Imunologie curs 4

Imunologie – Curs 4
Activarea limfocitelor T; Limfocitele B; Organizarea sistemului imun

Activarea limfocitelor T este momentul central al marii majorităţi a RI

(presc. Răspuns Imun, & plural); această activare nu se realizează în orice
condiţii. Activarea are loc în condiţii diferite in vitro faţă de in vivo.
Pentru activarea in vivo, sunt mai importante trei condiţii:
1. limfocitele T pot fi activate doar de antigene timodependente;
2. activarea limfocitelor T se realizează doar în cadrul unei cooperări celulare
la care este obligatorie prezenţa APC (presc. Antigen Presenting Cells).

Limfocitele T pot activa (n. ed. alte) limfocite T prin APC. APC au din abundenţă
receptori pentru opsonine şi pot capta antigene timodependente opsonizate, pe
care le endocitează şi le prelucrează. În urma acestei prelucrări rezultă epitopi,
iar dintre aceşti epitopi sunt selectaţi epitopii imunodominanţi, care sunt expuşi
pe APC în context MHC (presc. Major Histocompatibility Complex). Un alt motiv
pentru care prezenţa APC este obligatorie îl constituie faptul că limfocitele T
recunosc doar determinanţi antigenici liniari.
3. cooperarea celulară şi activarea care rezultă pentru generarea unui RI
eficient sunt bidirecţionale. Cele două celule se stimulează reciproc. Din
acest punct de vedere distingem două tipuri de activări:
a) Activarea anterogradă se realizează dinspre APC spre limfocitele T fiind
urmată de activare metabolică a limfocitelor T. Se numeşte anterogradă
pentru că ea se exercită în acelaşi sens cu prezentarea şi recunoaşterea
antigenului. Activarea anterogradă presupune transmiterea spre
limfocitele T a unor semnale. Două căi sunt mai importante pentru
această transmitere:
I. Calea TcR-CD3 este utilizată în cazul recunoaşterii
antigenice; semnalele transmise pe această cale determină
activarea metabolică a limfocitelor T şi stimularea diviziunii
mitotice a limfocitelor T antigen-specifice, cu creşterea
numărului de celule al clonei antigen-specifice (expansiune
clonală);

-1-
Imunologie curs 4

II. Calea accesorie CD80-CD28 de activare anterogradă se

realizează prin CD28. Receptorul CD28 de pe membrana
limfocitului T se activează în urma legării cu CD80 de pe
membrana APC. Realizarea complexului CD80-CD28
costituie semnalul activator, care iniţiază maturarea
funcţională a limfocitului T, în urma căreia rezultă limfocitul
T activat. Limfocitele T activate:
- produc cantităţi crescute de interleukine
(subsetul T helper);
- produc cantităţi crescute de mediatori citotoxici
(subsetul T citotoxice).
Rezultatele activării anterograde asupra limfocitelor T sunt:
1. activarea metabolică;
2. expansiunea clonală;
3. maturarea funcţională.
b) Activarea retrogradă (AR) se realizează dinspre limfocitele T activate
metabolic spre APC; la sfârşitul ei are loc activarea metabolică a APC.
Activarea retrogradă decurge în sens opus prezentării şi recunoaşterii
antigenului. AR se realizează prin intermediul unor citokine produse de
limfocitele T helper. Dintre acestea sunt mai importante IL-4 şi IFN γ
având ca acţiune comună stimularea receptorilor de suprafaţă ai APC
(n.ed. repetaţi după mine: <Nu contează că ne consideră idioţi>).
Această stimulare duce la intensificarea expresiei MHC pe suprafaţa
acestor celule (mai ales a MHC II), cu creşterea expresiei de epitopi pe
suprafaţa celulară. Ca urmare rezultă o stimulare antigenică
suplimentară a limfocitelor T şi cascada se poate relua până la atingerea
valorii prag a declanşării RI (n. ed. fenomen de amplificare prin feedback
pozitiv).

Activarea în sens anterograd se realizează doar în cadrul

cooperării celulare APC-limfocit T. Se descriu două etape:
I. Etapa antigen-independentă a activării limfocitelor T presupune contactul
intim între membrana APC şi membrana limfocitului T, constituindu-se
cupluri de adeziune intercelulară:
a) de linia I: CD2 (de pe limfocitul T) se leagă foarte eficient şi rapid cu
CD58 (LFA3 de pe APC);
b) de linia II: LFA1 (de pe limfocitul T) cu molecule ICAM.
Formarea legăturilor de linia I precede şi favorizează formarea legăturilor
de linia II; afinitatea LFA1 pentru ICAM este mai mică.

-2-
Imunologie curs 4

Rolurile etapei antigen-independente sunt:

A. Favorizarea netă a recunoaşterii antigenice;
B. Se realizează pregătirea declanşării activării limfocitelor T.
Când CD2 stabileşte legături cu LFA3 are loc o modificare
conformaţională a moleculei CD2 (mai ales în segmentul intracelular)
care permite alunecarea PLC (n. ed. fosfolipaza C) dinspre citoplasmă
spre membrană. Această etapă antigen-independentă are loc în
permanenţă:
1. În situaţia în care APC nu prezintă antigen – expune molecule
MHC vide sau goale. Limfocitele T realizează aceste contacte
pentru că sunt molecule intens recirculante (n. ed. mot-a-mot, no
questions asked). La capătul circuitului este obligatorie stabilirea
de legături cu APC. Prin aceste contacte (CD2-CD58/LFA3;
LFA1-ICAM) se realizează o supraveghere imunologică a APC de
către limfocitele T (deşi MHC este vid).
2. Când APC prezintă un epitop ce nu a fost încă recunoscut prin
TcR: complexele TcR-MHC-epitop sunt situate la distanţă pe
membrană.
II. Etapa antigen-dependentă a activării limfocitelor T presupune expunerea de
către APC a unui epitop (sau antigen) pe MHC II. În urma recunoaşterii
antigenice (asociative) sunt generate două categorii de semnale pe calea TcR:
1. Datorită recunoaşterii CD4/CD8 a domeniilor monomorfe MHC ⇒
transmitere prin segmentul intracitoplasmatic CD4/CD8 spre PTK a unui
semnal inhibitor care se soldează cu modificări conformaţionale ale PTK ce
contribuie net la exteriorizarea Tyr din poziţia 5aS (n. ed. SaS? 50S?…). Pe
suprafaţa moleculei această tirozină se autofosforilează. Efectul fosforilării este
inhibiţia de moment a activităţii PTK.
Semnalul inhibitor reprezintă un mecanism de protecţie prin care se evită
activarea limfocitelor T când acestea au contact cu APC cu MHC <vide> sau
<goale>:

-3-
Imunologie curs 4

i. evită activarea policlonală a limfocitelor T (unele clone activate pot

avea efecte negative prin recunoaşterea unor autoantigene;
ii. evită reacţia limfocitelor T (subset Tc) faţă de propriile APC.
2. Al 2-lea semnal activator apare când APC prezintă un epitop. Se
transmite pe cale TcR din aproape în aproape până la lanţul zeta:
a. o parte din semnale sunt transmise la CD45 via lanţul zeta; are
loc o activare a CD45, care capătă proprietăţi enzimatice de
PTP (protein-tirozin-fosfatază). PTP preia P de pe PTK.
Survine o defosforilare a PTK cu activarea ei. Activarea PTK
iniţiază cascada de activare metabolică a limfocitelor T.
O altă enzimă asociată la lanţul zeta (ZAP 70 <proteina
asociată lanţului zeta>; masă 70 kDa) primeşte şi ea semnal
activator de la lanţul zeta, apoi preia P (fosfatidil) de pe CD45,
îl transmite PLC (fosfolipaza C). Rezultă un complex PLC-P
care constituie forma activată a fosfolipazei C. PLC-P stă la
baza cascadei inozitoltrifosfatului: PLC hidrolizează
fosfatidilinozitolul membranar la inozitoltrifosfat (IP3) şi
diacilglicerol.
Inozitoltrifosfatul este hidrosolubil şi va difuza în toată
citoplasma, venind astfel în contact cu reticulul endoplasmic
neted, care prezintă receptori pentru IP3. În urma legării IP3 de
aceşti receptori se eliberează în limfocitele T Ca2+ depozitat în
reticul. Concentraţia citoplasmatică a Ca2+ creşte
(hipercalciţie). Hipercalciţia activează indirect unele funcţii
nucleare: Ca2+ în concentraţie crescută stimulează
calcineurina citoplasmatică (fosfatază calmodulin-dependentă)
care la rândul ei stimulează unele funcţii nucleare prin
activarea unui factor transcripţional ce pătrunde în nucleu.
Acest factor este notat NF-AT, <factor nuclear al limfocitelor T
activate>. NF-AT este un polipeptid aflat în citoplasma
limfocitului T; în mod normal este inhibat datorită fosforilării.
Calcineurina defosforilează NF-AT, activându-l. După activare
trece din citoplasmă în nucleu unde stimulează transcrierea
unor gene, cu două efecte majore:
I. stimulează divizunea mitotică a limfocitului T;
II. stimulează moderat expresia genelor pentru
interleukine/ citokine.
Diacilglicerolul (DAG) este o substanţă liposolubilă şi nu va
difuza în citoplasmă, rămânând la nivelul membranei, unde
activează PKC (proteinkinaza C). PKC activează la rândul ei
anumite seturi de enzime, care realizează o amplificare a
activării metabolice a limfocitului T şi influenţează indirect
unele funcţii nucleare ale limfocitului T, prin factori
transcripţionali, cum este NF-kB. NF-kB este factorul
transcripţional al limfocitului B pentru lanţurile uşoare k ale

-4-
Imunologie curs 4

imunoglobulinelor (a fost evidenţiat în limfocite B

mielomatoase).
NF-kB se află în mod normal în citoplasmă în stare inactivă
datorită cuplării cu un inhibitor proteic; activarea lui are loc prin
fosforilarea acestui inhibitor sub acţiunea PKC. Inhibitorul
fosforilat se desprinde de pe molecula NF-kB, care ajunge
astfel în stare activată şi migrează în nucleu. La nivelul
nucleului acţiunile NF-kB sunt de stimulare intensă a expresiei
genelor pentru interleukina 2 şi pentru receptorul acesteia
(CD25). Acest efect stă la baza autoactivării autocrine <TcR-
like> a limfocitului T prin propria interleukină 2 (n. ed. alt
exemplu de amplificare prin feedback pozitiv).
b. semnalele de pe calea accesorie: CD28 se activează prin
stabilirea de legături cu CD80 (de pe APC). CD28 activat în
acest mod are efecte pe nucleu. CD28 RC sau <complexul
receptorial CD28> activează CD28 RE (<elementul
receptorial> pentru CD 28 RC) care la rândul său activează
genele promotoare pentru majoritatea interleukinelor (în Th)
sau mediatorii citotoxici (în Tc).
Morfologic: prin stimulare limfocitele T aflate în stare de repaus
(G0) trec în limfoblaste T (interfază:G1⇒S⇒G2). Limfoblastul T, celulă
aflată în interfază, are dimensiuni mai mari decât limfocitul T de repaus,
aspect neregulat, citoplasmă abundentă, o reprezentare mai bogată a
mitocondriilor (activare metabolică) şi reticul endoplasmic abundent; de
asemenea se modifică expresia fenotipică, crescând expresia TcR, CD4,
CD8 şi a receptorilor de adeziune (LFA-1). După interfază urmează
diviziunea mitotică. Majoritatea celulelor rezultate din această diviziune
devin limfocite T efectorii. Limfocitele T efectorii sunt de două tipuri:
1. producătoare de interleukine, cu rol în amplificarea RI
(subsetul Th);
2. producătoare de mediatori citotoxici (subset Tc).
Un număr (n. ed. foarte) mic de celule râmân <de rezervă> ca celule T
cu memorie, adică celule T preactivate. Acestea nu mai revin la G0 şi la
un nou contact cu antigenul răspund foarte repede.

Limfocitele B
Caracterele generale ale limfocitelor B:
1. Limfocitele B reprezintă o minoritate de 20…25 % din totalul
limfocitelor mici din sângele periferic;
2. Sunt celule cu o durată de viaţă mai mică, de ordinul sâptămâni…
luni;
3. Sunt celule puţin recirculante, fiind distribuite mai ales în organele
limfoide, unde staţionează un timp mai îndelungat (cortex ganglionar
şi pals externa a splinei).
Receptorii de suprafaţă ai limfocitelor B cad în trei categorii:
I. Receptori de recunoaştere antigenică;

-5-
Imunologie curs 4

II. Receptori cu rol accesor în activarea limfocitului B: CD 45 (!);

III. Receptori de adeziune intercelulară - cel mai important este LFA-
1.
I. Receptori de recunoaştere antigenică
Caracteristicile principale ale recunoaşterii antigenice la nivelul
limfocitului B sunt:
1. limfocitele B recunosc antigenele numai după conformaţia
spaţială a determinantului antigenic, nu după structura primară
a acestuia (n. ed. conformaţia este determinată de mai mulţi
factori, printre care se numără structura primară, pH-ul
mediului, temperatura; în sensul recunoaşterii, conformaţia
este o caracteristică mai restrictivă decât structura primară,
aceeaşi structură primară putând prezenta o multitudine de
conformaţii, de exemplu în funcţie de pH);
2. limfocitele B (spre deosebire de limfocitele T) recunosc doar
antigene solubile, nefiind niciodată necesară prezentarea
antigenului.
În cazul limfocitului B, la recunoaşterea antigenică participă un complex
receptorial format din trei componente:
1. BCR (n. ed. B-Cell Receptor ?) este o imunoglobulină
transmembranară. În ordinea descrescătoare a frecvenţei această
imunoglobulină poate fi: IgM, IgD, IgG, IgA, IgE (ultimele trei tipuri sunt rar
întâlnite ca BCR). BCR este format din două perechi de lanţuri (n. ed. este un
tetramer H2L2). Lanţurile grele H sunt transmembranare cu capătul
aminoterminal la exteriorul celulei; sunt asociate prin legături disulfurice.
Lanţurile uşoare sunt extramembranare.

Cele două perechi de lanţuri se asociază prin capetele aminoterminale,

formând două cavităţi de dimensiuni reduse (situsuri combinative pentru

-6-
Imunologie curs 4

antigen, notat SCAg). SCAg poate recunoaşte determinanţi antigenici

conformaţionali prezenţi la suprafaţa moleculelor de antigen nativ. Cele două
SCAg au aceeşi structură şi recunosc acelaşi tip de determinant antigenic. Prin
urmare BCR este un receptor antigenic monospecific.
Prin capetele carboxiterminale lanţurile contribuie la activarea limfocitului
B, fiind în contact fizic cu o proteinkinază (proteinkinaza are altă structură decât
cea găsite la limfocitele T).
2. Ig α (CD 79 α )
3. Ig β (CD 79 β )
Cele două molecule CD 79 sunt glicoproteine transmembranare codate
de gene diferite. Ambele au în segmentul extracelular câte un domeniu. Cele
două domenii extracelulare ale unei perechi CD 79 α - CD 79 β sunt dispuse
simetric (asemănător cu Ig). Rolul CD 79 este de a transmite unele semnale
BCR (rol <CD-3 like>). Prin legături disulfurice au contact cu lanţurile grele din
BCR; sunt asociate şi la CD 45, tot prin legături disulfurice.
Mecanismele activării limfocitului B: Activarea limfocitului B este
rezultatul recunoaşterii prin BCR a diferitelor antigene. Stimulii activatori se
transmit pe două căi:
a. calea scurtă constă în activarea directă a PTK. PTK preia P din
citoplasmă şi îl transmite unor structuri cum ar fi de exemplu
segmentul intracitoplasmatic al Ig α şi Ig β . Prin fosforilare CD 79
suferă transformări conformaţionale. Semnalul se transmite apoi pe
calea lungă;
b. calea lungă: de la CD 79 semnalul ajunge la CD 45, care activat are
funcţie de PT-fosfatază, preluând P de pe CD 79 şi transmiţându-l
PLC. Prin fosforilare PLC este activată, iniţiind cascada
fosfatidilinozitolilor.

Expresia fenotipică se modifică:

- creşte expresia LFA 1;
- creşte foarte mult expresia moleculelor MHC II.
În stadiul de limfoblast, ca urmare a acestor modificări, limfocitul B îşi
comută funcţia de la recunoaştere antigenică la APC. Celulele care trec de
stadiul G2 intră în diviziune mitotică. În urma mitozei majoritatea celulelor
rezultate sunt celule B efectorii (plasmocite). Un număr mic de celule devin
limfocite B cu memorie (limfocite B preactivate), între stadiile G0-G1.

-7-
Imunologie curs 4

Organizarea sistemului imun

Sistemul imun are două compartimente:
1. Compartimentul central este format din:
♦măduva hematogenă, unde se produc limfocite B şi T şi unde se
maturează limfocitele B;
♦timus – loc de maturaţie a limfocitelor.
2. Compartimentul periferic estre format din ganglionii limfatici şi splină.
În splină şi ganglionii limfatici periferici sunt distribuite majoritatea
clonelor limfocitarea T şi B; aici ajung foarte frecvent toate APC şi aici
au loc răspunsurile imune.
Splina este alcătuită din capsulă şi parenchim splenic. Parenchimul este format
din pulpa roşie (care nu are rol imunologic) şi din pulpa albă. Pulpa albă. Pulpa
albă prezintă trei manşoane concentrice de populaţii limfocitare distincte
<înfăşurate> în jurul unei arteriole centrale.
Splina generează RI faţă de antigenele circulante:
RIU se desfăşoară integral în splină;
- RIC este iniţiat la nivelul splinei; se desfăşoară în ţesutul antigenic.

Principalele etape ale RIU intrasplenic - Antigenele din circulaţie pot fi:
- Antigene solubile (n.ed. libere);
- Antigene (n. ed. solubile) transportate de celulele dendritice
sanguine.

-8-
Imunologie curs 4

În pals externa antigenele solubile sunt captate de CD (care au rol de filtru);

rezultă o concentrare locală de antigene. Datorită recunoaşterii antigenului
limfocitele B se activează trecând în limfoblaste B care începe să migreze.
Antigenul transportat ajuns în splină se cantonează doar în pals interna,
unde are loc tranziţia CDS – IDS. IDS prezintă antigenul în context MHC II.
Pentru unele limfocite (n. ed. T) are loc activarea limfocitară şi transformarea în
limfoblaste T. Limfoblastele T migrează în pals externa. În pals externa, prin
stimulare are loc definitivarea activării limfocitelor B, care se transformă în
plasmocite. Plasmocitele migrează la distanţă de antigen şi produc/ secretă
anticorpi.
Ganglionii – Parenchimul ganglionar are 3 zone:
1. corticala este B-dependentă şi este formată din limfocite B dispuse în
grupuri numite foliculi limfoizi. Când limfocitele B sunt neactivate, aceşti
foliculi se numesc foliculi limfoizi primari;
2. Paracorticala este formată din limfocite T distribuite uniform;
3. Medulara are celularitate mixtă, fiind formată din limfocite B, T, monocite şi
macrofage.
Funcţiile ganglionului sunt aceleaşi cu ale splinei.

Etapele celulare ale RIU intraganglionar – RIU intraganglionar este declanşat

de drenarea prin limfatice aferente a unor antigene tisulare, concentrate mai
ales subcapsular (aduse de CD). Dacă antigenele sunt recunoscute foliculii
primari trec în foliculi secundari (prin activare antigenică). Foliculii secundari
sunt de dimensiuni mari şi se extind foarte mult spre interiorul parenchimului (în
urma stimulării antigenice limfocitele B se divid şi migrează). Celularitatea
foliculului se modifică - histologic zona subcapsulară este formată din limfocite
B mici (aflate în repaus; nestimulate antigenic), zona centrală este clară şi
alcătuită din puţine limfocite B mici iar zona densa este alcătuită din limfocite B
mari (limfoblaşti proveniţi din zona clară, care au recunoscut antigenul şi au
migrat).

-9-