Cap.
4 InfecŃii produse de
Familia Hepadnaviridae cuprinde virusuri de
foarte mare importanŃă pentru patologia umană –
ca agenŃi etiologici ai unor hepatite infecŃioase -,
dar de redusă importanŃă pentru patologia
veterinară, deşi, virusuri aparŃinând acestei
familii au fost izolate şi de la unele specii de
primate nonumane, precum şi de la unele specii
de rozătoare şi păsări (3).
Denumirea taxonului derivă de la hepa = ficat
şi dna = acid dezoxiribonucleic (gr).
În fam. Hepadnaviridae sunt grupate
câteva virusuri, constituite din nucleocapsidă
şi anvelopă. Genomul acestora constă dintr-o
singură moleculă circulară de ADN, parŃial
monocatenară – parŃial dublucatenară. Nucleo-
capsida are simetrie icosaedrală şi un diametru de
27-30 nm. Diametrul virionului (anvelopat),
obişnuit de formă sferică, este de 42-48 nm (4),
dar este destul de pleomorf, adesea filamentos.
Hepadnavirusurile au un mod particular de
multiplicare, în nucleul hepatocitelor, cu ajutorul
unor revers transcriptaze. ADN-ul viral se
integrează în ADN-ul hepatocitelor, unde rămâne
în stare de latenŃă un timp, putând să declanşeze,
în anumite circumstanŃe, dezvoltarea unei
hepatite sau a unui carcinom hepatocelular, la
anumite specii. Prezintă o evidentă specificitate
de specie, pentru anumite gazde şi un marcant
tropism pentru Ńesutul hepatic, fiind capabile să
inducă infecŃii de lungă durată, la toate gazdele.
Hepadnavirusurile conŃin 4 proteine distincte
antigenic, dintre care una în nucleocapsidă şi trei
în anvelopă (S, M şi L), antigene pe baza cărora
se identifică purtătorii de virus, bolnavi clinic sau
asimptomatici, cu ajutorul unor teste specifice.
ConcentraŃia în sângele bolnavilor cronici, în
anumite momente, este atât de mare, la om şi
virusuri din fam.
Hepadnaviridae
R. Moga Mânzat
marmote, încât ajunge uneori la 1013 particule
virale/ml (4).
Cultivarea hepadnavirusurilor este posibilă,
pe anumite culturi celulare, dar se face cu
dificultate şi, din această cauză, se practică mai
mult în lucrări de cercetare.
Fam. Hepadnaviridae include două genuri:
• genul Orthohepadnavirus
• genul Avihepadnavirus
Din genul Orthohepadnavirus fac parte
speciile:
- Ground squirrel hepatitis B virus, patogen
pentru veveriŃe;
- Woodchuck hepatitis B virus, patogen
pentru marmote;
- Wooly monkey hepatitis B virus, patogen
pentru maimuŃele lânoase, dar transmisibil
experimental şi la alte specii de maimuŃe;
- Hepatitis B virus (HBV) – agentul etiologic
al hepatitei B a omului, care alături de virusurile
hepatitei A (Picornaviridae), hepatitei C
(Flaviviridae), hepatitei delta (Virusul defectiv) şi
hepatitei E (Caliciviridae), compune grupul
virusurilor hepatotrope umane, responsabile de
un număr foarte mare de îmbolnăviri grave cu
sindrom hepatic la om.
HBV are o rezistenŃă remarcabilă faŃă de
acŃiunea agenŃilor fizici şi chimici: rezistă peste 6
ore la pH-ul acid de 2,4 şi 4 ore la 60°C, ca şi la
acŃiunea alcoolului, betapropiolactonei şi a
radiaŃiilor u.v., dar este distrus de temperatura de
fierbere. Clorul activ, la concentraŃiile uzuale,
practicabile pentru sterilizarea apei potabile, nu îl
distruge (5).
Se apreciază că peste 350 de milioane
oameni, adică mai mult de 5% din populaŃia
Terrei sunt purtători cronici ai virusului hepatitei
 InfecŃii produse la animale de virusuri din fam. Hepadnaviridae
umane B (VHUB), totalul anual al deceselor
datorate acestui agent etiologic ridicându-se la
aproximativ 1,5 milioane, dintre care în 80% din
cazuri, cu diagnosticul de carcinom hepatocelular
(2). În patogeneza bolii, un rol decisiv îl are şi
componenta imunologică de perturbare a
mecanismelor de apărare umorală şi celulară.
Singura sursă primară de infecŃie pentru om
pare a fi reprezentată tot de om, respectiv de
persoanele bolnave clinic sau de purtători
asimptomatici. Nici o specie de animale nu a
putut fi dovedită ca sursă de infecŃie pentru om.
Unele specii de maimuŃe au putut fi infectate
experimental cu VHUB, dar acestea încă nu au
fost identificate şi ca rezervor natural de infecŃie
pentru om (2).
Hepatita virală a marmotelor a fost prima şi
cea mai bine studiată dintre hepadnavirozele
animalelor, după ce a fost identificat şi descris
virusul hepatitei B umane, actualmente servind
chiar ca model experimental pentru studiul
hepatitei B umane.
Marmotele infectate cu hepadnavirusul
specific (Woodchuck hepatitis virus – WHV) fac
o hepatită severă, ce evoluează spre carcinom
hepatocelular sau spre ciroză (6). Agentul
etiologic al hepatitei marmotelor este apropiat
taxonomic de virusul hepatitei B umane, dar nu
identic, din care cauză a fost încadrat în acelaşi
gen – Orthohepadnavirus – dar ca specie
distinctă, sub denumirea de Woodchuck hepatitis
virus.
WHV a fost identificat deocamdată numai în
America de Nord şi cunoaşte o distribuŃie
geografică foarte neuniformă, pe teritoriul SUA:
la antipozi se găsesc unele state, ca Pensylvania,
New Jersey şi Maryland, unde incidenŃa infecŃiei
cu WHV (stabilită prin identificarea antigenelor
sau a anticorpilor în sânge) a atins 59%, în timp
ce în alte state aceasta a fost de sub 2% (6). În
statele cu incidenŃă ridicată a reactanŃilor pozitivi
au fost prezente şi cele mai multe cazuri
diagnosticate clinic sau anatomopatologic.
De regulă, leziunile au fost limitate la ficat
(rareori cu metastaze pulmonare) şi au avut un
caracter neoplazic, de hepatocarcinom, de ciroză
sau de hepatită cronică, cu sau fără cuprinderea
proliferativă a canalelor biliare (6).
O poziŃie taxonomică aparte bazată pe
proprietăŃile moleculare şi biologice cu totul
61
particulare, unice în lumea vertebratelor, o ocupă
virusul defectiv al hepatitei delta, care se izolează
din infecŃii naturale ale omului, dar care a fost
transmis experimental şi la marmote. Acesta a
fost încadrat provizoriu în genul Deltavirus şi se
caracterizează din punct de vedere biologic prin
faptul că pentru multiplicare, al cărei mecanism
este încă neclar, necesită prezenŃa simultană în
Ńesutul de elecŃie a virusului hepatitei B. InfecŃia
simultană cu virusul hepatitei B, şi a virusului
defectiv se soldează cu o evoluŃie mult mai gravă
decât în cazul infecŃiei simple, cu virusul
hepatitei B, terminată în mod curent prin ciroză
hepatică (4).
Virusurile, ca şi leziunile constatate la
veveriŃe şi la mai multe specii de spermofili sunt
similare cu cele constatate la marmote.
In afară de aceste specii virale acceptate şi
cuprinse în lista ICTV (1) ca făcând parte din
fam. Hepadnaviridae, genul Orthohepadnavirus,
au mai fost propuse de curând şi alte virusuri,
foarte apropiate de virusul hepatitei B, izolate de
la cimpanzei, giboni, urangutani şi mai ales, de la
maimuŃa-păianjen.
În genul Avihepadnavirus, au fost incluse:
- Duck hepatitis B virus (DHBV), patogen
pentru raŃe şi
- Heron hepatitis B virus (HHBV), izolat de
la cocostârci.
De curând a mai fost propus ca făcând parte
din acest gen şi
- Ross’ goose hepatitis B virus (RHBV).
Dintre hepadnavirusurile patogene pentru
păsări, primul, şi – după câte se pare – cel mai
important ca frecvenŃă şi implicaŃii patologice,
este virusul hepatitei raŃelor de tip B, cunoscut
sub denumirea oficială de Duck hepatitis B virus
(1). Identificat iniŃial la raŃele domestice de
Peking, DHBV a fost apoi izolat din leziuni
hepatice şi de la alte rase de raŃe, dar şi de la
gâşte. Acest virus are o mai largă distribuŃie
geografică decât WHV, fiind identificat şi în
Europa şi Asia.
Trebuie menŃionat, totuşi, că atât în infecŃia
naturală cât şi în cea experimentală, DHBV este
mult mai puŃin agresiv decât hepadnavirusurile
mamiferelor, infecŃia fiind urmată de leziuni
hepatice, cu caracter inflamator, mai ales la
boboci, dar şi la aceştia este urmată frecvent de
vindecare şi autosterilizare (6).
62 Boli virotice şi prionice ale animalelor
DHBV trebuie să fie luat în considerare în
diagnosticul diferenŃial al hepatitelor virale ale
bobocilor de raŃă, alături de picornavirusurile
Bibliografie
1. Buchen-Osmond, C. (2003), Hepadnaviridae,
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ICTVdb/ICTVdB/30000
000.htm accesat 15.12.2004
2. Ciufecu, Elvira Sânziana. (2003), Virusologie
medicală, Ed. Medicală NaŃională, Bucureşti
3. Lanford, R.E., Chavez, D., Barrera, A., Brasky, M.
(2003), Journal of Virology, 77, 14, 7814
4. Murphy, F.A., Gibbs, E.P.J., Horzinek, M.C,
Studdert, M.J. (1991), Veterinary Virology, Third
DHV 1 şi 3, de astrovirusuri şi de herpesvirusul
pestei raŃelor.
ed., Academic Press, San Diego, London, Boston,
New York, Sydney, Tokyo, Toronto
5. Răpuntean, Gh., Boldizar, E. (2002), Virusologie
specială veterinară, Ed. Academic Pres, Bucureşti
6. Tennant, B.C., Gerin, J.L. (2001), The Woodchuck
Model of Hepatitis B Virus Infection, ILAR Journal
Online: Animal Models of Hepatitis, 42, 2