I.

Disciplina Desertului

A.
Cateva elemente in Apophthegmata Patrum (logismoi, paternitate
spirituala, Sfanta Liturghie ca izvor de disciplina monahala, disciplina in viata
zilnica a monahului)
Sfantul avva Antonie, sezand odata in desert, a fost cuprins de acedie si de o
mare intunecare de ganduri. Si zicea catre Dumnezeu: Doamne vreau sa ma
mantuiesc si nu ma lasa gandurile. Ce voi face in necazul meu? Cum ma voi
mantui? Si, sculandu-se putin, a iesit afara si a vazut pe cineva ca pe sine
sezand si lucrand, apoi sculandu-se de la lucru si rugandu-se, apoi iarasi sezand
si impletind funia, apoi iarasi sculandu-se la rugaciune. Acesta era un inger al
Domnului trimis spre indreptarea si incredintarea lui Antonie. Si a auzit pe acest
inger zicandu-i: Fa asa si te vei mantui. Iar el, auzind aceasta, a luat multa
bucurie si indrazneala si facand asa se mantuia.[2]
Monahismul egiptean este cu precadere spatiul in care putem vorbi de disciplina
ca o dimensiune sine qua non a cresterii duhovnicesti. Aceasta crestere implica si
o lupta impotriva logismoi-lor (gandurilor rele). Impotriva acestora nu se poate
lupta decat prin disciplinarea treptata a trupului. Asceza capata in felul acesta o
importanta fundamentala. Aceasta asceza are in vedere in primul rand trupul.
Disciplinarea spirituala, prin asceza trupeasca, pare destul de ciudata daca avem
in vedere ca acelasi Sfant Antonie spune: Cel ce sade in pustie si se linisteste
(traieste in isihie), de trei razboaie este slobod: de auzire, de graire si de vedere;
si numai cu unul mai are a lupta: cu cel al inimii.[3] Sfantului Antonie ii sunt
oferite prin vedenie, ca mijloace de lupta impotriva gandurilor rele, munca si
rugaciunea facute cu regularitate. Acrivia[4] (meticulozitatea, exactitatea) face si
ea parte din disciplina monahilor egipteni. Cu toate acestea, in tipul de viata
semi-anahoretic pe care il practicau Sfintii Parinti din Egipt, adevarata
disciplinare a monahului (cu precadere a celor mai noi in monahism) vine din
relatia care se dezvolta intre el si avva (parintele sau duhovnicesc). Paternitatea
duhovniceasca are la baza ascultarea. Putem spune, fara a exagera, ca filiatia de
acest tip implica si o anume disciplina.

Parintele duhovnicesc nu este un rabin care explica sau care aplica Thora; nici
un muftiu specializat in fetva; nici un cazuist care rezolva problemele de morala.
El este parinte, si pentru a intelege rolul sau, trebuie sa studiem mai intai sensul
crestin al acestui termen.[5] Avand ca perspectiva de plecare aceasta afirmatie,
am putea spune ca o alta calitate decat acelea la care ne-am astepta in mod
traditional este cea care ii acorda parintelui duhovnicesc autoritatea in relatia sa
cu ucenicul. Acesta calitate poate fi identificata astfel: Fiecare este duhovnicesc
in masura participarii sale la Duhul Sfant, adica in functie de treapta sfinteniei
lui.[6]
Disciplina capata dintr-o data un alt sens. Nu este corect sa interpretam regulile
care guverneaza viata acestor monahi intr-un mod strict legalist. Sfantul Duh (in

spatiul egiptean nu putem vorbi totusi de o pnevmatologie elaborata, asa cum se

poate observa in Siria) este Cel care lucreaza prin Sfintii Parinti. Prin participarea
acestora la comuniunea cu Sfanta Treime prin harul Sfantului Duh, cuvintele pot
avea intr-adevar puteri curative, conducandu-l pe ucenic spre mantuire. Nu
intamplator viata comunitatilor monahale din Egipt se desfasoara in jurul
Bisericii. Desi traiesc in semi-anahoretism, ei sunt mereu constienti ca mantuirea
nu o pot obtine decat prin participarea la cult, prin primirea Sfintelor Taine. Ei se
intalnesc in Biserica. Sfanta Liturghie este cu adevarat centrul vietii spirituale.
Cuvintele [pentru mantuire] pe care ucenicii le cer mereu capata sens si
importanta doar din aceasta perspectiva. Supunerea fata de avva (ascultarea )
este de fapt o ascultare fata de Dumnezeu. Putem spune ca modul in care este
perceputa Sfanta Liturghie, cultul bisericesc in general, da monahismului si,
implicit, diciplinei monahale din Egipt, o caracteristica ce nu va fi valabila pentru
spatiul Siriei . Putem spune, de asemenea, ca avem de-a face (daca cuvantul
permite) si cu o disciplina liturgica.
In jurul acestei discipline se formeaza mai apoi celelalte reguli de vietuire care
imbratiseaza toate aspectele, indiferent cat de marunte si neinsemnate ar parea
observatorului modern. Ca o dovada ca Biserica si Sfanta Liturghie erau liantul
care legau comunitatea monahala este graitoare apoftegma spusa pentru Sfantul
Arsenie: Spuneau batranii, ca s-au dat oarecand la Schetia putine smochine
uscate si, ca unele ce erau de nimic, nu i-au trimis lui avva Arsenie, ca sa nu se
para ca il ocarasc. Iar batranul auzind, n-a venit la biserica, zicand: M-ati
despartit [de restul fratilor] nedandu-mi binecuvantarea pe care a trimis-o
Dumnezeu fratilor si de care nu am fost vrednic sa ma impartasesc. Si au auzit
toti si s-au folosit de smerenia batranului. Si mergand preotul, i-a adus lui
smochinele, si l-au adus pe el la biserica cu bucurie.[7]
Aceasta povestire ne ofera, pe langa mesajul moral evident, si o pretioasa
informatie a relatiei pe care comunitatea monahala o avea cu Biserica. Astfel de
situatii sunt imposibil de intalnit in cadrul anumitor miscari monahale radicale din
Siria, dupa cum vom vedea mai jos.
Pe baza acestui tip de disciplina liturgica se formeaza, prin institutia cuvantului
pentru mantuire, si alte reguli cu caracter special adaptat situatiilor particulare
din viata monahilor. Multe dintre aceste prescrieri sunt si metode eficiente pentru
lupta impotriva logismoi-lor. Vom analiza, in cele ce urmeaza, cateva texte din
Apophthegmata Patrum care ne ofera indicii pretioase in acest sens.