Comisia Europeană

Direcția Generală Comunicare

Manuscris finalizat în octombrie 2006

Europa în 12 lecții
de Pascal Fontaine

Ce rol îndeplinește Uniunea Europeană? De ce și cum a fost înființată?

Cum funcționează? Ce a reușit să realizeze până acum în interesul
cetățenilor ei și care sunt provocările cu care este nevoită să se confrunte
în prezent? Ce poate face pentru a-i încuraja pe cetățeni să se implice
activ în demersurile sale?

Într-o eră a globalizării, va putea Uniunea să concureze realmente cu

celelalte economii mondiale și să își mențină în același timp standardele
sociale? Va reuși oare Europa să rămână un actor principal pe scena
internațională și să susțină eforturile de combatere a terorismului
mondial?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările dezbătute de Pascal Fontaine –

specialist în domeniul afacerilor europene și fost profesor universitar –
publicate în ediția din 2007 a binecunoscutei sale broșuri „Europa în 12
lecții”.

1
 Uniunea Europeană

2
1. La ce servește Uniunea Europeană?
2. Cele zece etape istorice
3. Extinderea și politica de vecinătate
4. Cum funcționează UE?
5. Care sunt rolurile UE?
6. Piața unică
7. Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro
8. Spre o societate bazată pe cunoaștere
9. Europa cetățenilor
10. Libertate, securitate și justiție
11. Rolul Uniunii Europene pe scena mondială
12. Care este viitorul Europei?

Cronologia construcției europene

3
 1. La ce servește Uniunea Europeană?
Misiunea Europei pentru secolul XXI este:

• garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii

Europei;
• consolidarea reunificării continentului;
• asigurarea securității pentru cetățenii săi;
• promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate;
• soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității
popoarelor europene;
• favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și
protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei
sociale de piață.

I. Pacea și stabilitatea

Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu

era decât un vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a
avansat ideea „Statelor Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile
umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele războaie care
au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX.

O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de-al doilea
război mondial. Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui
de-al doilea război mondial erau hotărâți să pună capăt antagonismului
internațional și rivalităților în Europa și astfel să creeze condițiile necesare
unei păci durabile. Între 1945 și 1950, câțiva oameni de stat, precum
Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Winston Churchill
și-au pus în gând să convingă cetățenii de necesitatea intrării într-o eră
nouă, cea a unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazate pe
interese comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept și
egalitatea între toate țările membre.

Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de
Externe al Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Astfel, țările care odinioară se
confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze producția de cărbune și
oțel sub responsabilitatea unei autorități supreme comune. Din punct de
vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat în
instrument al păcii și reconcilierii.

II. Reunificarea continentului european

După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea

care încurajat reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea
Imperiului Sovietic, fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est
decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului

4
de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a națiunilor
democratice din Europa.

Procesul de extindere continuă și astăzi. Astfel, în timp ce Turcia și Croația

au început negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de țări din
Balcani și-au depus și ele candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună
zi, la aderarea efectivă a acestora la marea familie europeană.

III. Siguranța și securitatea

În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și

securitate. De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta
siguranța și securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să
colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de granițele sale,
respectiv țările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz și din Orientul
Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere interesele militare și
strategice, prin colaborarea cu aliații săi, în special cu NATO și prin
dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate și de
apărare.

Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede.

Combaterea terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare
strânsă între forțele polițienești din toate țările UE. Crearea unui „spațiu de
libertate, securitate și justiție” în sânul UE, unde fiecare cetățean are
acces egal la justiție și este protejat de lege, constituie o nouă provocare
la nivel european, necesitând o coordonare sporită a acțiunilor întreprinse
de autoritățile naționale. Organisme precum Europol, Oficiul European de
Poliție, și Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători
și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol
mai activ și mai eficient.

IV. Solidaritatea economică și socială

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza

un obiectiv politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a
reușit să dinamizeze și să încununeze cu succes această construcție
europeană.

La ora actuală, tendințele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în

comparație cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie
să se apropie tot mai mult, pentru a asigura creșterea economică și pentru
a se menține competitive la nivel mondial. Nici un stat membru nu este
pregătit să facă față, singur, concurenței pe plan mondial în domeniul
comerțului. Astfel, piața unică oferă întreprinderilor europene o platformă
vitală, asigurându-le competitivitatea pe piețele mondiale.

Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european

trebuie să aibă drept corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are
consecințe pozitive asupra cetățenilor europeni: prin urmare, atunci când

5
cetățenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale inundațiilor sau ale
altor calamități naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistență în acest
sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează
și sporesc eforturile depuse de autoritățile naționale și locale ale țărilor
membre pentru a reduce inegalitățile între diversele regiuni ale UE.
Mijloacele financiare de la bugetul UE și creditele oferite de Banca
Europeană de Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți
infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi
și a infrastructurii feroviare de mare viteză), contribuind astfel la
promovarea unor regiuni și la stimularea schimburilor comerciale
transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte,
prin capacitatea pieței sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de
a satisface interesele unui număr cât mai mare de consumatori și
întreprinderi.

V. Identitatea și diversitatea în contextul globalizării

Societățile postindustriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși
nivelul de trai al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe
semnificative între bogați și săraci persistă. La rândul ei, extinderea a
accentuat și mai mult aceste diferențe, întrucât noile state membre au
intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea,
colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuși reducerea
acestor diferențe.

Totuși, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identității

culturale și lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activitățile
întreprinse de instituțiile europene au contribuit la realizarea creșterii
economice, având în vedere particularitățile regionale și bogata diversitate
culturală și tradițională a țărilor membre.

După jumătate de secol de construcție europeană, UE în ansamblul său

este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită
o influență economică, socială, tehnologică, comercială și politică mult mai
mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acționeze individual. Faptul că UE
întreprinde acțiuni comune și se exprimă printr-o singură voce constituie o
valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.

De ce?

• fiind prima putere comercială în lume, UE joacă un rol decisiv în

negocierile internaționale, respectiv cele din cadrul Organizației
Mondiale a Comerțului (OMC), compusă din 149 țări, precum și în
punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto privind schimbările
climatice și poluarea atmosferică;
• deoarece adoptă poziții clare în ceea ce privește unele teme sensibile,
importante pentru cetățeanul de rând, precum protecția mediului,
resursele de energie regenerabilă, „principiul precauției” în materie de

6
 securitate alimentară, aspectele etice ale biotehnologiilor și necesitatea
protejării speciilor pe cale de dispariție;
• deoarece a lansat o serie de inițiative importante pentru o dezvoltare
durabilă a întregii planete, în legătură cu „Summitul pentru Pământ” de
la Johannesburg, în 2002.

Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată

pentru europenii de azi. Totuși, procesul de integrare europeană nu a
șablonat diversele moduri de viață, tradițiile și culturile popoarelor sale.
Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea
Europeană.

VI. Valorile Uniunii Europene

UE își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să

garanteze că ființa umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore
care au loc la nivel global. Nevoile cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar
prin intermediul mecanismelor de piață și nici nu pot fi impuse în mod
unilateral.

De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de

societate care este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se
mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile
omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea
echitabilă a roadelor creșterii economice, dreptul la un mediu protejat,
respectarea diversității culturale, lingvistice și religioase și o sinteză
armonioasă a tradiției și a progresului.

Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, proclamată în

decembrie 2000 la Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora
actuală de statele membre și de cetățenii UE. Aceste valori creează un
sentiment de apartenență la aceeași familie europeană. Un exemplu bun
în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele
UE.

7
 2. Cele zece etape istorice
1951: Instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
de către cei șase membri fondatori
1957: Tratatul de la Roma instituie o piață comună
1973: Comunitatea se extinde la nouă membri și dezvoltă politici
comune
1979: Primele alegeri prin vot direct pentru Parlamentul
European
1981: Prima extindere în spațiul mediteranean
1993: Realizarea pieței unice
1993: Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană
1995 : UE se extinde la 15 membri
2002: Se introduc bancnotele și monedele euro
2004: 10 țări noi aderă la Uniune

1. La 9 mai 1950, Declarația Schuman propunea instituirea

Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a
devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a
creat o piață comună a cărbunelui și a oțelului între cele șase state
fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia,
Luxemburg și Țările de Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război
mondial, era de a asigura pacea între popoarele europene învingătoare și
cele învinse și de a le apropia, facilitându-le colaborarea de pe poziții
egale în cadrul unor instituții comune.

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei șase au

hotărât să instituie Comunitatea Economică Europeană (CEE), bazată
pe o piață comună mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri și
servicii. Taxele vamale între cele șase state au fost eliminate în totalitate
la data de 1 iulie 1968, iar în decursul anilor ′60 au fost create politici
comune, în special în domeniul comerțului și al agriculturii.

3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca,

Irlanda și Regatul Unit au decis să se alăture Comunității. Prima extindere,
de la șase la nouă membri, a avut loc în 1973. În același timp s-au aplicat
noi politici sociale și de mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDR).

4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea

Europeană, prin organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru
Parlamentul European. Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.

5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunității, urmată de Spania și

Portugalia în 1986. Astfel a fost consolidată prezența Comunității în
Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a programelor de ajutor
regional.

8
6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor ′80 a adus cu
sine un val de „europesimism”. Cu toate acestea, speranța a renăscut în
1985, când Comisia Europeană, sub președinția lui Jacques Delors, a
prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieței unice
europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost inclus
în Actul Unic European semnat în februarie 1986 și intrat în vigoare la data
de 1 iulie 1987.

7. Structura politică a Europei s-a schimbat dramatic odată cu căderea

zidului Berlinului în 1989. Aceasta a condus la unificarea Germaniei în
octombrie 1990 și la democratizarea țărilor Europei Centrale și de Est prin
eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe
în decembrie 1991.

În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea

Europeană, adoptat în decembrie 1991 de către Consiliul European
format din șefii de state și/sau de guverne, la Maastricht. Acesta a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE),
adăugând domenii de cooperare interguvernamentală structurilor
comunitare integrate existente.

8. Acest nou dinamism european, precum și schimbarea situației

geopolitice a continentului au determinat alte trei noi state – Austria,
Finlanda și Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa,

crearea monedei unice. Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub
altă formă decât numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele
și monedele au fost emise trei ani mai târziu în cele 12 state ale spațiului
euro (cunoscut sub numele de zona euro). În prezent, euro este o monedă
importantă pentru plăți și depozite la nivel mondial, alături de dolarul SUA.

Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot

mai extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări
implică însă provocări și pe plan social și cultural.

În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea

modernizării economiei europene, astfel încât aceasta să devină
competitivă pe piața mondială alături de alți mari actori, precum Statele
Unite și statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include
încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri, precum și adaptarea
sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să corespundă
cerințelor societății informaționale.

În același timp, șomajul și creșterea costurilor privind pensiile exercită o

presiune asupra economiilor naționale, făcând reforma cu atât mai mult
necesară. Alegătorii cer tot mai mult guvernelor lor să găsească soluții
practice la aceste probleme.

9
10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a și început
pregătirile pentru o nouă extindere la un nivel fără precedent. La
mijlocul anilor ′90, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica
Cehă, Ungaria, Polonia, România și Slovacia), cele trei state baltice care au
făcut parte din Uniunea Sovietică (Estonia, Letonia și Lituania), una dintre
republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum și două state
mediteraneene (Cipru și Malta) au început să bată la ușa UE.

UE a salutat șansa de a contribui la stabilizarea continentului european și

de a extinde beneficiile integrării europene asupra acestor democrații
tinere. Negocierile privind statutul de viitor membru au fost deschise în
decembrie 1997. Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004,
când 10 dintre cele 12 candidate au aderat la Uniune. Bulgaria și România
au urmat la 1 ianuarie 2007.

10
 3. Extinderea și politica de vecinătate
• Uniunea Europeană este deschisă oricărui stat european care
îndeplinește criteriile democratice, politice și economice pentru
dobândirea calității de membru.
• În urma mai multor extinderi, UE a crescut de la șase la 27 de
membri. Alte state candidează la aderare.
• Fiecare tratat ce admite un nou membru necesită aprobarea în
unanimitate a tuturor statelor membre. De asemenea, înaintea
fiecărei extinderi, UE va evalua propria capacitate de absorbție a
noilor membri, precum și abilitatea propriilor instituții de a
funcționa corespunzător în continuare.
• Extinderile succesive au întărit democrația, au securizat Europa și
au sporit potențialul comercial și de creștere economică.

I. Unificarea unui continent

a. Uniunea celor 25
Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul
European a făcut un pas însemnat în istoria integrării europene. Prin
invitația adresată către 10 noi state de a adera la UE la 1 mai 2004,
Uniunea Europeană nu a crescut doar din punct de vedere geografic și ca
număr al populației, ci a pus capăt scindării pe continentul nostru, care,
începând din 1945, separase lumea liberă de blocul comunist.

Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politică și una morală.

A permis unor țări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia, europene nu doar
prin poziția geografică, ci și din punct de vedere cultural, istoric și al
aspirațiilor, să se alăture familiei europene. Ele fac parte acum din
proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

b. Următoarea extindere
Bulgaria și România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două
state procesul a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din
urmă ele au aderat la UE la 1 ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE
la 27.

c. Candidați la statutul de membru

Turcia, membră NATO, semnatară a unui acord de asociere cu UE, a
solicitat statutul de membru în 1987. Poziția geografică și istoria politică
ale acesteia au condus la o ezitare îndelungată a UE înainte de a răspunde
pozitiv cererii. Totuși, în octombrie 2005, Consiliul European a început
negocierile de aderare cu Turcia. În același timp a început negocierile și cu
Croația, un alt stat candidat. În cazul acestor două state nu s-a fixat încă
o dată pentru intrarea în vigoare a unui eventual tratat de aderare la
sfârșitul negocierilor.

11
d. Balcanii de Vest
Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se
îndreaptă către Uniunea Europeană pentru a-și accelera reconstrucția
economică, pentru a îmbunătăți relațiile reciproce lezate de războaie
etnice și religioase, precum și pentru a-și consolida instituțiile
democratice. UE a acordat statutul de „țară candidată” Fostei Republici
Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alți potențiali candidați sunt
Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

II. Condițiile pentru statutul de membru

a. Condiții legale
Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic și economic
deschis tuturor țărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare
și să preia în întregime legislația UE. În conformitate cu articolul 237 din
Tratatul de la Roma, „orice stat european poate aplica pentru a deveni
membru al Comunității”.

Articolul F din Tratatul de la Maastricht adaugă faptul că statele membre

trebuie să aibă „sisteme de guvernare […] bazate pe principiile
democrației.”

b. „Criteriile de la Copenhaga”
În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele țări comuniste de a
adera la Uniune, Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie
îndeplinite pentru a deveni membru. La momentul aderării, noii membri
trebuie să aibă:

• instituții stabile ce garantează democrația, statul de drept, drepturile

omului și respectarea și protecția minorităților;
• o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii
concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii;
• capacitatea de a prelua obligațiile de membru, inclusiv sprijinirea
obiectivelor Uniunii. Trebuie să aibă o administrație publică capabilă să
aplice și să administreze în practică legislația UE.

c. Procesul de aderare
Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat și Comisia
Europeană, care reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a
permite unui nou stat să adere la UE se ia unanim de către statele
membre în cadrul Consiliului. Parlamentul European trebuie să dea avizul
conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută a membrilor. Toate
tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele membre și
țările candidate conform procedurilor constituționale ale fiecărei țări.

Pe parcursul perioadei de negociere, țările candidate primesc ajutor din

partea UE pentru facilitarea creșterii economice. În cazul aderării celor 10
țări în 2004, acesta a constat într-un pachet de 41 de miliarde de euro,

12
având ca principal scop finanțarea proiectelor structurale, astfel încât
nou-veniții să-și poată îndeplini obligațiile de membru.

III. Cât de mare poate deveni UE?

a. Granițe geografice
Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului Constituțional al UE, care au
avut loc în majoritatea țărilor membre, au arătat că mulți europeni își fac
griji cu privire la granițele finale ale Uniunii Europene și chiar cu privire la
identitatea acesteia. Nu există răspunsuri simple la aceste întrebări, mai
ales având în vedere faptul că fiecare stat privește în mod diferit propriile
interese geopolitice și economice. Țările baltice și Polonia susțin obținerea
calității de membru de către Ucraina. O posibilă aderare a Turciei ar aduce
în discuție statutul unor țări din Caucaz, precum Georgia și Armenia.

În ciuda faptului că Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein îndeplinesc

condițiile pentru a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii
Europene deoarece, la ora actuală, opinia publică din aceste țări se opune
aderării.

Situația politică din Belarus și poziția strategică a Moldovei încă reprezintă

o problemă. Este evident faptul că Rusia nu poate obține statutul de
membru, întrucât actualmente s-ar crea dezechilibre inacceptabile în
Uniunea Europeană, atât din punct de vedere politic, cât și geografic.

b. Condiții administrative
De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, așa cum sunt
definite în Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituțional pentru o
Uniune cu maximum 27 de membri. Depășirea acestei cifre ar presupune
un nou acord interguvernamental privind relațiile între statele membre în
cadrul instituțiilor.

Capacitatea Uniunii de a funcționa conform principiilor fundamentale

prevăzute în Tratate (a se vedea capitolul 4 „Cum funcționează UE?”) va fi
mai redusă având peste 30 de țări membre. Procedurile de decizie vor
trebui reexaminate în profunzime pentru a evita blocajul și pentru a
permite UE să își păstreze capacitatea de acțiune.

În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale.

Prin aderarea Bulgariei și a României, numărul limbilor oficiale a ajuns la
23. Extinderea UE nu trebuie să dea impresia cetățenilor de rând că
identitatea lor națională și regională dispare în cadrul unei UE
standardizate.

IV. Candidați și non-candidați

Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relațiilor

sale cu țările vecine, în funcție de prezența sau absența acestora pe lista
potențialilor candidați.

13
 • Acordurile de stabilizare și asociere deschid posibilitatea ca un
stat să devină candidat la statutul de membru al UE la sfârșitul
procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost încheiate pentru
prima dată cu Croația și Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
Acestea au fost urmate de Albania. Alți potențiali candidați în acest
context sunt Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.

• În cadrul politicii de vecinătate, UE a încheiat acorduri de

cooperare cu țări terțe din spațiul sud-mediteranean și din Caucazul de
Sud, precum și cu țări din Europa de Est, a căror relație cu Uniunea
Europeană în viitor rămâne neclară.

4. Cum funcționează UE?

• Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care reprezintă statele

membre, este principalul organ de decizie al Uniunii. Când se
reunește la nivel de șefi de stat sau de guvern, acesta devine
Consiliul European și are rolul de a defini și impulsiona
orientările politice generale ale Uniunii.
• Parlamentul European reprezintă cetățenii și împarte puterea
legislativă și bugetară cu Consiliul Uniunii Europene.
• Comisia Europeană, principalul organ executiv, reprezintă
interesul comun al Uniunii. Are drept de inițiativă legislativă și
controlează aplicarea corectă a politicilor comunitare.

I. „Triunghiul decizional”

Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal,
Uniunea Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o
categorie juridică tradițională. Se fondează pe un sistem politic original, în
continuă evoluție de peste cincizeci de ani.

Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte

juridice (numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții
cotidiene a cetățenilor Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor,
directivelor și recomandărilor adoptate de instituțiile UE.

Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor

luate de triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă
guvernele naționale), Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și
Comisia Europeană (instituție independentă de guvernele statelor
membre, garantă a interesului colectiv al europenilor).

a. Consiliul Uniunii Europene și Consiliul European

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) este principala instituție
de decizie a Uniunii. Președinția Consiliului este deținută prin rotație de
câte un stat membru, pe o perioadă de șase luni. Consiliul reunește câte

14
un ministru din fiecare stat membru, în funcție de domeniul înscris pe
ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transport, mediu etc.

Consiliul are putere legislativă, pe care o împarte cu Parlamentul European

prin „procedura de codecizie”. În plus, Consiliul și Parlamentul sunt
responsabile în egală măsură de adoptarea bugetului Uniunii. Consiliul
încheie, de asemenea, acordurile internaționale negociate în prealabil de
către Comisie.

În conformitate cu tratatele, deciziile Consiliului sunt adoptate cu

majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate, în funcție de
domeniul abordat.

În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici

comune sau aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în
unanimitate.

În celelalte cazuri, se folosește majoritatea calificată, ceea ce înseamnă că

o decizie a Consiliului este adoptată numai în cazul în care obține un
număr minim de voturi favorabile. Numărul voturilor atribuite fiecărui stat
membru reflectă aproximativ mărimea populației acestuia.

Numărul de voturi în Consiliu atribuite fiecărei țări

Germania, Franța, Italia și Regatul Unit 29

Spania și Polonia 27
România 14
țările de Jos 13
Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria și Portugalia 12
Austria, Bulgaria și Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda 7
Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg și Slovenia 4
Malta 3

Total: 345

Un minim de 255 de voturi din 345 (73,9 %) sunt necesare pentru constituirea
unei majorități calificate. În afară de aceasta:
• orice decizie trebuie să fie aprobată de către o majoritate a statelor
membre (în anumite cazuri o majoritate de două treimi) și
• orice stat membru poate solicita să se verifice dacă voturile favorabile
reprezintă cel puțin 62 % din populația totală a UE

Consiliul European se reunește, în principiu, de patru ori pe an, și este

prezidat de șeful statului sau guvernului care deține președinția Consiliului
Uniunii Europene la momentul respectiv. Președintele Comisiei Europene
participă ca membru de drept.

15
Prin Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial
inițiatorul principalelor politici ale Uniunii și arbitru în problemele dificile
care nu au fost soluționate în cadrul Consiliului Uniunii Europene.

Consiliul European abordează, de asemenea, probleme de actualitate

internațională, prin intermediul politicii externe și de securitate comune
(PESC), expresie a unei diplomații comune a statelor membre.

b. Parlamentul European
Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El
controlează din punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la
procesul legislativ. Începând cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin
vot universal, la fiecare cinci ani.

Numărul de locuri alocat fiecărei țări în Parlamentul European

2007-2009

Austria 18
Belgia 24
Bulgaria 18
Cipru 6
Danemarca 14
Estonia 6
Finlanda 14
Franța 78
Germania 99
Grecia 24
Irlanda 13
Italia 78
Letonia 9
Lituania 13
Luxemburg 6
Malta 5
Polonia 54
Portugalia 24
Regatul Unit 78
Republica Cehă 24
România 35
Slovacia 14
Slovenia 7
Spania 54
Suedia 19
țările de Jos 27
Ungaria 24
Total 785

16
Grupurile politice din Parlamentul European
Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică 41
Grupul Socialist 219
Grupul Verzilor/ Alianța Liberă Europeană
42
Independență și Democrație 28
Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa
103
Partidul Popular European (Creștin-Democrat) și al Democraților Europeni
278
Uniunea pentru Europa Națiunilor 30
Membri neafiliați și locuri temporar neocupate 44

Total
785

Situația din octombrie 2006.

Sesiunile plenare ale Parlamentului European se țin, în principiu, la

Strasbourg, iar cele suplimentare, la Bruxelles. Cele douăzeci de comitete
ale Parlamentului, care pregătesc sesiunile plenare, precum și grupurile
sale politice, se reunesc de obicei la Bruxelles. Secretariatul General are
sediul la Luxemburg și la Bruxelles.

Parlamentul își exercită puterea legislativă la trei niveluri.

• Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin

Actul Unic European, Parlamentul European participă la elaborarea
directivelor și a regulamentelor, pronunțându-se asupra propunerilor
Comisiei Europene, care pot fi modificate în funcție de poziția
Parlamentului.
• Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse
ratificării de către Parlament acordurile internaționale, negociate de
Comisie, precum și orice nouă extindere a Uniunii.
• Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de
„codecizie”, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu
Consiliul în ceea ce privește legiferarea în domenii importante, inclusiv
libera circulație a lucrătorilor, piața internă, educație, cercetare, mediu,
rețele transeuropene, sănătate, cultură, protecția consumatorului etc.
Tratatul prevede totuși o procedură de conciliere.

De asemenea, Parlamentul European împarte cu Consiliul

responsabilitatea privind adoptarea bugetului Uniunii. Parlamentul poate
respinge propunerea de buget, lucru care s-a întâmplat deja de mai multe
ori. În acest caz, întreaga procedură bugetară trebuie reîncepută. Comisia
Europeană propune proiectul de buget, care este apoi dezbătut de Consiliu
și Parlament. Parlamentul și-a folosit din plin puterile bugetare pentru a
influența politicile Uniunii.

17
De asemenea, trebuie menționat faptul că Parlamentul European este
instituția de control democratic al Uniunii. Acesta dispune de puterea de a
demite Comisia prin adoptarea unei moțiuni de cenzură cu o majoritate de
două treimi. De asemenea, supraveghează gestionarea politicilor UE prin
întrebări orale și scrise adresate Comisiei și Consiliului. În final,
președintele în exercițiu al Consiliului European informează Parlamentul cu
privire la deciziile luate de Consiliu.

c. Comisia Europeană
Comisia este al treilea element al triunghiului instituțional care
administrează și conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt
numiți pe o perioadă de cinci ani, de comun acord de către statele
membre și aprobați de Parlamentul European. Comisia este responsabilă
în fața Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moțiune de cenzură, să
demisioneze colectiv.

Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat
membru.

Comisia se bucură de o independență considerabilă în exercitarea

atribuțiilor. Ea reprezintă interesul comun și nu trebuie să primească
instrucțiuni de la nici un guvern național. „Gardian al tratatelor”, Comisia
veghează la aplicarea regulamentelor și a directivelor adoptate de Consiliu
și Parlament și poate recurge la calea contencioasă în fața Curții de Justiție
în caz de neaplicare a dreptului comunitar.

În calitate de braț executiv al Uniunii, Comisia pune în aplicare deciziile

luate de Consiliu în domenii ca politica agricolă comună. Ea dispune de o
mare putere în gestionarea politicilor comune, al căror buget îi este
încredințat: cercetare și tehnologie, ajutor pentru dezvoltare, dezvoltare
regională etc.

Comisia este asistată de o administrație formată din 36 de direcții

generale (DG-uri) și servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles
și Luxemburg.

II. Alte instituții și organisme

a. Curtea de Justiție
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, cu sediul la Luxemburg, este
formată din câte un judecător din fiecare stat membru, asistați de opt
avocați generali. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele
statelor membre, pe o perioadă de șase ani, care poate fi reînnoită.
Independența le este garantată. Rolul Curții de Justiție este de a asigura
respectarea legislației europene, precum și interpretarea corectă și
aplicarea tratatelor.

b. Curtea de Conturi

18
Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată în 1975 și este
compusă din câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o
perioadă de șase ani de comun acord de către statele membre după
consultarea Parlamentului European. Rolul său este de a verifica încasarea
tuturor veniturilor, precum și legalitatea și regularitatea utilizării
fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului Uniunii.

c. Comitetul Economic și Social European

Consiliul și Comisia consultă Comitetul Economic și Social European în
luarea de decizii în anumite domenii politice. Acesta este alcătuit din
reprezentanți ai diferitelor grupuri de interes economic și social ai
societății civile organizate, numiți de Consiliu pe o perioadă de patru ani.

d. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea
Europeană și este format din reprezentanți ai colectivităților locale și
regionale, numiți de Consiliu pe o perioadă de patru ani la propunerea
statelor membre. În temeiul tratatului, CoR este consultat de Consiliu și
Comisie în probleme relevante privind regiunile respective, dar poate
emite avize și din proprie inițiativă.

e. Banca Europeană de Investiții

Banca Europeană de Investiții (BEI), cu sediul la Luxemburg, acordă
credite și garanții care sprijină regiunile mai puțin dezvoltate ale Uniunii și
competitivitatea întreprinderilor.

f. Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE), situată la Frankfurt, are
responsabilitatea de a gestiona moneda euro și politica monetară a Uniunii
(a se vedea capitolul 7, „Uniunea Economică și Monetară (UEM) și moneda
euro”).

5. Care sunt rolurile UE?

• Uniunea Europeană se implică într-o varietate de politici –

economice, sociale, de reglementare și financiare – respectiv în
toate domeniile în care activitatea sa este benefică statelor
membre. Dintre aceste politici, enumerăm:
o politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele
de politici de coeziune) privind aspecte regionale, agricole și
sociale;
o politicile de inovație, privind introducerea unor tehnologii de
vârf în domenii precum protecția mediului, cercetarea și
dezvoltarea (R&D) și domeniul energetic.
• Uniunea finanțează aceste politici printr-un buget anual de
peste 120 miliarde de euro, la care statele membre contribuie în
mare parte. Acest buget reprezintă doar o mică parte din
venitul colectiv al UE (respectiv maximum 1,24 % din venitul
național brut cumulat al tuturor statelor membre).

19
I. Politicile de solidaritate

Scopul principal al politicilor de solidaritate este acela de a sprijini

finalizarea pieții unice (a se vedea Capitolul 6, „Piața unică”) și de a
corecta orice dezechilibre prin măsuri structurale, venind astfel în sprijinul
regiunilor defavorizate sau al sectoarelor industriale care întâmpină
dificultăți. Nevoia imperativă de solidaritate între statele și între regiunile
UE a devenit încă mai stringentă ca urmare a recentei aderări a celor 12
noi țări membre cu venituri sensibil inferioare mediei UE. În același timp,
UE are datoria să contribuie la restructurarea acelor sectoare economice
care au fost grav afectate de creșterea rapidă a concurenței
internaționale.

a. Ajutor regional
Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre țările
bogate spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea
dezvoltării în regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor
industriale aflate în declin, pentru sprijinirea inserției profesionale a
tinerilor și a șomerilor de lungă durată, pentru modernizarea agriculturii și
pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate.

Fondurile alocate acțiunilor regionale în perspectiva financiară pentru

2007-2013 se concentrează asupra următoarelor trei obiective:

• Convergență. Scopul este acela de a ajuta țările și regiunile cele

mai slab dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană, prin
îmbunătățirea condițiilor pentru creșterea economică și ocuparea forței
de muncă. Acest obiectiv poate fi realizat doar investind în capitalul
fizic și uman, în inovație, în societatea cunoașterii, în adaptabilitatea la
nou, în protecția mediului și în eficiența administrativă.
• Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă. Ținta
este creșterea competitivității, a nivelurilor ocupării forței de muncă și
a atractivității regiunilor. (Nu sunt vizate aici zonele cel mai puțin
dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a acestui obiectiv este aceea de a
anticipa schimbările economice și sociale și de a promova inovația,
spiritul întreprinzător, protecția mediului, accesibilitatea,
adaptabilitatea și dezvoltarea unor piețe ale forței de muncă mai
favorabile incluziunii sociale.
• Cooperare teritorială europeană. Scopul este intensificarea
cooperării transfrontaliere, transnaționale și interregionale. UE
urmărește prin aceasta promovarea unor soluții comune la problemele
de aceeași natură întâlnite de autoritățile vecine, în sectoare precum
dezvoltarea urbană, rurală și costieră, cultivarea relațiilor economice și
stabilirea unor rețele între întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri).

Aceste obiective vor fi finanțate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor
adăuga la contribuțiile existente ce provin din sectorul privat și din partea

20
administrației naționale și regionale, fie vor stimula investițiile din aceste
direcții. Aceste fonduri sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale și
de coeziune.

• Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), primul dintre

fondurile structurale, finanțează consolidarea coeziunii economice,
sociale și teritoriale, prin reducerea disparităților dintre regiuni, prin
sprijinirea dezvoltării structurale și a ajustării structurale a economiilor
regionale, inclusiv în vederea reconversiei zonelor industriale aflate în
declin.
• Fondul Social European (FSE), cel de-al doilea fond structural,
finanțează inițiative destinate formării profesionale și creării de locuri
de muncă.
• Pe lângă fondurile structurale, există fondul de coeziune, folosit
pentru finanțarea proiectelor referitoare la infrastructura de transport și
la protecția mediului înconjurător în acele state membre ale UE în care
indicele PIB pe cap de locuitor este mai mic decât 90% din media UE.

b. Politica agricolă comună (PAC)

Obiectivele PAC, astfel cum au fost stipulate în Tratatul de la Roma din
1957, au fost în mare parte îndeplinite: asigurarea unui nivel de trai
echitabil pentru populația agricolă; stabilizarea pieței; aprovizionarea
consumatorilor la prețuri rezonabile; modernizarea infrastructurii agricole.
Și alte principii adoptate de-a lungul timpului au funcționat bine.
Consumatorii se bucură de siguranța ofertei, iar prețurile produselor
agricole sunt menținute la un nivel stabil, protejate de fluctuațiile de pe
piața mondială. Bugetul destinat PAC este cunoscut sub numele de
Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA).

Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reușite. Producția a

crescut mult mai rapid decât consumul, exercitând o presiune
considerabilă asupra bugetului UE. Pentru a rezolva această problemă,
politica agricolă a trebuit redefinită. Această reformă începe să dea
rezultate. Producția a fost încetinită. Agricultorii sunt în prezent încurajați
să folosească metode agricole durabile care să ocrotească mediul, să
protejeze zonele rurale și să contribuie la ameliorarea calității și siguranței
alimentare.

Noul rol al populației agricole este acela de a asigura un anumit nivel al

activității economice în fiecare zonă rurală și de a proteja diversitatea
peisajului rural european. Această diversitate, împreună cu relația
armonioasă a oamenilor cu natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizație
rurală”, constituie o parte importantă a identității europene.

Uniunea Europeană ar dori ca Organizația Mondială a Comerțului (OMC) să

pună mai mult accent asupra calității alimentelor, să sublinieze principiul
precauției și să urmărească bunăstarea animalelor. De asemenea,
Uniunea Europeană a început reforma politicii sale în domeniul pescuitului.
Scopul este de a reduce supraîncărcarea flotelor sale de pescuit, de a

21
proteja stocurile de pește și de a asigura sprijinul financiar ce le-ar permite
comunităților de pescari să întreprindă și alte activități economice.

c. Dimensiunea socială
Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalitățile cele mai
evidente din cadrul societății europene. Fondul Social European (FSE) a
fost înființat în 1961 pentru a încuraja crearea de locuri de muncă și
pentru a ajuta lucrătorii în transferul lor dinspre un gen de ocupație și/sau
dinspre o zonă geografică spre alta.

Sprijinul financiar nu este singura metodă prin care UE caută să

amelioreze condițiile sociale în Europa. Ajutorul financiar în sine nu ar
putea rezolva toate problemele antrenate de recesiunea economică sau
de subdezvoltarea regională. Mai presus de orice, efectele dinamice ale
creșterii sunt cele care trebuie să încurajeze progresul social. Aceste
efecte trebuie încurajate printr-o legislație care să garanteze un set
minimal dar consistent de drepturi. Unele dintre aceste drepturi sunt
înscrise în tratatele fundamentale, ca de pildă dreptul femeilor și
bărbaților la remunerație egală pentru aceeași muncă prestată. Altele sunt
stabilite prin directive referitoare la protecția lucrătorilor (normele privind
sănătatea și siguranța la locul de muncă) și standarde esențiale de
siguranță.

În 1991, Consiliul European de la Maastricht a adoptat Carta comunitară

a drepturilor sociale fundamentale, stabilind drepturile de care trebuie
să se bucure toți lucrătorii din UE: libera circulație; o compensație
echitabilă; condiții mai bune de muncă; protecție socială; dreptul de
asociere și de negociere colectivă; dreptul la formare profesională;
tratament egal pentru femei și bărbați; informarea, consultarea și
participarea lucrătorilor; protecția sănătății și a siguranței la locul de
muncă; protecția copiilor, a persoanelor în vârstă și a persoanelor cu
handicap. Carta a fost integrată în Tratatul de la Amsterdam în luna iunie
1997, iar acum se aplică în toate statele membre.

II. Politicile de inovație

Activitățile Uniunii Europene au un efect direct asupra vieții cotidiene a

cetățenilor ei, întrucât abordează provocările reale cu care se confruntă
societatea: protecția mediului, sănătate, inovație tehnologică, energie etc.

a. Protecția mediului și dezvoltarea durabilă

Activitatea UE în domeniul protecției mediului se bazează pe programul de
acțiune intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră”. Acesta
cuprinde perioada 2001-2010 și subliniază nevoia de:

• atenuare și de încetinire a schimbărilor climaterice și a încălzirii

globale;
• protejare a habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice;
• tratare a problemelor legate de mediu și sănătate;

22
 • conservare a resurselor naturale și de administrare eficientă a
deșeurilor.

Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca și cele cinci

programe care l-au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a
standardelor, UE a introdus un sistem cuprinzător de protecție a mediului.

Problemele abordate sunt extrem de variate: poluare fonică, deșeuri,

protejarea habitatelor naturale, gaze de eșapament, produse chimice,
accidente industriale, calitatea apei de scăldat și crearea unei rețele
europene de informare și asistență pentru urgențe, care să acționeze în
cazul declanșării unor dezastre ecologice de tipul incendiilor forestiere sau
resturilor de hidrocarburi provenite din accidente navale sau de exploatare
petrolieră în larg.

Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra

sănătății au fost examinate în planul de acțiune pentru protecția mediului
și a sănătății pentru perioada 2004-2010. Acest plan stabilește legătura
dintre sănătate, mediu și politicile din domeniul cercetării.

Reglementările europene stabilesc același nivel de protecție pe întreg

teritoriul UE, dar sunt îndeajuns de flexibile încât să ia în considerare
circumstanțele de la nivel local. Sistemul de reglementare este de
asemenea actualizat în permanență. De exemplu, s-a hotărât revizuirea
legislației privind substanțele chimice și înlocuirea unor reglementări mai
vechi, care fuseseră dezvoltate independent, în diferite etape, cu un
sistem unic pentru înregistrarea, evaluarea și autorizarea substanțelor
chimice (REACH).

Acest sistem se bazează pe o bază centrală de date, care va fi

administrată de o nouă Agenție Europeană pentru Substanțe Chimice, cu
sediul la Helsinki. Scopul este acela de a evita contaminarea aerului, apei,
solului sau imobilelor, de a proteja biodiversitatea și de a îmbunătăți
sănătatea și siguranța cetățenilor UE, păstrând în același timp nivelul de
competitivitate al industriei europene.

b. Inovația tehnologică
Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea
viitoare a Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider
mondial în domeniul tehnologic. Știau ce avantaje pot apărea prin reunirea
cercetării europene sub o umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu
CEE, au înființat Euratom - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
Scopul acestei comunități era de a facilita pentru statele membre ale UE
exploatarea în comun, în scopuri pașnice, a energiei nucleare. Ca parte a
acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de Cercetare (CCC),
compus din nouă institute aflate în patru locații distincte: Ispra (Italia),
Karlsruhe (Germania), Petten (Țările de Jos) și Geel (Belgia).

23
Cu toate acestea, pe măsură ce inovația a căpătat avânt, cercetarea
europeană a trebuit să se diversifice, adunând laolaltă oameni de știință și
cercetători din domenii cât mai variate cu putință. UE a trebuit să
găsească noi metode de a finanța munca acestora și noile aplicații
industriale ale descoperirilor lor.

Cercetarea comună la nivelul UE a fost concepută pentru a completa

programele naționale de cercetare. Ea se concentrează asupra proiectelor
care aduc laolaltă un număr de laboratoare din mai multe țări europene.
De asemenea, sprijină cercetarea fundamentală în domenii precum
fuziunea termonucleară controlată (o sursă potențial inepuizabilă de
energie pentru secolul al XXI-lea). În plus, încurajează cercetarea și
dezvoltarea tehnologică în industrii-cheie, precum sectorul electronicii și
calculatoarelor, care se confruntă cu o concurență acerbă din afara
Europei.

Finanțarea cercetării UE se face în principal prin intermediul unei serii de

programe-cadru. Cel de-al șaptelea program-cadru pentru cercetare
și dezvoltare tehnologică acoperă perioada 2007-2013. Cea mai mare
parte a bugetului de peste 50 miliarde de euro va fi dirijată spre domenii
precum sănătatea, sectorul alimentar, cel agricol, al tehnologiilor
informației și comunicațiilor, al nanoștiințelor, cel energetic, al protecției
mediului, al transporturilor, al securității, cel spațial și spre științele
socioeconomice. Alte programe suplimentare vor promova idei, oameni și
abilitățile lor, prin intermediul cercetării aflate la granițele dintre domeniile
cunoașterii științifice, prin sprijinirea cercetătorilor în dezvoltarea carierei
lor profesionale și prin stimularea cooperării internaționale.

c. Energie
Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale și cărbune – reprezintă 80 % din
consumul energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară
de combustibil fosil se importă din afara UE. În prezent, 50 % din
necesarul de gaze naturale și petrol se importă, iar această dependență ar
putea ajunge la 70 % până în 2030. UE va deveni astfel mai vulnerabilă la
întreruperea alimentării sau la explozii ale prețurilor cauzate de crize
internaționale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de combustibili
fosili este acela de a tempera procesul de încălzire globală.

Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea

energiei prin utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor
surse alternative de energie (în Europa este vorba în special despre surse
regenerabile de energie) și încurajarea cooperării internaționale. Consumul
de energie ar putea scădea cu o cincime până în 2020 dacă s-ar schimba
comportamentul consumatorilor și dacă tehnologiile de ameliorare a
eficienței energetice ar fi întrebuințate la maximum.

III. Cine plătește pentru Europa: Bugetul UE

24
Pentru finanțarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget
anual de peste 120 miliarde de euro. Acest buget este finanțat prin
așa-numitele „resurse proprii” ale UE, care nu pot depăși echivalentul
a 1,24 % din venitul național brut total al statelor membre.

Aceste venituri provin în principal din:

• taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv

din prelevări pe produse agricole;
• un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor și
serviciilor pe întreg teritoriul UE;
• contribuții din partea statelor membre în funcție de bunăstarea
respectivă a acestora.

Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de șapte ani
cunoscut sub numele de „perspectivă financiară”. Perspectivele financiare
sunt stabilite de Comisia Europeană și necesită aprobarea în unanimitate
din partea statelor membre și negocieri care să fie urmate de acordul
Parlamentului European. În cadrul perspectivei financiare pentru
2007-2013, bugetul total pentru această perioadă este de 864,4 miliarde
de euro.

25
 6. Piața unică
• Piața unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări
ale Uniunii Europene. Între statele membre au fost eliminate, în
mod treptat, restricțiile privitoare la comerț și libera concurență,
rezultatul tuturor acestor măsuri fiind creșterea standardelor de
viață.
• Piața unică nu a devenit încă un spațiu economic unic. Anumite
sectoare ale economiei (servicii publice) rămân încă sub incidența
legilor naționale.
• Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce
privește fiscalitatea și bunăstarea socială.
• Piața unică este susținută de anumite politici conexe puse în
aplicare de către Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul
acestor politici este de a ajuta cât mai multe firme și cât mai mulți
consumatori să se bucure de avantajele pieței unice.

I. Realizarea obiectivului din 1993

a. Limitele pieței comune

Tratatul din 1957 care a pus bazele Comunității Economice Europene a
făcut posibilă eliminarea barierelor vamale din interiorul Comunității și a
stabilit un tarif vamal comun aplicabil mărfurilor provenind din țările din
afara Comunității Economice Europene. Acest obiectiv a fost îndeplinit la
data de 1 iulie 1968.

Cu toate acestea, drepturile vamale nu constituie decât un aspect al

barierelor protecționiste ridicate în calea comerțului transfrontalier. În
anii ′70, alte bariere comerciale au stat în calea realizării complete a pieței
comune. Norme tehnice, standarde de sănătate și de siguranță,
reglementări naționale în ceea ce privește dreptul de a practica anumite
profesii și controlul schimburilor valutare restricționau libera circulație a
persoanelor, a bunurilor și a capitalurilor.

b. Obiectivul din 1993

În iunie 1985, Comisia, sub președinția lui Jacques Delors, a publicat o
Carte Albă, al cărei scop era eliminarea, în cel mult 7 ani, a tuturor
barierelor fizice, tehnice și fiscale care restricționau libera circulație în
interiorul Comunității. Obiectivul său era încurajarea expansiunii
industriale și comerciale în cadrul unui spațiu economic extins și unificat,
comparabil cu piața americană.

Conceptul de piață unică a fost introdus prin Actul Unic European, care a
intrat în vigoare în iulie 1987. Acesta prevedea:

• extinderea competențelor Comunității în anumite domenii de politică

(politica socială, de cercetare, de mediu);

26
 • instituirea treptată a pieței unice până la sfârșitul anului 1992, prin
punerea în aplicare a unui vast program legislativ care presupunea
adoptarea a sute de directive și regulamente;
• folosirea mai frecventă a votului cu majoritate calificată în Consiliul
de Miniștri.

II. Bilanțul pieței unice

a. Barierele fizice
În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind
bunurile, precum și controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliția
(brigăzi antidrog și de luptă împotriva criminalității) desfășoară activități
de control ori de câte ori este necesar.

Acordul Schengen, semnat în iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state
membre la acea vreme (Regatul Unit, Danemarca și Irlanda nu au fost
părți semnatare ale acestui acord), vizează cooperarea polițienească și o
politică comună de azil și de imigrație, în scopul eliminării totale a
controalelor persoanelor la frontierele interne ale Uniunii Europene (a se
vedea capitolul 10 „Libertate, securitate și justiție”). Noile state membre,
care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, se aliniază progresiv
normelor spațiului Schengen.

b. Barierele tehnice
Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au
adoptat principiul recunoașterii reciproce a reglementărilor naționale.
Oricărui produs fabricat și comercializat legal într-un stat membru trebuie
să i se permită plasarea pe piața oricăruia dintre celelalte state membre.

Liberalizarea sectorului serviciilor a fost dobândită grație recunoașterii

reciproce sau coordonării reglementărilor naționale în ceea ce privește
accesul la anumite profesii (avocatură, medicină, meserii din domeniul
turismului, sectorului bancar, asigurărilor etc.) sau practicarea acestora.
Cu toate acestea, libera circulație a persoanelor este un obiectiv încă
departe de a fi atins. Încă există obstacole pentru persoanele care doresc
să se stabilească sau să profeseze în alt stat membru.

Au fost întreprinse acțiuni în vederea favorizării mobilității lucrătorilor, în

special în ceea ce privește asigurarea recunoașterii în toate statele
membre a diplomelor sau a calificărilor în diferite meserii (instalator,
tâmplar etc.).

Datorită deschiderii piețelor naționale de servicii din interiorul Uniunii

Europene, prețul apelurilor telefonice naționale a scăzut semnificativ față
de acum 10 ani. Folosirea internetului pentru telefonia vocală, susținută de
noile tehnologii, este tot mai frecventă. Presiunea concurenței a avut drept
consecință scăderea tarifelor companiilor aeriene din Europa.

c. Barierele fiscale

27
Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parțiale a cotelor
naționale de TVA. Impozitele pe veniturile obținute din investiții au făcut
obiectul unui acord încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și
alte țări terțe (printre care și Elveția). Acest acord a intrat în vigoare în
iunie 2005.

d. Contractele publice
Fie că sunt sau nu încheiate de către administrații naționale, regionale
sau locale, contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei
concurențe pe tot teritoriul Uniunii Europene, datorită directivelor
referitoare la servicii, echipamente și lucrări, inclusiv în sectoare cum ar fi
apa potabilă, energia și telecomunicațiile.

III. Lucrările în curs

a. Servicii financiare
Planul de acțiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piață
integrată pentru servicii financiare a fost finalizat. Acest plan va permite
reducerea costurilor de împrumut acordate firmelor și consumatorilor și va
oferi depunătorilor o gamă largă de produse de investiții – planuri de
economii și de pensii – pe care le vor putea obține de la furnizorii europeni
aleși. Taxele bancare pentru plățile transfrontaliere au fost reduse.

b. Barierele administrative și tehnice în calea liberei circulații a

bunurilor și serviciilor
Statele membre ale Uniunii Europene rămân încă reticente în a accepta
standardele și normele altor state sau, câteodată, în a recunoaște
calificările profesionale. Fragmentarea sistemelor fiscale naționale
dăunează, de asemenea, integrității și eficacității pieței.

c. Pirateria și falsificarea
Este nevoie de o protecție sporită pentru a preveni piratarea și falsificarea
produselor provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană
apreciază că aceste practici ilegale cauzează Uniunii Europene dispariția
anuală a mai multor mii de locuri de muncă. Din acest motiv, Comisia
Europeană, împreună cu guvernele naționale, lucrează la un proiect care
vizează extinderea protecției drepturilor de autor și a brevetelor.

IV. Politici de susținere a pieței unice

a. Transportul
Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii
în domeniul transporturilor terestre, în special accesul liber pe piața
transporturilor internaționale și activitățile de cabotaj, care constau în a
permite accesul transportatorilor nerezidenți pe piața națională de
transport a statelor membre ale Uniunii Europene. Au fost luate decizii în
vederea armonizării condițiilor de concurență în domeniul transporturilor
rutiere, în special a condițiilor privind accesul la profesie și la piața de

28
muncă, libertatea de stabilire și de a presta servicii, timpul de conducere
și siguranța rutieră.

Politica comună în ceea ce privește transportul aerian trebuie să facă față

efectelor concurenței mondiale. Liberalizarea spațiilor aeriene europene
este realizată în etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate
a modului în care marile companii aeriene își împart între ele aceste spații,
accesul reciproc pe piețe și libertatea fixării tarifelor. La aceasta se
adaugă clauzele de protecție referitoare la responsabilitățile serviciului
public aerian și la imperativele amenajării teritoriului.

Transporturile maritime sunt supuse regulilor concurenței care se aplică

atât armatorilor europeni, cât și celor care navighează sub pavilionul unor
state terțe. Aceste reguli vizează combaterea politicilor tarifare neloiale
(pavilioane de complezență), dar, de asemenea, urmăresc să facă față
gravelor dificultăți cu care se confruntă industria șantierelor navale din
Europa.

b. Concurența
Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună a concurenței este
corolarul indispensabil al aplicării regulilor libertății comerciale în cadrul
pieței unice europene. Această politică este pusă în aplicare de către
Comisia Europeană, care, alături de Curtea de Justiție, veghează la
respectarea ei.

Această politică a apărut pentru a împiedica orice înțelegere între

companii, orice ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să
denatureze libera concurență în cadrul pieței unice.

Orice înțelegere care cade sub incidența regulilor Tratatului trebuie

notificată Comisiei Europene de către companiile sau organismele
implicate. Comisia poate aplica în mod direct o amendă companiilor care
nu respectă regulile concurenței sau care omit să adreseze notificarea
cerută.

În cazul unui ajutor public ilegal sau în absența notificării acordării unui
astfel de ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia
de către beneficiar. Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o
situație de poziție dominantă într-un sector anume trebuie notificată
Comisiei.

c. Protecția consumatorului
Politica privind protecția consumatorului în Uniunea Europeană permite
cetățenilor europeni să facă cumpărături în deplină siguranță în toate
statele membre. Toți consumatorii beneficiază de același nivel ridicat de
protecție. Produsele alimentare și nealimentare sunt supuse unor teste
efectuate în scopul verificării faptului că sunt de cea mai înaltă calitate.
Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni riscul înșelării
consumatorului de către comercianți lipsiți de scrupule sau de către o
publicitate mincinoasă sau înșelătoare. Drepturile consumatorului sunt

29
protejate, acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii
Europene, fie că și-a făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poșta
electronică, prin telefon sau pe internet.

30
 7. Uniunea economică și monetară (UEM) și
moneda euro
• Euro este moneda unică a Uniunii Europene. Douăsprezece
dintre cele 15 state membre o introduc în anul 1999 pentru
tranzacțiile încheiate fără plată în numerar și în anul 2002 pentru
toate plățile, moment în care se emit bancnotele și monedele euro.
• Trei țări (Danemarca, Suedia și Regatul Unit) nu participă la
această uniune monetară.
• Noile state membre se pregătesc să se alăture zonei euro
imediat ce vor îndeplini criteriile necesare.
• În paralel cu obiectivul stabilității monetare, care revine Băncii
Centrale Europene, statele membre vor favoriza creșterea
accentuată și convergența economică.

I. Istoria cooperării monetare

a. Sistemul monetar european (SME)

În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar și
prețul oficial al aurului, care asigurase stabilitatea monetară globală după
al doilea război mondial. Acest lucru pune capăt cursurilor de schimb
valutar fixe. În vederea instituirii propriei uniuni monetare, țările UE decid
să reducă la 2,25 % marjele de fluctuație între monedele europene prin
intervenție concertată la nivelul pieței valutare.

Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME), care

devine operațional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici
principale:

• o monedă de referință denumită ecu: un „coș monetar” format din

monedele tuturor statelor membre;
• un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de
schimb legată de ECU; marje de fluctuație de 2,25 % sunt autorizate în
jurul cursurilor de schimb bilaterale;
• mecanism de credit: fiecare stat transferă 20 % din rezervele sale în
devize și aur într-un fond comun.

b. De la SME la UEM
Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastată. În 1992, după
reunificarea Germaniei și ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în
Europa, lira italiană și lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, țările
aparținând SME decid să mărească temporar șarpele monetar european
(marjele de fluctuație ale cursului de schimb) la 15 %. Între timp, pentru a
împiedica fluctuații importante de schimb valutar între monedele
europene și în vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele
Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară
veritabil și să introducă o monedă unică.

31
În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii
Uniunii Europene adoptă un plan în trei faze în favoarea unei uniuni
economice și monetare. Acest plan devine parte componentă a Tratatului
de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul
European în decembrie 1991.

II. Uniunea economică și monetară (UEM)

a. Cele trei faze

Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:

• libertate totală de circulație a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea

controlului de schimburi valutare);
• sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între
regiunile europene (fonduri structurale);
• convergență economică, prin intermediul supravegherii multilaterale
a politicilor economice ale statelor membre.

A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:

• înființarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt; IME este

compus din guvernatorii băncilor centrale ale țărilor membre UE;
• independența băncilor centrale naționale;
• reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

A treia fază reprezintă nașterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11

țări adoptă moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei,
Belgiei, Finlandei, Franței, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului,
Țărilor de Jos, Portugaliei și Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie
2001). Începând din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuiește
IME, devenind responsabilă de politica monetară, care este definită și pusă
în aplicare în euro.

La 1 ianuarie 2002, bancnotele și monedele euro sunt puse în circulație în

aceste 12 țări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naționale
sunt retrase din circulație. Din acest moment, euro este singura monedă
care poate fi utilizată în toate tranzacțiile bancare și operațiunile cu
numerar în cadrul țărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă mai
mult de două treimi din populația UE.

b. Criteriile de convergență
Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de
convergență pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

• stabilitatea prețurilor: rata inflației nu poate depăși cu mai mult

de 1,5 % ratele medii de inflație ale celor trei state membre cu cea mai
scăzută rată a inflației;

32
 • rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu
mai mult de 2 % în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state
membre cu cea mai scăzută rată a dobânzilor;
• deficitele: deficitele bugetare naționale trebuie să fie sub 3 % din
PNB;
• datoria publică: nu poate depăși 60 % din PNB;
• stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să
rămână în limitele marjei de fluctuație autorizate pentru cei doi ani
anteriori.

c. Pactul de stabilitate și creștere

Consiliul European a adoptat Pactul de stabilitate și creștere în iunie 1997.
Acesta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară,
permițând sancționarea financiară a unui stat membru din zona euro care
se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3 %. Fiind considerat ulterior
prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005.

d. Eurogrupul
Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniștrilor de finanțe ai
statelor membre din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună
coordonare a politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare și
financiare ale statelor din zona euro, precum și reprezentarea monedei
euro în forumurile monetare internaționale.

e. Noile state membre și UEM

Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care
vor îndeplini criteriile necesare. Slovenia este prima dintre noile state
membre de la extinderea din 2004 care a făcut acest lucru și care s-a
alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007.

33
 8. Spre o societate bazată pe cunoaștere
Prioritate acordată creșterii și locurilor de muncă

• Uniunea intenționează să răspundă globalizării printr-o economie

europeană mai competitivă (liberalizarea telecomunicațiilor, a
serviciilor și a energiei).
• Uniunea susține programele de reformă ale statelor membre
facilitând schimbul „celor mai bune practici”.
• Caută să concilieze necesitatea de creștere și competitivitate cu
obiectivele de coeziune socială și dezvoltare durabilă care
caracterizează pe deplin modelul european.
• În perspectiva financiară 2007-2013, Fondurile Structurale UE vor
aloca un buget mai mare activităților de instruire, inovație și
cercetare.

La începutul anilor 1990, două fenomene majore au început să

revoluționeze economia și viața cotidiană peste tot în lume, inclusiv în
Europa. Pe de o parte, globalizarea economiei, economiile din toată lumea
devenind din ce în ce mai interdependente, iar, pe de altă parte, revoluția
tehnologică, incluzând internetul și noile tehnologii de informare și
comunicare.

I. Procesul Lisabona

a. Obiective
Până în anul 2000, responsabilii politici cunoșteau faptul că economia
europeană trebuia modernizată în profunzime, cu scopul de a-și păstra
competitivitatea în fața Statelor Unite și a altor mari actori ai economiei
mondiale. Reunit la Lisabona în luna martie a acelui an, Consiliul European
a fixat pentru UE ambițiosul obiectiv de a deveni, până în 2010, „cea mai
competitivă și mai dinamică economie din lume, bazată pe cunoaștere,
capabilă de o creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune și
mai numeroase și o coeziune socială mai puternică”.

b. Strategia
Consiliul European a adoptat, de asemenea, o strategie concretă în
vederea realizării acestui obiectiv. „Strategia de la Lisabona” înglobează o
serie întreagă de domenii: cercetarea științifică, educația, formarea
profesională, accesul la internet și la tranzacțiile on-line. Aceasta cuprinde,
de asemenea, reforma sistemelor de protecție socială europene. Aceste
sisteme reprezintă unul dintre cele mai prețioase bunuri ale Europei,
deoarece permit societăților noastre adoptarea fără impacturi excesive a
schimbărilor sociale și structurale necesare. Totuși, sistemele trebuie
modernizate, cu scopul de a deveni durabile și pentru ca generațiile
viitoare să se poată bucura de beneficiile pe care acestea le oferă.

34
În primăvara fiecărui an, Consiliul European se reunește pentru a trece în
revistă progresul înregistrat în punerea în aplicare a strategiei de la
Lisabona.

II. Prioritate acordată creșterii și locurilor de muncă

În primăvara anului 2006, Consiliul European nu a încercat să ascundă

faptul că, la șase ani de la lansarea procesului Lisabona, rezultatele
acestuia erau neclare. Drept urmare, acesta a decis să prezinte problema
șomajului aflat în creștere continuă în multe dintre țările UE și să se
concentreze din nou asupra priorităților UE, respectiv creșterea și locurile
de muncă. În vederea creșterii productivității economiilor sale și a
consolidării coeziunii sociale, Europa trebuie să își concentreze în
continuare eforturile asupra intensificării performanței economice, a
inovației și a valorificării capitalului uman.

La inițiativa președintelui Comisiei Europene, José Manuel Barroso, statele

membre ale UE au decis următoarele:

• să crească investițiile în domeniul cercetării și al inovației;

• să acorde Comisiei Europene un rol mai important în calitate de
coordonator în vederea susținerii statelor membre, în special prin
difuzarea „celor mai bune practici” în Europa;
• să accelereze reformele întreprinse în sectoarele piețelor financiare, ale
sistemelor de protecție socială, în liberalizarea telecomunicațiilor și a
sectoarelor energetice.

35
 9. Europa cetățenilor
• Datorită Uniunii Europene, cetățenii statelor membre pot să
călătorească, să locuiască și să muncească oriunde pe teritoriul
comunitar.
• În viața de zi cu zi, UE încurajează și finanțează programe care să-i
apropie pe cetățeni, în special în domeniul educației și culturii.
• Conștiința apartenenței la Uniunea Europeană se va dezvolta în
timp, datorită rezultatelor concrete și succeselor acesteia.
• Există deja simboluri care reprezintă o identitate europeană
comună. Cel mai cunoscut este moneda unică, euro, dar există, de
asemenea, steagul și imnul UE.

I. A călători, a locui și a munci în Europa

Primul drept al cetățeanului european este acela de a putea călători,

munci și locui oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de la
Maastricht a consfințit acest drept în capitolul referitor la cetățenie.

Statele membre au adoptat o directivă care instituie un sistem de

recunoaștere reciprocă a diplomelor din învățământul superior. Această
directivă se aplică în cazul tuturor formărilor la nivel universitar cu o
durată de cel puțin trei ani și se bazează pe principiul încrederii reciproce
în calitatea sistemelor naționale de educație și de formare.

Orice persoană care are naționalitatea unuia dintre statele membre UE se

bucură de dreptul de a munci în domeniul sănătății, al educației sau în
oricare alt sector al serviciilor publice, cu excepția anumitor activități care
intră sub incidența autorităților publice (poliție, forțe armate, afaceri
externe etc.). Într-adevăr, ce poate fi mai normal decât ca un profesor
britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau ca un tânăr
absolvent belgian să-și încerce șansele la un concurs pentru un post în
administrație publică în Franța?

Începând din anul 2004, cetățenii europeni care călătoresc pe teritoriul

Uniunii pot obține un card european de asigurare medicală, emis de
către autoritățile naționale, care facilitează acoperirea costurilor medicale
eventuale pe durata călătoriei.

II. Cum se pot bucura cetățenii de drepturile lor

Europeanul nu este doar un consumator sau doar un actor al vieții

economice și sociale. El este un cetățean al Uniunii Europene și, prin
urmare, se bucură de drepturi politice speciale. Conform Tratatului de la
Maastricht, fiecare cetățean al Uniunii, indiferent de naționalitate, are
dreptul să voteze și să se prezinte ca și candidat atât la alegerile
locale din țara în care își are reședința, cât și la alegerile pentru
Parlamentul European.

36
Aceste drepturi sunt o dovadă a apropierii Uniunii de cetățenii săi.
Cetățenia europeană este consfințită prin Tratat: „Este cetățean al Uniunii
orice persoană care are naționalitatea unui stat membru. Cetățenia
europeană completează și nu înlocuiește cetățenia națională”.

III. Drepturile fundamentale

Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în vigoare în 1999, a contribuit la

consolidarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor europeni. Acesta a
introdus o procedură de sancționare a statelor membre care violează
drepturile fundamentale ale cetățeanului. De asemenea, aria de aplicare a
principiului nediscriminării, limitată până atunci la naționalitate, a fost
extinsă la sex, rasă, religie, vârstă și orientare sexuală.

În concluzie, Tratatul de la Amsterdam a îmbunătățit politica de

transparență a Uniunii și le-a permis cetățenilor un acces mai larg la
documentele oficiale ale instituțiilor europene.

Angajamentul Uniunii Europene în favoarea drepturilor cetățenilor a fost

subliniat în mod solemn în anul 2000, la Nisa, prin proclamarea Cartei
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene. Această Cartă a fost
elaborată de către o Convenție alcătuită din membri ai parlamentelor
naționale și ai Parlamentului European, reprezentanți ai guvernelor
statelor membre și un membru al Comisiei Europene. Alcătuită din șase
capitole – Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Drepturile
cetățenilor, Justiția – Carta conține 54 de articole care definesc valorile
fundamentale ale Uniunii, precum și drepturile civile, politice, economice și
sociale ale cetățenilor europeni.

Primele articole se referă la demnitatea umană, dreptul la viață, dreptul la

„integritate a persoanei”, dreptul la libertatea de exprimare și de
conștiință. Capitolul Solidaritatea este inovator prin faptul că asociază
drepturile sociale și economice după cum urmează:

• dreptul la grevă;
• dreptul lucrătorilor la informare și consultare;
• dreptul la conciliere a vieții de familie și a vieții profesionale;
• dreptul la asistență medicală, securitate socială și asistență socială
pretutindeni pe teritoriul Uniunii.

Carta promovează, de asemenea, egalitatea între bărbați și femei și

proclamă dreptul la protecția datelor cu caracter personal, interzicerea
practicilor de eugenie și de clonare umană în scopul reproducerii, dreptul
la protecția mediului, drepturile copilului și ale persoanelor în vârstă și
dreptul la o bună administrare.

IV. Europa: cultură și educație

37
Sentimentul unui destin comun și al apartenenței la aceeași colectivitate
nu poate fi creat în mod artificial. Doar o conștiință culturală comună
poate da naștere acestui sentiment, de aceea Uniunea Europeană trebuie
să-și concentreze atenția nu numai asupra chestiunilor economice, ci și
asupra educației, culturii și drepturilor cetățenilor.

În această privință, programele educaționale și de formare ale UE au un

rol important. Acestea promovează programe de schimb care le permit
studenților să călătorească în străinătate, să participe la activități școlare
transnaționale, să învețe noi limbi etc. Organizarea școlilor și a sistemului
de învățământ, precum și conținutul exact al programelor sunt încă decise
la nivel național sau local.

În domeniul culturii, programele europene „Cultura” și „Media” stimulează

cooperarea între realizatorii de programe, promotorii acestora,
organismele de radiodifuziune și artiștii din diferite țări. Acestea contribuie
la creșterea producției de filme și programe de televiziune europene și la
restabilirea echilibrului între producțiile europene și cele americane.

V. Mediatorul European și dreptul la petiție

Pentru a apropia Uniunea de cetățenii săi, Tratatul de la Maastricht a creat

o nouă instituție, Mediatorul European. Acesta, denumit și Ombudsman,
este desemnat de Parlamentul European, iar durata mandatului său este
egală cu cea a Parlamentului. Rolul Mediatorului este acela de a investiga
plângerile privind administrarea incorectă în instituțiile și organismele
Uniunii Europene. Orice cetățean al Uniunii sau orice persoană fizică sau
juridică cu domiciliul sau sediul într-un stat membru al UE poate înainta o
plângere către Mediator. Acesta încearcă încheierea unui acord amiabil
între reclamant și instituția sau organismul european vizat.

Dreptul la petiție către Parlamentul European de care beneficiază orice

persoană care domiciliază pe teritoriul Uniunii reprezintă un alt factor
important de apropiere a cetățenilor de instituțiile europene.

Programele UE de formare continuă: cifre estimate pentru

perioada 2007 – 2013

Domeniul Numele Obiective

programului
UE
Învățământul școlar Comenius 5 % din elevii Uniunii Europene
participă la activități educative
comune
Învățământul superior Erasmus Trei milioane de studenți au
posibilitatea să studieze la
universități din străinătate.
Formarea profesională Leonardo da În fiecare an, 80 000 de persoane
Vinci au posibilitatea să facă stagii în

38
 companii și centre de formare într-
o altă țară europeană.
Învățământul pentru Grundtvig În fiecare an, 7 000 de persoane au
adulți posibilitatea de a beneficia de
activități educative în străinătate.
Studii de integrare Jean Monnet Susținere pentru cercetarea
europeană academică și învățământul în
domeniul integrării europene.

VI. Implicarea cetățenilor

Ideea unei Europe a cetățenilor este foarte nouă. Aceasta se va dezvolta

prin popularizarea și multiplicarea simbolurilor unei identități europene
comune. Există deja pașaportul european, în uz din 1985, imnul european,
„Oda bucuriei” compusă de Beethoven și steagul european, un cerc
format din 12 stele aurii pe fond albastru. Permisul de conducere
european există în toate statele Uniunii din 1996. De asemenea, a fost
adoptat mottoul european „Uniți în diversitate”, iar data de 9 mai a fost
desemnată Ziua Europei.

Introducerea alegerilor directe pentru Parlamentul European în 1979 a

contribuit la sporirea legitimității democratice a integrării europene prin
implicarea voinței populare. Caracterul democratic al UE ar putea fi
consolidat prin sporirea rolului Parlamentului, prin crearea unor adevărate
partide politice europene, prin încurajarea participării cetățenilor în
elaborarea politicilor europene prin intermediul organizațiilor
neguvernamentale și a asociațiilor de voluntariat.

Punerea în circulație a monedei unice, euro, în anul 2002, a avut, de

asemenea, un important impact psihologic. În prezent, mai mult de două
treimi din cetățenii Uniunii își gestionează bugetul personal și economiile
în euro. Datorită monedei unice, consumatorii au posibilitatea de a
compara prețurile la bunuri și servicii în diferite țări ale Uniunii. Eliminarea
controalelor vamale în statele membre ale Uniunii care au semnat Acordul
Schengen (la care ar trebui să adere treptat toate statele UE) a creat
cetățenilor europeni sentimentul că aparțin unui spațiu unitar.

„Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet în 1952.

Sensibilizarea opiniei publice cu privire la Uniunea Europeană și implicarea
cetățenilor în activitățile acesteia reprezintă marea provocare la care
trebuie să facă față instituțiile europene în prezent.

10. Libertate, securitate și justiție

• Deschiderea frontierelor interne dintre statele UE reprezintă un

mare avantaj pentru populația Uniunii, deoarece oamenii pot
călători liber, fără a mai fi supuși controalelor vamale.
• Libera circulație pe teritoriul Uniunii trebuie însă să fie însoțită de
întărirea controlului la frontierele externe ale UE pentru a combate

39
 în mod eficient traficul de droguri și de persoane, crima
organizată, imigrația ilegală și terorismul.
• Statele membre UE cooperează în domeniul justiției și cel
polițienesc cu scopul de a asigura o securitate sporită în Europa.

Cetățenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuției

sau a violenței, pe tot cuprinsul Uniunii Europene. Cu toate acestea,
criminalitatea internațională și terorismul reprezintă unele din cele mai
îngrijorătoare fenomene pentru europeanul de azi.

Integrarea în domeniul justiției și afacerilor interne nu a fost prevăzută în

Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Totuși, în timp, a devenit clar
faptul că libera circulație a persoanelor implică necesitatea ca fiecare
cetățean să beneficieze de același grad de protecție și de acces la justiție
oriunde pe teritoriul Uniunii. Astfel, a fost creat treptat un spațiu de
libertate, securitate și justiție, prin modificarea succesivă a tratatelor
fondatoare prin Actul Unic European, Tratatul instituind Uniunea
Europeană (Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de la Amsterdam.

I. Libera circulație

Libera circulație a persoanelor pe teritoriul UE creează probleme de

securitate statelor membre, deoarece acestea nu mai au control asupra
granițelor interne. În compensație, este necesară adoptarea unor măsuri
pentru întărirea securității la granițele externe ale Uniunii. De asemenea,
se impune sporirea cooperării forțelor de poliție și a autorităților judiciare
în vederea combaterii criminalității transnaționale care ar putea profita de
libertatea de circulație.

Una dintre cele mai importante acțiuni pentru facilitarea circulației pe

teritoriul Uniunii s-a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franței,
Germaniei, Luxemburgului și Țărilor de Jos au semnat un acord la
Schengen, un mic oraș de frontieră din Luxemburg. Aceste state au
hotărât să elimine controalele vamale asupra persoanelor, indiferent de
naționalitate, la frontierele lor comune, să armonizeze controalele la
frontierele externe ale UE și să adopte o politică comună în materie de
vize. Aceste state au format, așadar, o zonă fără frontiere interne
cunoscută sub numele de spațiul Schengen.

În prezent, acquis-ul Schengen a fost integrat complet în tratatele

europene, iar spațiul Schengen s-a extins treptat. În anul 2006, 13 state
UE (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia,
Luxemburg, Țările de Jos, Portugalia, Spania și Suedia) și două state care
nu sunt membre ale Uniunii, Islanda și Norvegia, aplicau în integralitate
dispozițiile Schengen.

Cele zece state care au devenit membre UE în anul 2004 au la dispoziție

șapte ani pentru a îndeplini criteriile de aderare la spațiul Schengen.

40
II. Politica de azil și imigrație

Europa se mândrește cu tradiția sa umanitară de a primi străini și de a

oferi azil pentru refugiați. În prezent, guvernele statelor Uniunii Europene
trebuie să facă față unui număr crescând de imigranți, atât cu statut legal,
cât și ilegal, într-un spațiu lipsit de frontiere interne.

Guvernele UE au hotărât armonizarea reglementărilor în acest domeniu

astfel încât cererile de azil să fie examinate conform unor principii de bază
recunoscute în întreaga Uniune Europeană. În 1999, statele Uniunii și-au
fixat ca obiectiv adoptarea unei proceduri comune în materie de azil și
acordarea unui statut egal pe tot cuprinsul Uniunii Europene persoanelor
care au obținut azilul. Au fost adoptate anumite măsuri tehnice, cum ar fi
stabilirea unor standarde minime pentru acceptarea solicitanților de azil și
pentru acordarea statutului de refugiat.

A fost creat, de asemenea, Fondul European pentru Refugiați, cu un buget

anual de 114 milioane de euro. În ciuda cooperării la scară largă dintre
guvernele naționale, crearea unei politici comune în materie de azil și
imigrație rămâne un obiectiv de atins.

III. Combaterea criminalității internaționale și a

terorismului

Pentru a crea o politică comună viabilă în materie de azil și imigrație,

Uniunea Europeană trebuie să implementeze un sistem eficient de
gestionare a fluxurilor de migrație, de control la frontierele externe și de
prevenire a imigrației ilegale. Este necesar un efort susținut pentru
combaterea bandelor criminale care practică traficul de persoane și care
exploatează ființele vulnerabile, în special femeile și copiii.

Crima organizată devine din ce în ce mai sofisticată și acționează în mod

curent în rețele europene sau internaționale. Terorismul a dovedit deja că
poate lovi cu brutalitate oriunde în lume.

În acest context, a fost creat Sistemul de informații Schengen (SIS). Este

vorba despre o bază de date complexă care le permite forțelor polițienești
și autorităților judiciare să facă schimb de informații despre bunuri furate,
cum ar fi vehicule și obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele
cărora s-a emis un mandat de arestare sau o cerere de extrădare.

Una dintre cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este

urmărirea fondurilor dobândite pe căi ilegale. Din acest motiv, cât și
pentru eliminarea surselor de finanțare a organizațiilor criminale și
teroriste, UE a elaborat o legislație care urmărește combaterea spălării
banilor.

Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre
forțele de ordine a fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene

41
cu sediul la Haga, care este format din ofițeri de poliție și funcționari
vamali. Aria de acțiune a Europol cuprinde: traficul de droguri și de
vehicule furate, traficul de persoane, rețelele clandestine de imigrație,
exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, pornografia, falsificarea,
traficul de material radioactiv și nuclear, terorismul, spălarea banilor și
falsificarea monedei europene.

IV. Crearea unui spațiu judiciar comun

În prezent, în Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare

diferite. Dat fiind că obiectivul Uniunii este acela ca cetățenii săi să
împărtășească aceeași concepție despre justiție, este necesară punerea în
aplicare a unui sistem judiciar care să faciliteze viața de zi cu zi a
europenilor.

Cel mai semnificativ exemplu de cooperare în domeniul judiciar este oferit

de Eurojust, un organism central de cooperare înființat la Haga în anul
2003. Obiectivul său este acela de a facilita cooperarea între autoritățile
naționale de urmărire penală în cazul investigațiilor care implică mai multe
state membre.

Mandatul de arest european, în uz din ianuarie 2004, este folosit

pentru a înlocui procedurile îndelungate de extrădare.

Caracterul transnațional al criminalității și terorismului impune crearea

unei politici penale comune în Uniunea Europeană, deoarece definiții
diferite ale anumitor acte criminale pot compromite cooperarea judiciară
dintre state. Obiectivul este crearea unui cadru comun european de luptă
împotriva terorismului, pentru a putea garanta cetățenilor un grad ridicat
de protecție și pentru a favoriza cooperarea internațională în acest
domeniu.

În materie de drept civil, Uniunea Europeană a adoptat o legislație care să

faciliteze aplicarea deciziilor judecătorești în cazuri transfrontaliere care
implică divorțuri, separare de drept, custodia copiilor și pensia alimentară,
astfel încât hotărârile judecătorești emise într-unul dintre statele membre
să fie aplicabile în oricare alt stat membru. Uniunea Europeană a pus în
aplicare proceduri comune pentru simplificarea și accelerarea
reglementării litigiilor transfrontaliere în cazul unor acțiuni civile de
amploare redusă și indubitabile cum ar fi recuperarea creanțelor și
falimentul.

11. Rolul Uniunii Europene pe scena mondială

• Influența Uniunii Europene pe scena mondială crește ori de câte ori
se exprimă la unison în problematica internațională. Negocierile
comerciale sunt un bun exemplu în acest sens.
• În domeniul apărării, fiecare stat rămâne suveran, fie că este
membru NATO sau neutru. Cu toate acestea, statele membre ale

42
 Uniunii Europene dezvoltă cooperarea militară în vederea
misiunilor de menținere a păcii.
• Din motive istorice și de apropiere geografică, sudul Mediteranei și
Africa sunt regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o atenție
sporită (politici privind ajutorul pentru dezvoltare, preferințe
comerciale, ajutor alimentar și drepturile omului).

Pe plan economic, comercial și monetar, Uniunea Europeană a devenit o

mare putere mondială. Acest gigant economic rămâne totuși, pentru unii,
un „pitic politic”. Aceasta este, bineînțeles, o exagerare. Uniunea
Europeană are o influență considerabilă în cadrul organizațiilor
internaționale cum ar fi Organizația Mondială a Comerțului (OMC),
organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite (ONU), și în
cadrul summiturilor mondiale pentru mediul înconjurător și dezvoltare.

Nu este mai puțin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai
au multe progrese de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se
putea exprima la unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea și
stabilitatea, relațiile cu Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul
Mijlociu și rolul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Mai mult,
piatra de temelie a suveranităților naționale, și anume sistemele militare
de apărare, rămâne sub autoritatea guvernelor naționale, ale căror
legături s-au sudat în interiorul alianțelor cum ar fi cea a NATO.

I. O politică de apărare comună embrionară

Politica externă și de securitate comună (PESC) și politica europeană de

securitate și apărare (PESA), introduse de Tratatele de la Maastricht
(1992), Amsterdam (1997) și Nisa (2001), definesc principalele obiective
ale Uniunii în domeniul apărării. Pe aceste premise, Uniunea Europeană și-
a dezvoltat „cel de-al doilea pilon”, aceasta însemnând ansamblul
sectoarelor politice în care se aplică metodele interguvernamentale și în
care Comisia Europeană și Parlamentul European joacă un rol marginal.
Deciziile în acest domeniu sunt luate prin consens, cu toate că fiecare stat
are dreptul de a se abține.

a. Peisajul politic și strategic în 2006

Adeziunea aproape simultană la NATO și UE a fostelor țări comuniste și
orientarea pacifică adoptată de Rusia au pus capăt la mai bine de o
jumătate de secol de război rece. Continentul european conlucrează la
menținerea păcii, iar țările europene cooperează pentru a lupta împotriva
criminalității internaționale, traficului de ființe umane, imigrației ilegale și
spălării de bani.

Uniunea Europeană extinsă a încheiat acorduri de parteneriat cu vecinii

săi, dintre care unii, pe termen mediu, au perspectiva de a adera la UE.

Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acțiunile militare în care
soldații americani nu sunt implicați, Europa să poată utiliza o parte din

43
capacitățile logistice ale NATO, cum ar fi rețelele de informații, de
comunicații, de detecție, facilitățile de comandă și transport.

Violența teroristă ce a zguduit lumea începând cu atacurile din New York și

Washington din 11 septembrie 2001 și continuând cu atentatele cu bombă
de la Madrid în 2004 și Londra în 2005 au modificat profund peisajul
strategic. Țările europene trebuie să colaboreze mai strâns în căutarea de
informații care să ajute la neutralizarea instigatorilor și teroriștilor care vor
să comită atentate. Cooperarea cu Statele Unite ale Americii și cu toate
țările care sprijină democrația și drepturile omului depășește astăzi cadrul
alianțelor defensive tradiționale.

b. Realizări concrete pentru securitate și apărare

În cadrul Tratatului de la Amsterdam, Javier Solana a fost numit în 1999
Înalt Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună (PESC).

Statele membre UE au stabilit obiective precise ca parte a îndatoririlor de

creare a unei politici de securitate și apărare europeană, în scopul
desfășurării unei forțe de reacție rapidă sprijinită naval și aerian și
susținerii acesteia timp de un an. Această forță de reacție rapidă nu va fi
încă o adevărată armată europeană. În schimb, va fi formată din
contingentele forțelor armate ale fiecărei națiuni.

Cu toate acestea, urmând constituirea Comitetului politic și de securitate

(CPS), a Comitetului militar al Uniunii Europene (CMUE) și a Statului major
militar al Uniunii Europene (EUMS), sub autoritatea Consiliului și situat la
Bruxelles, Uniunea are deja instrumentele politice și militare pentru a
efectua misiunile pe care și le-a propus: misiuni umanitare în afara
Europei, operațiuni de menținere a păcii și alte misiuni de gestionare a
crizelor.

Cum tehnologia militară devine din ce în ce mai scumpă și sofisticată,

guvernele UE găsesc imperios necesar să lucreze împreună la fabricarea
armelor. Mai mult decât atât, dacă forțele lor armate trebuie să execute
misiuni în comun, sistemele lor trebuie să fie interoperative iar
echipamentele suficient de standardizate. Consiliul European de la
Tesalonic a decis, în 2003, să creeze o Agenție Europeană pentru Apărare.

Din 2003, UE a întreprins o serie de misiuni de menținere a păcii și de

gestionare a crizelor. Cea mai importantă dintre acestea a fost în Bosnia și
Herțegovina, unde misiunea de 7 000 de soldați condusă de Uniunea
Europeană (EUFOR) a înlocuit în decembrie 2004 trupele NATO de
menținere a păcii.

II. O politică comercială deschisă către lume

Uniunea Europeană sprijină sistemul bazat pe reguli al Organizației

Mondiale a Comerțului (OMC), ceea ce oferă un grad de securitate juridică
și transparență în conducerea comerțului mondial. OMC stabilește

44
condițiile prin care membrii săi pot să se apere împotriva practicilor
neloiale cum ar fi dumpingul (vânzare sub preț), prin care exportatorii
concurează împotriva rivalilor lor. De asemenea, oferă o procedură pentru
soluționarea disputelor care apar între doi sau mai mulți parteneri
comerciali.

Politica comercială a UE este strâns legată de politica sa de dezvoltare.

Prin sistemul său generalizat al preferințelor vamale (SGP), UE a garantat
accesul preferențial pe piețele sale fără taxe sau cu tarife reduse pentru o
mare parte a importurilor provenind din țările în curs de dezvoltare și
economii în tranziție. Se merge chiar mai departe pentru cele 49 dintre
cele mai sărace țări din lume. Exporturile lor - cu excepția armelor - pot
beneficia integral de acces pe piețele UE, fără taxe vamale, în cadrul unui
program lansat în 2001.

Uniunea Europeană nu are încheiate totuși acorduri comerciale specifice

cu principalii săi parteneri comerciali din rândul țărilor dezvoltate, cum ar
fi Statele Unite ale Americii și Japonia. În acest caz, relațiile comerciale
sunt gestionate prin intermediul mecanismelor OMC. Statele Unite ale
Americii și Uniunea Europeană caută să dezvolte relații bazate pe egalitate
și parteneriat. Cu toate acestea, țările membre ale UE nu sunt întotdeauna
de acord asupra tipului de legături diplomatice, politice și militare ce
trebuie stabilite cu Statele Unite.

Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri

apărute în alte părți ale lumii, cum sunt cele din America Latină și Centrală
sau China și India. Acordurile comerciale cu aceste țări includ și cooperări
de ordin tehnic și cultural.

III. Relațiile dintre Uniunea Europeană și țările

mediteraneene

Dată fiind apropierea lor geografică, afinitățile istorice și culturale, precum

și fluxurile migratoare prezente și viitoare, țările din sudul Mediteranei
sunt parteneri de primă importanță. Iată de ce UE a ales tradițional să
urmeze o politică de integrare regională.

În cadrul Conferinței de la Barcelona din noiembrie 1995, la care au

participat toate țările membre UE și țările mediteraneene (excepție făcând
Albania, Libia și țările din fosta Iugoslavie), Uniunea Europeană a pus
bazele unui nou parteneriat euro-mediteraneean. Această conferință a
făcut posibilă trasarea liniilor unui nou parteneriat care să cuprindă:

• dialog politic între țările participante și un parteneriat de securitate

bazat, în special, pe mecanismul controlului armelor și pe rezolvarea pe
cale pașnică a conflictelor;
• consolidarea relațiilor economice și comerciale între cele două regiuni:
cheia către aceasta este crearea unei zone de liber schimb euro-
mediteraneene până în 2010;

45
• parteneriat în domeniile social și cultural.

Pentru perioada 2000-2006, Uniunea Europeană acordă ajutoare

financiare către țările mediteraneene, în valoare de5,3 miliarde de euro.
Pentru perioada bugetară 2007-2013, Instrumentul European de
Vecinătate și Parteneriat (ENPI) decurge din și se contopește în programul
de sine stătător, menționat anterior ca program de sprijin pentru
întrajutorarea țărilor mediteraneene și a țărilor învecinate, dintre statele
apărute după destrămarea fostei Uniuni Sovietice.

IV. Africa

Relațiile dintre Europa și Africa subsahariană datează de multă vreme. În

conformitate cu Tratatul de la Roma din 1957, pe atunci coloniile și
teritoriile de peste mări ale unor state membre au devenit asociate ale
Comunității. Procesul de decolonizare de la începutul anilor ′60, a schimbat
această legătură într-o asociație diferită, între state suverane.

Acordul de la Cotonou, semnat în anul 2000 la Cotonou, capitala

statului Benin, marchează o nouă etapă în politica de dezvoltare a UE.
Acest acord dintre Uniunea Europeană și țările din Africa, Caraibe și Pacific
(ACP) este de departe cel mai ambițios și mai vast acord încheiat vreodată
între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare. El a succedat
Convenției de la Lomé, semnată în 1975 la Lomé, capitala statului Togo,
iar apoi a fost treptat adus la zi.

Obiectivul fundamental al acestui vast acord de asistență și de schimb

comercial a rămas același cu cel semnat la Convenția de la Lomé: este
vorba despre „ a promova și a accelera dezvoltarea economică, culturală
și socială a țărilor ACP și de a consolida și diversifica relațiile lor [cu
Uniunea Europeană și statele sale membre] în spiritul solidarității și
interesului reciproc”.

Noul acord merge mult mai departe în comparație cu acordurile

anterioare, din moment ce s-a trecut de la relațiile comerciale fondate pe
accesul pe piață la relații comerciale într-un sens mai general. De
asemenea, acesta a introdus noi proceduri pentru a face față problemelor
cauzate de încălcarea drepturilor omului.

Uniunea Europeană a acordat concesii comerciale speciale pentru țările

mai puțin dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la
Cotonou. Din 2005, ele pot practic exporta liber toate tipurile de produse
pe piețele UE, în regim de scutire vamală. Fondul European de Dezvoltare
finanțează programele de sprijin destinate ACP, grație unui buget anual de
2-3 miliarde de euro.

46
 12. Care este viitorul Europei?
• Integrarea europeană va continua în domeniile în care statele
membre consideră că este în interesul lor să lucreze împreună în
cadrul european tradițional (în chestiuni referitoare la globalizarea
comerțului, piața unică, dezvoltarea regională și socială,
cercetarea și dezvoltarea, măsurile de promovare a creșterii
economice și ocupării forței de muncă și multe altele).
• Procesul instituțional al actualizării regulilor de coordonare a
relațiilor dintre țările membre și UE și între UE și cetățenii săi va
continua. În anii ce vor urma, tema Tratatului Constituțional va fi
în centrul discuțiilor, oricare va fi forma și conținutul textului care
va fi adoptat în final.

„Va veni o zi când toate națiunile continentului, fără a pierde calitățile lor
distincte sau glorioasele lor individualități, vor fuziona într-o unitate
superioară, formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu
vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale piețelor deschise
ideilor. Va veni o zi când gloanțele și bombele vor fi înlocuite de voturi.”

A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeția lui Victor
Hugo, rostită în 1849, să devină realitate. Două războaie mondiale și
numeroase alte conflicte intraeuropene ce au cauzat milioane de morți au
jalonat acest timp și au făcut uneori să se piardă orice speranță. Astăzi,
primul deceniu al secolului al XXI-lea se deschide sub cele mai bune
auspicii, însă aduce Europei noi dificultăți și provocări.

Extinderea de amploare a Uniunii Europene a continuat. Cum a subliniat

un politician al unui nou stat membru, „În sfârșit, Europa a reușit să
împace istoria sa cu geografia sa”. În viitor, Uniunea Europeană va
continua să se extindă. Între timp, liderii Uniunii, în acord cu opinia
publică, vor trebui să definească limitele frontierelor UE, care vor fi
geografice, politice și culturale.

Uniunea Europeană este fondată pe un pact între națiuni suverane care au

decis să împartă un destin comun și să exercite împreună o parte a
suveranității lor. Sunt abordate lucruri care au o deosebită importanță
pentru europeni: pace, bunăstare economică, securitate, democrație
participativă, justiție și solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi
consolidat și confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de
miliard de persoane au ales să trăiască în statul de drept și în armonie cu
valorile seculare în centrul cărora se situează omul și demnitatea sa.

Actuala revoluție tehnologică transformă radical viața în lumea

industrializată, incluzând aici și Europa. Esențial este să se înțeleagă că
aceste noi provocări au dimensiuni ce depășesc frontierele tradiționale.
Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul economic,
solidaritatea socială și răspunsurile etice ce trebuie aduse progresului

47
științelor vieții nu pot fi tratate mai eficient la nivel național. Trebuie, de
asemenea, să arătăm respect generațiilor viitoare.

Procesul integrării europene afectează acum întregul continent, care, la

rândul lui, face parte dintr-o lume în evoluție rapidă și radicală, planeta
fiind în căutarea punctelor sale de echilibru. Relațiile cu lumea islamică,
foametea și bolile în Africa, tendințele unilaterale în Statele Unite ale
Americii, dezvoltarea dinamică a economiei în Asia sau relocarea globală a
industriilor și locurilor de muncă sunt tot atâtea evenimente ce afectează
Europa. Europa nu numai că trebuie să se concentreze în același timp
asupra propriei dezvoltări, dar trebuie să facă parte și din procesul de
globalizare. Uniunea Europeană mai are încă un drum lung de parcurs
până va putea să se exprime la unison și până va putea fi un actor credibil
pe scena diplomatică strategică și politică a lumii.

Instituțiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze

pentru a putea face față creșterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în
expansiune. Odată cu creșterea numărului de state membre, cresc și
forțele centrifugale ce amenință cu o implozie a sistemului. Perspectivele
intereselor pe termen scurt trebuie să se șteargă în fața priorităților pe
termen lung. Iată de ce protagoniștii acestei aventuri fără precedent
trebuie să își asume responsabilitățile, acționând în așa fel încât ansamblul
instituțional european să continue să funcționeze eficient. Orice reformă
decisivă a sistemului comunitar actual trebuie să garanteze pluralitatea și
respectul diferențelor ce constituie bogăția națiunilor Europei. Reformele
trebuie, de asemenea, să se concentreze pe procesul decizional. Căutarea
sistematică a acordurilor unanime va duce în cele din urmă la paralizie.
Numai un sistem politic și juridic echilibrat și fondat pe principiul votului cu
majoritate calificată va putea funcționa.

Proiectul de constituție europeană, care a fost adoptat, sub rezerva

ratificării, la Roma, în octombrie 2004, de șefii de stat și de guvern ai
celor 25 de state, încearcă să răspundă cerințelor de simplificare a
tratatelor existente și să dea o mai mare transparență sistemului
decizional al UE. Cetățenii trebuie să știe „cine ce face în Europa”.
Cetățenii europeni trebuie să se simtă implicați, să participe la alegerile
europene și să contribuie la ideea integrării europene. Proiectul de
constituție europeană clarifică competențele între UE, statele membre și
autoritățile regionale. El stabilește că integrarea europeană este bazată pe
dubla legitimitate: cea a popoarelor, de care pot să beneficieze în mod
direct cetățenii și cea a statelor, care constituie cadrul de dezvoltare
legitimă a societăților.

Oricare ar fi sistemul constituțional ales de statele europene, el va trebui

ratificat de fiecare dintre ele, fie prin vot parlamentar, fie prin referendum.
Pentru a facilita dezbaterile, Comisia Europeană a lansat o campanie care
să ajungă la cetățeni prin intermediul Planului D pentru democrație, dialog
și dezbatere.

48
 Constituția Europeană

Istoric

În decembrie 2001, pentru a putea face față noilor probleme ce vor apărea
după extinderea Uniunii Europene în Estul și Centrul Europei, Consiliul
European alcătuiește o Convenție pentru a prepara proiectul Tratatului
constituțional.

Această Convenție, care și-a desfășurat lucrările în 2002 și 2003 sub

președinția lui Valéry Giscard d’Estaing, a fost formată din 105 membri,
incluzând reprezentanți ai guvernelor membre și ai țărilor candidate,
parlamentari naționali, parlamentari europeni și membri ai Comisiei Europene.

În iunie 2003, Convenția a adoptat prin consens proiectul tratatului

constituțional.

Tratatul a fost semnat formal la Roma, la 29 octombrie 2004, și transmis

statelor membre pentru ratificare.

Deși majoritatea statelor membre au ratificat tratatul, acesta a fost respins în

mai și iunie 2005 de votanții din Franța și Țările de Jos. Urmarea acestor voturi
negative a fost anunțarea de către Consiliul European, întrunit la sfârșitul lunii
iunie, a unei perioade de reflecție asupra viitorului tratatului constituțional.

Dispozițiile principale ale Constituției

• Alegerea unui președinte al Consiliului European de către majoritatea

calificată, pentru o perioadă de doi ani și jumătate, care poate fi reînnoită
o dată.
• Alegerea unui președinte al Comisiei de către majoritatea simplă a
parlamentarilor europeni, ca urmare a unei propuneri a Consiliului
European, și „ținând cont de alegerile Parlamentului European”.
• Crearea unui post de ministru de externe al UE.
• Încorporarea Cartei drepturilor fundamentale în Tratatul UE.
• Creșterea numărului de domenii acoperite de voturile majorității calificate
în cadrul Consiliului UE.
• O mai mare putere legislativă și bugetară acordată Parlamentului
European.
• O mai clară prezentare a repartizării competențelor și responsabilităților
între Uniunea Europeană și țările membre.
• Acordarea de roluri parlamentelor naționale, pentru a se garanta că UE se
conformează principiului subsidiarității.

Cronologia construcției europene

1950
9 mai

49
Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, în cadrul
unui discurs inspirat de Jean Monnet, ca Franța și Republica Federală
Germania să își gestioneze în comun industriile cărbunelui și oțelului, sub
autoritatea unei instituții noi, care să rămână deschisă și altor state
europene.

Deoarece 9 mai consfințește practic nașterea Uniunii Europene, această

dată a fost aleasă pentru a sărbători Ziua Europei.

1951
18 aprilie
Cele șase state, Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia,
Luxemburg și Țările de Jos, semnează la Paris Tratatul de instituire a
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Acesta intră în
vigoare la data de 23 iulie 1952, pentru o perioadă de 50 de ani.

1955
1-2 iunie
La întrunirea de la Messina, miniștrii de externe ai statelor membre CECO
decid extinderea procesului de integrare europeană către întreaga
economie.

1957
25 martie
Cele șase state semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunității
Economice Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice
(Euratom). Acestea intră în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

1960
4 ianuarie
La îndemnul Regatului Unit, Convenția de la Stockholm instituie Asociația
Europeană a Liberului Schimb (AELS), cuprinzând o serie de țări europene
care nu fac parte din CEE.

1963
20 iulie
La Yaoundé, CEE și 18 state africane semnează un acord de asociere.

1965
8 aprilie
Are loc semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive ale celor trei
Comunități (CECO, CEE și Euratom) și înființarea unui Consiliu unic și a
unei Comisii unice. Acesta intră în vigoare la data de 1 iulie 1967.

1966
29 ianuarie
„Compromisul de la Luxemburg”. Ca urmare a unei crize politice, Franța
acceptă să participe din nou la reuniunile Consiliului, în schimbul unui
acord conform căruia regula unanimității este menținută dacă sunt puse în
joc interesele majore ale statelor membre.

50
1968
1 iulie
Are loc desființarea, cu 18 luni înainte de termen, a taxelor vamale pentru
bunuri industriale existente între statele membre și introducerea unui tarif
extern comun.

1969
1-2 decembrie
Șefii de stat și de guvern ai CEE reuniți la Haga iau hotărârea de a merge
mai departe pe drumul integrării europene, deschizând astfel calea
primului val de extindere.

1970
22 aprilie
Este semnat la Luxemburg un tratat care permite finanțarea treptată a
Comunităților printr-un sistem de „resurse proprii” și totodată extinderea
competențelor în materie de control ale Parlamentului European.

1972
22 ianuarie
La Bruxelles se semnează tratatele de aderare între statele Comunităților
Europene și Danemarca, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit.

1973
1 ianuarie
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Comunitățile Europene, care
vor cuprinde din acest moment nouă state membre. Norvegia se pronunță
cu o majoritate de voturi împotriva aderării, în urma unui referendum
organizat în acest scop.

1974
9-10 decembrie
Șefii de stat ai celor nouă țări membre se reunesc la Paris, unde decid să
se întâlnească de trei ori pe an în calitate de Consiliu European. Aceștia își
exprimă, de asemenea, acordul pentru organizarea de alegeri directe în
Parlamentul European și aprobă înființarea Fondului European de
Dezvoltare Regională.

1975
28 februarie
Este semnată, la Lomé, o convenție (Lomé I) între CEE și 46 de state din
Africa, zona Caraibelor și Pacific (ACP).

22 iulie
Este semnat un tratat bugetar prin care sunt extinse atribuțiile
Parlamentului și este înființată Curtea de Conturi a Comunităților
Europene. Acesta intră în vigoare la data de 1 iunie 1977.

1979

51
7-10 iunie
Au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri în Parlamentul
European.

1981
1 ianuarie
Grecia devine membru al CE. Numărul statelor membre se ridică la 6.

1984
14-17 iunie
A doua rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1985
7 ianuarie
Jacques Delors devine Președinte al Comisiei (1985-1995).

14 iunie
Este semnat Acordul Schengen, în scopul de a elimina controalele la
frontierele dintre statele membre ale Comunităților Europene.

1986
1 ianuarie
Spania și Portugalia devin membre ale CE. Numărul statelor membre se
ridică la 12.

17 și 28 februarie
Se semnează, la Luxemburg și la Haga, Actul Unic European. Acesta intră
în vigoare la data de 1 iulie 1987.

1989
15 și 18 iunie
A treia rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

9 noiembrie
Căderea zidului Berlinului.

1990
3 octombrie
Reunificarea Germaniei.

1991
9-10 decembrie
Consiliul European de la Maastricht adoptă Tratatul privind Uniunea
Europeană, care pune bazele unei politici externe și de securitate comună,
ale cooperării mai strânse în domeniul justiției și al afacerilor interne și ale
creării unei uniuni economice și monetare care să includă moneda unică.

1992
7 februarie

52
Se semnează la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta
intră în vigoare la data de 1 noiembrie 1993.

1993
1 ianuarie
Are loc crearea pieței unice.

1994
9 și 12 iunie
A patra rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

1995
1 ianuarie
Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor
membre se ridică la 15. Norvegia amână din nou aderarea, ca urmare a
unui referendum în care se înregistrează o majoritate de voturi negative.

23 ianuarie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Jacques
Santer (1995-1999).

27-28 noiembrie
Conferința Euro-mediteraneeană de la Barcelona lansează un parteneriat
între UE și statele situate pe coasta sudică a Mediteranei.

1997
2 octombrie
Se semnează Tratatul de la Amsterdam. Acesta intră în vigoare la data de
1 mai 1999.

1998
30 martie
Începe procesul de aderare pentru noile țări candidate. Cipru, Malta și alte
10 țări din Europa centrală și de est vor fi implicate în acest proces.

1999
1 ianuarie
Începutul celei de-a treia etape a UEM. Unsprezece țări ale UE adoptă
moneda euro, care este lansată pe piețele financiare, înlocuind astfel
monedele naționale în desfășurarea tranzacțiilor care nu implică transferul
fizic al fondurilor. Banca Centrală Europeană își asumă rolul de a gestiona
politica monetară a Uniunii. Grecia se va alătura și ea celor 11 țări
membre ale zonei euro în 2001.

10 și 13 iunie
A cincea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

15 septembrie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Romano
Prodi (1999-2004).

53
15-16 octombrie
Consiliul European de la Tampere decide crearea unui spațiu european de
libertate, securitate și justiție.

2000
23-24 martie
Consiliul European de la Lisabona dezvoltă o nouă strategie de stimulare a
procesului de ocupare a forței de muncă în cadrul UE, de modernizare a
economiei, precum și de întărire a coeziunii și integrării sociale într-o
Europă bazată pe cunoaștere.

7-8 decembrie
La Nisa, Consiliul European adoptă o decizie comună cu privire la textul
unui nou tratat, care schimbă sistemul de luare a deciziilor în cadrul UE, în
perspectiva pregătirii pentru extindere. Președinții Parlamentului
European, ai Consiliului European și ai Comisiei proclamă solemn Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

2001
26 februarie
Se semnează Tratatul de la Nisa. Acesta intră în vigoare la data de 1
februarie 2003.

14-15 decembrie
Reuniunea Consiliului European de la Laeken. Este adoptată o declarație
privind viitorul UE. Se deschide astfel calea către o nouă reformă
instituțională a UE și către crearea unei Convenții în vederea elaborării
unui proiect de Constituție Europeană.

2002
1 ianuarie
Intră în circulație bancnotele și monedele euro pe teritoriul celor 12 state
din zona euro.

13 decembrie
Consiliul European de la Copenhaga aprobă oficial aderarea la Uniune a
celor 10 țări candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia) la 1 mai 2004.

2003
10 iulie
Sunt închise oficial lucrările Convenției Europene pentru Viitorul Europei
prin adoptarea unui proiect de Tratat Constituțional.

4 octombrie
Începe Conferința Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului
Constituțional.

2004

54
1 mai
Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia și Slovenia aderă la Uniunea Europeană.

10 și 13 iunie
A șasea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.

29 octombrie
Se adoptă la Roma Constituția Europeană (sub rezerva ratificării de către
statele membre).

22 noiembrie
Își începe mandatul o nouă Comisie Europeană, prezidată de José Manuel
Barroso.

2005
29 mai și 1 iunie
Se înregistrează o majoritate de voturi negative din partea Franței ca
rezultat al referendumului asupra Constituției, urmat la scurt timp și de
votul negativ al Țărilor de Jos.

3 octombrie
Deschiderea negocierile de aderare cu Turcia și Croația.

2007
1 ianuarie
Bulgaria și România aderă la Uniunea Europeană.

Slovenia adoptă moneda unică.

55
 Uniunea Europeană

[Insert map]

State membre ale Uniunii Europene (2007)

Țări candidate

56