează din oficiu cu judecarea actelor materiale noi, iar în
concret, aceasta sesizare din oficiu echivalează cu o sesizare a instanţei.
Ô
)
$($(*3($2$,$
Instanţa de judecată este obligată, în virtutea rolului său activ, să dea o rezolvare tuturor
aspectelor de fapt şi de drept care conturează conflictul de drept cu a cărei soluţionare a fost
învestită.
În materia extinderii acţiunii penale cu privire la alte acte materiale, legiuitorul a atribuit
,(32 *$ 2 3 -2, prevederile art. 335 C. proc. pen.
reglementând că, în condiţiile în care în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului
date cu privire şi la alte acte materiale ce fac parte integrantă din conţinutul constitutiv al
infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, instanţa va dispune prin încheiere
extinderea acţiunii penale şi cu privire la aceste acte şi va proceda la judecarea infracţiunii în
întregul ei.
Rezultă, aşadar, că, spre deosebire de celelalte modalităţi de extindere a obiectului

judecăţii, extinderea acţiunii penale nu ,32$($în
acest sens, ci, de această dată, instanţa de judecată este titularul extinderii penale.
3 $12 ( * #$ -23 (3

($ (23$6 1 36 6 ( #+ 2$ 2 4
$ -23, care este datoare să pună, mai întâi, în discuţia părţilor necesitatea
extinderii acţiunii penale şi numai după aceea să-şi asume şi să-şi exercite prerogativele de
judecată şi cu privire la noile acte, prin pronunţarea încheierii de extindere.
Desigur, ,2 $/$2 4,(2 (23$ 1 ($ 2 2 *
3 ($6 42 1 4) , 3 3 -2
#$/3$43,$21(3(!
Pe de altă parte, deşi extinderea acţiunii penale este atribuită instanţei, acesteia nu i se
poate imputa nedeclanşarea procedurii de extindere, atâta timp cât pe parcursul judecăţii, în
cursul administrării probelor nu au fost descoperite noi acte materiale30.
35) ( * 3 ($6 3 4, (

($476astfel cum am precizat anterior.
O asemenea încheiere de extindere nu constituie un act de sesizare, de fapt de

autosesizare, ci ea reprezintă un 4 1*3($, în urma
unei sesizări produse anterior şi concretizate ori în cererile părţilor, ori în urma descoperirilor
proprii ale instanţei.
30
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 2365/1975, in Repertoriu 1976-1980, p.153-154
Ôc
Suntem de acord cu opinia exprimată în sensul calificării modului de extindere a
obiectului judecăţii drept ,$($,2+3 31. Considerăm că
în categoria căilor suplimentare de sesizare - alături de extinderea procesului penal pentru
alte fapte, respectiv extinderea procesului penal cu privire la alte persoane - trebuie inclusă şi
extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale.
Ca urmare a faptului că extinderea acţiunii penale este considerată o modalitate de

sesizare a instanţei, este întotdeauna necesar ca organul judiciar să dea o încheiere de
extindere a acţiunii penale. Dintr-o asemenea perspectivă, procedura instanţei de a se limita
numai la punerea în discuţie a părţilor a problemei extinderii acţiunii penale, cu consecinţa
reţinerii cauzei spre judecată, tară a fi dispus însă această măsură printr-o încheiere de
extindere, este nelegală, iar în cauză se impune constatarea încălcării normelor referitoare la
sesizarea instanţei, prevederi care, de altfel, în cazul nesocotirii lor, determină $
#$2 a hotărârii în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Pornind de la ideea că instituţia extinderii acţiunii penale cu privire la acte materiale noi
presupune o punere în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunea supusă judecăţii, $/
4 #3 3 -2 ($ * 3 ($2 ()
47, 2!Această încheiere produce multiple implicaţii în desfăşurarea ulterioară
a judecăţii, deoarece ea reprezintă actul procedural ce fundamentează extinderea obiectului
judecăţii şi conturarea unui cadru procesual extins.
În atare împrejurări, încheierea trebuie să îndeplinească întru totul cerinţele art. 305 C.
proc. pen. şi, în plus, să cuprindă considerentele pe care instanţa le-a avut în vedere la
extinderea obiectului judecăţii, prin extinderea acţiunii penale la actele noi descoperite.
Prin urmare, încheierea care învesteşte instanţa cu judecata privitoare şi la alte materiale
ce intră în conţinutul constitutiv al acelei infracţiuni şi care, mai mult decât atât, constituie
prin ea însăşi o modalitate de sesizare a instanţei trebuie să consemneze enunţarea acelor acte
materiale noi care determină extinderea obiectului judecăţii, elementele pe care se bazează
conturarea noilor acte materiale, probele, mijloacele de probă din care au rezultat indiciile ce
obligă la întregirea conţinutului constitutiv al infracţiunii.
Importanţa acestei încheieri este cu atât mai mare, cu cât, dupa extinderea acţiunii penale,
instanţa este abilitată a proceda la judecarea infracţiunii în întregul ei, punând în discuţie
actele cu privire la care s-a dispus extinderea şi asigurând dreptul la apărare al inculpatului.
31
Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea speciala. mratat, Editura Global Lex, Bucuresti, 2008, p.620
Ô
8( 142,,$($$3#2)1+
#$/3 ( 4 3 $ ( $ ,( * 3
($, considerăm că punerea în discuţie a noilor acte trebuie să se facă
(32725 (încheierii) asupra extinderii.
O asemenea concluzie se impune tocmai în virtutea principiilor contradictorialităţii şi

nemijlocirii ce caracterizează şi diriguesc procesul penal şi care trebuie să asigure părţilor, în
condiţii de Äegalitate a armelor", posibilitatea de a se pronunţa, de a-şi expune opinia cu
privire la necesitatea ori nu a extinderii acţiunii penale.
In acelaşi timp, discutarea actelor materiale descoperite în cursul judecăţii, din

perspectiva temeiului includerii lor în cadrul aceleiaşi infracţiuni de către părţi anterior
momentului în care instanţa se va pronunţa, oferă organului judiciar posibilitatea de a
cunoaşte, în mod efectiv, poziţia procesuală adoptată de fiecare dintre părţile din proces,
motivele invocate de acestea în sprijinul extinderii acţiunii penale ori, dimpotrivă, a
menţinerii cadrului procesual iniţial.
A aprecia că momentul procesual al punerii în discuţie a noilor acte materiale ar trebui să

se plaseze după pronunţarea încheierii ar echivala cu lipsirea de conţinut şi consecinţe
juridice a discutării acelor acte materiale cu inutilitatea unui asemenea procedeu.
Prin urmare, concluzionăm că încheierea instanţei de judecată va trebui să statueze asupra

extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale doar după ce părţile şi-au exprimat
opiniile în legătură cu aceasta, iar instanţa a fost în măsură să-şi formuleze o opinie
fundamentată, adecvată şi în urma dezbaterii publice, nemijlocite şi contradictorii.
Un argument în plus este şi acela că încheierea poate avea consecinţe şi cu privire la

aplicarea altor instituţii de drept procesual, respectiv schimbarea încadrării juridice conform
dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen.
După extindere se pot discuta alte aspecte privind probaţiunea, şi nicidecum includerea
ori neincluderea acelor acte materiale în obiectul judecăţii.
Instanţa are obligaţia de a dispune prin încheiere extinderea acţiunii penale, deoarece
aceasta reprezintă singura modalitate ce permite instanţei a se considera legal sesizată şi cu
noile acte materiale.
În ipoteza în care sesizarea instanţei nu se produce din oficiu, ci extinderea acţiunii

penale cu noile acte materiale a fost cerută de procuror ori de partea civilă, instanţa nu va
putea lua act de această cerere fără a dispune prin încheiere extinderea acţiunii penale.
ÔÑ
Deşi titularul exerciţiului acţiunii penale este procurorul, în cazul instituţiei reglementate
de art. 335 C. proc. pen., $$ extinderii acţiunii penale devine 3 -2,
producându-se astfel o autosesizare a instanţei cu noi acte materiale aparţinând infracţiunii pe
care o judecă, iar motivarea legii pentru admiterea unei asemenea situaţii excepţionale ar fi
aceea că rolul activ al instanţei îi permite acesteia să judece întreaga activitate ilicită de care
inculpatul se face vinovat.
Fără a mai reveni la aspectele relevate anterior vizând titularul acţiunii penale, precum şi
necesitatea respectării necondiţionate a principiului fundamental al separaţiei funcţiilor
judiciare în procesul penal şi acceptând chiar abordarea nuanţată referitoare la distincţia
dintre sesizarea instanţei şi învestirea instanţei, ne vedem obligaţi să admitem că şi extinderea
acţiunii penale cu privire la alte acte materiale constituie un caz ce derogă de la atribuţiile
specifice instanţei de judecată, respectiv acelea de a înfăptui justiţia.
Referitor la încheierea prin care se procedează la extinderea acţiunii penale, subliniem că,
în aprecierea noastră, deşi ea nu se bucură de toate prerogativele unei hotărâri judecătoreşti în
sensul dispoziţiilor art. 311 alin. (3) C. proc. pen., nu poate fi privită drept o simplă încheiere
de şedinţă, astfel cum este definită de art. 305 din acelaşi cod.
Deşi această încheiere de şedinţă prezintă toate trăsăturile unei încheieri de şedinţă
întocmite în desfăşurarea procesului penal, incluzând menţiunile cerute de legiuitor, în
cuprinsul ei nu sunt consemnate doar simple verificări şi constatări, ci se impun a fi expuse şi
motivate considerentele ce au fost avute în vedere la extinderea acţiunii penale.
Nu trebuie omis că tocmai prin această încheiere instanţa de judecată dispune asupra
obiectului judecăţii, extinzându-1 sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii cu care
iniţial a fost sesizată şi descriind cadrul procesual în care judecata se va desfăşura ulterior.
Anterior modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006,
respectiv prin O.U.G. nr. 60/2006, legiuitorul statua că, în urma extinderii acţiunii penale
pentru alte acte materiale, încheierea de judecată pronunţată de către instanţă în luarea acestei
măsuri procesuale deschidea două perspective, şi anume: se procedă fie la judecarea
infracţiunii în întregul ei, fie la restituirea cauzei procurorului în conformitate cu art. 333 C.
proc. pen., în vederea completării urmăririi penale. Prin abrogarea art. 333 a fost eliminată
posibilitatea instanţei ca, ulterior extinderii acţiunii penale, să poată proceda la restituirea
cauzei procurorului, o asemenea modificare legislativă fiind în măsură să asigure
desfăşurarea unui proces echitabil şi într-un termen rezonabil, fără Äîntoarcerea" procedurilor
în faza de urmărire penală.
În prezent, încheierea de extindere a acţiunii penale cu privire la acte materiale noi

determină instanţa să judece infracţiunea în întregul ei.
ÔÔ
Judecarea cauzei în continuare, desigur în noile limite procesuale stabilite ca urmare a
extinderii acţiunii penale cu privire la acte materiale noi, va putea fi marcată şi de necesitatea
aplicării altor instituţii de drept procesual, ce pot viza o corectă încadrare juridică, dar şi
aspecte ce ţin de competenţa materială ori de calitatea persoanei, cu consecinţa declinării
competenţei.
Din economia dispoziţiilor art. 335, art. 336, art. 337 C. proc. pen. rezultă că, în ceea ce
priveşte 2$ împotriva hotărârilor de extindere a obiectului judecăţii, sunt aplicabile
dispoziţiile art. 335 alin. (3) vizând punerea în discuţie a actelor şi persoanelor cu privire la
care s-a dispus extinderea, putând face aplicarea art. 334 C. proc. pen. ni ceea ce priveşte
încadrarea juridică, cât şi dispoziţiile art. 332 alin. (3) şi (4) care conferă dreptul de recurs
procurorului, inculpatului şi altor persoane interesate în cauză, în cazul hotărârii de
desesizare.
+$2616264346$*3($6+
32(-( 1$$,$647*(
(22$2$!
Analiza sistematică a textelor de lege invocate determină concluzia că, doar în ipoteza
desesizării instanţei şi a restituirii cauzei procurorului pentru refacerea urmăririi penale, în
cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea
persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de
către apărător, hotărârea va fi supusă recursului în mod separat.
Ô
Ê )
0
0Ê 8 Ê Ê
<
Ê9

+4
În urma extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, instanţa are posibilitatea de a
asigura o soluţionare integrală a cauzei procedând la judecarea infracţiunii în întregul ei. Cu
alte cuvinte, extinderea obiectului judecăţii în modalitatea prevăzută de art. 335 C. proc. pen.
permite organului judiciar să realizeze simplificarea procesului, noile acte materiale
descoperite în cursul judecăţii fiind incluse, în condiţiile îndeplinirii cerinţelor legale, în
conţinutul constitutiv al infracţiunii ce reprezintă obiectul judecăţii, iar inculpatul trimis în
judecată să poată fi tras la răspundere penală - desigur, cu respectarea drepturilor şi
garanţiilor procesuale - pentru întreaga sa activitate infracţională.
Existând o acţiune penală pusă în mişcare, se procedează de fapt la o consolidare a

aptitudinii funcţionale a acelei acţiuni penale, în sensul că ea capătă noi valenţe prin
includerea noilor acte materiale descoperite.
Astfel, în cazul infracţiunilor continuate, complexe sau din obişnuinţă, acele acte
materiale ce nu fuseseră descoperite, analizate şi reţinute în faza de urmărire penală, odată
descoperite de instanţă pe parcursul judecăţii, în împrejurările în care ele fac parte integrantă
din elementul material al laturii obiective a unor asemenea infracţiuni, vor fi incluse în
conţinutul lor constitutiv, prin extinderea acţiunii penale.
În urma întregirii conţinutului constitutiv al infracţiunii, instanţa de judecată va continua

judecarea cauzei ţinând însă cont de implicaţiile pe care extinderea acţiunii penale la alte acte
materiale le poate avea în planul competenţei, dar şi în raport cu încadrarea juridică corectă a
faptei.
Este posibil ca noile acte materiale integrate conţinutului constitutiv al infracţiunii să

determine o nouă încadrare juridică dată faptei prin actul de sesizare principală -
rechizitoriul, dar şi dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen. , fiind prevăzută iniţial
acea încadrare juridică ce corespundea actelor materiale reţinute ca făcând parte din
conţinutul constitutiv al infracţiunii. Apare, aşadar, necesitatea de a se realiza de către
instanţă concordanţa între conţinutul legal al infracţiunii, astfel cum a fost întregit din
perspectiva laturii obiective, şi conţinutul concret al acesteia.
Ôè
O altă implicaţie pe care extinderea acţiunii penale o poate determina constă în aceea că,
la rândul său, noua încadrare juridică poate atrage competenţa materială sau după calitatea
persoanei a altei instanţe, iar în atare împrejurări instanţa care a dispus extinderea acţiunii
penale va trebui să-şi decline competenţa. O asemenea ipoteză s-ar putea contura în condiţiile
în care noile acte materiale referitoare la un anumit prejudiciu ar urma să schimbe
competenţa.
Este important de subliniat că declinarea competenţei nu va putea opera decât după ce

instanţa învestită cu soluţionarea cauzei a dispus mai întâi extinderea acţiunii penale.
Judecarea cauzei în continuare presupune însă, înainte de constatarea incidenţei art. 334
C. proc. pen. vizând schimbarea încadrării juridice - temă ce urmează a fi abordată într-un
capitol următor al lucrării - ori o eventuală declinare a competenţei în funcţie de criteriul
calităţii persoanei ori a competenţei materiale, realizarea unei activităţi judiciare în plan
probator, precum şi în asigurarea dreptului la apărare al inculpatului.
Evaluarea activităţii de judecată ulterior momentului extinderii acţiunii penale cu privire

la alte acte materiale se impune a fi făcută prin prisma faptului că instituţia extinderii
obiectului judecăţii în această modalitate determină reţinerea, în sarcina inculpatului, a unei
activităţi infracţionale Äîmbogăţite" faţă de actul ori actele ilicite pentru care acesta a fost
iniţial trimis în judecată.
Altfel spus, un asemenea moment procesual ce succede extinderii acţiunii penale şi

determină judecarea cauzei în continuare trebuie să marcheze, în acelaşi timp, şi realizarea
dreptului de apărare al inculpatului, considerat cerinţă şi garanţie necesare pentru realizarea
unui echilibru între interesele individului şi cele ale societăţii.
Inculpatul va trebui să fie încunoştinţat asupra faptului că are dreptul de a propune şi

administra probe în contextul noii activităţi infracţionale determinate de extinderea acţiunii
penale la alte acte materiale.
Atitudinea procesuală a inculpatului de eventuală negare, nerecunoaştere a actelor noi

descoperite pe parcursul cercetării judecătoreşti, chiar împotriva unei evidenţe, va trebui să
determine administrarea unui probatoriu - fie la propunerea inculpatului, fie din oficiu de
către organul judiciar, ştiut fiind că sarcina probei în procesul penal nu îi incumbă
inculpatului - pentru a se asigura lămurirea cauzei sub toate aspectele şi prin aceasta aflarea
adevărului cu privire la infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, astfel
cum a fost ea extinsă în planul actelor materiale.
2,2-+4 / 2/$$ ++2

- 4 (,2 32 1 , 4,( /$ - 2 (+ $
Ô[
$$($6$(23$6(,1$,1,
1$(#!
Necesitatea administrării unui material probator distinct de probele strânse de organul de

urmărire penală, dar şi de cele administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti, anterior
momentului extinderii acţiunii penale, este evidentă, atâta vreme cât probele strânse în cursul
urmăririi penale, cât şi cele administrate de instanţa de judecată au vizat strict obiectul
judecăţii, în sensul infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată fără a se raporta
şi la noile acte materiale care în mod firesc au fost ulterior incluse în calitate de componente
ale activităţii infracţionale.
Numai procedând astfel - prin încuviinţare şi administrare de probe - instanţa de judecată

va putea aprecia, în condiţii de legalitate şi temeinicie, asupra amplificării activităţii
infracţionale ce va fi reţinută ca fiind săvârşită de către inculpat.
Din această perspectivă, considerăm că încheierea prin care instanţa de judecată a dispus
asupra extinderii acţiunii penale cu privire la noile acte descoperite pe parcursul derulării
judecăţii reprezintă actul procesual ce statuează asupra unor noi acte materiale ce urmează a
face obiectul evaluării, prin administrare de probe, în scopul constatării existenţei ori nu a
calităţii lor de componente ale elementului material al infracţiunii pentru care inculpatul a
fost trimis în judecată.
Apreciem că încheierea motivată prin care instanţa a procedat la extinderea acţiunii

penale privitor la alte acte materiale nu obligă, prin simpla sa consacrare procedurală, la
reţinerea, de plano, a acelor acte materiale în sarcina inculpatului, ci doar creează baza
juridică a continuării judecăţii cu privire şi la acele acte.
Prin urmare, nicio normă legală nu poate obliga instanţa de judecată ca la finele cercetării
judecătoreşti să concluzioneze că noile acte materiale pentru care dispusese anterior
extinderea şi care nu au fost probate să fie incluse în conţinutul constitutiv al infracţiunii. În
atare împrejurări, instanţa, aplicând art. 345, precum şi art. 346 C. proc. pen., va putea statua
asupra învinuirii aduse inculpatului, raportându-se la obiectul iniţial al judecăţii în
reglementarea sa din art. 317, şi nu la obiectul extins.
Aplicarea dispoziţiilor ce reglementează judecata în primă instanţă se va face întocmai,

ulterior extinderii acţiunii penale continuarea judecării cauzei înregistrând o energizare a
activităţii de judecată, în mod prioritar, în plan probator.
Instanţa va proceda la înfăptuirea actelor procesuale şi procedurale ce ţin de conţinutul

activităţii de judecată în condiţiile în care competenţa sa se va menţine, chiar în ipoteza
schimbării încadrării juridice.
Ô0
Specificul activităţii de probaţiune, particularităţile şi rolul ei în faza de judecată capătă
noi valenţe, în opinia noastră, în această etapă a cercetării judecătoreşti, întrucât prima
instanţă va trebui să-şi formeze convingerea cu privire la existenţa ori nu a noilor acte
materiale, la extinderea ori nu a obiectului judecăţii, doar pe baza noilor probe administrate
în şedinţă publică, oral, nemijlocit şi contradictoriu şi, aspect demn de semnalat, fără a mai
avea posibilitatea de data aceasta de a efectua şi o reevaluare a probelor strânse în cursul
urmăririi penale, atâta vreme cât obiectul urmăririi penale a constat într-o activitate de
strângere a probelor necesare evidenţierii unei activităţi infracţionale restrânse a inculpatului.
După cum precizam anterior, instanţa va fi obligată nu numai la a administra probe

propuse de părţi, dar şi la a administra din oficiu orice alte probe necesare aflării adevărului,
tocmai pentru a putea reţine, motivat, care dintre aceste probe exprimă adevărul.
O asemenea concluzie este determinată şi de faptul că sarcina probaţiunii (onus probandi)

semnifică obligaţia procesuală ce revine unui participant în procesul penal de a dovedi
împrejurările ce formează obiectul probaţiunii, iar în cursul judecăţii administrarea probelor
se face de către instanţa de judecată, iar sarcina probei revine celui care afirmă (actori
incumbit probatio), în fapt instanţei.
Afirmăm aceasta, deoarece, în cazul extinderii acţiunii penale cu privire la alte acte
materiale, subiectul procesual care exercită această extindere este tocmai instanţa de judecată
şi, în mod firesc, ea are sarcina administrării probelor. Altfel spus, dacă instanţa de judecată a
fost aceea care a procedat la extinderea acţiunii penale, din oficiu, determinând în sarcina
inculpatului amplificarea activităţii infracţionale, acesteia îi va reveni obligaţia procesuală de
a dovedi împrejurările că obiectul judecăţii se impune a fi extins şi cu privire la acte
materiale noi.
merminarea cercetării judecătoreşti, va putea fi constatată doar în condiţiile în care se va

aprecia că probatoriul ce se impunea a fi administrat este complet şi în măsură a oferi
instanţei de judecată posibilitatea lămuririi cauzei sub toate aspectele.
Alături de obligaţiile ce incumbă instanţei de judecată, atât în virtutea rolului său activ,
dar şi în vederea aflării adevărului, se vor crea toate premisele pentru garantarea reală a
dreptului de apărare al inculpatului. Astfel, judecarea cauzei în continuare presupune
lămurirea tuturor împrejurărilor ţinând fie de acţiunea penală a cauzei, dar şi de acţiunea
civilă adiacentă ce poate fi exercitată în cadrul aceluiaşi proces penal.

Ôr
)

7,#42-
Este posibil ca, în raport de noile acte materiale descoperite pe parcursul cercetării
judecătoreşti şi în legătură cu care există indicii temeinice că fac parte integrantă din
conţinutul constitutiv al infracţiunii, să se considere că încadrarea juridică dată faptei prin
actul de sesizare principală se impune a fi schimbată, cursul justiţiei urmând a se desfăşura
între alte coordonate procesuale decât cele stabilite prin actul de sesizare.
Ca şi în cazul extinderii obiectului judecăţii, perspectiva schimbării încadrării juridice

produce modificări substanţiale în derularea judecăţii, conform altor limite decât cele statuate
iniţial prin actul de trimitere în judecată.
Astfel, Codul de procedură penal individualizează instituţia schimbării încadrării juridice

drept una dintre împrejurările procesuale cu implicaţii semnificative în desfăşurarea
procesului penal.
În cele ce urmează, vom examina această instituţie din prisma extinderii obiectului
judecăţii, respectiv a extinderii cadrului procesual penal în cazul descoperirii unor acte
materiale noi care intră în latura obiectivă a infracţiunii.
Încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei relaţii
corespunzătoare între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia, prin
încadrare juridică statuându-se asupra textului din legea penală, a tiparului incriminator ce
prevede şi sancţionează fapta socialmente periculoasă, care constituie obiectul cauzei penale
în sensul art. 317 C. proc. pen.
Deşi în mod curent încadrarea juridică este confundată cu j !!j juridică, aceasta din
urmă fiind opera legiuitorului, trebuie subliniat că stabilirea încadrării juridice este atributul
exclusiv al organelor judiciare. în timp ce calificarea juridică prezintă importanţă doar sub
aspectul prorogării competenţei materiale a organelor judiciare, încadrarea juridică efectuată
de către organele judiciare se conturează ca o instituţie procesuală cu rol determinant în
materia răspunderii penale a inculpatului, căci prin intermediul său se stabileşte temeiul
juridic al răspunderii penale şi, totodată, a felului şi limitelor pedepselor, dar şi cu largi
incidenţe în definirea cadrului procesual.
Astfel, o faptă căreia nu i se poate da o încadrare juridică, întrucât ea nu corespunde

niciunuia dintre textele incriminatorii, nu va putea atrage răspunderea juridică, neconstituind
infracţiune şi, pe cale de consecinţă, acea faptă, nefiind prevăzută de legea penală, nu va
putea da naştere unui conflict de drept penal.

Semnificaţia deosebită a problematicii încadrării juridice a faptei rezidă în determinarea
competenţei organelor judiciare, stabilirea compunerii instanţei, asigurarea prezenţei
procurorului şi asistenţa juridică obligatorie.
Raportându-ne la schimbarea încadrării juridice în urma extinderii acţiunii penale, se

impune a face anumite precizări în legătură cu momentul procesual în care poate interveni
necesitatea schimbării încadrării juridice.
În literatura de specialitate s-a susţinut că, de regulă, schimbarea încadrării juridice se

dispune în cursul dezbaterilor, deoarece atunci se pune problema determinării încadrării
juridice pentru care urmează să se dispună soluţia procesuală prevăzută de lege, ori cu ocazia
deliberării, când instanţa poate ajunge la concluzia schimbării încadrării juridice în urma
analizei probelor, sau în mod excepţional în timpul cercetării judecătoreşti, dacă de noua
încadrare juridică depind competenţa şi compunerea instanţei de judecată sau altă instituţie
care atrage continuarea judecăţii32.
Opţiunea anterioară a practicii judiciare a fost aceea de a aprecia că judecătorul, care

înainte de soluţionarea cauzei a dispus prin încheiere schimbarea încadrării juridice, a devenit
incompatibil de a participa la judecată, conform art. 47 alin. (2) C. proc. pen., deoarece s-a
pronunţat cu privire la soluţia ce ar putea fi dată.
Prin urmare, se considera că instanţa de judecată pe rolul căreia se afla cauza şi care
procedase la schimbarea încadrării juridice pe parcursul cercetării judecătoreşti era
împiedicată de a proceda legal la aplicarea unor instituţii procesuale deosebit de importante,
protejate sub sancţiunea nulităţii absolute, precum asigurarea participării procurorului,
asistenţa juridică obligatorie, compunerea specializată a instanţei, competenţa materială sau
personală a instanţei.
Se impunea că instanţa să nu mai procedeze la judecarea în continuare a cauzei, cu

finalitatea pronunţării unei sentinţe în fond, ce ar fi fost lovită de nulitate absolută.
Asupra acestei probleme controversate cu care s-au confruntat atât doctrina, dar mai ales
practica judiciară, instanţa supremă a statuat în soluţionarea unui recurs în interesul legii -
dispoziţii pe care le-am invocat la momentul la care am dezbătut instituţia schimbării
încadrării juridice.
Fără a relua aspectele pe care instanţa supremă le-a avut în vedere atunci când a decis că
aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. pe parcursul judecăţii nu generează
incompatibilitatea instanţei de judecată, neatrăgând astfel incompatibilitatea judecătorului ce
a făcut parte din completul de judecată - nefiind vorba, prin aplicarea acestei instituţii, de
32
Grigore mheodoru, mudor Plăeşu, Drept procesual penal. Partea specială, Iaşi 1987, p. 96.
c
vreo modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi
adoptată într-o anumită cauză -, înţelegem, totuşi, să supunem atenţiei anumite aspecte.
7,#42-( $4+2($($67
14$+3645(4,#2,
7($,!
Pentru a se proceda legal la schimbarea încadrării juridice a faptei trebuie - în opinia

noastră - să existe un minimum material probator, or, raportându-ne la faza cercetării
judecătoreşti, o asemenea condiţie nu poate fi îndeplinită decât pe parcursul cercetării
judecătoreşti.
Referitor la posibilitatea schimbării încadrării juridice în urma extinderii acţiunii penale

cu privire la alte acte materiale, o asemenea condiţie se impune cu atât mai mult a fi
îndeplinită, ştiut fiind că descoperirea actelor materiale noi nu se poate realiza până Ia
începerea cercetării judecătoreşti.
Precizam la momentul potrivit că până la momentul începerii cercetării judecătoreşti într-

o cauză penală nu sunt îndeplinite decât acte administrativ judiciare. In atare condiţii, acele
acte materiale noi ce pot determina amplificarea conţinutului constitutiv al infracţiunii nu se
pot contura decât după administrarea unui minim de probe.
Prin urmare, constatarea existenţei unor acte materiale noi, anterior debutului cercetării
judecătoreşti ori după terminarea cercetării judecătoreşti, nu mai este posibilă ori, chiar dacă
o asemenea constatare s-ar întrezări, ea nu mai poate produce consecinţe în plan juridic.
Astfel, dacă noile acte ar fi descoperite după terminarea cercetării judecătoreşti, în mod
implicit s-ar impune o prelungire a cercetării judecătoreşti, deoarece de esenţa extinderii
obiectului judecăţii este continuarea procesului penal prin derularea judecăţii, deci prin
acordarea unui termen în vederea pregătirii apărării, a administrării unui probatoriu ce s-ar
impune, or, asemenea măsuri procesuale nu ar mai putea fi dispuse din simplul motiv că
procesul penal a trecut deja în faza dezbaterilor, marcând astfel stabilirea definitivă a
obiectului judecăţii şi imposibilitatea modificării lui.
Susţinem, în virtutea considerentelor expuse, că schimbarea încadrării juridice se

poziţionează ca moment procesual pe parcursul cercetării judecătoreşti ori în cursul
dezbaterilor, întrucât atunci se poate pune problema determinării încadrării juridice pentru
care urmează să fie tras la răspundere penală inculpatul.
Insă şi sub acest aspect se impun anumite constatări. Prin schimbarea încadrării juridice a
faptei în cursul judecăţii, desigur cu respectarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen.ce vizează
onorarea de către instanţă a obligaţiei sale de a pune în discuţie nouă încadrare şi de a atrage

atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea
judecăţii în vederea formulării şi pregătirii apărării, se identifică anumite ambiguităţi cu
privire la efectele încheierii prin care se dispune schimbarea încadrării juridice, mai exact a
rolului pe care o asemenea încheiere îl poate avea la momentul ulterior al soluţionării cauzei
în fond de către instanţă.
Ne întrebăm dacă încheierea pronunţată pe parcursul cercetării judecătoreşti prin care

instanţa procedează la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare Äva
lega" instanţa de judecată, în sensul de a fi obligată să ţină cont de noua încadrare juridică la
momentul la care va proceda la rezolvarea acţiunii penale.
Considerăm că legiuitorul ar trebui, á á, să prevadă, în cursul cercetării

judecătoreşti doar posibilitatea legală a instanţei de judecată de a pune în discuţie schimbarea
încadrării juridice, fără însă a se şi pronunţa asupra schimbării încadrării juridice pe parcursul
cercetării judecătoreşti, ci doar cu ocazia deliberării în urma dezbaterilor.
Apreciem că asupra încadrării juridice a faptei instanţa trebuie să statueze odată cu

rezolvarea acţiunii penale, când va hotărî prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului.
Admiţând eventualitatea că printr-o încheiere pronunţată pe parcursul cercetării

judecătoreşti instanţa ar dispune schimbarea încadrării juridice, devine discutabilă
posibilitatea ulterioară a aceleiaşi instanţe de judecată de a reveni, odată cu soluţionarea
fondului cauzei, asupra acelei schimbări, cu atât mai mult cu cât încheierea de schimbare a
încadrării juridice nu este o simplă încheiere de şedinţă, cu caracter interlocutoriu, ci ea
trebuie să cuprindă motivele ce au fost avute în vedere la acea dată.
Pe de altă parte, este pe deplin posibil ca între momentul în care în derularea cercetării
judecătoreşti instanţa a dispus asupra schimbării încadrării juridice într-o altă faptă şi
desfăşurarea ulterioară a judecăţii în urma solicitării inculpatului, a pregătirii apărării acestuia
şi a administrării altor probe, să fie infirmată necesitatea schimbării încadrării juridice.
Având în vedere aspectele invocate, concluzionăm că obligaţia instanţei de punere în

discuţie a noii încadrări juridice se poate realiza în mod legal pe parcursul cercetării
judecătoreşti, însă în ceea ce priveşte schimbarea efectivă a încadrării juridice, aceasta nu
trebuie să se producă decât în urma dezbaterilor - care vor consta din concluziile pe care le
vor dezvolta procurorul şi părţile din proces, personal sau prin apărătorii lor, asupra fondului
cauzei penale şi, cu siguranţă, purtând şi asupra schimbării de încadrare juridică puse în
discuţie -cu ocazia deliberării şi a luării hotărârii.
Raportându-ne la aplicarea dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. în urma extinderii

obiectului judecăţii, prin modalitatea extinderii acţiunii penale la acte materiale noi, trebuie
Ñ
precizat că, atâta timp cât anterior s-a procedat la extinderea obiectului judecăţii descris în
actul de sesizare, cu respectarea dreptului de apărare al inculpatului, în cauză acţiunea penală
fiind pusă în mişcare iniţial în baza actului de trimitere în judecată, schimbarea încadrării
juridice poate fi operată de către instanţă, cu îndeplinirea condiţiilor legale, chiar dacă
procurorul declară că nu este de acord cu reîncadrarea juridică a faptei.
Procedând la o analiză referitoare la consecinţele extinderii acţiunii penale asupra

reîncadrării juridice a faptei, putem exemplifica pentru început infracţiunea continuată.
Astfel, pornind de la ipoteza că inculpatul a fost trimis în judecată în baza actului de
inculpare pentru săvârşirea unei infracţiuni de delapidare, în forma sa simplă, în împrejurările
în care pe parcursul cercetării judecătoreşti se va constata că în conţinutul constitutiv al
infracţiunii intră nu doar actul material pentru care iniţial a fost pusă în mişcare acţiunea
penală, ci şi alte acte materiale de delapidare, instanţa va trebui să constate existenţa
elementelor ce conturează o infracţiune continuată în sensul art. 41 alin. (2) C. pen.
Aşadar, inculpatul săvârşind la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi

rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni,
în cauză vor fi aplicabile dispoziţiile ce reglementează infracţiunea continuată, astfel incât se
va impune schimbarea încadrării juridice din infracţiunea simplă de delapidare în
infracţiunea continuată de delapidare.
Considerăm că instanţa nu va putea aplica doar dispoziţiile art. 41 C. pen. fără a aplica
instituţia schimbării încadrării juridice motivat de faptul că infracţiunea simplă constituie o
formă a unităţii naturale de infracţiune, pe când infracţiunea continuată, expresie a unităţii
legale de infracţiune, născută din raţiuni de răspundere penală şi de tehnică legislativă, este
prevăzută şi reglementată în mod expres de Codul penal, în Partea sa generală, iar
modalitatea de sancţionare a unei asemenea infracţiuni este, de asemenea, stabilită de
legiuitor.
Mergând mai departe cu exemplificările în ceea ce priveşte infracţiunea continuată,

putem imagina situaţia în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru sustrageri de bunuri
din autoturisme, descoperite ca fiind săvârşite în aceeaşi perioadă infracţională şi ca
îndeplinind cerinţele infracţiunii continuate sub aspectul triplei identităţi, de rezoluţie
infracţională, de subiect activ şi de pluralitate de acţiuni ce alcătuiesc conţinutul constitutiv al
aceleiaşi infracţiuni.
Pe parcursul judecăţii, se constată că acelaşi inculpat a executat şi alte acte materiale

frauduloase, prin acelaşi á
á!, astfel încât în cauză se impune întregirea
elementului material al laturii obiective al infracţiunii de furt.
Ô
Intr-o atare situaţie, considerăm că instituţia schimbării încadrării juridice nu îşi află
raţiunea, atâta vreme cât inculpatul fusese trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni
în formă continuată pentru care acţiunea penală îşi îndeplineşte aptitudinea funcţională,
urmând doar că aceasta să fie extinsă prin aplicarea dispoziţiilor art. 335 C. proc. pen.
Acelaşi raţionament funcţionează şi în cazul infracţiunii continue - formă de unitate

infracţională -, infracţiune ce nu este definită în Partea generală a Codului penal, dar al cărei
conţinut se desprinde din dispoziţiile Părţii speciale ori din alte norme de incriminare, de
esenţa sa fiind prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul
material al laturii obiective, după consumare până la intervenţia unei forţe contrarii.
De pildă, noi acte materiale constând în acte de sustragere de curent electric ori noi acte
de culegere a fructelor de pe un teren ocupat abuziv descoperite pe parcursul cercetării
judecătoreşti vor determina organul judiciar să extindă obiectul judecăţii prin extinderea
acţiunii penale puse în mişcare iniţial pentru săvârşirea acestor infracţiuni continue la noile
acte descoperite, neimpunându-se schimbarea vreunei încadrări juridice.
Infracţiunea complexă, a cărei definiţie a fost consacrată de dispoziţiile art. 41 alin. (3) C.
pen., reprezintă un exemplu edificator în sensul schimbării încadrării juridice ca urmare a
extinderii acţiunii penale.
Presupunând că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de

tâlhărie, infracţiune complexă reprezentativă a acestei forme legale de infracţiune, în varianta
prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., activitatea infracţională constând în aceea că
inculpatul, prin întrebuinţare de ameninţări, şi-a însuşit bunuri ale părţii vătămate, ne
propunem să analizăm ipoteza în care materialul probator evidenţiază o activitate
infracţională mai amplă. Pe parcursul cercetării judecătoreşti, probele administrate dezvăluie
că infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile în care inculpatul a exercitat şi acte de agresiune
fizică asupra părţii vătămate, cu consecinţa unei infirmităţi permanente fizice cauzate
acesteia, în sensul art. 182 alin. (2) C. pen. în atare condiţii, instanţa va trebui să constate că
în conţinutul infracţiunii complexe de tâlhărie ce face obiectul judecăţii, pe lângă actele
materiale constând în întrebuinţarea de ameninţări, se impun a fi incluse şi violenţele
exercitate.
Insă, având în vedere că actele materiale de violentare a părţii vătămate nu se înscriu doar
în tiparul articolului 211 alin. (1) C. proc. pen., ci consecinţele agresiunii au fost cu mult mai
grave, înregistrându-se urmările arătate în art. 182 C. pen., apare necesitatea schimbării
încadrării juridice.
Se va impune nu doar extinderea acţiunii penale cu privire şi la actele materiale vizând

violenţa, dar şi schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul judecăţii, din

infracţiunea prevăzută în art. 211 alin. (1) C. pen., în varianta prevăzută de legiuitor în acelaşi
articol, la alin. (21) lit. e) C. pen.
mot astfel, sunt acte materiale ce intră în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni
complexe actele materiale de ameninţare prin telefon, descoperite a fi săvârşite ulterior
ameninţării în public a unui funcţionar public, expresiile jignitoare săvârşite de un funcţionar
public trimis în judecată pentru infracţiunea de purtare abuzivă în varianta agravantă, dar şi
acele acte de complicitate în sarcina inculpatului trimis în judecată ca autor al unei infracţiuni
complexe săvârşite în forma continuată, în toate aceste cazuri urmând a fi extins obiectul
judecăţii, respectiv acţiunea penală şi cu privire la noile acte.
Şi infracţiunea de obicei, caracterizată de repetarea faptei incriminate în sensul relevării

unei obişnuinţe a făptuitorului, a unei îndeletniciri a acestuia, în cazul descoperirii pe
parcursul judecăţii a unor noi acte ce fac parte integrantă din elementul material al
infracţiunii, conduce la aplicarea dispoziţiilor art. 335 C. proc. pen., fără însă a purta
consecinţe asupra încadrării juridice.
În ceea ce priveşte procedura schimbării încadrării juridice consecinţă a extinderii

acţiunii penale în planul continuării judecării cauzei, subliniem că se identifică aceeaşi
procedură reglementată de art. 334 C. proc. pen.
Asupra momentului procesual în care incidenţa art. 334 C. proc. pen. ar trebui să se
producă, înţelegem să reiteram opinia noastră anterior exprimată, potrivit căreia schimbarea
încadrării juridice ar urma să se dispună în urma dezbaterilor, întrucât atunci se pune
problema conturării definitive a determinării - pentru prima instanţă - a încadrării juridice
pentru care urmează să se dispună soluţia în cauză.
Considerăm că prin schimbarea încadrării juridice a faptei în urma dezbaterilor nu se

aduce niciun fel de atingere drepturilor şi garanţiilor procesuale de care beneficiază
inculpatul, atâta vreme cât schimbarea încadrării a fost pusă în discuţie în cursul judecăţii,
acesta având posibilitatea de a-şi pregăti apărarea. Nu se poate susţine că la momentul
procesual al dezbaterilor inculpatul s-ar afla într-o poziţie de Äinferioritate", în sensul de a fi
Äsurprins" de noua încadrare juridică asupra căreia instanţa ar statua, întrucât, odată cu
punerea în discuţie a noii încadrări juridice în cursul judecăţii, dispoziţiile art. 334 C. proc.
pen. au fost aplicate în mod riguros.
Procedura schimbării încadrării juridice poate fi declanşată de o cerere a procurorului, a

inculpatului şi a părţii vătămate ori din oficiu de către prima instanţă. Iniţiativa schimbării
încadrării juridice a faptei aparţine acestor subiecţi procesuali în virtutea dreptului consfinţit
de art. 301 alin. (1) C. proc. pen. părţilor şi procurorului, de a formula în cursul judecăţii
è
cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, deci inclusiv de a solicita instanţei
modificarea cadrului procesual.
Indiferent de autorul unei asemenea solicitări, 3 #$/3 2 (2 4
3 (23$ 46 $ , +$2 4 , * #$
-23, prin cuprinderea şi a altor acte materiale, şi să atragă atenţia inculpatului că are
dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual, amânarea judecăţii pentru a-şi
formula şi pregăti apărarea.
În mod îndreptăţit s-a apreciat că sarcina instanţei cu privire la încadrarea juridică

reprezintă veritabile garanţii ale dreptului la apărare, dar şi ale dreptului la un proces
echitabil şi că reglementarea oferită de legiuitor în art. C. proc. pen. reflectă, în mod fidel,
principiul consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie, asigurând independenţa şi
imparţialitatea instanţei.
Analiza sistematică a dispoziţiilor art. 334 C. proc. pen. înfăţişează două obligaţii pe care
instanţa de judecată trebuie să le îndeplinească în mod succesiv în vederea respectării
dispoziţiilor privind punerea în discuţie a noii încadrări juridice.
În primul rând, indiferent dacă schimbarea încadrării juridice va opera în sensul unei
încadrări mai uşoare ori, dimpotrivă, mai grave în sarcina inculpatului, instanţa va trebui să
pună în discuţie nouă încadrare, asigurând astfel, odată în plus, principul contradictorialităţii,
că principiul specific fazei de judecată, şi principiul garantării dreptului la apărare, ca
principiu fundamental al procesului penal.
S-a decis în mod constant în practica judiciară recentă că schimbarea încadrării juridice
făra punerea în discuţie şi condamnarea inculpatului pentru o infracţiune mai gravă atrage
nulitatea hotărârii33. Obligaţia instanţei de a pune în discuţie nouă încadrare juridică se
consideră respectată atunci când apărătorul inculpatului, în concluziile sale, a avut în vedere
nouă încadrare şi a precizat că este corectă34 sau când apărătorul inculpatului a declarat că nu
are de formulat cereri în raport de noua încadrare juridică solicitată35, ceea ce echivalează cu
o formă de acceptare tacită a noii încadrări juridice - ! j! j ! r!á .
mot astfel, jurisprudenţa36 a decis că precizarea procurorului că fapta săvârşită de inculpat

atrage o nouă încadrare juridică decât cea din rechizitoriu înseamnă o cerere de schimbare a
încadrării juridice, şi nu un nou act de sesizare a instanţei.
33
C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 58/1996, în C.P.J. semestrul 1/1996, p. 32.
34
mrib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 27/1976, în Repertoriu 1976-1980, p. 366.
35
mrib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 18/1976, în Repertoriu 1976-1980, p. 367.
36
mrib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 186/1976, în CD. 1976, p. 464.
[
În literatura de specialitate s-a susţinut că, dacă discutarea noii încadrări juridice are loc
înainte sau în cursul cercetării judecătoreşti ori în timpul dezbaterilor, procurorul sau părţile
se vor referi în concluziile lor la noua încadrare juridică, după care instanţa se va pronunţa
prin încheiere sau sentinţă, după caz37. Schimbarea încadrării juridice înainte de intrarea în
fondul cauzei, adică de începerea cercetării judecătoreşti, s-ar impune - în opinia autorului -
cu atât mai mult în situaţia în care atrage modificarea competenţei ori a compunerii instanţei,
instituţii ocrotite de lege sub sancţiunea nulităţii absolute. De pildă, atunci când instanţa, în
complet de un singur judecător, schimbând încadrarea juridică a faptei, constată că noua
încadrare impune un complet de doi judecători, va determina obligaţia ca acea cauză să fie
reluată în vederea judecăţii în noua compunere.
Apreciem că schimbarea încadrării juridice a faptei nu poate opera înainte de începerea

cercetării judecătoreşti, deoarece într-un asemenea moment procesual instanţa nu este în
măsură să îşi contureze convingerea necesităţii schimbării încadrării juridice, o asemenea
evaluare putându-se produce doar în condiţiile în care materialul probator ce ar urma să fie
administrat relevă elemente noi în acest sens.
Cu atât mai mult, aplicarea instituţiei schimbării încadrării juridice a faptei ca o

consecinţă a extinderii acţiunii penale cu privire la alte acte materiale nu se poate efectua
decât după începerea cercetării judecătoreşti, impunând existenţa unui material probator pe
care doar instanţa de judecată îl poate aduna în condiţii de publicitate, nemijlocire şi
contradictorialitate, ştiut fiind că descoperirea unor noi acte materiale, părţi integrante ale
conţinutului constitutiv al infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu poate
avea loc decât după administrarea unui minim de probe, fiind exclusă varianta descoperirii
unor asemenea acte materiale înainte de începerea cercetării judecătoreşti ori după terminarea
acesteia.
Ne menţinem punctul de vedere potrivit căruia momentul procesual în care se ar trebui să

se producă schimbarea încadrării juridice în condiţiile legii este acela în care instanţa, cu
ocazia deliberării, dezleagă cauza penală în conformitate cu dispoziţiile art. 345 C. proc.
pen., punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice efectuându-se în cursul dezbaterilor
judiciare, atunci când problematica determinării încadrării juridice se definitivează.
În opinia noastră, punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice poate avea loc însă,
în mod excepţional, pe parcursul cercetării judecătoreşti, în ipoteza în care de noua încadrare
juridică ar fi legată competenţa şi compunerea instanţei de judecată ori o altă
instituţie procesuală cu implicaţii profunde în continuarea judecăţii, însă, subliniem încă o
dată, doar punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice poate fi realizată în cursul
37
Gheorghiţa Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, voi. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 106.
0
cercetării judecătoreşti, şi nu pronunţarea instanţei, prin încheiere, asupra schimbării efective
a încadrării juridice.
Susţinem acest lucru, deoarece dispoziţia asupra schimbării încadrării juridice ţine, în
viziunea noastră, de soluţionarea fondului cauzei, astfel încât nu identificăm vreun
impediment legal care să interzică instanţei de judecată să procedeze la punerea în discuţie a
noii încadrări juridice pe parcursul cercetării judecătoreşti, întocmind o încheiere motivată în
acest sens, iar asupra chestiunii să se pronunţe odată cu fondul, urmând că probele
administrate în cauză, apărarea formulată de către inculpat să contureze schimbarea încadrării
juridice ori, dimpotrivă, menţinerea încadrării juridice pe care procurorul a statuat-o prin
actul de trimitere în judecată.
În contextul extinderii obiectului judecăţii în modalitatea extinderii acţiunii penale cu

privire la alte acte materiale, când se impune schimbarea încadrării juridice, instanţa poate
constata că noua încadrare juridică atrage competenţa materială sau după calitatea persoanei
a altei instanţe.
Şi într-o asemenea situaţie, instanţa va pronunţa o hotărâre prin care îşi va declina
competenţa, urmând să statueze asupra schimbării efective a încadrării juridice nu în timpul
cercetării judecătoreşti, prin încheiere, ci prin însăşi hotărârea prin care, recunoscându-şi
necompetenta, va înainta dosarul organului judiciar competent.
În acest sens, în practică s-a decis că, dacă în raport de actele noi referitoare la un
prejudiciu ar urma să se schimbe competenţa, instanţa mai întâi extinde acţiunea penală şi
apoi declină competenţa38.
Instituţia schimbării încadrării juridice beneficiază de o reglementare explicită în

cuprinsul art. 334 C. proc. pen., deficitară însă sub aspectul conţinutului acesteia, chestiunea
modalităţii efective de funcţionare a schimbării încadrării juridice fiind lăsată pe seama
literaturii de specialitate şi a jurisprudenţei.
Se poate constata că, sub aspectul momentului procesual în care schimbarea încadrării
juridice se poate produce, textul de lege tace, ceea ce a şi determinat, de altfel, o diversificată
jurisprudenţă, dar şi orientări doctrinare diferite.
Remarcând că problema încadrării juridice prezintă o deosebită importanţă atât în planul

dreptului material, vizând răspunderea penală, dar şi prin prisma desfăşurării procesului
penal în faza de judecată în primă instanţă, s-ar impune, de lege ferenda, îmbunătăţirea
reglementării.
38
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 2038/1976, in Repertoriu 1976-1980, p. 153
r
Dacă aspecte, precum posibilitatea legală a schimbării încadrării juridice doar în
condiţiile în care fapta în materialitatea ei îşi păstrează identitatea ori imposibilitatea legală a
schimbării încadrării juridice, în cazul în care în cauză nu ar fi fost reţinută scuza provocării
sau în situaţia în care instanţa 1-a condamnat pe inculpat pentru forma agravată a infracţiunii
în loc de forma simplă, când în rechizitoriu nu s-a arătat în ce alineat se încadrează fapta, ori
atunci când instanţa a obţinut o agravantă generală care influenţează pedeapsa, şi nu
încadrarea juridică39, nu comportă discuţii, se pot identifica însă şi elemente ce conferă un
caracter controversat instituţiei schimbării încadrării juridice.
Ceea ce este semnificativ, din punctul nostru de vedere, şi ceea ce impune precizări - de
lege ferenda - ale legiuitorului este momentul procesual al punerii în discuţie a schimbării
încadrării juridice, pe de o parte, în mod distinct de momentul schimbării efective a încadrării
juridice, pe de altă parte.
În fine, înţelegem să mai precizăm că din modul de redactare a textului legal, precum şi
din economia art. 334 C. proc. pen. nu se poate susţine că schimbarea încadrării juridice
poate avea loc oricând în faza de judecată a procesului penal şi în orice stadiul procesual,
chiar şi înainte de citirea actului de sesizare a instanţei, neputând considera că o asemenea
instituţie de drept procesual penal se poate constitui într-o simplă chestiune preliminară.
Astfel, opinia conform căreia schimbarea încadrării juridice s-ar putea produce, asemenea
oricărei alte chestiuni preliminare, anterior chiar şi citirii actului de sesizare1 contravine chiar
logicii desfăşurării procesului penal, rolului şi locului cercetării judecătoreşti în cadrul
acestui proces, de esenţa activităţii judiciare desfăşurate de instanţa de judecată şi de ceilalţi
participanţi la procesul penal fiind administrarea probelor, în condiţii de publicitate, oralitate,
nemijlocire şi contradictorialitate.
Controversele doctrinare, dar şi caracterul neunitar evidenţiat de jurisprudenţă în ceea ce

priveşte instituţia schimbării încadrării juridice au fost generate, în opinia noastră, de faptul
că legiuitorul, deşi a reglementat distinct în Codul de procedură penală schimbarea încadrării
juridice în faza de judecată, prevăzând expres organul judiciar abilitat să dispună în acest
sens, precum şi procedura de punere în discuţie a noii încadrări, dar şi garanţiile procesuale
ale inculpatului de exercitare a dreptului la apărare, nu a definit în mod clar, concis această
instituţie.
Se poate constata că nici sfera de cuprindere a instituţiei nu a fost precizată şi nu a fost

făcută nicio referire cu privire la momentul şi, mai ales, la actul procesual prin care organul
judiciar poate proceda la schimbarea încadrării juridice a faptei.
39
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 3920/1971, in R.R.D. nr. 5/1972, p. 165.
è
Relativ la stadiul procesual în care instanţa se pronunţă asupra încadrării juridice şi la
actul procesual în care se consemnează manifestarea de voinţă a judecătorului, apreciem că
hotărârea judecătorească ce va dezlega fondul cauzei va trebui să statueze şi asupra încadrării
juridice a faptei, pe parcursul cercetării judecătoreşti punându-se doar în discuţie nouă
încadrare juridică.
Dincolo de comentariile făcute în literatura de specialitate cu privire la existenţa ori nu a

unei incompatibilităţi a judecătorului care a dispus prin încheiere cu privire la schimbarea
încadrării juridice -într-o asemenea chestiune, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţându-
se în sensul că legiuitorul, la stabilirea situaţiilor de incompatibilitate, nu a avut în vedere şi o
asemenea ipoteză, soluţie a instanţei supreme la care am făcut referire anterior -, se impime a
face următoarele precizări:
În opinia noastră, judecătorul poate dispune prin încheiere, pe parcursul desfăşurării

activităţii specifice cercetării judecătoreşti, asupra punerii în discuţie a schimbării încadrării
juridice, şi nu asupra schimbării efective a acelei încadrări, iar un asemenea procedeu nu
poate crea o stare de incompatibilitate magistratului.
Aprecierea pe care judecătorul o face cu privire la necesitatea punerii în discuţie a

schimbării încadrării juridice nu constituie o chestiune de drept, o problemă ce să
caracterizeze fondul cauzei, însă dispoziţia privind schimbarea încadrării juridice, în sensul
că fapta dedusă judecăţii întruneşte elementele constitutive ale unei alte infracţiuni,
reprezintă o chestiune de drept, specifică fondului cauzei, întrucât astfel se determină textul
incriminator aplicabil faptei penale concrete de care este acuzat inculpatul.
Considerăm că este extrem de important a distinge între punerea în discuţie a schimbării

încadrării juridice şi schimbarea încadrării juridice, atât prin prisma momentelor procesuale
în care se produc, precum şi din perspectiva actelor procedurale în care ele se concretizează
şi a efectelor juridice pe care asemenea acte procedurale cu valoare procesuală le determină.
A fost exprimată şi părerea că, prin acceptarea faptului că asupra schimbării încadrării
juridice, instanţa va statua numai odată cu deliberarea şi luarea hotărârii, art. 334 C. proc.
pen. ar urma să fie interpretat singular şi restrictiv, ignorându-se, în general, ansamblul
dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea judecăţii, cu referire mai ales la
competenţă, compunerea şi constituirea instanţei, asigurarea prezenţei apărătorului ales sau
numirii din oficiu când, raportat la noua încadrare, asistenţa juridică este obligatorie şi, în
special, prevederile cuprinse în art. 302, respectiv art. 286 alin. (2) C. proc. pen.40
40
M. Vasiescu, N. Roman, Procedura schimbarii incadrarii juridice in fata instantei de judecata, in Dreptul nr.
2/2003, p. 177-190
èc
Dispoziţiile art. 302 C. proc. pen. stabilesc instanţei obligaţia de a se pronunţa prin
încheiere motivată cu privire la toate cererile formulate de procuror sau de către părţi ori
ridicate din oficiu, precum şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii, iar din acest
punct de vedere, dispoziţiile art. 334 nu pot fi considerate o normă derogatorie, ci,
dimpotrivă, o expresie a dispoziţiilor art. 302 C. proc. pen. în cazul concret al schimbării
încadrării juridice, argumentată de importanţa deosebită pe care o asemenea instituţie o are în
planul asigurării şi garantării drepturilor procesuale ale părţilor.
Urmând acest raţionament, se invocă şi dispoziţiile art. 286 alin. (2) din acelaşi cod,
conform cărora, când schimbarea încadrării juridice se face în faţa instanţei de judecată,
aceasta are obligaţia de a chema persoana vătămată şi de a o întreba dacă înţelege să
formuleze plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează
procesul penal.
Se impune să subliniem aici că, urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr.
356/2006, actuala reglementare a art. 286 nu mai prevede decât situaţia în care într-o cauză
penală s-au efectuat acte de cercetare penală şi, descoperindu-se ulterior că fapta urmează a
primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, va exista obligaţia
în sarcina organului de cercetare penală de a chema partea vătămată şi de a o întreba dacă
înţelege să formuleze plângere şi, în funcţie de atitudinea procesuală a părţii vătămate, se va
proceda fie la continuarea cercetării penale, fie la încetarea urmăririi penale.
In mod firesc, legiuitorul a înţeles să elimine din reglementare ipoteza în care schimbarea
încadrării juridice ar fi creat în sarcina instanţei o asemenea obligaţie, ştiut fiind că, în
prezent, principala modalitate de sesizare a instanţei o constituie rechizitoriul, iar procesul
penal îmbracă, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, forma sa tipică, în sensul includerii
fazei de urmărire penală.
Or, într-o asemenea situaţie, argumentul potrivit căruia schimbarea încadrării juridice,
odată dispusă prin minută, deci la momentul soluţionării în fond a cauzei, ar crea
imposibilitatea instanţei de a-şi îndeplini obligaţia chemării părţii vătămate şi a chestionării
acesteia cu privire la formularea plângerii penale nu mai subzistă, atâta vreme cât o asemenea
obligaţie nu mai are fundament legal.
Un alt aspect invocat în sprijinul susţinerii opiniei că schimbarea încadrării juridice a

faptei trebuie să opereze în cursul judecăţii, şi nu la data soluţionării fondului cauzei, este şi
acela că, pentru a-şi organiza în mod eficient apărarea pe tot parcursul procesului penal,
persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să cunoască în mod complet
învinuirea ce i se aduce, prin aceasta înţelegând fapta prevăzută de legea penală, încadrarea
juridică dată faptei şi probele existente în acuzare.
è
Astfel, adepţii acestei opinii precizează că dreptului persoanei acuzate îi corespunde în
mod concret obligaţia corelativă a organului judiciar de a informa asupra învinuirii ori de
câte ori legea prevede expres, precum şi atunci când intervin modificări de orice fel cu privire
la acuza formulată.
Nu putem fi de acord cu asemenea argumente, întrucât dispoziţiile art. 334 C. proc. pen.,
sub aspectul reglementării procedurii ce se impune a fi îndeplinită cu privire la punerea în
discuţie a schimbării încadrării juridice, dar mai ales a drepturilor şi garanţiilor procesuale de
care beneficiază acuzatul, nu pot fi considerate decât complete şi pe deplin satisfăcătoare, ele
reflectând în plan procesual penal tocmai grijă deosebită a legiuitorului în a asigura persoanei
acuzate un mod eficient de apărare, pe tot parcursul procesului penal.
În fine, se mai pretinde că, dacă instanţa nu s-ar pronunţa prin încheiere asupra cererii de
schimbare a încadrării juridice, obiectul judecăţii ar fi ambiguu, împrejurare ce ar lăsa loc
unor grave vătămări exercitării în continuare de către părţi a dreptului la apărare, încălcându-
se prevederile art. 24 din Constituţia României revizuita, dar şi ale art. 6 parag. 3 lit. a) din
Convenţia europeană a dreptului omului.
Apreciem că nici acest motiv nu poate fi susţinut, întrucât interpretarea conform căreia
prin aplicarea instituţiei schimbării încadrării juridice la momentul soluţionării fondului
cauzei sunt încălcate drepturile inculpatului la apărare şi la un proces echitabil este deficitară
şi, în acelaşi timp, tributară nerecunoaşterii adevăratului conţinut al dispoziţiilor reglementate
de art. 334 C. proc. pen.
În opinia noastră, art. 334 C. proc. pen. stabileşte pe deplin garanţiile procesuale ale
inculpatului în exercitarea dreptului său la apărare, el fiind însă perfectibil, în sensul definirii
momentului şi actului procesual prin care se procedează la schimbarea încadrării juridice.
)

3725$-216(3( $
,$24$# 23#$-23
Dispoziţiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen. reglementează procedura de urmat în cazul în
care, cu privire la unele din actele care intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni,
s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţa fiind sesizată cu soluţionarea unei fapte
penale a cărei latură obiectivă - element material - este constituită din alte acte materiale ce
se integrează şi ele în mod organic în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
èÑ
În mod firesc, legiuitorul trebuia să găsească o rezolvare şi pentru această situaţie ivită,
nu de puţine ori, în practica judiciară. Susţinem aceasta, deoarece în cazul infracţiunilor
continuate, continue, de obicei şi complexe, astfel de situaţii - precum cea reglementată de
art. 335 alin. (2) - sunt frecvente.
Caracterul unitar şi indivizibil al infracţiunii implică şi obligă, în acelaşi timp, organul

judiciar să soluţioneze cauza în întregul ei, iar existenţa şi funcţionarea instituţiei extinderii
acţiunii penale cu consecinţa lărgirii obiectului judecăţii se constituie atât într-un remediu
procesual, cât şi într-un instrument real pus la îndemâna instanţei de judecată.
Remediu procesual şi, totodată, modalitate concretă de simplificare a procedurii judiciare,

extinderea acţiunii penale privitor la acte materiale noi înlesneşte dinamizarea activităţii de
judecată, accelerarea procedurilor desfăşurate în timpul cercetărilor judecătoreşti şi, prin
aceasta, atingerea scopului procesului penal, constând în restabilirea ordinii de drept.
În virtutea exigenţelor cărora este chemată să le răspundă, instituţia extinderii acţiunii

penale este menită să funcţioneze, prin grija legiuitorului, şi atunci când instanţa a pronunţat
anterior o hotărâre definitivă, întrucât a fost creat - prin dispoziţiile art. 335 alin. (2) -
mijlocul legal de reunire a cauzei aflate pe rolul instanţei cu acea cauză în care s-a pronunţat
hotărârea definitivă.
Printr-un asemenea procedeu de tehnică legislativă, s-a realizat fundamentul unei

soluţionări unitare a cauzei, al pronunţării unei noi hotărâri în raport cu toate actele ce
întregesc conţinutul infracţiunii, în planul elementului său material al laturii obiective, prin
desfiinţarea hotărârii anterioare.
Actele materiale - pentru a constitui, în mod organic, părţi componente ale aceleiaşi
infracţiuni - trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a determina incidenţa
reglementării analizate, iar în legătură cu acest aspect am făcut precizările necesare în cadrul
studiului asupra actelor materiale, urmând ca în prezenta expunere să evaluăm procedura prin
care instanţa de judecată pronunţă o nouă hotărâre, realizând apoi joncţiunea procesuală, în
ipoteza în care, pentru anumite acte materiale, o altă hotărâre, intrată în puterea lucrului
judecat, a fost anterior pronunţată.
Este ştiut că pentru desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de regulă, este
necesară declanşarea unei căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare, revizuire), întrucât
hotărârile judecătoreşti rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat, prezu-mându-se
că ele reflectă adevărul - !á!j
r ! .
Hotărârile judecătoreşti definitive statornicesc prestigiul justiţiei, oferă stabilitate

activităţii jurisdicţionale şi consacră un principiu juridic recunoscut din cele mai vechi
èÔ
timpuri. Autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un efect pozitiv şi unul negativ;
astfel, hotărârea poate fi pusă în executare şi, în acelaşi timp, împiedică exercitarea unei noi
acţiuni penale împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă - !!á .
Din momentul în care o hotărâre a devenit definitivă, ea este executorie în toate

dispoziţiile sale, autorităţile competente fiind obligate să o aducă la îndeplinire.
Hotărârea penală, odată înzestrată cu autoritate de lucru judecat, este considerată că

stabileşte adevărul despre fapta şi persoana judecată, ceea ce conferă încredere în capacitatea
profesională a judecătorilor de a rezolva corect conflictele de drept, dar instituie, totodată, şi
o interdicţie pentru urmărirea şi judecarea aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi faptă. Doar
hotărârea definitivă curmă conflictul de drept şi determină ca un alt proces având acelaşi
obiect să nu mai poată fi declanşat şi desfăşurat.
Cele două efecte pe care legiuitorul le-a instituit autorităţii de lucru judecat generează în
conştiinţa cetăţenilor încrederea în activitatea instanţelor de judecată, precum şi prestigiul
autorităţii independente a puterii judecătoreşti.
În plan procesual penal, consecinţa efectului negativ se reflectă, în concret, în

împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale ori în continuarea exercitării acesteia.
Printr-o asemenea abordare, reglementarea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. proc. pen. Se
conturează ca o normă cu caracter excepţional pusă de legiuitor la îndemâna instanţei de
judecată, în cazul extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, tocmai prin
posibilitatea desfiinţării unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate anterior.
Procedeul juridic prin care se realizează aceasta constă în reunirea cauzelor în scopul
pronunţării unei noi hotărâri care să aibă în vedere toate actele ce intră în conţinutul
constitutiv al infracţiunii ce a făcut obiectul judecăţii şi, în mod firesc, după ce hotărârea
anterioară va fi fost desfiinţată.
Această excepţie pe care legiuitorul a admis-o de la un principiu fundamental al statului

de drept, acela al autorităţii lucrului judecat, a fost impusă de necesitatea primordială ca
infracţiunile continue, continuate, complexe ori din obişnuinţă să fie apreciate şi evaluate
astfel cum natura lor juridică le defineşte, ca infracţiuni unice, statuate prin textele de lege
din Partea generală a Codului penal, cum ar fi cazul infracţiunilor continuate şi complexe, ori
astfel cum se conturează ele în dispoziţii ale Părţii speciale a aceluiaşi cod ori din
jurisprudenţă consolidată.
Fie că ne referim la unitatea naturală de infracţiune - infracţiunea continuă - ori la

unitatea legală de infracţiune, astfel cum a conceput-o şi consacrat-o legiuitorul din raţiuni de
tehnică legislativă, dar şi de politică penală - infracţiunea continuată, complexă, din
è
obişnuinţă , în toate aceste cazuri unicitatea infracţiunii păstrându-se, judecarea întregii
activităţi infracţionale se impune cu necesitate.
Legiuitorul a creat unitatea legală de infracţiune tocmai în vederea considerării

infracţiunii - continuată, complexă, din obişnuinţă - ca un tot unic, pornind de la legătura
strânsă dintre acţiuni cu semnificaţie proprie, fie prin poziţia uneia faţă de cealaltă, fie
datorită elementului subiectiv ce le reuneşte.
Este posibil ca în cursul judecăţii unei infracţiuni din cele invocate anterior să se
descopere în sarcina inculpatului date cu privire la alte acte materiale ce intră în compunerea
aceleiaşi infracţiuni, pentru care s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă. Cel mai grăitor
exemplu în acest sens este infracţiunea de tâlhărie, infracţiune cu caracter complex, formă a
unităţii legale de infracţiune, ce este formată din două fapte distincte: furtul (art. 208 C. pen.)
şi infracţiunile de lovire sau alte violenţe [art. 180 alin. (1) C. pen.] sau ameninţare (art. 193
C. pen), infracţiuni care, deşi sunt incriminate în mod independent şi distinct de lege, au fost
reunite de legiuitor în această nouă infracţiune, ce a căpătat denumire proprie - tâlhărie - şi
care, prin ea însăşi, a absorbit autonomia infracţională a infracţiunilor componente.
În ipoteza în care instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze penale având
ca obiect al judecăţii, în sensul art. 317 C. proc. pen., inculpatul ce a săvârşit o infracţiune de
tâlhărie descoperă că în legătură cu aceeaşi faptă acesta a fost condamnat anterior printr-o
hotărâre definitivă şi pentru alte acte materiale ce intră în conţinutul constitutiv al aceleiaşi
infracţiuni - fie ele de furt ori de violenţă, ameninţare, va proceda la reunirea cauzelor.
Scopul înfăptuirii actului de justiţie este, printre altele, şi acela al pronunţării unei
hotărâri unice pentru toate actele materiale ce aparţin aceleiaşi infracţiuni. mocmai în vederea
îndeplinirii acestui deziderat, instanţa va reuni cauza cu aceea în care s-a dat hotărârea
definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care intră în conţinutul
infracţiunii şi desfiinţând hotărârea anterioară.

3 725 poate fi făcută numai în ipoteza în care existenţa
actelor materiale noi a fost efectiv constatată şi reţinută de către instanţă, modificându-se
astfel obiectul judecăţii41. Nu este suficientă numai trimiterea în judecată pentru noi acte
materiale, ci este imperios necesar ca aceste noi acte să fie reţinute de către instanţa de
judecată, deoarece - în caz contrar - s-ar ajunge la judecarea din nou a aceleiaşi fapte,
încălcându-se astfel prevederile art. 10 lit. j) C. proc. pen., dispoziţii ce împiedică punerea în
mişcare a acţiunii penale ori exercitarea acesteia în cazul constatării autorităţii de lucru
judecat, chiar şi atunci când faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică,
esenţială fiind sub acest aspect fapta, iar nu infracţiunea. Există autoritate de lucru judecat în
41
Ion Neagu, Drept procesual penal. mratat, Editura Global Lex, Bucuresti 2008, p. 669.
èè
ceea ce priveşte actele materiale pentru care s-a pronunţat hotărârea definitivă şi, ca atare,
existenţa lor materială nu poate fi repusă în discuţie.
În lumina aceloraşi dispoziţii, desfiinţarea hotărârii anterioare este atributul exclusiv al

instanţei ce judecă în fond cauzele reunite, hotărârea anterioară putând fi desfiinţată - în
virtutea principiului simetriei - numai printr-o hotărâre prin care instanţa de judecată dispune
asupra fondului, dezlegând cauza, şi care va înlocui hotărârea anterioară. Cu alte cuvinte,
desfiinţarea hotărârii anterioare nu poate fi realizată de către instanţa de judecată printr-o
hotărâre de declinare a competenţei, ca urmare a extinderii penale şi a schimbării încadrării
juridice a faptei42, după cum s-a arătat în practica judiciară.
Instanţa, procedând la extinderea acţiunii penale şi reţinând cauza spre judecată, va fi

obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus extinderea, făcând aplicarea,
atunci când se impune, şi a dispoziţiilor art. 334 vizând schimbarea încadrării juridice.
Modificările aduse Codului de procedură penală au eliminat posibilitatea restituirii cauzei

procurorului. De altfel, în varianta prevăzută de art. 335 alin. (2), restituirea cauzei
procurorului în vederea completării urmăririi penale nici nu ar fi fost posibilă, chiar în
reglementarea anterioară, întrucât pentru actele materiale asupra cărora se pronunţase
anterior o hotărâre definitivă, acte care extind sfera actelor constitutive ale infracţiunii, nu se
mai putea impune efectuarea urmăririi penale, căci ele fuseseră consfinţite în mod definitiv
prin acea hotărâre ce se bucura de autoritate de lucru judecat.
Analiza sistematică a textului de lege determină concluzia că, pentru a proceda la

extindere într-o asemenea situaţie, instanţa de judecată este obligată să parcurgă anumiţi paşi,
în fapt, să dispună măsuri procesuale cu implicaţii juridice deosebite.
Afirmăm aceasta, deoarece aplicarea dispoziţiilor art. 335 alin. (2) determină, printre
altele, înfrângerea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive, iar dintr-o asemenea
perspectivă, instanţa de judecată desfiinţează efectiv o hotărâre ce intrase în puterea lucrului
judecat.
În literatura de specialitate43 s-a arătat că un prim pas în desfăşurarea acestei tehnici

juridice trebuie să-1 constituie reunirea cauzei aflate în curs de judecată cu cea soluţionată
definitiv. Cea de-a doua operaţiune pe care instanţa de judecată trebuie să o realizeze ar fi
aceea a desfiinţării hotărârii anterioare. Pronunţarea unei noi hotărâri va constitui cea de-a
treia etapă în măsură să asigure judecata în raport de toate actele materiale ce intră în
conţinutul constitutiv al infracţiunii.
42
mrib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2516/1982, în R.R.D. nr. 8/1984, p. 65.
43
Gheorghiţa Mateuţ, op. cit., p. 116.
è[
Referitor la etapele pe care trebuie să le parcurgă procedura prin care instanţa de judecată
realizează judecarea integrală a tuturor actelor materiale componente ale infracţiunii, în
situaţia în care asupra unora dintre aceste acte există deja o hotărâre definitivă, înţelegem să
exprimăm o opinie mai nuanţată.
Logica juridică ne obligă să identificăm ca primă măsură procesuală a acestei delicate

tehnici juridice, în aplicarea art. 335 alin. (2) C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii judecătoreşti
definitive anterioare, urmând să se treacă la reunirea cauzelor, cu consecinţa firească
pronunţării unei hotărâri cu privire la toate actele materiale.
Ne alăturăm, astfel, teoreticienilor dreptului care consideră că acesta este modul corect de
aplicare a procedurii instituite de art. 335 alin. (2) C. proc. pen., neputând fi posibilă reunirea
unei cauze soluţionate definitiv cu o cauză aflată în curs de judecată, iar, pe de altă parte, nici
pronunţarea unei noi hotărâri atâta timp cât fiinţează o hotărâre judecătorească definitivă,
pronunţată anterior, cu incidenţă directă asupra cauzei aflate pe rol'. Printr-o asemenea
procedură legală se aduce atingere autorităţii de lucru judecat, reformându-se acea ori acele
hotărâri definitive care au reţinut existenţa actelor materiale noi.
Se află în afara oricărei îndoieli faptul că joncţiunea procesuală este obligatorie, tară o
asemenea activitate de reunire a celor două cauze nefiind posibilă pronunţarea unei noi
hotărâri ce să statueze asupra infracţiunii în întregul ei.
Referitor la sferă actelor materiale noi, sferă extinsă graţie dispoziţiilor art. 335 alin. (2)
şi la cele asupra cărora s-a pronunţat anterior o hotărâre ce le-a consfinţit şi consacrat
existenţa, trebuie să arătăm că nu este vorba de orice hotărâre penală, ci doar de o hotărâre
penală definitivă.
Subliniem aceasta, deoarece în cauzele nesoluţionate definitiv, în ipoteza constatării unor

acte noi, legiuitorul a prevăzut o altă instituţie procesuală, şi anume aceea a conexării
cauzelor în conformitate cu dispoziţiile art. 36 C. proc. pen.
Prin urmare, legea are în vedere existenţa unor hotărâri definitive prin care se constată
existenţa unor acte materiale apreciate ca noi, hotărâri ce pot fi atât de condamnare, cât şi de
achitare în conformitate cu dispoziţiile art. c lit. b), b1), d), e) C. proc. pen. ori de încetare a
procesului penal sub incidenţa art. c lit. i), i1), respectiv j) din acelaşi cod, şi nu hotărâri care
să fi reţinut inexistenţa acestor acte materiale, precum cele de achitare a inculpatului pe
considerentul că fapta nu există ori nu a fost săvârşită de către inculpat.
Se poate observa că, indiferent de soluţia dispusă prin hotărârea penală definitivă
pronunţată anterior - fie ea de condamnare, de achitare ori de încetare a procesului penal -,
esenţial este ca existenţa acelor acte materiale să nu fi fost infirmată, ci, dimpotrivă, la data
è0
judecării celorlalte acte materiale ce fac obiectul judecăţii cauzei aflate pe rol, primele acte să
subziste, în materialitatea lor, astfel cum au fost constatate şi consfinţite prin hotărârea
judecătorească ce urmează a fi desfiinţată.
Mai trebuie să precizăm că referirea numai la Äo hotărâre" are rol exemplificativ şi de

aceea se poate afirma că pot exista mai multe hotărâri definitive ca urmare a soluţionării unor
cauze diferite care au constatat, ca un element comun, existenţa mai multor acte materiale ce
se înscriu în latura obiectivă a aceleiaşi infracţiuni.
În ceea ce priveşte competenţa de desfiinţare a hotărârii anterioare definitive, de reunire a

cauzei şi de pronunţare a unei noi hotărâri, aceasta aparţine instanţei care judecă actele
materiale noi.
Distingem însă situaţia în care, după desfiinţarea hotărârii anterioare şi reunirea cauzelor,
se impune schimbarea încadrării juridice, astfel încât competenţa ar aparţine unei instanţe
superioare, caz în care instanţa învestită iniţial îşi va declina competenţa în favoarea acelei
instanţe'44. Jurisprudenţă a evidenţiat că, dacă asupra actelor materiale noi s-a pronunţat o
instanţă superioară competentă material, reunirea cauzelor şi judecarea integrală în fond a
cauzei aparţin instanţei superioare căreia trebuie să i se trimită ambele dosare.
Apreciem şi noi că instituţia reglementată de art. 335 C. proc. pen relevă existenţa unei
excepţii de la regula prorogării de competenţă în favoarea instanţei egale în grad sau
superioare, iar un argument în acest sens ar fi acela că actele materiale constate definitiv,
precum şi elementele ce ţin de vinovăţia inculpatului nu mai pot face obiect al analizei şi
evaluării organului judiciar în cauza aflată pe rol.
În atare condiţii, apare firesc ca, atunci când instanţa descoperă acte materiale noi se
învesteşte cu judecarea acestora şi extinde acţiunea penală cu privire la ele, tot ea să fie cea
competentă să judece infracţiunea cadru care absoarbe actele noi45.
Situaţia acestor noi acte materiale ar putea fi asimilată chestiunilor prealabile care, şi ele,
pot fi supuse judecăţii în faţa instanţei sesizate cu cauza penală, chiar în condiţiile în care în
mod obişnuit asemenea chestiuni prealabile ar trebui soluţionate de alte instanţe.
Prin hotărârea pronunţată asupra infracţiunii cadru ce reuneşte în conţinutul său toate
actele materiale nu se poate aplica o pedeapsă mai mică decât cea stabilită.
44
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 2516/1984, in R.R.D. nr. 8/1993
45
Vasile Papadopol, Doru Pavel, op. cit., p. 221.
èr
Ê )

Ê Ê =

*($($( $$(
Descoperirea în cursul judecăţii a altor fapte penale săvârşite de către inculpat ridică
problema judecării şi a acestora împreună cu fapta pentru care instanţa fusese sesizată iniţial,
în condiţiile în care faptele au legătură între ele.
Extinderea obiectului judecăţii în aceste cazuri se face prin extinderea procesului penal şi
pentru aceste fapte penale, în condiţiile art. 336 C. proc. pen., + -234
(,23261,4($4*2$$-61
2 * ($ ($ $ $$ 3$ ($6 (
$(-(//$-3( 2+$/!
Asemenea extinderii acţiunii penale cu privire la alte acte materiale, extinderea

procesului penal - fie la alte fapte, fie la alte persoane - vizează date descoperite în cursul
judecăţii în primă instanţă după administrarea unui minim de probe ce să conducă la
concluzia că se impune extinderea obiectului judecăţii.
Sintagma Ädate descoperite" se referă la acele probe, dovezi, elemente de fapt care
servesc la constatarea existenţei unei fapte prevăzute de legea penală în sarcina inculpatului
trimis în judecată pentru o infracţiune cu care fapta descoperită se află în legătură.
Aşadar, pentru a opera extinderea procesului penal cu privire la alte fapte se cer întrunite
în mod cumulativ următoarele condiţii:
- existenţa faptei/faptelor să rezulte din datele furnizate de probele administrate în

cursul judecăţii în primă instanţă;
- noile fapte penale să fie în legătură cu infracţiunea supusă judecăţii, altfel pentru
asemenea fapte urmează a se desfăşura o urmărire penală separată.
Extinderea obiectului judecăţii pentru noi fapte penale este o extindere ! , referindu-
se la noi fapte penale şi, spre deosebire de situaţia în care se descoperă acte materiale noi,
faptele nou descoperite au autonomie infracţională, ele nefiind elemente ale laturii obiective
a infracţiunii care face obiectul judecăţii.
Aşadar, faptele noi reprezintă în sine fapte prevăzute de legea penală, cu conţinut distinct
de infracţiunile ce formează obiectul judecăţii, iar în cursul operaţiunii de administrare a
[
probelor ele trebuie să fie imputabile inculpatului faţă de care se desfăşoară judecata, şi nu
altei persoane,.
Asemenea noi fapte, bucurându-se de autonomie şi corespunzând cadrului incriminator

instituit de o normă juridică penală ce interzice, sub sancţiune, o anumită conduită, se află
faţă de fapta ori faptele ce formează obiectul judecăţii într-unul din cazurile de conexitate sau
în cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. b) C. proc. pen.
O problemă interesantă ce suscită anumite discuţii este aceea că legiuitorul face referire
la Äo faptă prevăzută de legea penală", şi nu la o infracţiune, determinând întrebarea firească:
dacă fapta nu prezintă toate trăsăturile unei infracţiuni, de ce ar mai trebui să se extindă
procesul penal? S-ar mai impune extinderea atâta vreme cât se prefigurează de la început
achitarea şi care ar fi raţiunea aplicării instituţiei procesuale a extinderii procesului la alte
fapte în atare condiţii?
Printr-o asemenea abordare apare total inutilă extinderea procesului penal.
Nu trebuie să omitem că prin recurgerea la dispoziţiile art. 336 C. proc. pen., prima
instanţă are posibilitatea rezolvării în mod concret şi temeinic a obiectului judecăţii, hotărând
prin sentinţa pe care o va da asupra existenţei faptei, a constatării dacă aceasta constituie ori
nu infracţiune, a stabilirii răspunderii penale a inculpatului.
Alături de alte instituţii procesuale puse de legiuitor la îndemâna organului judiciar,

extinderea procesului penal la fapte noi contribuie în mod esenţial la îndeplinirea principiilor
ce guvernează procesul penal şi, mai ales, dă expresie rolului activ pe care instanţa de
judecată trebuie să-1 aibă, consacrând principiul aflării adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei.
În mod firesc, când instanţa de judecată va constata că faptele noi descoperite corespund
cadrului incriminator instituit de normă penală, precum şi îndeplinirea condiţiilor răspunderii
penale, va dispune condamnarea inculpatului şi pentru acele fapte, însă nimic nu o va
împiedica să dispună o altă soluţie de rezolvare a acţiunii penale, în împrejurările în care
constată incidenţa vreunuia din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen.
Dacă legiuitorul ar fi folosit în cuprinsul articolului 336 C. proc. pen. sintagma Äaltă
infracţiune prevăzută de legea penală", organul judiciar nu ar mai fi beneficiat în mod concret
de rolul său activ în a evalua pe baza materialului probator al cauzei dacă fapta descoperită în
cursul judecăţii este prevăzută de legea penală, prezintă pericolul social al unei infracţiuni şi
a fost săvârşită cu vinovăţia cerută de legea penală de către inculpatul trimis în judecată.
[c
De altfel, obiectul judecăţii, astfel cum a fost el reglementat în art. 317 C. proc. pen., se
mărgineşte tot la fapta - şi nu la infracţiunea -şi la persoana arătată în actul de sesizare a
instanţei.
Prevederile legale nu fac nicio distincţie între fapte noi pentru care s-a dat ordonanţă de
scoatere de sub urmărire penală ori, dimpotrivă, nu s-a efectuat vreun act de urmărire penală,
suficient fiind ca din probele administrate să rezulte existenţa faptei cu privire la care se face
extinderea procesului penal.
Noile fapte definite şi analizate în lumina art. 336 alin. (1) C. proc. pen. vizează acele
fapte incriminate de legiuitor, prevăzute sub sancţiune penală, fapte concrete, ca fenomene
umane, naturale, sociale, politice, morale, declarate ilicite prin dispoziţii ale legii.
La descoperirea în sarcina inculpatului a unor date cu privire la săvârşirea unei alte fapte
cu privire la legea penală, având legătură însă cu infracţiunea pentru care este trimis în
judecată, instanţa va identifica această nouă faptă ca un fapt incriminat de lege, susceptibil de
efecte juridice, în esenţă, un fapt anti-juridic.
Legiuitorul a avut în vedere, atunci când s-a referit la o altă faptă prevăzută de legea
penală, tocmai faptul săvârşit în mod efectiv, în condiţiunile cuprinse în descripţiunea
incriminatoare a infracţiunii abstracte.
* ($ ($ 22 4($ $ 2 3 )($ 2
+$ (#$ , 4 $ -23 1 $ 2 #2 $/22
3 ( $($ , 4 -2 ) #$/ 3 2
(2 4 ($ ($ 4 3$ ! '& $! > ! (! (!6
43$( (4,13($!
Raportându-ne la criteriul faptelor noi, astfel cum sunt ele reglementate prin prisma art.
336 C. proc. pen., putem afirma că instituţia extinderii procesului penal pentru alte fapte se
impune a fi interpretată şi aplicată în deplină concordanţă cu normele de desfăşurare a
procesului penal, iar nu ca o excepţie a acestora, excepţie care, de altfel, nu şi-ar găsi vreo
justificare teoretică sau practică.
Verificând dacă este vorba mai întâi de o faptă nouă prevăzută de legea penală în legătură
cu infracţiunea ce formează obiectul judecăţii şi apreciind asupra oportunităţii declanşării
unei asemenea proceduri, procurorul poate cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte
această nouă faptă, făcând posibilă evitarea tergiversării judecăţii în cazul în care ar fi
necesare probe noi şi preîntâmpinând soluţiile ce ar califica drept inutilă operaţiunea
extinderii - achitarea ori încetarea procesului penal, în cazul în care fapta nu ar constitui,
totuşi, infracţiune ori nu ar fi în legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii.
[
*,(22 :
- când procurorul participă la judecata în primă instanţă
- când judecata se desfăşoară fără participarea procurorului.
Având în vedere actuală reglementare, potrivit căreia sesizarea instanţei se face, în

principal, prin rechizitoriu, dar şi prin dispoziţiile art. 278' alin. (8) lit. c) C. proc. pen.,
instituţia plângerii penale directe fiind eliminată, în fapt, procurorul participă la judecată,
iniţiativa de extindere a procesului penal aparţinându-i acestuia în majoritatea covârşitoare a
cauzelor.
În cazul participării procurorului Ia judecată, procedura constă în două etape: în primul

rând, procurorul solicită instanţei extinderea procesului penal pentru faptele noi descoperite
în cursul judecăţii în cadrul cercetării judecătoreşti, instanţa având obligaţia de a se pronunţa
asupra cererii procurorului.
Dacă procurorul declară că pune în mişcare acţiunea penală, instanţa, găsind cererea
întemeiată, va dispune prin încheiere extinderea procesului penal şi va proceda în mod legal
la judecarea cauzei în întregul său prin includerea faptei ori a faptelor nou descoperite.
Dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, instanţei de judecată i-a
fost conferită posibilitatea de a sesiza, tot prin încheiere, organul de urmărire penală
competent în vederea efectuării urmăririi cu privire la fapta sau faptele nou descoperite.
Pe de o parte, se asigură o sesizare legală cu judecarea cauzei prin punerea în mişcare a

acţiunii penale şi pentru noile fapte, iar, pe de altă parte, luându-se act de atitudinea
procurorului de a nu pune în mişcare acţiunea penală, se creează premisele şi cadrul
procesual adecvat în vederea desfăşurării urmăririi penale separate pentru aceste noi fapte
penale.
Cea de-a doua situaţie este aceea în care procurorul nu participă la judecată.
Apreciem şi noi că o asemenea ipoteză întâlnim atunci când instanţa a fost învestită cu
încheierea judecătorului de reţinere a cauzei spre judecare potrivit art. 278' alin. (8) lit. c),
inculpatul fiind major şi aflându-se în stare de libertate, în toate celelalte cazuri participarea
procurorului la judecata în primă instanţă fiind obligatorie.
Într-o asemenea situaţie, constatându-se întrunite condiţiile pentru extinderea procesului

penal pentru noi fapte, instanţa, din oficiu, va dispune prin încheiere extinderea procesului
penal, procedând fie la judecarea cauzei în întregul său, fie la sesizarea prin încheiere a
[Ñ
organului de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta
descoperită.
În cazul în care instanţa va proceda la judecarea cauzei în întregul ei, ne vedem obligaţi
să admitem că încheierea de extindere a procesului penal pentru noi fapte echivalează cu
actul de punere în mişcare a acţiunii penale pentru fapta cu care s-a extins procesul penal.
Asistăm, astfel, la o excepţie de la regula incompatibilităţii dintre funcţia de învinuire - de

punere în mişcare a acţiunii penale - şi funcţia de judecată. Cu alte cuvinte, instanţa de
judecată este cea care pune în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului pentru o nouă
faptă şi tot instanţa de judecată este cea care exercită atribuţii jurisdicţionale, procedând la a
judeca noua faptă.
Dintr-o asemenea perspectivă, principiul separaţiei funcţiunilor judiciare în procesul

penal este în mod flagrant încălcat, iar incompatibilitatea evidentă.
Referindu-ne la prima ipoteză evaluată - aceea în care procurorul este prezent la judecată,
se impune să subliniem că atributul punerii în mişcare a acţiunii penale îi aparţine acestuia,
ceea ce corespunde pe deplin principiului că procurorul este titularul acţiunii penale.
Apare nelegală procedura instanţei de a lua act de extinderea învinuirii făcute de

procuror, fără ca în prealabil procurorul să fi formulat o cerere de extindere a procesului
penal pe care să o adreseze instanţei de judecată şi rară admiterea unei asemenea cereri de
către instanţă. Aceasta, deoarece, în condiţiile participării la judecată u procurorului, dacă
acesta nu manifestă iniţiativă în solicitarea de extindere a procesului penal, instanţa de
judecată nu poate exercita atribuţii în această privinţă, cererea de extindere aparţinând
exclusiv procurorului.
Dacă în primul caz punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin declaraţia orală a
procurorului, în cel de-al doilea caz, al neparticipării la judecată a procurorului, încheierea
instanţei este actul procedural prin care acţiunea penală este pusă în mişcare.
În fine, în cazul în care instanţa extinde procesul penal pentru alte fapte, optând pentru
reţinerea cauzei spre judecată, va fi obligată să pună în discuţie actele cu privire la care s-a
dispus extinderea, iar dacă se va impune schimbarea încadrării juridice a faptei, va face şi
aplicarea dispoziţiilor legale în această materie.
Desigur, trebuie să precizăm că, deşi procurorul are iniţiativa extinderii procesului penal
în majoritatea cazurilor, cererea formulată de acesta poate fi respinsă atunci când este
apreciată ca neîntemeiată, urmând că instanţa de judecată să continue cercetarea
[Ô
judecătorească în limitele actului de sesizare cu privire la fapta şi persoana în legătură cu care
a fost învestită.
Prin urmare, organul jurisdicţional este cel care apreciază asupra oportunităţii, legalităţii
şi temeiniciei extinderii procesului penal cu privire la alte fapte şi în funcţie de aceasta
procurorul va mai beneficia de posibilitatea de a pune ori nu acţiunea în mişcare.
Dispoziţiile art. 336 C. proc. pen. au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, astfel încât
procurorul, în condiţiile în care declară că nu pune în mişcare acţiunea penală, nu mai poate
solicita instanţei trimiterea cauzei la procuror, în condiţiile art. 333 C. proc. pen., în vederea
completării urmăririi penale, aceasta din urmă instituţie fiind abrogată. în reglementarea
anterioară, în asemenea împrejurări, instanţa putea reveni asupra extinderii procesului penal
ori putea trimite cauza în întregime la procuror. Se contura o modalitate de reluare a urmăririi
penale în vederea completării probelor şi în legătură cu fapta ce a făcut obiectul extinderii
procesului penal, însă acest procedeu era de natură a impieta asupra celerităţii procesului
penal.
O situaţie inedită se poate ivi atunci când fapta descoperită face parte din categoria celor
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se efectuează la plângerea prealabilă a părţii
vătămate.
Se poate aprecia că în acest caz instanţa trebuie să întrebe partea vătămată dacă
înţelege să formuleze plângere şi doar în urma unei asemenea opţiuni să pună ori nu în
discuţie cererea procurorului de extinderea procesului penal.
O asemenea soluţie se impune, considerăm şi noi, având în vedere caracterul special al

normelor prevăzute de dispoziţiile art. 279 şi urm. C. proc. pen. privind procedura plângerii
prealabile prin care legiuitorul a înţeles să instituie o excepţie de la principiul oficialităţii
procesului penal.
În finalul abordării noastre asupra aspectelor generale privind extinderea procesului penal
la fapte noi, subliniem că dispoziţiile art. 336 alin. (2) reprezintă o ficţiune legislativă care
aruncă numeroase îndoieli asupra posibilităţii legale a instanţei de a dispune, din oficiu,
extinderea procesului penal, întrucât este evidentă sesizarea din oficiu ori autosesizarea, iar
dispoziţia de extindere a procesului penal echivalează în acest caz cu un act de învestire şi de
punere în mişcare a acţiunii penale.
Apreciem că regula potrivit căreia organul judiciar care exercită funcţia de jurisdicţie nu
poate exercita în mod legal şi funcţia de acuzare şi nu poate pune în mişcare acţiunea penală
nu ar trebui să admită vreo excepţie, iar din această perspectivă legiuitorul ar trebui să
intervină, á á, oferind un cadru procesual adecvat prin care instituţia extinderii
[
procesului penal cu privire la alte fapte să poată funcţiona fără a aduce atingere unor principii
fundamentale ale procesului penal.
Pe de altă parte, lăsarea iniţiativei extinderi procesului penal doar la îndemâna

procurorului în majoritatea covârşitoare a cazurilor şi prin aceasta limitarea drepturilor şi
crearea imposibilităţii ca ceilalţi participanţi la procesul penal să se poată bucura de garanţiile
oferite de activitatea de judecată, de dreptul de a accede la justiţie, în cazul unor încălcări ale
unor drepturi proprii, reprezintă, de asemenea, o problemă asupra căreia legiuitorul va trebui
să reflecteze.
)
*($($( $$(
Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane este reglementată de art. 337 C.
proc. pen. - este cea de-a treia modalitate prin care este posibilă extinderea obiectului
judecăţii.
Astfel, este posibil ca pe parcursul judecăţii să se descopere date cu privire la participarea

şi a unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală puse în sarcina
inculpatului sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către altă
persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului.
Într-o asemenea situaţie, se extinde procesul penal cu privire la persoanele ce au săvârşit

faptele prevăzute de legea penală, persoane care nu figurează în actul de sesizare a instanţei,
act prin care iniţial s-a statuat asupra obiectului judecăţii.
Procedându-se în acest mod, prin extinderea procesului penal împotriva acestor persoane,
ele capătă statutul de inculpaţi şi urmează să fie judecaţi pentru aceste infracţiuni.
În situaţia descoperirii pe parcursul cercetării judecătoreşti a unor date noi ce vizează

participarea şi a altor persoane la săvârşirea infracţiunii puse în sarcina inculpatului - în
calitate de coautori, instigatori sau complici, avem de-a face cu o extindere

infracţiunea rămânând aceeaşi.
În cea de-a doua situaţie, aceea a constatării unor elemente rezultate din cercetarea
judecătorească, potrivit cărora o altă persoană ar fi săvârşit o infracţiune ce are strânsă
legătură cu infracţiunea ce se judecă, asistăm la o extindere atât cât şi

obiectul extins al judecăţii referindu-se şi la o altă persoană şi la o altă faptă decât la cele la
care se referă actul iniţial de sesizare a instanţei de judecată.
[è
Şi în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane distingem două ipoteze,
şi anume participarea şi a altor persoane la săvârşirea infracţiunii pentru care inculpatul a fost
trimis în judecată, în contextul existenţei cazului de indivizibilitate prevăzut de art. 33 lit. a),
respectiv participaţia penală, şi descoperirea privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, în această ultimă situaţie
fiind vorba despre o infracţiune aflată în corelativitate sau conexitate cu fapta inculpatului
trimis în judecată.
Iniţiativa extinderii procesului penal cu privire la alte persoane aparţinea doar

procurorului anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 356/2006. În prezent, instanţa
de judecată exercită atribuţii similare extinderii procesului penal pentru alte fapte, în
condiţiile în care procurorul nu participă la judecată, putând extinde din oficiu procesul penal
cu privire la alte persoane.
834($$22( 4 ,13($2(

2(2636/24,26 ($*($
($1$-+1( $((2!
Persoana ori persoanele pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală prin declaraţia
orală a procurorului devin inculpaţi şi, dacă sunt prezenţi, vor fi ascultaţi în această calitate
cu privire la faptele care li se pun în sarcină, asigurându-li-se dreptul la apărare în condiţiile
art. 335 alin. (3).
Când persoanele împotriva cărora s-a extins procesul penal nu sunt prezente, instanţa va
proceda la amânarea cauzei dispunând citarea lor în calitate de inculpaţi şi judecând cauză că
şi cum aceştia ar fi fost trimişi în judecată prin rechizitoriu.
Dacă procurorul declară că nu pune în mişcare acţiunea penală împotriva persoanelor

descoperite că au participat la săvârşirea infracţiunii supuse judecăţii sau a altei infracţiuni în
strânsă legătură cu infracţiunea ce face obiectul judecăţii, instanţa, prin încheiere, va sesiza
organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări şi cu privire la
persoanele nou descoperite.
Atâta vreme cât în actuala reglementare dispoziţiile art. 337 alin. (2) C. proc. pen. prevăd
în mod expres că dispoziţiile art. 336 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător, din
analiza sistematică a textelor de lege rezultă 2 4 (+ 3 -2
(#$ * ($ ($ ( $ $ (
5($((2$-21543$$/!
[[
Şi de această dată, instanţa, în urma extinderii din oficiu a procesului penal, va putea
proceda fie la judecarea cauzei în întregul său, fie la sesizarea, prin încheiere, a organului de
urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoana descoperită.
Se poate constata că actualele reglementări lărgesc sfera atribuţiilor instanţei de judecată,

conferindu-i prerogative în sensul extinderii procesului penal, atât în cazul descoperirii a noi
fapte, cât şi în cel al constatării unor elemente ce determină concluzia că la săvârşirea faptei
ce face obiectul judecăţii au participat şi alte persoane ori că alte persoane au săvârşit o faptă
penală ce are strânsă legătură cu fapta pentru care iniţial instanţa de judecată a fost sesizată.
În acelaşi timp însă, se accentuează caracterul de ficţiune legislativă, de improvizaţie în

cazul extinderii din oficiu a procesului penal de către instanţa de judecată, admiţându-se o
excepţie de la principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, excepţie care - după
cum subliniam - ridică serioase dubii asupra legalităţii desfăşurării procesului penal, în
condiţiile în care acelaşi organ judiciar exercită funcţia de acuzare şi funcţia de jurisdicţie.
Referitor la funcţionarea instituţiei extinderii procesului penal cu privire la alte persoane,

se impune să mai precizăm că această instituţie operează atunci când din probe rezultă indicii
cu privire la participarea unei persoane la săvârşirea infracţiunii, şi nu neapărat dovezi
certe46. Pornindu-se de la această constatare, literatura juridică a consacrat posibilitatea
extinderii procesului penal şi cu privire la persoane faţă de care procurorul a dispus, prin
rechizitoriu, scoaterea de sub urmărire penală47.
Considerăm că o asemenea posibilitate este în acord cu cerinţele legii, deoarece în

vederea extinderii procesului penal nu este absolut necesar ca participaţia acelei sau acelor
persoane la săvârşirea infracţiunii să fi fost descoperită în cursul judecăţii, ci este necesar şi
suficient ca în cursul judecăţii să rezulte unele date cu privire la această participare care, prin
coroborare cu datele existente din faza urmăririi penale, să fundamenteze extinderea
procesului penal.
S-a conturat, totuşi, în doctrină şi o opinie contrară. Autorul, pornind în evaluarea sa de la

semnificaţia gramaticală a cuvântului Äse descoperă", consideră că un asemenea termen
evaluat în contextul legal înseamnă Ästabilirea", Äaflarea", şi nu Ägăsirea unui lucru căutat,
necunoscut sau ascuns", după cum dicţionarul explicativ al limbii române statuează.
46
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 26/1984, in R.R.D. nr. 4/1985, p. 69.
47
Ion Dumitru, Posibilitatea extinderii acţiunii penale pentru alte acte materiale, precum şi a extinderii
procesului penal pentru alte fapte ori cu privire la alte persoane pentru care procurorul, în faza urmăririi penale,
dispune netrimiterea în judecată, în Dreptul nr. 1/1996, p. 108 -110.
[0
Pe linia acestui raţionament logic, se apreciază că norma juridică în discuţie presupune
Äadministrarea de probe de către instanţa de judecată" din care să rezulte participarea acelor
persoane la comiterea faptei.
O asemenea evaluare a fost respinsă, motivându-se că nicio dispoziţie legală nu interzice

extinderea procesului penal în cazul în care pentru unii participanţi s-a pronunţat o soluţie de
neurmărire penală, atâta timp cât datele cu privire la participare rezultate din cercetarea
judecătorească reprezintă fapte sau împrejurări noi care pot să înlăture autoritatea relativă de
lucru judecat a soluţiilor de netrimitere în judecată adoptate de procuror.
În sprijinul acestei susţineri s-a mai subliniat că nu se poate concluziona că aspectul

gramatical al cuvântului Ädescopere" exceptează extinderea procesului penal pentru persoane
faţă de care procurorul a dispus în cursul urmăririi penale netrimiterea în judecată, scoaterea
de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, întrucât legea penală este de strictă
interpretare şi, deci, în situaţia în care legiuitorul ar fi intenţionat să împiedice extinderea
procesului penal, într-o asemenea ipoteză ar fi precizat în mod expres acest lucru.
Autorul mai arată că nu se poate ajunge la soluţia interpretării unui text legal într-un sens
contrar voinţei legiuitorului, având ca fundament interpretarea gramaticală a acelui text legal,
iar, pe de altă parte, convingerea instanţei cu privire la necesitatea extinderii procesului penal
pentru alte persoane ce au participat împreună cu inculpatul la comiterea faptei se poate
realiza fie prin coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, cu
probatoriile administrate direct de instanţă în cursul judecăţii, fie exclusiv prin activităţile
realizate în cursul cercetării judecătoreşti care să confirme o atare participaţie.
În practica judiciară s-a invocat şi principiul rolului activ al instanţei de judecată în

desfăşurarea procesului penal, în virtutea căruia nu este posibilă selectarea şi trimiterea în
judecată doar a anumitor persoane şi omiterea altora, întrucât adevărul şi dreptatea nu pot
exista decât ca întreg, instanţa neputând stabili părţi de adevăr şi confirmă nedreptatea.
Procedând altfel decât în baza principiului rolului său activ, instanţa de judecată nu ar
face altceva decât să confirme judecata deja făcută de procuror, prin emiterea rechizitoriului,
ceea ce este inacceptabil şi inadmisibil48.
Referitor la această problemă, considerăm şi noi că instanţa de judecată are posibilitatea

legală de a proceda la extinderea procesului penal şi cu privire la acele persoane faţă de care
procurorul a dispus anterior o soluţie de netrimitere în judecată.
48
mrib. Jud. Sibiu, decizia penala nr. 41/1992, in Dreptul nr. 8/1994, p. 99.
CC, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 1995; Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001; Decizia nr. 256 din 20 septembrie
2001; Decizia nr. 207 din 15 noiembrie 2001.
[r
Este adevărat că soluţiile adoptate de către procuror prin care acesta a statuat asupra
netrimiterii în judecată a unei persoane se bucurau, anterior introducerii în legislaţia
procesual penală a instituţiei plângerii formulate împotriva soluţiilor procurorului de
netrimitere în judecată - reglementată de art. 27849 C. proc. pen. - de autoritate relativă de
lucru judecat. Astfel, asemenea soluţii nefiind supuse cenzurii instanţei de judecată - până la
apariţia Legii nr. 281/2003 -, nu puteau produce efecte juridice, fiind posibilă revenirea
asupra celor dispuse de către procuror prin aplicarea dispoziţiilor art. 272 - reluarea în caz de
restituire - şi art. 273 C. proc. pen. reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale.
Odată cu consacrarea controlului jurisdicţional al instanţei asupra soluţiilor procurorului,

prin punerea în acord a legislaţiei procesual penale cu normele constituţionale ce asigură
accesul la justiţie, s-a creat posibilitatea ca soluţiile de netrimitere în judecată să se bucure de
autoritate de lucru judecat în ipoteza în care judecătorul învestit ca plângerea formulată
împotriva unei asemenea soluţii, considerând nefondată, tardivă ori inadmisibilă, va menţine
rezoluţia sau ordonanţa atacată.
Apreciem, în virtutea celor expuse, că, în ipoteza unei soluţii de netrimitere în judecată a
unei persoane - în condiţiile exercitării controlului jurisdicţional de către instanţa de judecată
potrivit art. 278 C. proc. pen., cu consecinţa menţinerii unei asemenea soluţii -, extinderea
procesului penal cu privire la acea persoană nu ar mai putea opera în mod legal, în condiţiile
în care pe parcursul cercetării judecătoreşti ar exista indicii privind participaţia sa la
săvârşirea infracţiunii.
Într-o asemenea situaţie, instanţa de judecată va trebui să ţină cont de faptul că soluţia
procurorului adoptată anterior - fie ea de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub
urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale - a trecut prin Äfiltrul" instanţei de judecată,
singura înzestrată cu puteri jurisdicţionale.
Concluzionând în legătură cu cele două modalităţi de extinderea obiectului judecăţii -

extinderea procesului penal la fapte noi şi cu privire la persoane noi în faza de judecată în
primă instanţă , putem afirma că actualele norme ce reglementează aceste instituţii au creat
instanţei de judecată prerogative mai largi în cazul în care procurorul nu participă la judecată,
eliminând limitarea prevăzută de reglementarea anterioară Legii nr. 356/2006, limitare care,
de altfel, distingea între cele două instituţii şi făcea posibilă doar extinderea din oficiu de
către instanţă a procesului penal cu privire la alte fapte, şi nu şi extinderea procesului cu
privire la alte persoane.
49
CC, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 1995; Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001; Decizia nr. 256 din 20 s eptembrie
0
Principiile celerităţii şi aflării adevărului, principii care diriguesc întreaga activitate
procesual penală, precum şi imperativul atingerii scopului procesului penal au determinat
legiuitorul să intervină în reglementarea acestor instituţii tocmai în vederea restabilirii cu
operativitate a ordinii de drept încălcate şi a tragerii la răspundere penală a tuturor
persoanelor ce au generat raportul de conflict dedus spre soluţionare, fără a mai distinge între
participarea ori nu a procurorului la judecată.
Dispoziţiile art. 337 C. proc. pen. nu mai poartă amprenta unui caracter discriminator faţă
de ceilalţi participanţi la procesul penal - instanţă, inculpat, parte vătămată, apărător - prin
atribuirea exclusivităţii în iniţiativa extinderii procesului penal procurorului.
Cu toate acestea, nu putem să trecem cu vederea faptul că atribuirea în exclusivitate a

competenţei acuzării, deci şi a extinderii procesului penal, procurorului este justificată prin
aceea că infracţiunea aduce atingere nemijlocit nu doar intereselor persoanei vătămate,
ci şi intereselor generale ale societăţii, precum şi ordinii publice.
În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în repetate rânduri50, respingând excepţiile

de neconstituţionale a dispoziţiilor art. 337 C. proc. pen. cu care fusese învestită, că
exercitarea dreptului la acţiune în justiţie pentru apărarea unui interes legitim nu echivalează
cu exercitarea funcţiei de acuzare, inclusiv cu extinderea acuzării în procesul penal51 care
este atributul exclusiv al procurorului, iar faptul că o persoană fizică sau juridică nu poate
pune în mişcare acţiunea penală şi nu poate cere extinderea procesului penal nu contravine -
în viziunea instanţei de contencios constituţional - egalităţii în drepturi a cetăţenilor în faţa
legii.
Jurisprudenţă anterioară a decis că, întrucât iniţiativa extinderii procesului penal aparţine
exclusiv procurorului, instanţa de judecată nu este obligată să pună în discuţie o atare
extindere, iar nepunerea în discuţie a extinderii şi cu privire la persoana considerată
participantă Änu constituie o încălcare esenţială a legii" şi deci nu afectează hotărârea
judecătorească de o cauză de nulitate absolută52.
Se impune să subliniem însă că, atât în reglementarea anterioară, cât şi în prezent,

procurorul beneficiază de dreptul exclusiv de a solicita extinderea procesului penal - atunci
când participă la judecată, însă nu deţine şi prerogativa de a decide, instanta fiind cea care
dispune. 53
50
CC, Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 1995; Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001; Decizia nr. 256 din 20 septembrie
51
C.C., Decizia nr. 18 din 18 ianuarie 2001 (M. Of. Nr. 149 din 26 martie 2001).
52
mrib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 5755/1972, in R.R.D. nr. 10/1974, p. 179
Ñ
Prin sentinţa penală nr. 296 din 27 iunie 2005, mribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul S.C. pentru
săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) şi alin. (21) lit. a) şi c) C. pen., iar pe inculpatul
0c

A.F. pentru complicitate la săvârşirea acestei infracţiuni, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de
furt calificat prevăzută în art. 208 alin. ( 1) - art. 209 alin. (1) lit. a) şi i) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 11 decembrie 2003, inculpaţii S.C. şi A.F., au luat hotărârea de a sustrage bunuri din
locuinţa părţii vătămate S.H. În realizarea acestei hotărâri, inculpaţii au acţionat soneria de l a poarta imobilului,
pentru a verifica prezenţa părţii vătămate la domiciliu. Întrucât nu a răspuns nimeni, cei doi inculpaţi s-au
hotărât să pătrundă în incinta imobilului, inculpatul S.C. forţând sistemul de închidere al porţii şi, împreună cu
inculpatul A.F., intrând în curtea imobilului.
Cu ajutorul unei şurubelniţe şi a unui levier, inculpaţii au forţat sistemul de închidere a uşii de acces în imobil,
pătrunzând în interior şi fiecare dintre inculpaţi a intrat în camere diferite, căutând bunuri de val oare. Inculpatul
S.C. a sustras suma de 600 de USD, iar inculpatul A.F. nu a găsit bunuri de valoare şi ulterior au părăsit
locuinţa.
În faţa porţii imobilului, cei doi inculpaţi s-au întâlnit cu partea vătămată S.H. şi, pentru a-şi asigura scăparea,
inculpatul S.C. a împins-o, iar aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut, după care cei doi inculpaţi au fugit. Din suma
sustrasă, inculpatul S.C. i-a dat inculpatului A.F. 160 de USD.
Ulterior, instanţa, în cursul cercetării judecătoreşti a aflat că inculpaţii S.C. şi A.F. au fost ajutaţi în săvârşirea
infracţiunii şi de către S.A, soţia lui S.C. care a rămas în stradă în timp ce cei doi sustrăgeau bunuri de la partea
vătămată S.H. pentru a supraveghea zona şi a anunţa telefonic pe cei doi dacă apar eventuale persoane care vor
să intre în imobil. În fapt instanţă a procedat conform art. 337 C. proc. pen. la extinderea obiectului judecăţii cu
privire la alte persoane.
Prin decizia penală nr. 472 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul declarat de inculpatul
A.F., între altele, cu privire la greşită schimbare a încadrării juridice.
Recursul declarat de inculpatul A.F., prin care a invocat, în principal, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin.
(1) pct. 17 C. proc. pen., este nefondat.
În mod corect, prima instanţa şi instanţă de apel au reţinut că fapta inculpatului A.F. întruneşte elementele
constitutive ale complicităţii la i nfracţiunea de tâlhărie.
Pentru existenţa complicităţii, în general, legea cere îndeplinirea mai multor condiţii cumulative, şi anume
prevederea de către complice a acţiunii sau inacţiunii ce urmează să fie executată de autor şi a urmărilor ei,
alăturarea actului complicelui la acţiunea sau inacţiunea realizată de autor, acceptarea sau urmărirea de către
complice a producerii urmărilor prevăzute şi contribuţia efectivă a complicelui la comiterea infracţiunii.
Din modul în care au conceput săvârşirea infracţiunii - lăsarea în exteriorul imobilului a soţiei inculpatului S.A.
pentru a-i anunţa telefonic despre eventuala apariţie a părţii vătămate - rezultă că cei doi inculpaţi au acţionat în
deplin consens, şi nu independent unul de celălalt.
Atunci când partea vătămată i-a surprins ieşind din imobil, inculpatul S.C., aflat mai aproape de aceasta, a
îmbrâncit-o, trântind-o la pământ, astfel că amândoi inculpaţii şi-au asigurat scăparea.
Susţinerea inculpatului A.F., în sensul că nu a prevăzut exercitarea de violente de către celălalt inculpat, nu
poate fi acceptată, pentru că, dacă aşa ar fi stat lucrurile, nu ar fi fugit, ci a r fi încercat să ajute partea vătămată.
Potrivit art. 28 alin. (2) C. pen. şi practicii judiciare în materie, circumstanţele în care s -a petrecut săvârşirea
unei fapte penale, în speţă exercitarea de violente în scopul asigurării scăpării din câmpul infracţional, se
răsfrâng asupra tuturor participanţilor, câtă vreme a existat consensul tacit sau explicit că aceste circumstanţe să
producă efecte.
Din succesiunea desfăşurării activităţii infracţionale, începând cu momentul conceperii planului, rezultă că cei
doi inculpaţi au fost permanent în consens şi au prevăzut modalităţi de a-şi asigura scăparea, între care şi
punerea părţii vătămate în imposibilitatea de a riposta ori de a -i reţine.
0
Ê )
"

Ê
Ê Ê Ê

Ê

În proiectul noului C.proc.pen. instituţia extinderii obiectului judecăţii în prima instanţă
comporta unele modificări, în fapt o simplificare. Se introduce o instituţie nouă cea a -
Äjudecăţii pe baza probelor administrate la urmărire penală´. Introducerea unor instituţii noi
în etapa judecăţii în primă instanţă. nu are rolul de a răspunde doar formal unei nevoi de
reformare a acestei faze a procesului penal. Această instituţie, care presupune recunoaşterea
de către inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, răspunde nevoii de
eficacitate a judecăţii, contribuind la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile
pentru stabilirea adevărului judiciar, subsumându-se exigenţelor de ordin calitativ ale actului
de justiţie.
Se elimină posibilitatea extinderii acţiunii penale sau a procesului penal de către instanţă
de judecată, instituţii care duc la soluţionarea cu întârziere a cauzei cu care a fost sesizată
instanţa. Cu privire la noile fapte descoperite în cursul judecăţii, se reglementează
desfăşurarea de proceduri distincte de urmărire penală, pentru a nu se ajunge la întârzierea
sau la diluarea cauzei iniţiale deduse judecăţii.
În fapt potrivit noului Cod în art. 386 alin. (1) se prevede că dacă în cursul judecăţii se
descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte materiale care intră în
conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată sau cu privire la săvârşirea unei
alte fapte prevăzute de legea penală, procurorul poate declara că extinde acţiunea penală şi cu
privire la aceste acte, respectiv în ce priveşte această faptă.
Astfel aproape se revine la procedura prevzuta de vechiul Cod de procedura penală din
1936, când extinderea acţiunii penale se făcea de către procuror prin rechizitoriu. Diferenţa
substanţială consta în faptul 2 * 3 ($ ( ,$
(3 , ($! Această nouă modificare nu numai că limpezeşte judecata,
dar uşurează stabilirea materialului probator şi a aflării adevărului, printr-o celeritate ce se
impunea a fi necesară.
motodată nu mai este lăsată la latitudinea instanţei faptul de a trimite cauza la procuror,
în situaţia descoperirii unor acte materiale noi , noi fapte sau noi persoane, cum este în
actualul cod. Se elimină procedura cererii formulată de procuror pentru extinderea acţiunii
penale. Aceasta constituie o restrângere a prerogativelor instatei de judecată şi o îngustare a
puterii de a delibera, procuror devenind astfel unicul titular al acestei acţiuni. (art. 386 alin (3)
0Ñ
Instanţa dispune trimiterea cauzei la procuror, în limitele extinderii declarate de acesta,
potrivit alin. (1) şi (2).)
La fel pentru noile fapte descoperite în cursul judecăţii în prima instanţă alin. (2) al art
386 prevede că dacă Äîn cursul judecăţii, când se descoperă date cu privire la participarea şi a
unei alte persoane la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală puse în sarcina inculpatului
sau date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană,
procurorul poate declara că extinde acţiunea penală şi cu privire la această persoană.´
Ceea ce rămâne totuşi nelămurit în noul cod este ce se întâmpla în cazul în care pentru
noile acte materiale care intra în conţinutul aceleaşi infracţiuni s-a pronunţa anterior o
hotărâre definitivă.
În opinia noastră considerăm că trebuie să se menţină vechea reglementare a art. 335

alin. (2), (3) prin care (2)ÄDacă cu privire la unele din actele care intra în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni s-a pronunţat anterior o hotărâre definitivă, instanţă reuneşte cauza cu aceea în
care s-a dat hotărârea definitivă, pronunţând o nouă hotărâre în raport cu toate actele care
intra în conţinutul infracţiunii şi desfiinţează hotărârea anterioară. (3) Instanţa este obligată,
dacă reţine cauza spre judecata, să pună în discuţie actele cu privire la care s-a dispus
extinderea, făcând aplicaţia în ce priveşte încadrarea juridică şi a dispoziţiilor art. 334.
În concluzie modificările aduse de proiectul noului Cod de procedura penală cu privire la
extinderea acţiunii penale în prima instanţă, la care aderam şi noi, simplifica şi uşurează
procedura de judecată, conducând la o mai eficientă soluţionare a cauzei, cu o mai mare
rapiditate şi repune în rolul cuvenit Ministerul Public prin lărgirea atribuţiilor care trebuie să
fie de competenţa sa.

0Ô

Ê
Ê
9

+%?@%&(,#%&&'$*(33$
(+3$!AA@1AAB$(($2
Pe rol s-a aflat soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 şi

337 din Codul de procedura penală, excepţie ridicată de Francesco Zucca în Dosarul nr.
2.376/2001 al Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală.
Reprezentantul autorului excepţiei a solicitat admiterea acesteia, arătând că

dispoziţiile art. 336 şi 337 din Codul de procedura penală contravin prevederilor art. 125
alin. (1) din Constituţie. Se apreciază că dispoziţiile legale menţionate sunt
neconstituţionale în măsura în care se interpretează că instanţa nu ar putea extinde procesul
penal cu privire la alte fapte sau alte persoane, dacă procurorul nu ar cere aceasta.
Referindu-se la speţă, autorul excepţiei afirma că instanţă de fond a greşit atunci când i-a
respins cererea de a cenzură refuzul Parchetului de a extinde procesul penal şi cu privire la
o altă persoană care era parte vătămată în cauză. Invocă în sprijinul susţinerii sale Decizia
Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedura penală, prin care
Curtea a decis că respectivele dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care opresc
partea nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de
procuror să se adreseze justiţiei. Pornind de la această decizie, autorul excepţiei a cerut
instanţei să extindă procesul penal cu privire la altă persoană, deşi procurorul nu a cerut
aceasta, ceea ce instanţă a refuzat invocând dispoziţiile art. 337 din Codul de procedura
penală. Autorul excepţiei considera că această interpretare a dispoziţiilor art. 336 şi 337
din Codul de procedura penală este neconstituţională, deoarece încalca literă şi spiritul art.
125 alin. (1) din Constituţie.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea excepţiei de

neconstituţionalitate deoarece, pe de o parte, instanţă este obligată să soluţioneze cauzele
în limitele în care a fost investită prin actul de sesizare şi nu este îndreptăţită să restituie
dosarul pe motivul de a se cerceta dacă în cauză nu este angajată şi răspunderea altor
persoane, iar, pe de altă parte, persoană nemulţumită poate face plângere la organul
ierarhic superior împotriva soluţiei date de organul judiciar.
0
Curtea Constituţională având în vedere actele şi lucrările dosarului, a reţinut
următoarele:
Prin Încheierea din 23 aprilie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 2.376/2001, Curtea de
Apel Ploieşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 şi 337 din Codul de procedura penală, excepţie
ridicată de Francesco Zucca.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arăta că dispoziţiile art. 336 şi 337

din Codul de procedura penală sunt neconstituţionale, întrucât, pe de o parte, obliga
instanţă să se limiteze la fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei şi, pe de
altă parte, numai procurorul are dreptul exclusiv de a cere extinderea procesului penal cu
privire la o altă persoană, drept pe care acesta îl poate exercita contrar principiilor
procesului penal. Prin urmare, textele legale menţionate sunt considerate ca fiind contrare
art. 125 alin. (1) din Constituţie, prin aceea că lasă la latitudinea procurorului aplicarea
principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală, exprimându-şi opinia, apreciază că excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 336 şi 337 din Codul de procedura penală este
întemeiată "în măsura în care se interpretează că instanţa nu ar putea extinde procesul
penal cu privire la alte fapte sau alte persoane, în cazul în care procurorul refuza să facă
acest lucru."
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, încheierea de sesizare a
fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru
a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, arata că excepţia de neconstituţionalitate este

neîntemeiată, deoarece în materie penală, cu excepţia cazurilor în care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea instanţei de
judecată se face din oficiu, prin rechizitoriul procurorului care, potrivit art. 164 din Codul
de procedura penală, constituie singurul act de sesizare. Aceasta nu contravine dispoziţiilor
art. 125 alin. (1) din Constituţie şi nici altor prevederi constituţionale, deoarece drepturile
cetăţenilor în faţa legii nu se pot exercita în dauna drepturilor altor cetăţeni. Se precizează
că drepturile oricărui cetăţean privind accesul liber la justiţie se pot exercita doar în
limitele corelării interesului subiectiv cu interesele generale ale societăţii. Se invoca, de
asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 18 ianuarie 2001, în care se arăta că
exercitarea dreptului la acţiune în justiţie pentru apărarea unui interes legitim nu este
echivalentă cu funcţia de acuzare, inclusiv cu extinderea acuzării în procesul penal. Acest
drept este acordat numai procurorului, în conformitate cu principiile ce stau la baza
0è
procesului penal şi cu prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "În
activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apăra
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Dispoziţiile legale criticate
nu contravin prevederilor art. 125 din Constituţie, deoarece înfăptuirea justiţiei prin
instanţele judecătoreşti are semnificaţia judecării unei cauze penale în limitele prevăzute în
actul de sesizare.
0[
Ê )
Ê

<08 <
0<=

Nevoia de justiţie a existat dintotdeauna, iar dorinţa de înfăptuire a actului de dreptate s-a
manifestat mai ales în acel domeniu în care ordinea de drept fusese încălcată prin înfrângerea
normelor de către cei ce nu înţelegeau să se conformeze regulilor societăţii, săvârşind fapte
ilicite.
Fie că ne întoarcem în istorie, încercând să desluşim urmele incipiente ale organizării

procesual penale, fie că ne raportăm la reglementările prezentului, vom descoperi că nevoia
de justiţie a generat, odată cu naşterea şi evoluţia instituţiilor juridice, năzuinţa omului de a
găsi acele modalităţi simplificate de judecată, care să corespundă unei soluţionări rapide a
conflictului creat.
Dreptul reflectă realitatea vieţii sociale la care se referă, iar procedura judiciară, cu
formele şi solemnităţile sale, trebuie să se constituie într-un adevărat instrument pus la
îndemâna organului judiciar, tocmai în vederea apărării legii.
Bogăţia reglementărilor variază în funcţie de epoca la care ne raportăm. Astfel, cea mai
veche procedură de judecată în Roma era cunoscută sub numele de procedura legisacţiunilor
(legis actiones), deoarece era reglementată prin legi, înfăţişându-se ca o procedură simplă şi
formalistă, instituţiile juridice aflându-se la începuturile existenţei lor şi necunoscând vreo
diversificare încă.
Datorită faptului că societatea patriarhală a Romei serviene se afla la un nivel redus de

dezvoltare şi era fundamentată pe o economie naturală, nici reglementările juridice nu puteau
avea un caracter complex.
Acesta reprezintă un exemplu referitor la faptul că dreptul, în orice fază a dezvoltării sale
istorice, poartă amprenta societăţii pe care o reflectă; într-o fază statală incipientă, normele
dreptului nu pot fi decât formulate simplu, determinând o procedură judiciară formalistă, căci
şi viaţa socială la care se referea dreptul era una simplă.
Ar fi interesant de aflat că, la acea etapă în care procedura judiciară abia se contura,
formele în care trebuiau să fie formulate plângerile erau determinate cu multă rigurozitate,
astfel încât cel care greşea cât de puţin în utilizarea formelor de judecată pierdea pricina.
Dovezile vremii arată că o persoană căreia i se tăiaseră nişte butuci de vie nu a câştigat
00
pricina, deoarece în plângere a utilizat expresia Äviţă de vie" (á r! ! jj!!), şi nu de
Äarbori" (arbores nominare), cum prevedea legea în astfel de cazuri.
Formalismul constituia o trăsătură dominantă a sistemului juridic primitiv, însă, în raport

de caracteristicile societăţii acelei epoci, el corespundea unei nevoi reale, întregul sistem de
judecată, cu formele şi solemnităţile prescrise, urmărind să atragă atenţia părţilor asupra
importanţei sau chiar a primejdiei actului juridic ce se încheia .
Şi pentru că societatea a progresat permanent, sistemul de drept a evoluat, instituţiile sale

juridice căpătând contur, esenţă şi finalitate.
Pornindu-se de la o procedură judiciară marcată de un formalism excesiv, expresie a

caracterului primitiv al societăţii, parcurgându-se un drum anevoios uneori, dar întotdeauna
în căutarea unor răspunsuri la întrebări pe care viaţa le ridică -, s-a ajuns, astăzi, la
reglementări ce permit desfăşurarea unei activităţi judiciare bazate pe reguli şi principii
fundamentale, într-un cadru în care atribuţiile organelor judiciare sunt strict stabilite şi se cer
a fi respectate.
Legiuitorul fiecărei epoci a Äscris pagini de istorie" a dreptului, contribuind, astfel, la

crearea şi consolidarea unei Äarene" ce delimitează în mod clar limitele în care activitatea
judiciară poate fi realizată şi în care fiecare Äactor" îşi are rolul său.
Istoria dreptului românesc ne dezvăluie că o reglementare a procedurii penale a existat în

Ţările Române chiar anterior constituirii statelor feudale, caracteristic acelei perioade fiind că
normele juridice după care se desfăşura procesul penal erau nescrise, ele fiind consfin-ţite de
obiceiuri, în general, neredactate.
Lucrarea de faţă a abordat, pe lângă aspecte vizând activitatea de judecată şi importanţa

acesteia, instituţii juridice precum extinderea cadrului procesual prin cele trei modalităţi:
extinderea acţiunii penale cu privire la alte acte materiale, extinderea procesului penal la
fapte noi şi extinderea procesului penal la alte persoane, dar şi restituirea cauzei la procuror,
schimbarea încadrării juridice.
Evaluarea acestor instituţii, analizarea lor în contextul necesităţii ca procesul penal să se

desfăşoare în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, cu respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, a garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţia europeană,
dar în acelaşi timp cu asigurarea funcţionării principiilor fundamentale şi regulilor ce
direcţionează procesul, determină o serie de concluzii.
Instituţiile de drept procesual penal, care prin natura şi funcţiilor fac posibilă extinderea
obiectului judecăţii, în actuala lor reglementare prin art. 335, art. 336 şi art. 337 C. proc. pen.,
0r
lasă aceas posibilitate doar la îndemâna procurorului în marea majoritate a cauzelor penale,
ştiut fiind că, doar în cazul extinderii acţiunii penal asupra altor acte materiale, instanţa de
judecată este cea care are drept de dispoziţie.
Atâta vreme cât reglementarea va stipula că, în condiţiile participării la judecată a

procurorului, acesta este singurul care beneficiază de posibilitatea legală de a solicita
extinderea procesului penal cu privire la alte fapte ori la alte persoane, se întrevăd serioase
îndoieli cu privire la eficienţa principiului egalităţii armelor în procesul penal.
Pe de altă parte, un alt principiu, de o extremă importanţă în derularea activităţii

judiciare, ce pare a fi atins este acela al separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal.
Dreptul instanţei de a extinde obiectul judecăţii în cazul acţiunii penale, precum şi al
procesului penal pentru noi fapte sau pentru noi persoane, atunci când procurorul nu participă
la judecată, ar putea fi contestat, întrucât funcţiile activităţii procesual penale - acuzare,
apărare şi judecată - trebuie exercitate separat.
Subliniam pe parcursul lucrării că este primordial a se asigura obiectivitatea tragerii la

răspundere penală a unei persoane ce a comis o infracţiune, iar în vederea îndeplinirii unui
asemenea deziderat nobil acela al nepărtinirii în înfăptuirea actului de justiţie cel care
sesizează instanţa nu poate fi în niciun caz judecătorul cauzei.
O hotărâre legală şi temeinică nu se poate pronunţa decât de un judecător care este liber
în aprecierile lui, a cărui convingere s-a fundamentat pe constatări obiective, fără presiuni ori
porniri de ordin subiectiv, fără prejudecăţi şi resentimente. Or, prin exercitarea funcţiei de
învinuire, în contextul extinderii obiectului judecăţii de către judecător, funcţie fundamental
incompatibilă cu funcţia de judecată, este aproape imposibil să mai susţinem că judecătorul
nu va fi influenţat în concluziile sale cu privire la actele, faptele şi persoanele deduse
judecăţii.
Cu alte cuvinte, este greu de admis că, dacă într-un anumit moment procesual judecătorul
a apreciat - făcând aplicarea art. 335, art. 336, art. 337 C. proc. pen., cu respectarea
condiţiilor legii - că inculpatul va trebui să răspundă şi pentru alte acte materiale ori pentru
alte fapte ori că o altă persoană trebuie să fie trasă la răspundere penală, o asemenea evaluare
nu va Äcântări" substanţial în clipa în care el va trebui să dezlege cauza penală.
Ar putea oare judecătorul să Ärevină" asupra celor constatate, în sensul lărgirii obiectului
judecăţii, constatând la finele procesului că rezolvarea acţiunii penale urmează a fi în mod
corect efectuată, cu menţinerea obiectului judecăţii cu care instanţa fusese sesizată, fără a
exista, din punctul său de vedere, o anumită Ädezicere"?
r
Asemenea întrebări sunt de natură a arunca umbre de îndoială asupra perfecţiunii textelor
de lege invocate.
În mod firesc, normele legii sunt perfectibile, iar Äcăutarea" legiuitorului, şi din acest
punct de vedere, este perpetuă.
În decursul timpului au fost propuse diferite rezolvări acestor chestiuni. Astfel, în Codul
de procedură penală din 1936 se prevedea dreptul procurorului de a extinde procesul penal
pentru noi fapte şi persoane, sistem ce a fost abandonat în 1953, când prin Decretul nr. 506
(abrogat ulterior prin Decretul nr. 473/1957), s-a prevăzut că trimiterea în judecată nu mai era
atributul exclusiv al procurorului, instanţa având posibilitatea, în raport cu probele
administrate, să hotărască asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane, chiar în
condiţiile în care aceasta nu fusese trimisă în judecată şi chiar dacă procurorul nu îşi
exprimase acordul cu privire la extinderea obiectului judecăţii.
Acest procedeu a fost eliminat în 1957, revenindu-se la sistemul iniţial, păstrat şi în

legislaţia în vigoare.
Amplu dezbătută în doctrina procesual penală a fost problematica dreptului procurorului

şi al instanţei de judecată de a porni şi exercită acţiunea penală. O asemenea chestiune
controversată a căpătat accente deosebite odată cu consacrarea instituţiei plângerii împotriva
soluţiilor procurorului, adoptată de legiuitor prin Legea nr. 281/2003 şi reglementată în art.
2781 C. proc. pen., instituţie asupra căreia am făcut referire la momentul la care am procedat
la analiza actului de inculpare şi a titularului exercitării acţiunii penale într-o asemenea
ipoteză.
S-au conturat două poziţii în acest sens, aducându-se argumente de o parte şi de alta. Intr-
o primă opinie, s-a susţinut că instanţa trebuie să aibă posibilitatea de a judeca nu în limitele
în care a fost sesizată prin rechizitoriu, ci în raport cu situaţia de fapt rezultată din cercetarea
judecătorească, iar, în atare condiţii, instanţa trebuia sil aibă un drept nelimitat de a extinde
procesul penal cu privire la acte, fapte şi persoane, indiferent dacă procurorul participă sau nu
lajudecată.
Susţinătorii unui asemenea punct de vedere54, concepe urmărirea penală doar ca o

modalitate de a pregăti în mai bune condiţii judecata în primă instanţă, iar în ceea ce-1
priveşte pe judecător, apreciază că el nu trebuie să fie limitat în rezolvarea conflictului de
drept, întrucât doar astfel poate fi consacrată o metodă simplă şi eficientă de sancţionare a
inculpaţilor şi se pot realiza atât interesul societăţii, promptitudinea aplicării pedepsei, cât şi
drepturile procesuale prevăzute de lege pentru inculpat. în sprijinul acestei opinii au fost
54
Vasile Ramureanu, Institutia procesuala a extinderii procesului penal, in R.R.D., nr. 1/1970, p. 26
rc
evocate şi reglementările din anii 1953-1957, când trimiterea în judecată nu constituia un
atribut al procurorului, ci prerogativa instanţei.
Această poziţie a fost reiterată55, considerându-se că dispoziţiile Codului de procedură

penală referitoare la limitele învestirii instanţei în raport cu rechizitoriul nu sunt în suficientă
măsură permisive, în sensul că nu oferă judecătorului căile legale pentru stabilirea adevărului
într-o cauză penală şi pentru realizarea dezideratului ca orice persoană care a comis o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.
După părerea autorului, pe lângă modalităţile de care beneficiază instanţa în vederea

extinderii obiectului judecăţii, aceasta ar trebui să aibă şi alte posibilităţi în acest sens, tocmai
în virtutea rolului său activ, în mod efectiv, prin preluarea nelimitată a prerogativelor
procurorului, ceea ce ar contribui la rezolvarea în întregime şi cu celeritate a conflictului de
drept dedus judecăţii.
Astfel, se concluzionează că, în prezent, în situaţiile în care instanţa nu poate - fără

solicitarea procurorului, în condiţiile participării acestuia la şedinţa de judecată - să extindă
obiectul judecăţii cu privire la alte fapte ori la alte persoane, se ajunge la rezultatul că cel care
a comis o infracţiune să nu poată fi tras la răspundere penală ori inculpatul să nu răspundă
penal pentru toate faptele sale, instanţa fiind obligată să judece în limitele învestirii prin
rechizitoriu.
Acestea au fost argumentele care l-au determinat pe autor să propună, á á, ca

legea de procedură penală să fie modificată în sensul de a se crea pentru instanţă posibilităţi
mai largi de apreciere şi decizie în funcţie de probele administrate într-o cauză penală,
implicit ca instanţele de judecată să aibă dreptul de a extinde procesul penal în raport cu
situaţia de fapt rezultată din cercetarea judecătorească, fără a se mărgini la actul de sesizare a
instanţei, cât şi de a restitui cauza procurorului pentru a se efectua cercetări cu privire la alte
fapte sau persoane.
Într-o altă părere se susţine, dimpotrivă, că instanţa nu trebuie să aibă deloc posibilitatea
extinderii procesului penal. Se arată că, astfel cum Codul de procedură penală din 1969 a
revenit asupra dreptului acordat instanţei de a extinde învinuirea asupra altor persoane,
limitându-1 numai la ipoteza când procurorul nu participă la judecată, instituind prin aceasta
o garanţie importantă în ce priveşte obiectivitatea judecăţii, viitoarea legislaţie ar trebui să
facă pasul următor şi să acorde numai procurorului dreptul de a extinde învinuirea.
55
I. C. Morar, Unele aspecte referitoare la extinderea procesului penal cu privire la alte persoane si restituirea
cauzei penale pentru completarea urmaririi penale, in Dreptul nr. 12/1998, p. 82
r
Astfel, în lipsa cererii de extindere formulate de către procuror, instanţa ar trebui să
judece în limitele învestirii prin rechizitoriu. Într-o asemenea viziune, autosesizarea instanţei
de judecată, exercitarea de către această a funcţiei de învinuire sunt incompatibile cu funcţia
de judecată şi încalcă flagrant principiul separării funcţiilor procesului penal - acuzare,
apărare, judecată.
Pe acest raţionament se situa şi o decizie mai veche a fostului mribunal Suprem56, ce

statua că o trăsătură esenţială a principiului contradictorialităţii în penal este acea că funcţiile
de acuzare şi de judecată sunt împărţite între organele şi persoanele ce au dreptul să
pornească procesul penal, pe de o parte, şi organele ce au dreptul să judece, pe de altă parte.
Instanţa supremă arată că, procedându-se altfel, s-ar ajunge să se cumuleze două atribuţii pe
care legea, în interesul unei bune judecăţi, le doreşte în mod expres separate.
Motivarea deciziei propune şi o soluţie, precizând că, în situaţiile în care procurorul nu

participă la judecată, el poate fi invitat să o facă, oferindu-i-se posibilitatea de a se pronunţa
asupra extinderii învinuirii, iar din punct de vedere practic, o asemenea invitaţie nu este de
natură să întârzie judecarea cauzei.
Un alt argument adus în sprijinul acestei opinii ar fi acela legat de prezumţia de

nevinovăţie, ce implică şi obligă la examinarea cauzei de către instanţă fără idei preconcepute
despre existenţa faptei, a vinovăţiei şi a răspunderii penale. Astfel, dacă instanţa ar extinde
acţiunea penală sau procesul penal, ea ar proceda în fapt la o judecată de valoare anticipată
cu privire la actele şi faptele respective, dar şi cu privire la persoana inculpatului, iar în atare
condiţii, nu se mai poate considera că instanţa ar porni la judecarea noilor acte şi fapte de la
prezumţia de nevinovăţie'.
Din principiile prezumţiei de nevinovăţie şi al separării funcţiilor procesuale decurge şi

reglementarea incompatibilităţii procurorului care a pus în mişcare acţiunea penală, a dispus
trimiterea în judecată, dacă între timp el a devenit judecător, de a mai judeca în cauza
respectivă, întrucât el a acţionat ca reprezentant al funcţiei de învinuire, realizând o asemenea
funcţie.
În legislaţia în vigoare, deşi judecătorul, în lipsa procurorului, a extins procesul penal şi a

pus în mişcare acţiunea penală, nu este considerat incompatibil.
moate aceste argumente prezentate şi invocate de autorii lor, dar şi fundamentate, sunt de
natură să ne îndreptăţească în a susţine că un viitor Cod de procedură penală trebuie să
prevadă instituţii a căror funcţionare să respecte principiile fundamentale ale procesului
penal.
56
mrib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1964/1956, în CD. 1956, voi. II, p. 250.
rÑ
Fie că se va recurge la adoptarea instituţiei judecătorului de instrucţie, fie că se va
menţine reglementarea în sensul atribuirii judecătorului a unor prerogative cu incidenţă
asupra fazei de urmărire penală, în sensul luării unor măsuri procesuale şi exercitării unui
control asupra măsurilor dispuse de procuror în această fază, noile dispoziţii vor trebui să
îndeplinească, în mod imperativ, cerinţa separării atribuţiilor de învinuire de cele cu caracter
jurisdicţional.
Considerăm şi noi că exercitarea acţiunii penale trebuie să fie prerogativa procurorului,

constituindu-se, în acelaşi timp, în condiţia hotărâtoare pentru că instanţa să-şi exercite pe
deplin atribuţiunile jurisdicţionale. Instanţa de judecată trebuie însă să soluţioneze conflictul
dedus judecăţii într-un mod obiectiv şi fără a iniţia ori exercita, în vreun fel, funcţia de
învinuire.
Pe de altă parte, instanţa de judecată, singura înzestrată cu puterea de a judeca, de a

pedepsi, trebuie să fie sesizată printr-o persoană sau organ care să pretindă pedepsirea celui
care a comis infracţiunea, cu alte cuvinte, chiar luând la cunoştinţă de săvârşirea unei
infracţiuni, instanţa nu îl poate judeca pe infractor, fiind obligată să aştepte ca cineva să-i
ceară aceasta.
Cumularea, în dreptul vechi, a funcţiilor de învinuire şi de judecată de către instanţă a

avut consecinţe negative în ce priveşte obiectivitatea tragerii la răspundere penală şi, tocmai
de aceea, dreptul contemporan a restrâns-o.
Suntem şi noi de acord cu ideea că judecătorul poate soluţiona corect o cauză numai dacă
el se poate bucura de libertatea aprecierilor şi convingerilor sale, fără a fi ori a se lăsa
influenţat de vreo pronunţare anticipată, cum ar fi aceea a extinderii obiectului judecăţii.
De asemenea, instanţa penală nu poate judeca şi, deci, înfăptui actul jurisdicţional decât
în virtutea unei acţiuni exercitate de către subiectul îndrituit la aceasta şi în condiţiile
respectării normelor vizând sesizarea.
Pe de altă parte însă, ne vedem obligaţi să recunoaştem că imposibilitatea instanţei de

judecată de a proceda la autosesizare, la extinderea obiectului judecăţii fără a se aduce
atingere unor principii fundamentale, precum acela al separaţiei funcţiilor judiciare în
procesul penal, dar şi a prezumţiei de nevinovăţie, creează serioase probleme din punctul de
vedere al pronunţării unor soluţii legale şi temeinice, în împrejurările în care probatoriul
administrat într-o cauză penală conduce la concluzia că inculpatul ce face obiectul judecăţii a
săvârşit şi o altă faptă penală decât cea cu care instanţa fusese sesizată ori că şi o altă
persoană a contribuit la săvârşirea infracţiunii cauzei.
rÔ
Legiuitorul va trebui să găsească soluţii pentru a acorda grija cuvenită atât principiilor
fundamentale ale procesului penal, dar şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului, din perspectiva exigenţelor Convenţiei europene.
Judecătorul, singurul chemat să realizeze activitatea jurisdicţională, să pedepsească atunci

când condiţiile răspunderii penale sunt întrunite, trebuie să aibă la îndemână instituţii juridice
fundamentate, pe deplin funcţionale şi în măsură să îi asigure obiectivitate în rezolvarea
conflictului penal dedus judecăţii.
O judecată imparţială, bazată pe principiul legalităţii în desfăşurarea procesului penal, dar

şi pe respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu poate fi înfăptuită decât în condiţiile în care
funcţia de învinuire este în mod primordial separată de funcţia de judecată.
Pentru orice justiţiabil, garanţia independenţei şi obiectivităţii într-un proces penal nu

poate exista decât atunci când judecătorul ce va decide asupra vinovăţiei ori nevinovăţiei sale
nu îl va acuza, ci doar îl va judeca.
r
"
! 6C4$#2$>
Bulai Costache, Bulai N. Bogdan, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul
juridic, Bucureşti 2007
Crisu Anastasiu, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2007
Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar I., Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Lazăr
V.,

, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997
Iordache Magdalena Judecata în prima instanţă în procesul penal, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2008
Mateut Gheorghiţă, Procedura penală. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal roman. Partea generală, Ed.
Universul juridic, Bucureşti, 2007
Neagu Ion Drept procesual penal. Partea specială. mratat, Ed. Global Lex, Bucureşti,
2008
Pavaleanu Vasile, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2007
Plaesu mudor, Judecata în cauzele penale. Reguli de bază. Ed. Junimea, Iaşi, 2003
mheodoru Grigore, mratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
Volonciu Nicolae, mratat de drept procesual penal, Ed. Paidea, Bucureşti, 1993
! 6$6C4$#2$>
Clocotici Dorin, Extinderea procesului penal, în R.R.D. nr. 12/1976, pag. 52
Dinu V., Limitele judecăţii în prima instanţa şi extinderea acestor limite, în Pro Lege nr.
1/1991, pag. 24
Morar I. C., unele aspecte referitoare la extinderea procesului penal cu privire la alte
persoane şi restituirea cauzei penale pentru completarea urmăririi penale, în Dreptul nr
12/1998, pag. 82
rè
Ramureanu Vasile, Instituţia procesuală a extinderii procesului penal în R.R.D. nr.
1/1970, pag. 26
Vasiescu Gheorghe, Roman N., Procedura schimbării încadrării juridice în faţa instanţei
de judecată, în Dreptul nr. 2/2003, pag. 177
! 2-2
Papadopol Vasile, Popovici Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie

penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977
Papadopol Vasile, Popovici Mihai, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie

penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedia, Bucureşti, 1982
Papadopol Vasile, Daneş Ştefan, Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii
1981-1985, Ed. Stinntifica şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988
Culegeri de decizii ale mribunalului suprem pe anii 1966, 1972, 1973, 1977, 1978, 1982,
1983
Curtea Supremă de Justiţie, Culegere de practică judiciară penală pe anii 1991-1992, Casa de
Editura şi Presa ÄŞansa´ SRL
I.C.C.J., Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2005, Ed. Hamangiu Bucureşti, 2006
Revista Dreptul nr.1/1994, nr. 6/1996
Revista Romană de Drept nr. 12/1969, nr. 1/1970, nr. 8/1970, nr. 8/1971, nr. 5/1972, nr.
7/1972, nr. 6/1973, nr. 2/1976, nr. 3/1979, nr. 1/1979, nr. 3/1981, nr 6/1981, nr. 1/1983, nr.
8/1984, nr. 9/1989, nr. 2/1997
www.scj.ro
www.legestart.ro
! /$3
Codul de procedura penală al României, publicat în B. Of. Nr. 145-146 din 12 noiembrie
1968, republicat în B. Of. Nr. 58-59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr.
7/1973 (B. Of. Nr 49 din 6 aprilie 1973), iar după modificările aduse prin Legea nr. 141/1996
(M. Of. Nr. 289 din 14 noiembrie 1996), republicat în M. Of. Nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu
modificările şi completările ulterioare
Codul penal adoptat prin Legea nr 15/1968 (B. Of. Nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968),
republicat în B. Of. Nr. 55-56 din 23 aprilie 1973 şi, în temeiul Legii nr. 140/1996, în M. Of.
Nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare
r[
r0

Extinderea Obiectului Judecatii in Prima Instanta

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Extinderea Obiectului Judecatii in Prima Instanta

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ê 

 !!""Ê  

($$$)$. /$,($$ 

Problema teoretică şi de practică judiciară a temei abordate a impus o documentare

în cursul judecăţii în primainstanta, în baza probelor administrate prin actele de cercetare

Astfel se poate proceda în funcţie de elementele noi la:

- Extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinând aceleiaşi

În capitolul al III-lea se arata consecinţele extinderii acţiunii penale în planul judecării

În secţiunea a 3-a a aceluiaşi capitol este analizata desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti

Descoperirea în cursul judecăţii a altor fapte penale ± analizată în capitolul al IV-lea,

- faptele noi să rezulte din probele administrate în cursul judecăţii

- să aibă legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în

Astfel, este posibil ca pe parcursul judecăţii să se descopere date cu privire la participarea

Într-o asemenea situaţie, se extinde procesul penal cu privire la persoanele ce au săvârşit

Capitolul al V-lea, ÄAlte aspecte referitoare la limitele judecăţii în prima instanţa şi la

Pentru apărarea intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, a drepturilor şi

Doctrina1, defineste procesul penal, ca activitatea reglementată de lege pe care o

Ministerul Public şi organele de cercetare penală au sarcina de a descoperi infracţiunile

Activităţile diferite pe care le desfăşoară participanţii la procesul penal nu aduc atingere

În acelaşi spirit, Constituţia României revizuita, a prevăzut, în art 126, ca ÄJustiţia se

Faza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi procedurala desfăşurată de către

Procedura de extindere a obiectului judecăţii trebuie să îndeplinească două cerinţe :

C.p.p. reglementează trei modalităţi de extindere a obiectului judecăţii:

- extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinând aceleiaşi

Reglementarea acestor modalităţi de extindere a obiectului judecăţii în prima instanţă este

*((5$(,32, pentru a li se asigura părţilor

Sesizarea primei instante fiind un atribut al procurorului, iar extinderea obiectului

Extinderea obiectului judecăţii fiind o sesizare a primei instante de judecată, procedura de

În primul rând, infracţiunea constituie un act de conduită exterioară a omului, o

Raportându-ne la conţinutul constitutiv al infracţiunii, la latura sa obiectivă, constatăm că

$,$,$ este componenta principală a laturii obiective a infracţiunii şi constă

În norma de incriminare, elementul material este desemnat - de regula - printr-un cuvânt,

Remediul procesual al extinderii acţiunii penale asigura, totodată simplificarea procedurii

3 2 ± formă a unităţii naturale a infracţiune ± se caracterizează prin

În această categorie a unităţii naturale de infracţiune, enumeram infracţiuni precum:

De esenţa infracţiunii continue este ($/22 514,(, deoarece

Caracterul specific al infracţiunii continue constă şi în aceea că pe parcursul îndeplinirii

Este importantă cunoaşterea momentului consumării infracţiunii continue, dar şi a acelui

Cunoaşterea infracţiunii continue prezintă relevanţă în incidenţa cu alte instituţii de drept

mot în funcţie de desfăşurarea activităţii infracţionale continue se va stabili legea penală

32 ± formă a unităţii legale de infracţiune ± reprezintă o creaţie a

În fine termenul de prescripţie a răspunderii penale va începe să curgă la data efectuării

O problemă interesantă s-a ridicat în literatură de specialitate dar şi în practică judiciară,

Infracţiunea continuată nu este posibilă nici la 3#, deoarece un singur

3 ,($*2 reprezintă şi ea un exemplu elocvent în care instanţă poate

Din actele şi lucrările dosarului instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Sub aspectul obiectului infracţiunea complexă sau absorbanta se caracterizează prin

În doctrina penală19, pe lângă ,($*$/$2 creată de legiuitor ± constantă fie în

În asemenea cazuri, infracţiunea absorbantă nu devine o infracţiune complexă propriu-

mrăsătura definitorie şi care dă specificitate infracţiunii de obicei rezidă în repetarea

In ceea ce priveste cersetoria caracterul de repetitivitate al actiunii este prevazut in insusi

În planul laturii obiective, infracţiunea de obicei se compune întotdeauna din ,,$

Şi în literatura de specialitate22 a fost exprimată o asemenea orientare, deducându-se că

În atare împrejurări actele materiale de cerşetorie alcătuiesc conţinutul constitutiv al unei

Şi în cazul infracţiunii de obicei, ,,$ ,2, constând în producerea

Infracţiunea de obicei (++2 când activitatea infracţională a încetat, indiferent de

Pe de altă parte o condiţie imperativă a extinderii acţiunii penale ± şi deci a cadrului

Este posibil ca în timpul judecăţii să se descopere în sarcina inculpatului date cu privire la

În conformitate cu dispoziţii art 33 lit. a) C. pen. există $ de infracţiuni când

Infracţiunile săvârşite de o persoană pot fi de aceeaşi natură şi atunci concursul devine

Condiţia este îndeplinită şi atunci când infractorul are calitatea de participant la

În funcţie de legăturile care există între infracţiunile în concurs, se disting două

$$,($ se distinge prin aceea că printre infracţiunile aflate în concurs nu

Ê

!!""Ê

($$$)$. /$,($$

- Extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinând aceleiaşi

- faptele noi să rezulte din probele administrate în cursul judecăţii

- să aibă legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în

- extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinând aceleiaşi

*((5$(,32, pentru a li se asigura părţilor

$,$,$ este componenta principală a laturii obiective a infracţiunii şi constă

3 2 ± formă a unităţii naturale a infracţiune ± se caracterizează prin

De esenţa infracţiunii continue este ($/22 514,(, deoarece

32 ± formă a unităţii legale de infracţiune ± reprezintă o creaţie a

Infracţiunea continuată nu este posibilă nici la 3#, deoarece un singur

3 ,($*2 reprezintă şi ea un exemplu elocvent în care instanţă poate

În doctrina penală19, pe lângă ,($*$/$2 creată de legiuitor ± constantă fie în

În planul laturii obiective, infracţiunea de obicei se compune întotdeauna din ,,$

Şi în cazul infracţiunii de obicei, ,,$ ,2, constând în producerea

Infracţiunea de obicei (++2 când activitatea infracţională a încetat, indiferent de

În conformitate cu dispoziţii art 33 lit. a) C. pen. există $ de infracţiuni când

$$,($ se distinge prin aceea că printre infracţiunile aflate în concurs nu

$$$ sau caracterizat ori cu conexitate presupune existenta anumitor

În doctrina se face distincţie între *# 2, în cazul în care legătura dintre

* $ presupune o legătură de la cauză la efect sau de la

Raportându-ne $ $ # 2 ± atitudinea psihică, alcătuită din elemente

În fine, se impune a face anumite consideraţii în legătură cu *3($.

3 $12 ( * #$ -23 (3

35) ( * 3 ($6 3 4, (

2,2-+4 / 2/$$ ++2