Sunteți pe pagina 1din 2

Una dintre ultimele mari controverse legate de sfarsitul epocii sinoadelor ecumenice si al

perioadei patristice este aceea legata de problema sfintelor icoane. Secolele al VIII-lea si al
IX-lea au pus la grea incercare Biserica crestina prin erezia iconoclasta. Iconoclasmul a fost
o miscare complexa, cu repercusiuni politico-administrative dureroase pentru imperiul
bizantin, fapt ce a atras atentia multor bizantinologi si teologi, care au explicat intr-un fel sau
altul evenimentele legate de persecutia sfintelor icoane.

Iconoclasmul apare sub imparatul Leon III Isaurul (717-741), care in anul 726 promulga un
edict impotriva icoanelor . Se pare ca acest edict a fost precedat "de o veritabila campanie
de propaganda, condusa chiar de imparat si destinata a convinge poporul ca cultul icoanelor
este o manifestare de idolatrie care provoaca mania lui Dumnezeu si explica toate
nenorocirile imperiului".

Pentru a intelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Rasarit in timpul


secolelor VIII si IX, ar trebui sa mergem mai departe decat inceputul secolului al VIII-lea.
Daca trebuie luata in considerare originea siriaca a imparatilor iconoclasti , provincie in care
tendintele iconoclaste erau vechi, influentate atat de iudei cat si de musulmani, cat si "lupta
intre puterea civila si comunitatile religioase", iconoclasmul apare din punct de vedere politic,
ca o "reactie impotriva clasei monahale cu tot ceea ce avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu
toate pretentiile si incalcarile ei".

Dar iconoclasmul a fost un "fenomen complex", cu un pronuntat caracter religios. El ne


apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV-VII, caci se punea in discutie
legitimitatea pictarii Mantuitorului, ceea ce in ochii iconoclastilor parea "nestorianism". Mai
mult, al doilea imparat iconoclast, Constantin V Copronimul (741-775) "condamna chiar
cultul Sfintei Fecioare si al Sfintilor". Sa nu uitam ca "monofizitii erau ostili cultului icoanelor".

Daca, potrivit unor istorici, nu trebuie sa vedem in imparatii iconoclasti niste oameni
necredinciosi sau rationalisti, cum se pretinde de obicei, ci niste oameni "cu o credinta
profunda, sincer convinsi, care doreau o reforma religioasa si purificarea erorilor" ce
inundasera credinta ortodoxa, caz in care iconoclasmul "aparea ca o reactie violenta
impotriva superstitiei, practicilor idolatrice si a excesului de putere al monahilor", trebuie sa
avem in vedere insa faptul ca "folosirea icoanelor se stabileste si se raspandeste in Biserica,
nu impusa de vreun decret, nici introdusa surprinzator, ci ca o inflorire naturala a sufletului
crestin, uman in imperiul harului". Deci iconoclastii nu puteau reprosa iconofililor ca ar fi
introdus cultul sfintelor icoane ca o inovatie, pentru ca acesta "facea parte integranta din
viata ortodocsilor" , caci pentru crestinul din Bizant icoanele erau "marturia asigurarii
binecuvantarii si a mantuirii, o garantie a ajutorului de sus, fara icoana el nu putea trai". In
momentul izbucnirii iconoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri folosind icoanele si
cinstindu-le, fara sa se intreba de ce anume facea aceasta.

Astfel, putem intelege usor cat de puternica a fost reactia credinciosilor cand, in aceasta
atmosfera, apare edictul iconoclast din 726 al imparatului Leon III Isaurul. Pentru a da un
suport actiunii sale, Leon al III-lea convoaca un sinod la 730, unde peste 300 de episcopi se
pronunta impotriva icoanelor. Cum insa patriarhul Constantinopolului Ghermian (715-730)
refuza sa semneze aceasta hotarare este depus si in locul lui este ales Anastasie, care
semneaza hotararile acestui sinod iconoclast, "astfel edictul impotriva icoanelor nu era dat
numai in numele imparatului, ci si al Bisericii".