Cap.

10 Boli produse de
virusuri din fam.
Arenaviridae
R. Moga Mânzat

ConsideraŃii etiologice generale

Familia Arenaviridae include un singur gen, genul Arenavirus, din care fac parte, până în prezent, 19
specii diferite, dintre care unele produc boli distincte, cum sunt coriomeningita limfocitară şi febra Lassa, iar
celelalte produc febrele hemoragice din „complexul Tacaribe”, care au denumiri legate de Ńara, localitatea sau
zona unde au fost diagnosticate: febra hemoragică boliviană (FH boliviană), FH venezueliană, FH argentiniană
etc.
Majoritatea arenaviridelor au fost izolate de la om, pentru care sunt patogene, având ca sursă de infecŃie
unele specii de rozătoare. Rozătoarele nu fac boala clinic, dar pot fi purtătoare şi eliminatoare de virus toată viaŃa.
Există şi câteva specii de arenavirusuri care, deocamdată, nu au fost izolate decât de la rozătoare (tabelul 1).

Tabelul 1

Speciile genului Arenavirus, gazdele naturale (rezervor), distribuŃia geografică,

specia receptivă şi denumirea bolii (3, 4, 6)

Gazdele naturale
Virusul DistribuŃia geografică Boala
(rezervor)
Lymphocytic Mus musculus universal coriomeningita
choriomeningitis Cricetus cricetus limfocitară
virus
Lassa virus Mastomys sp. vestul Africii febra Lassa
Ippy virus Arvicanthis sp. Republica Central Africană infecŃie asimptomatică
Mobala virus Praomys jacksoni Republica Central Africană infecŃie asimptomatică
Mopeia virus Mastomys natalensis Mozambic infecŃie asimptomatică
Zimbabwe
Amapari virus Oryzomys capito Brazilia
Neacomys guinae
Flexal virus Oryzomys sp. Brazilia
Guanarito virus Zygodontomys brevicauda Venezuela febra hemoragică
venezueliană
Junin virus Calomys musculinus Argentina febra hemoragică
C. laucha argentiniană
Akodon azare
Latino virus Calomys callosus Bolivia
Machupo virus Calomys callosus Bolivia febra hemoragică
boliviană
Oliveros virus Bolomys obscurus Argentina
Paraná virus Oryzomys buccinatus Paraguai
Pichinde virus Oryzomys albigularis Columbia
Pirital virus Sigmodon alstoni Venezuela
Sabia virus ? Brazilia febra hemoragică
braziliană
Tacaribe virus Artibeus sp. Trinidad
Tamiami virus Sigmodon hispidus Florida (SUA)
Whitewater Neotoma albigula Mexic
Arroyo virus
 Boli produse de virusuri din fam. Arenaviridae 221

Pe baza structurii antigenice, arenavirusurile pot fi clasificate în două serogrupuri. Din primul serogrup,
numit Old World Arenaviruses, fac parte primele cinci virusuri din tabelul 1, iar din al doilea serogrup, numit New
World Arenaviruses, fac parte următoarele 14 virusuri. Între virusurile aparŃinând fiecărui subgrup există unele
diferenŃe antigenice.
Virusurile cuprinse în fam. Arenaviridae sunt ribovirusuri, de formă pleomorfă, cu diametrul cuprins între
50-300 nm (110-130 nm în medie), compuse din anvelopă şi nucleocapsidă. Anvelopa este acoperită cu emergenŃe
măciucate, care sunt nişte peplomere de natură glicoproteică, de 8-10 nm lungime. Nucleocapsida, de formă
circulară, este compusă dintr-o nucleoproteină şi genomul constituit dintr-un ARN bisegmentat, monocatenar, de
sens negativ sau, mai rar, de sens pozitiv.
Arenavirusurile pot fi cultivate în laborator pe culturi celulare diferite, BHK-21, Vero E6 şi altele,
replicându-se intracitoplasmatic.
Sunt posibile reasortări genomice, între virusurile mai apropiate genetic.
Sunt sensibile la căldură şi mediu acid şi sunt distruse rapid de detergenŃi, solvenŃi organici şi de
dezinfectantele comune (4).
La infecŃia experimentală sunt sensibili şoarecii, cobaii, hamsterii şi maimuŃele (3).

10.1. CORIOMENINGITA LIMFOCITARĂ

(Lymphocytic choriomeningitis – engl.)

Coriomeningita limfocitară (CL) este o de laborator de Mesocricetus auratus (hamsterul

zoonoză produsă de un virus specific, care
îmbolnăveşte în mod natural omul, având ca
sursă de infecŃie unele rozătoare, care reprezintă
şi rezervorul natural de virus.
La şoareci şi la hamsteri poate produce
infecŃii asimptomatice, cu crearea stării de
purtător de lungă durată, sau poate produce o
boală, uneori mortală. De la coloniile de şoareci
sau hamsteri virusul CL trece uneori la oameni,
producând infecŃii cu evoluŃie gravă.
EvoluŃia infecŃiei cu virusul CL printre
şoarecii sau hamsterii de laborator poate avea ca
rezultat perturbarea rezultatelor investigaŃiilor
făcute pe asemenea animale. Pe de altă parte,
există riscul ca, de la acestea infecŃia să treacă la
personalul laboratorului şi la alte animale de
laborator (şobolani, cobai, maimuŃe).
Surse de infecŃie pot fi: aerul contaminat cu
picături Flügge, secreŃiile şi excreŃiile sau
cadavrele animalelor infectate, iar calea de
infecŃie poate fi cea aerogenă sau cea orală, odată
cu alimentele, respectiv cu furajele contaminate
(3).
CL a fost prima arenaviroză descrisă, încă din
1933, ocazie cu care virusul CL a fost identificat
prin pasaje pe maimuŃă (3).
CL este astăzi răspândită în toată lumea, dar
mai mult în Europa şi în toată America, unde este
întreŃinută ca zoonoză în special de rozătoarele
Mus musculus şi Mus domesticus, iar în condiŃii
sirian).
Agentul etiologic, Lymphocytic
choriomeningitis virus, este pleomorf, cu
diametru variind între 50-100 nm, cu anvelopă
glicoproteică prevăzută cu spiculi şi cu o
nucleocapsidă comună genului ca structură.
În afară de speciile de animale menŃionate,
mai sunt receptive la infecŃie maimuŃele
Macaccus şi marmosetele, care fac forme grave,
chiar mortale.
De la animalele infectate (de regulă
asimptomatic), virusul se transmite la om, mai
ales prin aerosoli sau prin muşcătură, dar şi pe
alte căi.
Sunt receptivi toŃi oamenii, dar riscul infecŃiei
cu virusul CL (VCL) este mai ridicat la
populaŃiile aflate în mai strâns contact cu
rezervorul de virus.
Clinic, CL se manifestă la om foarte variat.
Principalele manifestări sunt: cefaleea, febra,
fotofobia, apatia, mialgia, starea de nelinişte şi
confuzie, cu deficit de memorie, dar în marea
majoritate a cazurilor se produce vindecare
completă. Foarte rar, dacă infecŃia se produce
intrauterin, poate rezulta moartea fetală sau
neonatală sau hidrocefalie. Numai în aproximativ
30% din cazurile de infecŃie cu VCL la om, boala
se exprimă clinic (5).
La şoarece, manifestările clinice depind de
vârstă şi de calea de infecŃie. Dacă infecŃia
222 Boli virotice şi prionice ale animalelor
survine in utero sau în primele două zile de viaŃă,
fie că nu se manifestă clinic, fie că se manifestă
după mai multe săptămâni sau luni, prin pierdere
în greutate, blefarite, tulburări de reproducŃie (4).
Dacă infecŃia s-a produs mai târziu, se adaugă şi
alte manifestări ca: fotofobie, conjunctivită,
tremurături, convulsii. Viscerele şi vasele
sanguine devin intens infiltrate limfocitar. Dacă
infecŃia s-a făcut pe cale intracerebrală, se
produce o coriomeningoencefalită letală. La
hamster, simptomele şi leziunile, după infecŃia de
laborator, sunt asemănătoare, dar mai discrete.
Dacă infecŃia survine foarte timpuriu, înainte
de maturarea sistemului imun, se produce
toleranŃă imunologică faŃă de virus, care va putea
persista în Ńesuturi, sustrăgându-se astfel de la
acŃiunea factorilor de apărare a organismului.
Şoarecii cu infecŃii persistente nu elaborează
anticorpi faŃă de virus sau, dacă elaborează,
aceştia formează complexe cu virusul şi
complementul, care contribuie la evoluŃia bolii
degenerative la şoareci, a manifestărilor de
glomerulonefrită, arterită şi a altor leziuni
inflamatorii cronice (4). Alteori, şoarecii cu
infecŃii persistente produc anticorpi, dar nu şi
limfocite T citotoxice specifice, capabile să
elimine virusul din organism. În schimb, în
infecŃiile acute se produce o multiplicare intensă
a limfocitelor T citotoxice, având ca rezultat
10.2. FEBRELE
Dintre toate arenavirusurile, în afară de
virusul CL care afectează omul, alte 5 virusuri
produc la om febre hemoragice, având denumiri
în legătură cu localitatea sau Ńara în care au fost
pentru prima dată diagnosticate. Acestea sunt:
- Febra hemoragică de Lassa
- Febra hemoragică venezueliană
10.2.1. FEBRA
A fost descrisă pentru prima dată în anul
1969, în localitatea Lassa din Nigeria, când s-au
îmbolnăvit două asistente medicale, dintre care
una mortal. În anii următori, boala a fost
diagnosticată şi în alte cazuri, devenind o
zoonoză comună în Africa de Vest, înregistrată şi
în alte Ńări din Africa, dar nu şi în afara acestui
continent (2, 4).
distrugerea virusului, dar şi apariŃia simptomelor
şi a leziunilor de coriomeningoencefalită (4).
Proliferarea luxuriantă a limfocitelor cauzează o
serie de disfuncŃii neuronale şi reducerea sau
pierderea funcŃiilor specifice unor celule
(neurotransmisibilitatea, de sinteză a hormonilor
de creştere şi tiroidieni şi altele).
Diagnosticul de laborator al infecŃiei cu VCL
multă vreme s-a bazat, aproape exclusiv, pe
identificarea anticorpilor din sânge, prin IF
indirectă, cu care se poate determina şi titrul
anticorpilor. În prezent se recurge la o metodă
imunoenzimatică de captură standardizată, cu
ajutorul căreia se poate demonstra prezenŃa
virusului într-o colonie de şoareci sau hamsteri,
după ce a fost cultivat pe un substrat celular
(BHK-21, Vero E6).
Profilaxia bolii la om se face în principal prin
deratizări periodice şi pin evitarea contactului cu
animalele infectate, iar tratamentul se face cu
ribavirină. Profilaxie specifică deocamdată nu
există.
Crescătoriile de şoareci sau hamsteri infectate
trebuie lichidate, iar cele indemne trebuie
protejate prin evitarea introducerii bolii în efectiv
achiziŃionând animale din crescătorii infectate
sau cu situaŃie necunoscută sub raportul CL.
HEMORAGICE
- Febra hemoragică argentiniană
- Febra hemoragică boliviană
- Febra hemoragică braziliană
Toate au ca rezervor natural de virus diverse
specii de rozătoare domestice sau sălbatice.
LASSA
Ca rezervor de infecŃie a fost identificat
rozătorul Mastomys natalensis.
Virusul febrei Lassa (VFL) are dimensiuni de
70-140 nm, având caracterele morfologice şi
structurale asemănătoare cu a celorlalte
arenavirusuri. Caracteristica principală a VFL
constă în prezenŃa a 2-10 particule
electronodense, în interiorul virusului, conectate
 Boli produse de virusuri din fam. Arenaviridae
între ele prin filamente fine (3). Produce efect
citopatic pe culturi celulare. Este sensibil la
mediul acid (pH sub 5), la radiaŃiile ultraviolete,
formol, fenol, clor activ, betapropiolactonă şi
temperatura de 56°C, care îl distruge în 30
minute.
Dintre animalele de laborator sunt sensibile:
şoarecii, hamsterii, cobaii şi maimuŃele.
Rezervorul de virus este reprezentat de
şobolanii din genul Mastomys, în special M.
natalensis, la care infecŃia se transmite congenital
şi durează toată sau aproape toată viaŃa. Şobolanii
infectaŃi pot să devină sau nu bolnavi, dar în
ambele cazuri devin eliminatori de virus prin
urină, fecale şi salivă. Boala la om apare prin
contact direct cu şobolanii sau cu secreŃiile şi
excreŃiile acestora. Transmiterea bolii se poate
realiza prin aerosoli şi alimente sau apă
contaminate, via mucoase respiratorii respectiv
digestive, dar şi prin soluŃii de continuitate
cutanate (2). Transmiterea interumană se
realizează pe aceleaşi căi, dar şi prin spermă sau
prin intermediul sângelui infectat.
La om, FL se manifestă în principal prin
febră, prostraŃie, mialgii, tulburări
gastrointestinale şi pulmonare, angină şi uneori
sângerări.
10.2.2. ALTE FEBRE HEMORAGICE ARENAVIRALE
ICTV (6) recunoaşte astăzi 19 arenavirusuri,
dintre care primele 5 virusuri din tabelul 1 sunt
denumite „arenavirusuri vechi”, iar următoarele
14 formează aşa-numitul grup al
„arenavirusurilor noi” sau Complexul
Tacaribe.
Toate virusurile din prima grupă
(Lymphocytic choriomeningitis, Lassa, Ippy,
Mobala şi Mopeia) infectează omul, dintre care
numai primele două produc boli – descrise
anterior -, celelalte produc infecŃii asimptomatice
(tabelul 1).
Din grupa a doua, după ICTV, dintre
„virusurile noi”, numai virusurile Guanarito,
Junin, Machupo, Sabia şi Tacaribe ar produce la
om boli clinic exprimate, cu o simptomatologie
asemănătoare, cu denumirile corespunzătoare
Ńărilor în care au fost diagnosticate: febra
hemoragică (FH) venezueliană, FH argentiniană,
FH boliviană, FH braziliană şi respectiv FH
223
La rozătoare, FL produce o infecŃie care
persistă pentru toată viaŃa dacă infecŃia s-a produs
încă în perioada fetală sau neo-natală, dare care
este temporară dacă infecŃia s-a produs la adulŃi
(3).
La maimuŃele Rhesus infectate experimental
evoluŃia este gravă, cu febră, anorexie, slăbire
rapidă, colaps circulator şi moarte, care survine în
până la două săptămâni.
Pentru diagnostic se preferă testul
imunoenzimatic de captură pentru demonstrarea
prezenŃei anticorpilor IgM. Se mai poate recurge
la evidenŃierea virusului în frotiuri din Ńesuturi
(ficat) prin IF sau la izolarea lui pe culturi
celulare.
Prevenirea bolii la om se bazează pe evitarea
contactului cu rezervorul de virus, lucru greu de
realizat mai ales în marile colectivităŃi umane cu
statut social precar, la care contactul cu
rozătoarele şi excreŃiile acestora este mai greu de
evitat.
Un vaccin eficace, conŃinând glicoproteine şi
nucleoproteine virale a fost pus la punct, dar încă
nu a fost extins în practică. Un alt vaccin, cu
rezultate promiŃătoare în condiŃii de laborator, a
fost creat cu ajutorul virusului vaccinia, ca
purtător al unor gene ale virusului Lassa (2).
Tacaribe (tabelul 1). La acestea s-ar adăuga, după
Stanford, citat de Ivan (3): febrele hemorgice
Ampari, Latino, Parana, Pinchinde, Tamiami şi
Flexal.
În cazul tuturor acestor arenaviride,
rezervorul natural de virus îl reprezintă diverse
specii de rozătoare (şobolani, şoareci sau
hamsteri) cu excepŃia febrei Tacaribe, pentru care
rezervorul îl reprezintă liliecii din genul Artibeus.
Oamenii se infectează de obicei când vin în
contact direct cu rozătoarele sau cu excreŃiile
acestora, dar există şi transmitere interumană.
În general, se constată un anumit grad de
specificitate de gazdă pentru fiecare virus,
rozătoarele-rezervor fiind foarte receptive la
infecŃie şi capabile să disemineze destul de uşor
în cadrul speciei, dar şi la om.
Spre deosebire de agenŃii coriomeningitei
limfocitare şi a febrei Lassa, agenŃii etiologici ai
celorlalte arenaviroze pot să producă la
224 Boli virotice şi prionice ale animalelor
rezervorul animal fie infecŃii asimptomatice, fie
boli manifestate variat, prin anemie hemolitică,
diateză hemorgică, întârziere în creştere, moarte
fetală sau mortalitate la sugari de până la 50%
(4).
Atât la om cât şi la animale, aceste virusuri se
multiplică în Ńesutul limfatic şi reticuloendotelial,
inclusiv în celulele sistemului imunocompetent,
având ca rezultat imunosupresia şi
hiperpermeabilizarea vasculară, soldată în
principal cu apariŃia de edeme şi hemoragii
predominant peteşiale, însoŃite de un tablou
simptomatic complex, pe fond febril.
Diagnosticul de laborator al febrelor
hemoragice se face prin aceleaşi procedee ca şi în
febra Lassa. ApartenenŃa virusului la fam.
Arenaviridae poate fi stabilită prin IF, iar
identificarea speciei se poate face pe baza
recunoaşterii glicoproteinelor de suprafaŃă şi a
testului de neutralizare a infectivităŃii (5).
Diagnosticul diferenŃial al febrelor
hemoragice arenavirale trebuie făcut faŃă de o
serie întreagă de alte febre hemoragice, care sunt
produse de alte virusuri ARN, aparŃinând
familiilor: Bunyaviridae (febra văii Rift, febra
Congo-Crimean), Flaviridae (febrele Omsk,
Yellow şi Dengue), şi Filoviridae (febra Ebola şi
febra Marburg). Ca şi arenaviridele, toate au
Bibliografie
1. Alai, N.N. (2003), Viral Hemorrhagic Fevers,
http://www.emedicine.com/derm/topic880.htm
(accesat 08.10.2004)
2. Harper, T.K. (2004), TKH Virology Notes: Lassa
Fever, http://www.tarakharper.com/v_lassa.htm
(accesat 10.10.2004)
3. Ivan, A. (2002), Tratat de epidemiologie a bolilor
transmisibile, Ed. Polirom Iaşi
rezervor de virus animal. Toate acestea, în afară
de febră şi tulburări hemoragipare, au ca tulburări
comune: leucopenia şi trombocitopenia,
debutează brusc cu cefalee, prostraŃie, mialgie,
dureri pectorale şi conjunctivite (1). În toate este
posibilă fie infecŃia de la rezervorul animal fie
prin transmitere interumană, izbucnirile
nosocomiale fiind obişnuite.
Există unele elemente distinctive clinic între
toate aceste febre hemoragice (1), dar cuvântul
hotărâtor îl are în cele din urmă diagnosticul de
laborator.
Pentru tratament, în toate arenavirozele, cele
mai bune rezultate se obŃin cu ajutorul serului de
convalescent, la care se adaugă tratamentul
simptomatic. Dintre medicamente, numai
ribavirinul s-a dovedit a avea activitate specifică,
cel puŃin in vitro, asupra arenaviridelor.
Desigur că pentru prevenirea apariŃiei
febrelor hemoragice la om, controlul populaŃiilor
de rozătoare în ariile cu mare risc epidemiologic
ar avea o mare eficienŃă, dar acest lucru nu este
întotdeauna posibil. Din aceste considerente au
fost puse la punct în ultima vreme şi câteva
variante de vaccinuri subunitare eficace, dar care
încă nu au primit extindere.
4. Murphy, F.A., Gibbs, E.P., Horzinek, M., Studert,
M.J. (1999), Veterinary Virology, Academic Press,
Third ed., San Diego, London, Boston, New York,
Sydney, Tokyo, Toronto
5. Pfau, C.J. (2003), Arenaviruses, http://gsbs.utmb.
edu/microbook/ch057.htm (accesat 10.10.2004)
6. *** (2002) http://www.ncbi.nlm.nih.gov/ICTVdb/
Ictv/fs_arena.htm (accesat 10.10.2004)