Azerbaidjanul secolului XXI. Când economia determină geopolitica.

“Dați-mi o politica internă bună ca să vă ofer o politică externă bună,,

Nicolae Titulescu1

Azerbaidjanul de astăzi
Republica Azerbaidjan, de la proclamarea sa de independenţă din 1991 şi până în prezent
a reuşit să-şi consolideze o economie naţională puternică şi stabilă. Din 1993 începe perioada
guvernării lui Heydar Aliyev, când au fost oprite ostilităţile militare între Azerbaidjan şi
Armenia şi s-au dat start reformelor economice. În ultimii ani, Republica Azerbaidjan a
înregistrat o creştere economică foarte impresionantă în urma măsurilor eficiente pentru
însănătoşirea mediului economic şi social.2 Din punct de vedere economic, Azerbaidjanul poate
fi considerat unul din „tigrii economici” în devenire.
Azerbaidjanul este cel mai important centru petrolier de la Marea Caspică, platforma
continentală şi peninsula pe care este aşezată ţara deţinând importante zăcăminte de petrol şi
gaze naturale. În acest sens, în perioada comunistă, Azerbaidjanului a constituit un punct cheie
pentru furnizarea de petrol şi gaze naturale către URSS, pentru ca în zilele noastre să fie unul
dintre principalii furnizori, a acestor resurse, pentru ţările occidentale. Alte ramuri ale industriei
bine dezvoltate sunt cea textilă, alimentară, de maşini şi unelte, şi cea uşoară. Totodată,
Azerbaidjanul este un producător important regional la capitolul bumbac, tutun, struguri şi
ceaiuri.
Datorită exporturilor masive de petrol rata de creştere economică (a PIB-ului) din ultimii
ani s-a situat constant la valori de peste 30%, cea mai înaltă rată de creştere din lume. În ciuda
unei scăderi a producţiei petroliere în 1997, industria extractivă s-a dezvoltat continuu,
permiţând o exploatare semnificativă a resurselor din zona Mării Caspice.3 Pe lângă exporturi,
statul azer a semnat acorduri de concesiune cu o serie de companii petroliere străine (în principal
cu British Petroleum), mai ales în vederea construirii conductei Baku-Ceyhan (Turcia), care
permite pomparea a 1 milion de barili zilnic (începând din 2006) către portul de la Marea
Mediterană.
Conjunctura economică rămâne favorabilă Azerbaijanului, creşterea economică fiind în
continuare ridicată, stimulată de amploarea investiţiilor în producţia şi transportul
hidrocarburilor. Oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan, lung de 1767 kilometri, ce leagă Azerbaijanul
de coasta mediteraneana a Turciei, tranzitând Georgia, a fost inaugurat la 25 mai 2005. Apariţia
unei conducte noi, care ocoleşte Rusia, permite ţărilor regiunii caspice să diversifice traseele
exporturilor de petrol şi subminează monopolul rusesc din transport, privând Moscova şi de
importante sume obţinute din taxele de tranzit aferente, dar şi de o pârghie de constrangere
importanta. Această poziţie, oferă Azerbadjanului un statut foarte important în geopolitica
regională şi mondială.

1
Fost diplomat și om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, fost președinte al Ligii
Națiunilor.
2
World Economic Forum - The Global Competitiveness Report 2010-2011, Klaus Schwab, Geneva, Switzerland
2010.
3
Statistical Yearbook of Azerbaijan 2004, Industry, p.5.
1
 Din punctul de vedere al mediului de afaceri au fost luate măsuri pentru consolidarea
pieţei libere şi înlocuirea vechilor structuri etatiste. Doar 20% din economia azeră mai este
deţinută de stat. Totuşi, statul menţine şi în present controlul asupra industriei petroliere, în
principal prin intermediul companiei SOCAR. Compania petrolieră de stat a Republicii
Azerbaidjan, SOCAR, a fost creată în 1992 şi produce cea mai mare cantitate de petrol şi gaze,
fiind şi partenerul cel mai important al firmelor străine.4 Nivelul investiţiilor străine a atins circa
27% din valoarea PIB. Pe lângă acestea, Azerbaidjanul mai produce cantităţi importante de
bumbac, orez, struguri, ceai şi tutun.
Din punct de vedere comercial, principalii parteneri ai Azerbaidjanului sunt Italia, Israel,
Turcia, Franţa şi Rusia (la export), respectiv Rusia, Marea Britanie, Germania, Turcia şi
Turkmenistan (la import). Se exportă petrol şi gaze natural (90% din total), bumbac şi produse
alimentare şi se importă echipamente şi maşini-unelte, produse petroliere, produse din metal,
chimice şi alimentare. În acelaşi timp, sporul natural se situează la nivelul impresionant de 1% pe
an, ceea ce reprezintă un potenţial demografic apreciabil.

În contextul internaţional
Situaţia favorabilă internă la rândul ei a condiţionat şi statutul important pe care îl joacă
Azerbaidjanul în prezent atât la nivel regional cât şi mondial.
În plan internaţional, Azerbaidjan este ţară membră a ONU, începând cu data de 2 martie
1992 (cu teritoriul integral, inclusiv Nagorno-Karabah şi celelalte teritorii ocupate de Armenia),
membră fondatoare a Comunităţii Statelor Independente, membră a OSCE, membră fondatoare a
Organizaţiei Pentru Cooperare Economică la Marea Neagră, a Parteneriatului pentru Pace, a
Consiliului Europei, membră fondatoare a Organizaţiei pentru Democraţiei şi Dezvoltare
Economică GUAM, a Organizaţiei Conferinţei Islamice şi membru cu statut de observator în
cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi a Mişcării de Nealiniere. Principala problemă
internaţională a Azerbaidjanului a fost conflictul cu Armenia din zona Nagorno-Karabah, care a
zădărnicit planurile imediate de dezvoltare ale administraţiei de la Baku.
Semnarea unor contracte avantajoase de exploatare a resurselor petroliere ale ţării şi
descoperirea unor câmpuri de gaze naturale în zona Mării Caspice, la sfârşitul anilor '90, au creat
perspective pentru o dezvoltarea economică accentuată. Relaţia foarte bună cu Turcia, cu care
Azerbaidjanul împărtăşeşte o comunitate lingvistică, a constituit un atu important, Turcia
devenind un partener strategic dar şi o piaţă de desfacere şi o zonă de tranzit spre vest a
resurselor ţării. La acestea au contribuit şi bunele relaţii cu Georgia (ţară parteneră în cadrul
GUAM) care a oferit rutele de tranzit necesare (în condiţiile în care graniţa dintre Azerbaidjan şi
Turcia este de 11 km şi se află în zona enclavei Nahicevan, ceea ce nu oferă condiţii bune de
tranzit). Principalele rute sunt Baku-Tbilisi-Ceyhan (pentru petrol) şi Baku-Tbilisi-Erzurum
(pentru gaze naturale).5
Relaţia cu Rusia s-a situat pe coordonate normale, în ciuda politicii constante a acesteia
în favoarea Armeniei, mai ales în cadrul conflictului armeano-azer. Azerbaidjanul a fost una din
fostele republici sovietice care au aderat printre primele la Comunitatea Statelor Independente
(CSI), însă nu s-a implicat foarte mult în activităţile organizaţiei, încercând să se emancipeze de
sub tradiţionala tutelă rusă. Acest lucru a fost posibil datorită rezervelor naturale, ceea ce a făcut
din Azerbaidjan un competitor serios al Rusiei pe pieţele internaţionale de profil.
4
Terry Adams – „Caspian Hydrocarbous, the Politicisation of regional pipelines and the Destabilisation of the
Caucasus”, Centre For European Policy Studies (CEPS), Bruxelles, 2000.
5
The Baku-Tbilisi-Ceyhan Pipeline: Implications for Azerbaijan. Svante E. Cornell and Fariz Ismailzad, p.61.
2
 Relaţiile cu Iranul au fost menţinute la un nivel cordial, mai ales datorită faptului că pe
teritoriul statului iranian trăieşte cea mai mare parte a populaţiei azere din lume (între 16 şi 25 de
milioane). Datorită faptului că Iran şi Azerbaidjan sunt singurele state non-arabe majoritar şiite
din lume, există şi concepţii strategice iraniene care consideră Azerbaidjanul ca făcând parte din
„Iranul Mare”. În acest context, Iranul a sprijinit aderarea Azerbaidjanului la Organizaţia
Conferinţei Islamice.

Importanţa strategică a parteneriatului moldo-azer

Un parteneriat puternic între Republica Moldova şi Azerbaidjan este important pentru
cele două state din raţiuni politice şi economice. Pe lângă faptul ca relaţia moldo-azeră ar trebui
să fie abordată mai frecvent, până în prezent, oricum s-au efectuat mai mulţi paşi care apropie
ambele state. Atât Republica Azerbaidjan cât şi Moldova sunt mai aproape prin faptul că fac
parte din Parteneriatul Estic iniţiat de Uniunea Europeană, cooperează în cadrul Adunării
Parlamentare a Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră(APCEM)6şi sunt
membre fondatoare a iniţiativei regionale GUAM(Georgia, Ucraina, Republica Azerbaidjan şi
Republica Moldova) etc.
Dacă din statele Uniunii Europene, partenerii strategici pe care Republica Moldova ar
trebui sa pună accente serioase sunt România, Polonia şi Germania, atunci în zona Mării Negre
fără îndoială aceste state sunt Azerbaidjan, Turcia şi Georgia.
Republica Moldova este şi mai aproape de Azerbaidjan prin faptul că şi România este o
punte importantă în relaţiile moldo-azere. Sunt foarte bine cunoscute relaţiile strânse de prietenie
şi cooperare economică între România şi Republica Azerbaidjan. Un exemplu elocvent este
proiectul AGRI, proiect pentru transportul gazelor naturale provenite din Azerbaidjan, prin
Georgia, către România și mai departe către piața Uniunii Europene.7 Proiectul prevede
construcția unui terminal de lichefiere a gazelor pe litoralul Mării Negre, în Georgia, și
transportul maritim al acestora în România, unde se va construi o unitate de regazeificare.
Proiectul AGRI este complementar proiectului Nabucco.
În acest context, portul Giurgiuleşti ar putea fi una dintre principalele staţii de GNL, care
ar putea asigura stabilitate în sectorul energetic al ţării. Republica Moldova ar trebui să
examineze cu exactitate dacă aceasta are un rol potenţial în proiect, deoarece proiectul AGRI
implică construirea unei uzine de lichefiere şi a unui terminal de GNL de export pentru gaze
azere în Georgia, precum şi un terminal de import cu re-gazificare în România.
Proiectul AGRI ar putea fi rezonabil pentru Moldova, deoarece ar putea fi o alternativă la
conductele de gaz din Rusia, care ar putea crea perturbări în livrările de energie din cauza
tensiunilor politice. În acest context, Moldova trebuie să iniţieze negocierile cu Azerbaidjan,
Georgia şi România şi să stabilească instrumentele care să permită Moldovei să se implice în
proiectul AGRI. Între ţări ar putea fi semnat un memorandum.8
Această abordare este mai rezonabilă, pentru că se bazează pe resursele locale primare şi
este mult mai eficientă pentru politicile pe termen lung privind securitatea energetică.
În acest context, Azerbaidjan este un partener strategic pe segmentul energetic pentru UE, iar
România are un rol semnificativ ca prim punct de conectare al gazului azer cu consumatorii
6
Buletin de politică externă a Moldovei. Nr.7, iulie 2010. Regiunea Mării Negre- Continuitate sau mutaţii
geopolitice, p. 2-3.
7
Karadeniz-Press, Agenţie de ştiri şi analize a Mării Negre.
8
Buletin de politică externă a Moldovei. Nr.6, iulie 2010. Oportunităţi de consolidare a politicii energetice al R.M.,
Vorica Antonov, p. 4.
3
europeni. Azerbaidjan este un producător cu creştere rapidă şi exportator de energie, care este
considerat ca fiind unul dintre principalele puteri energetice regionale în spaţiul bazinului
Caspic. Proiectele GNL sunt avantajoase economic şi fezabile pentru distanţe lungi.
Practica de colaborare între Moldova şi Azerbaidjan a fost iniţiată în timpul construcţiei
Terminalului petrolier de la Giurgiuleşti, finalizat cu suportul companiei azere “Azpetrol”.

Azerbaidjanul - parte a Politicii Europene de Vecinătate

Realizarea unui parteneriat consolidat între Uniunea Europeană şi Azerbaidjan este un
imperativ geostrategic imediat pentru politica externă europeană. Acest parteneriat ar putea
constitui nucleul dezvoltării ulterioare a întregii regiuni, prin stabilirea de relaţii normale. Prin
consolidarea relaţiei cu Azerbaidjanul, Uniunea Europeană şi-ar întări astfel prezenţa în regiune,
nu doar prin Politica Europeană de Vecinătate, ci printr-o abordare diferenţiată a fiecărei ţări în
parte şi prin consolidarea fiecărei relaţii, fapt ce însumat poate oferi mai multe beneficii mutuale.
Azerbaidjanul are nevoie de o politică mai coerentă a UE în spaţiul caucazian, mai ales în
contextul escaladării conflictului diplomatic dintre Georgia şi Rusia. În ritmul actual al
evenimentelor s-ar putea ajunge la o izolare nemeritată şi contraproductivă a statului azer şi la
pierderea unei bătălii importante pentru influenţă şi resurse. În condiţiile în care Azerbaidjanul e
unul din puţinele state care are relaţii bune cu Turkmenistanul şi are un parteneriat important cu
Kazahstanul, independent de poziţia Rusiei, potenţialul său nu poate fi ignorat.9
Statul azer are nevoie de utilizarea resurselor obţinute din vânzarea de hidrocarburi
pentru modernizarea societăţii, pentru educaţie, sănătate şi, în viitor, pentru construcţia unor
industrii şi servicii alternative celor din industria energetică.
Existenţa unui sistem cu clare valenţe democratice într-un stat majoritar musulman şiit
este o altă trăsătură care ar trebui sprijinită de Uniunea Europeană. În condiţiile în care o serie de
decizii sunt luate pripit, pe baza unor stereotipuri culturale propagate nejustificat la acest început
de secol, dezvoltarea unei democraţii islamice nu poate fi decât un model pentru întreaga regiune
a Orientului Mijlociu extins şi o garanţie a stabilizării interne a zonei. Acest lucru ar trebui
sprijinit şi de partenerul transatlantic al UE, pentru că reprezintă în sine un model mult mai
eficient decât intervenţia militară şi impunerea forţată a unui sistem politic alogen, cu potenţialul
de a compromite întreaga situaţie regională, cum este cazul în Irak. Dacă luăm în considerare şi
potenţialul de co-finanţare al statului azer, se poate constata că acest model de cooperare este
mult mai durabil pe termen mediu şi lung.
În acelaşi timp, însă, nu trebuie uitat că nerezolvarea conflictului din Nagorno-Karabah
constituie o piedică serioasă în calea valorificării potenţialului imens al Azerbaidjanului şi în
calea aspiraţiilor regionale ale Uniunii Europene. Acest lucru ridică dubii la Baku cu privire la
consistenţa politicilor regionale europene, scăzând credibilitatea Uniunii şi împiedicând găsirea
unei formule de succes. Nu se poate ignora nici faptul că Uniunea Europeană şi-a propus încă de
la începuturile existenţei sale să fie un garant al ordinii mondiale postbelice bazate pe dreptul
internaţional.10

Concluzie
După dobândirea independenţei, Azerbaidjanul a reuşit să depăşească într-o bună măsură
dificultăţile de ordin economic, devenind, pe fondul aspiraţiilor prooccidentale, un stat modern.
9
Institutul ,,Ovidiu Şincai,, Raport de analiză politică. Uniunea Europeană şi Caucazul de Sud. Rolul
Azerbaidjanului. Bucureşti, 2008. p. 21.
10
Ibidem, p. 22.
4
Astfel, în ultimii ani, statul a promovat o politică de atragere a investiţiilor străine, având un
caracter sistematic, întrucât s-au elaborat programe privind direcţiile de dezvoltare a afacerilor
mici şi mijlocii, s-a creat o concepţie naţională privind antreprenoriatul, au fost puse bazele unor
reforme economice structurale şi reglementate relaţiile dintre autorităţi şi entităţile de drept
privat, în vederea creării condiţiilor pentru o concurenţă sănătoasă etc. În ceea ce priveşte
politica financiar-fiscală, Guvernul a înregistrat rezultate notabile în scăderea ratei inflaţiei, în
crearea unui program monetar şi de creditare consecvent ce şi-a propus redresarea tuturor
sectoarelor economiei şi dezvoltarea infrastructurii. 
Această realitate se face resimţită, în ultimii ani, şi în sfera pieţei de asigurare, prin accesarea
acestui domeniu de către tot mai mulţi jucători de talie internaţională, cât şi prin creşterile
constante la nivel de industrie, Azerbaidjanul devenind, la toate capitolele, o punte de legătură
importantă între Europa şi statele asiatice.