INSTAURAREA SI CARACTERISTICA REGIMULUI SUZERANITATII OTOMANE Instaurarea suzeranitatii otomane.

In secolul al XlV-lea, pe masura inaintarii osmanilor in Peninsula Balcanica ei recurgeau la diferite forme tactice, de supunere a popoarelor acestei regiuni: unele teritorii sunt cucerite imediat, iar altora, care opuneau mai multa rezistenta, li se propunea sa-si 'rascumpere pacea' printr-un tribut, ca apoi turcii sa aiba pretext pentru a se amesteca in chestiunele interne ale tributarilor si sa treaca la o etapa noua a supunerii lor - la investirea (confirmarea) conducatorilor la tron ('cumpararea protectiei'); in continuare si la numirea directa la tron a unor persoane favorabile lor; iar in sfarsit, la transformarea acestor teritorii in pasalac - provincie otomana condusa de un pasa. Un asemenea scenariu era preconizat si pentru romani, atunci cand la sfarsitul secolului al XlV-lea - inceputul secolului al XV-lea Imperiul otoman isi stabileste hotarul pe Dunare si incepe primele actiuni de cucerire la nord de acest fluviu. Riposta data otomanilor de catre Mircea cel Batran la sfarsitul secolului al XIV-lea i-a silit sa renunte la o cucerire fulger si sa recurga la o infiltrare treptata prin sustinerea unor pretendenti la tronul Tarii Romanesti din familia domnitoare, dar fideli turcilor. O prima incercare de reglementare prin intelegere a relatiilor romano-otomane (conform opiniei mai multor istorici romani) s-a produs in ultimii ani ai domniei lui Mircea cel Batran, incepand cu anul 1420, dupa ce fiul lui Mircea cel Batran - Mihail I (1418-1420), cade in lupta cu turcii, ultimii isi- impun suzeranitatea ('protectia') lor asupra Tarii Romanesti, investind voievozii ei la scaunul domnesc. Refuzul lui Vlad Tepes de a plati in continuare tributul a determinat pe sultan sa recurga la marea invazie otomana din 1462 in Tara Romaneasca, care se termina cu un esec total. Capacitatea de rezistenta a romanilor n-a permis la 1462 sultanului sa transforme Tara Romaneasca in pasalac. Ultimul (cu acordul boierilor) il investeste la tron pe Radu cel Frumos (1462-1473, 1474-1475). Plata tributului devine un pret al 'protectiei otomane'. Dependenta tarii de otomani (in conditiile lipsei unui ajutor extern suficient) s-a aflat in perioada care a urmat intr-o crestere ascendenta. La 1420 are loc si prima ciocnire militara a Moldovei cu otomanii. Datorita, insa, situatiei ei geografice mai indepartate de Imperiul otoman, pentru prima data Moldovei i s-a cerut sa plateasca tribut (haraci) ca 'rascumparare a pacii' la 1456, in timpul domniei lui Petru Aron (1451-1457, cu intreruperi). Apoi Stefan cel Mare a refuzat plata tributuri la 1473, iar la 1476 revine la plata lui. Prin 1486, dupa ce turcii cuceresc Chilia si Cetatea Alba, Stefan cel Mare incheie pace cu Poarta, care mareste volumul tributului pana la 5.000 ducati. Unii istorici sunt de parere ca intelegerea despre plata tributului la 1486 continua sa prezinte 'rascumpararea pacii', altii vad in aceasta intelegere a domnitorului cu turcii o 'cumparare a protectiei' cu obligatiunea reciproca: sa fie 'prieten prietenilor si dusman dusmanilor' comuni. Care, insa, n-ar fi semnificatia acestei reglementari, ea permitea Moldovei sa-si pastreze independenta statala,

ceea ce i-a dat posibilitate marelui domnitor sa se opuna tendintelor expansioniste ale regatelor polon si ungar. Raporturile moldo-otomane se agraveaza in timpul domniei lui Bogdan al ni-lea (15041517). Dupa 1512, cand Selim devine sultan, domnul moldovean indeplineste de facto obligatii de vasal al Portii: indatoriri militare, informatii de cercetare. Invazia sultanului Suleiman in 1538 si aplicarea sistemului de investire, iar apoi si de numire a domnului, incheie procesul de instaurare a suzeranitatii (sau hegimoniei) otomane in Moldova. Domnul Moldovei Petru Rares (1527-1538, 1541-1546) in a doua sa domnie este direct numit la tron de catre sultan fara a fi ales in prealabil de boieri. Dupa zdrobirea regatului maghiar in batalia de la Mohacs (1526) si instituirea pasalacului de Buda (1541) Transilvania devine, de asemenea, un principat autonom sub suzeranitatea Portii. Tarile Romane raman fara un puternic sprijin extern in persoana regatului ungar si dependenta lor fata de Poarta se agraveaza.