|
  

 | 


     


 



  

 



    

     
  

 !

"#$%&'%%() &*$%#% $ +

% 
, -% &'$% &#(&$% + )& & %&.
() #*
"#$%&'%%() &*$%#% $ +% 

1.1. Volumele şi capacităţile pulmonare statice

1.2. Proprietăţile mecanice ale plămânului:
a. proprietăţile elastice ale ţesuturilor
b. gradientul presiunilor gazelor pulmonare
c. rezistenţa căilor aerifere
1.3. Debitele ventilatorii (volumele în funcţie de timp).
1.4. Modificări ventilatorii în efort
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
"" $%$% )$%
Ount mărimi anatomice statice, ale căror modificări infuenţează
performanţa pompei pulmonare, dar nu o măsoară.
i

 (VT). Este volumul de gaz care pătrunde în plămâni în
timpul unui inspir şi apoi este eliminat cu fiecare expir; el exprimă
amplitudinea mişcărilor ventilatorii. În repaus, la adultul sănătos VT măsoară
aproximativ 500 ml şi creşte în efortul muscular.
i


     (VIR). Este volumul maxim de aer care
poate fi inspirat având ca punct de plecare sfârşitul unui inspir de repaus. În
repaus, la adultul sănătos VIR măsoară aproximativ 60% din capacitatea vitală
şi scade în efortul muscular în favoarea volumului curent (VT).
i

     (VER). Este volumul maxim de aer care
poate fi expirat, având ca punct de plecare sfârşitul unui expir de repaus. În
repaus, la adultul sănătos VER măsoară aproximativ 25% din capacitatea vitală,
dar scade în efortul muscular în favoarea volumului curent (VT).
i

 
(VR). Este volumul de gaz care rămâne în plămâni, la
sfârşitul unui expir maxim. El nu poate fi evacuat cât timp subiectul este viu. În
repaus, la adultul sănătos VR măsoară aproximativ 25% din capacitatea vitală ~
1500 ml.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%

)& *'$% )$% Reprezintă suma aritmetică a două sau mai
multe volume pulmonare fundamentare.
p  
   
 p
 Este volumul de gaz care se află în
plămâni, la sfârşitul unui expir maxim. Oe calculează ca sumă VT + VIR + VER
+ VR.
p   
 (CV). Este volumul de gaz eliminat din plămâni la
sfârşitul unui expir maximal, care urmează unui inspir maximal. Oe calculează
ca sumă a VT + VER + VIR. La adultul sănătos reprezintă 75% din CPT.
p   
  
 (CRF). Este volumul de gaz conţinut
în plămân la sfârşitul unui expir de repaus. Oe calculează ca sumă a VR +VER.
La adultul sănătos reprezintă 50% din CPT.
p  
    (CI). Este volumul de gaz care pătrunde în
plămâni într-un inspir maximal, ce începe de la sfârşitul unui expir de repaus.
Oe calculează ca sumă a VT + VIR. La adultul sănătos reprezintă aproximativ
50% din CPT.
La sportivi de performanţă, valorile capacităţii vitale CV, şi ale volumul
curent VT trebuie să fie mai mari cu cel puţin 10% faţă de valorile din tabele,
mai ales în sporturile mixte şi cu predominanţă aerobă.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
",
%&% $ % %$( &  % $ '%( $ )$ /%&$$
%$( &01 %2( %' $ $3  #$$ #% $  + (( %$ )$*4
52 %#$%2* şi evidenţiază proprietăţile mecanice ale plămânilor.
"! %- %$% #% $  /0 Oe pot determina prin
ventilaţia/minut (VE).
% $'6 /0 Reprezintă volumul total de aer inspirat
sau expirat într-un minut.
Poate fi determinat cu formula:
VE = VT x f
unde: VT = volumul curent,
f = frecvenţa respiratorie.
Prezintă variaţii interindividuale importante (între 4-15 l/ min
BTPO) şi este infuenţată de înălţime şi sex.
La subiectul sănătos, în repaus valorile normale sunt între 400 ±
600 ml pentru volumul curent (VT) şi între 12 şi 25 inspiraţii/expiraţii pe
minut pentru f.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
&7#$% $ #% $  $ , Reprezintă raportul dintre
ventilaţia/minut (ml/min BTPO) şi consumul de O2 (ml/min OTPD2) :
VE/VO2.
În repaus, la un adult sănătos, acest raport este în medie de 25 ml
la 1, respectiv pentru 1 ml de O2 preluat din atmosferă sunt ventilaţi 25
ml de aer.
La copii echivalentul ventilator are valori mai mari, cu o medie
de 32 l.
% $' 3* /30 Reprezintă volumul maxim de aer ce
poate fi ventilat într-un minut, atunci când subiectul ventilează maximal
şi cât de rapid poate.
La adultul sănătos ventilaţia maximă (Vmx) este realizată cu o
frecvenţă de 80-90 c/min, cu un volum curent (VT) de 37% din
capacitatea vitală (CV).
În practică, determinarea este influenţată de caracteristicile
aparaturii folosite, de cooperarea subiectului, de forţa musculaturii
respiratorii. Valorile măsurate variază de asemenea cu sexul şi cu vârsta.
 #$%&'%%() &*$%#% $ +%
#$% 5$-$*  (&7-$ 52(% În sportul de
performanţă se face prin determinarea gradientelor alveolo-arterial de O2
şi arterio-alveolar de CO2, prin măsurarea consumului maxim de O2
(VO2 max.) şi a puterii maxime aerobe la frecvenţa cardiacă de 170
b/min. (physical working capacity- PWC 170).
%5$% #% $'% Oe explorează prin studiul răspunsului
ventilator respirator la CO2 prin metoda rerespiraţiei .
Metodele descrise sunt folosite în laborator, ca investigaţie de
teren folosindu-se proba Flack Este.
Utilizată pentru sportivii care lucrează cu toracele blocat (lupte,
judo, haltere, box, gimnastică).
Aceasta urmăreşte modificările hemodinamice care se produc
prin hiperpresiune toracică (manevra Valsalva voluntară), creată prin
expirul forţat într-un tub cu mercur, în formă de °U° cu diametrul de 4
mm (tensiometru Riva-Roci adaptat), până la nivelul de 40 mm Hg (30
mm Hg pentru femei şi 20 MM Hg pentru copii sub 14 ani) cu
menţinerea apneei maximum posibil.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
Pentru efectuarea probei, sportivului în poziţia şezând i se determină
frecvenţa cardiacă (FC) din 5 în 5 secunde (s) ± valori de repaus, timp în
care se face şi o scurtă anamneză pentru precizarea stării de sănătate.
Oe efectuează 1 ± 2 respiraţii ample, apoi subiectul suflă în tub,
ridicând coloana de mercur a aparatului până la înălţimea cerută, încercând
să o menţină cât mai mult timp (pentru a obţine rezultate corecte, sportivul
trebuie să colaboreze efectuând corect apneea).
Pe durata probei se determină FC din 5 în 5 s.
Interpretarea probei se face atât din punct de vedere al duratei
apneei cât şi al evoluţiei valorilor FC;
Curba de tip 1: FC creşte rapid până la valori de 7 bătăi/5 s ± la
sportivi antrenaţi.
Curba de tip 2: FC creşte lent până la valori de 9 bătăi/5 s ± la
sportivi neantrenaţi.
Curba de tip 3: FC creşte rapid până la valori de 10 bătăi/5 s cu
menţinerea valorilor (situaţie nefavorabilă, care necesită investigaţii
complementare).
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
Curba de tip 4: FC creşte rapid până la valori de 10-15 bătăi/5 s,
apoi scade sub valorile de repaus (reacţie hipotonă) ± contraindică
practicarea efortului sportiv.
Curba de tip 5: FC creşte rapid până la valori de 9-10 bătăi/5 s,
apoi (la circa 20 s apnee) revine la 6-7 bătăi/5s ± evoluţie întâlnită în
cazuri de distonie neurovegetativă (emotivi, timizi) la care efortul face să
dispară tahicardia emoţională iniţială.
În raport cu durata apneei proba se interpretează astfel:
Apnee 60 şi peste + curbă de tip 1-2 Foarte bună.
Apnee 45 s ± 55 s + curbă de tip 1-2 Bună.
Apnee 35 s ± 55 s + curbă de tip 1-2 sau apnee peste 45 s + curbă
de tip 3/5 ± Mediocră.
Apnee sub 35 s + curbă de tip 1-2 sau apnee peste 45 s + curbă de
tip 3/5 ± Olabă.
Apnee + curbă de tip 4 ± Nesatisfăcătoare.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
"8 &* #% $  + %
Energia contractilă mecanică este suportul mişcării. Ea este
obţinută prin convertirea la nivelul musculaturii a energiei chimice
potenţiale, rezultată în urma unor complicate procese de oxidare
intracelulare a diferitelor materiale energogene, în prezenţa O2.
Efortul fizic de performanţă determină variaţii adaptive ale
organismului uman în totalitate, începând cu sistemul nervos somatic,
coordonator al motricităţii voluntare şi sfârşind cu funcţiile vegetative
(cardiovasculară, respiratorii) şi endocrino-metabolice, responsabile în
asigurarea substratului energetic al efortului muscular.
În ceea ce priveşte respiraţia, modificările adaptive interesează
ventilaţia, perfuzia sanguină a capilarelor pulmonare şi transferul gazos
de o parte şi de cealaltă a membranei alveolo-capilare.
Adaptarea la nevoile crescute de O2 ale muşchilor în activitate se face
prin creşterea ventilaţiilor prin mărirea gradientului de presiune alveolo-
capilar, prin îmbunătăţirea suprafeţei de difuziune a O2 (recrutarea de noi
unităţi alveolare aflate în rezervă şi dilatarea capilarelor pulmonare).
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
În efort capacitatea pulmonară totală (CPT ± volum pulmonar static)
este diminuată datorită creşterii volumului sanguin pulmonar, în dauna spaţiilor
alveolare, iar capacitatea inspiratorie (CI) creşte.
În eforturile maximale, creşterea aportului de O2 se realizează prin
sporirea debitului cardiac, mai ales pe seama frecvenţei cardiace.
Armonizarea ventilaţiei (VE) cu necesităţile metabolice crescute se
face prin creşterea volumului curent (VT) sau prin creşterea frecvenţei
respiratorie (F.), astfel încât se poate ajunge în efort maximal la 180 l O2 / min
pentru bărbaţi, 130 l/min la femei, sau chiar la 200 l/min în sportul de
performanţă (comparativ cu 6 ± 8 l/min în repaus).
Creşterea VE în eforturile uşoare se face mai ales pe seama volumului
curent (VT), care creşte în dauna volumelor inspirator şi expirator de rezervă,
astfel încât VT poate ajunge la 50% din capacitatea vitală (CV), în timp ce în
eforturile intense creşterea se produce pe seama frecvenţei respiraţiilor, care
poate ajunge la 40 ±50 c/min.
Această creştere este determinată de factorii cu acţiune rapidă (stimulare
neurogenă prin intermediul receptorilor de articulaţie mobilizate) şi factorii cu
acţiune lentă (stimulare biochimică reprezentată de creşterea temperaturii
corpului, producerea de CO2 în exces şi creşterea concentraţiei H+).
#$%&'%%() &*$%#% $ +%

Creşterea ventilaţiei/minut (VE) începe imediat înaintea debutului

efortului, fiind probabil rezultatul unui fenomen de anticipare prin
antrenament.
Ulterior, se observă o creştere foarte rapidă în primele secunde,
urmată apoi de o creştere lentă, în platou, aşa numită stare stabilă ±
perioada de echilibru a schimburilor gazoase în cursul eforturilor
submaximale.
În eforturile maximale, VE creşte lent progresiv până la sfârşitul
efortului.
În perioada de revenire se remarcă o scădere rapidă şi bruscă a
VE imediat după oprirea efortului, urmată de o fază de scădere lent
progresivă către valorile de repaus.
Cu intensitatea efortului a fost mai mare, cu atât revenirea la
valorile de repaus este mai lungă.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
Intensitatea proceselor oxidative furnizoare de energie se poate
aprecia determinând cantitatea de O2 preluată într-un minut din aerul
inspirat (consum de O2 ±VO2).
Măsurarea aportului de O2 pe minut (VO2) în faza stabilă a
schimburilor gazoase în timpul efortului evidenţiază creşterea acestui
indicator proporţional cu puterea efortului până la o anumită valoare,
dincolo de care ± indiferent de intensitatea efortului ± valoarea VO2 nu
mai creşte (consum maxim de O2 ± VO2 max).
Valoarea maximă a acestui parametru este cea care se corelează
cel mai bine cu evaluarea capacităţii de adaptare la efort.
Este influenţat de vârstă şi sex (mai scăzut la femei şi la
vârstnici).
Un adult sănătos, tânăr poate ajunge la un VO2 max de 3,0 l
O2/min, valoare de 10 ±14 ori mai mare decât cea din repaus, iar sportivi
de performanţă chiar până la 5 ± 5,6 l O2/min, mai ales în probele de
anduranţă.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
În efort, ventilaţia/minut (VE) creşte proporţional cu creşterea
VO2.
În eforturile maximale sau cvasimaximale această relaţie nu se
mai păstrează.
În acelaşi timp cu creşterea ventilaţiei/minut (VE) creşte în
progresie geometrică travaliul ventilator (W- lucru mecanic efectuat de
muşchii repiratori): VE creşte de 10 ori, W creşte de 100 de ori, ceea ce
înseamnă sporirea cheltuielilor energetice (pentru valori ale VE de 100 l
O2/min muşchii ventilatori consumă peste 10% din aportul total de O2).
Rămâne de demonstrat dacă în timpul efortului maximal costul
energetic al ventilaţiei reprezintă un factor limitativ pentru capacitatea de
anduranţă.
În efortul submaximal, echivalentul ventilator al O2 (VE/VO2)
rămâne constant în timp ce în efortul foarte intens, maxim, el creşte
(ventilaţia creşte excesiv comparativ cu prelevarea de O2).
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
Valoarea VE/VO2 este influenţată de tipul de efort prestat
(aerob/anaerob).
Otudiile au demonstrat că, înotătorii şi alergătorii, pentru un efort de
aceeaşi intensitate, prezintă combinaţii diferite ale volumului curent (VT) şi
frecvenţei respiraţiilor (f), ceea ce s-ar explica prin particularitatea tehnică
restrictivă a înotului în sine asupra funcţiei respiratorii.
Răspunsul ventilator este specific pentru tipul de efort efectuat, iar
modificările fiziologice sunt absolut specific adaptate exerciţiilor folosite în
antrenament, în concordanţă cu perioada de pregătire a sportivului.
Pentru eforturi submaximale mecanismul adaptiv al ventilaţiei
pulmonare este neclar, dar s-s observat că aplicarea unui program de pregătire
de câteva săptămâni, a determinat o reducere considerabilă a echivalentului
ventilator al O2 (VE/VO2).
Cu alte cuvinte, pentru o anumită cantitate de O2 prelevat se ventilează
o cantitate mai mică de aer, ceea ce reduce costul de O2 al respiraţiei.
Acest efect este benefic din 2 motive:
- reduce efectul obositor al efortului asupra musculaturii respiratorii
- O2 nefolosit de muşchii respiratori devine disponibil pentru
musculatura activă.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%
  % , În cursul efortului, consumul de O2 (VO2) nu
creşte corespunzător intensităţii acestuia imediat de la început, ci treptat
şi în eforturile submaximale prelevarea de O2 acoperă cheltuielile
energetice abia la câteva minute de la debut (în acest tip energia necesară
este produsă pe alte căi).
Această întârziere în adaptarea schimburilor gazoase la nevoile
energetice face ca organismul să contracteze un deficit de O2 care este
plătit la sfârşitul efortului, în perioada de revenire.
Dovada acestui fapt este scăderea treptată şi nu bruscă a
consumului de O2 (VO2) către valorile de repaus timp de câteva minute
de la oprirea efortului (datoria de O2).
Aproape întotdeauna se plăteşte mai mult decât deficitul existent
deoarece metabolizarea lactatului este mai scumpă energetic decât
producerea, deoarece temperatura corpului, ventilaţia/minut şi debitul
cardiac (activităţi consumatoare de energie) se menţin la valori încă
ridicate la sfârşitul efortului.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%

%$* #% $  La fel ca pentru toţi muşchii scheletici,

antrenamentul poate creşte forţa şi anduranţa muşchilor respiratorii,
rezultatul fiind o ventilaţie mai economică (cost energetic mai scăzut).
Rezultatul se poate vedea în repaus ± binecunoscuta bradipnee a
sportivilor, care asigură o ventilaţie eficientă cu minimum de consum
energetic dar şi cursul efortului când controlul voluntar al ventilaţiei
poate influenţa performanţa sportivă (atletism, nataţie).
Prin antrenament sistematic funcţia ventilatorie se poate
îmbunătăţi, modificările putând fi sintetizate astfel:
1. respiraţie economică, în efort creşterea ventilaţiei/minut (VE)
realizându-se pe seama volumului curent (VT), în dauna volumelor
inspirator şi expirator de rezervă (VIR, VER).
2. creşterea ventilaţiei/minut (VE) chiar înaintea începerii
efortului, ca rezultat probabil al unui fenomen de anticipare.
#$%&'%%() &*$%#% $ +%

3. îmbunătăţirea rezistenţei la hipoxie şi a toleranţei la

acumularea de lactat.
4. creşterea forţei musculaturii respiratorii cu scăderea
consecutivă a costului energetic al ventilaţiei.
5. creşterea schimbului gazos pulmonar prim îmbunătăţirea
ventilaţiei alveolare şi prin mobilizarea de noi spaţii alveolare.
6. creşterea concentraţiei hemoglobinei şi a saturaţiei acesteia în
O2 împreună cu devierea la dreapta a curbei de disociere a
oxihemoglobinei, ceea ce înseamnă mai mult O2 disponibil pentru
musculatura activă.
,-%&'$%&#(&$%+)& &%&.() #*
Prin intermediul probelor de efort urmărim:
1. punerea în evidenţă a unei disfuncţii de sistem ce nu e
evidenţiată sau foarte puţin evidentă în repaus;
2. aprecierea în timp a capacităţii de efort a unui sportiv, în cazul
în care nu dispunem de aparatura modernă.
Ount clasificate în grupe după autori sau complexitatea probelor:
1.   

 (genuflexiuni). Oe utilizează mai rar în
vederea urmăririi reactivităţii şi a modificărilor unui parametru.
Ount greu reproductibile, comparaţia justă trebuie făcută numai
individualizat în timp;
2.   

. Efortul este dozat şi se face corect, sunt
reproductibile, pot fi urmărite dinamic iar variaţia unui parametru se
poate face comparativ între subiecţi.
-%&'$%&#(&$%+)& &%&.() #*
Pentru a vedea performanţa aparatului cardiovascular se
obişnuieşte efectuarea unui examen funcţional care cuprinde:
- determinarea stării de sănătate;
- determinarea nivelului de posibilităţi în funcţie de vârstă, sex şi
starea de sănătate;
- determinarea reactivităţii aparatului cardiovascular la sportivii
de diverse nivele;
- determinarea posibilităţii maxime de efort.
Pentru determinarea stării funcţionale a aparatului cardiovascular,
efortul se alege în funcţie de individ şi scopul urmărit.
Eforturile pot fi dozate (proba Astrand) şi nedozate (probele
Martinet, Letunov, Bürger).
Parametrii biologici pot fi înregistraţi în timpul efortului sau/şi
după efort, adică în perioada de revenire a parametrilor respectivi.
-%&'$%&#(&$%+)& &%&.() #*
 9  

Este o probă cu efort minor ce urmăreşte reactivitatea aparatului
cardiovascular, înregistrarea parametrilor puls şi tensiune se face înaintea
probei şi în perioada de revenire iar interpretarea rezultă din felul în care
aceste valori îşi revin.
Proba originală constă în douăzeci de genuflexiuni executate în
30 de secunde la un ritm de metronom de 60.
Aparatura necesară: aparat de tensiune, cronometru fişa de
înregistrare şi un metronom.
Tehnica: proba modificată se combină cu proba clino-orto-statică
ce este o probă de reactivitate neuro-vegetativă.
-% &'$% &#(&$% + )& & %&.() #*
Timpii probei:
1. Oportivul stă 10 min în clinostatism timp în care se face o
anamneză detaliată a ultimelor 24 de ore precedente probei, adică ultimul
antrenament, cum se simte etc.
2. La sfârşitul celor 10 min se înregistrează pulsul timp de 10 sec
şi TA, la fiecare parametru fiind verificat de mai multe ori în momentul
în care se stabilizează.
3. Oportivul se scoală încet în picioare, stă un minut, se
înregistrează pulsul timp de 10 sec şi TA.
4. I se explică felul în care trebuie să facă genuflexiunile:
călcâiele apropiate, genunchii depărtaţi şi mâinile pe lângă corp. Oe dă
drumul la metronom şi se fac 20 de genuflexiuni în 40 sec.
5. Imediat după terminarea efortului se întinde în pat şi se
înregistrează AV, TA după cum urmează: în primele 10 sec ale fiecărui
minut se va înregistra AV şi la mijlocul fiecărui minut, TA.
-% &'$% &#(&$% + )& & %&.() #*
a Pentru proba clino-ortostatică:
- valorile de repaus: AV normal între 60-90/min, sub 60 bradicardie,
peste 90 tahicardie.
TA maximă: normal 100-135 mmHg, peste 145 HTA, sub 100 HTA
TA minimă: jumătate +1 din valoarea TA max (la sportivi este mai
mare cu 20 mmHg)
- valorile în ortostatism: AV creşte cu 10-12 bătăi/min, TA max
creşte cu 10-15 mmHg.
TA min creşte sau scade cu 10-15 mmHg, Ta diferenţială nu trebuie să
scadă sub 30 mmHg.
Există două situaţii nefavorabile:
a) reacţia hipodinamică (neeconomică) în care AV creşte peste
valorile menţionate, TA max scade iar TA diferenţială se pensează;
b) reacţia hipodinamică (limita cu patologia) în care AV
reacţionează în limite normale, TA max la fel iar diagnosticul se impune pe
reacţia TA min care scade, mărind diferenţiala. Acest aspect se însoţeşte de
ameţeli, lipotimii, transpiraţii şi apare la pubertate, labili neuro-vegetativi,
persoane în vârstă, suferinzi cardio-vasculari.
-% &'$% &#(&$% + )& & %&.() #*
În proba Martinet (după efort): AV creşte cu 50-70% faţă de
valorile de repaus şi îşi revine în 2 min. TA creşte cu 10-35 mmHg, TA
min scade între 10-20 mmHg, diferenţiala creşte, perioada de revenire 5
min.
Condiţii acceptabile: TA max să revină în 5 min, TA min să revină
în 2-3 min.
Aspecte mai puţin favorabile:
1) AV creşte cu peste 100% faţă de valorile de repaus şi revine
peste 2-3 min.
2) TA max creşte cu peste 35 mmHg (reacţie hipertonă) sau scade
(reacţie hipotonă).
3) TA nu revine în 5 min.
4) În primul minut sau în primele doua minute TA max rămâne la
valorile de repaus apoi creşte treptat (reacţie în trepte).
5) TA min scade foarte mult, apare tonul infinit care durează două
minute; dacă dispare după două minute reacţia este favorabilă, dacă se
menţine peste două minute reacţia nu este favorabilă.
-% &'$% &#(&$% + )& & %&.() #*
Interpretarea probei complexe clino-ortostatică şi Martinet se face
prin calificativ urmat de justificarea calificativului:
- proba bună dar neeconomică în care AV şi TA cresc peste
valorile admise;
- proba foarte bună cu reacţie cardio-vasculară economică în care
AV şi TA au valorile în limitele expuse anterior;
- proba satisfăcătoare în care apar aspecte mai puţin favorabile ale
AV şi TA;
- proba nesatisfăcătoare cu aspecte nefavorabile atât în repaus cât
şi după efort.
Avantajele probei: este o probă uşor de efectuat, indiferent de
vârsta, aparatura la îndemâna oricui, dă relaţii asupra AV la efort.
Dezavantajele probei: efortul este nedozat, de intensitate mică,
valorile sunt nereproductibile.
-% &'$% &#(&$% + )& & %&.() #*


   


 || 
Reprezintă un test de reactivitate, efortul fiind minor.
Oe urmăreşte revenirea alurii ventriculare după un efort ce constă în 30
de genuflexiuni în 45 de secunde, metronomul fiind pus la 90.
Aparatura necesară: cronometru şi metronom.
Tehnica: sportivul stă în şezut, se măsoară AV în repaus timp de 15
secunde apoi se execută 30 de genuflexiuni în 45 de secunde, se aşează, se
măsoară AV imediat după efort de la 0 la 15 secunde şi în ultima parte a
minutului postefort, adică între secundele 45 şi 60. Valorile obţinute se
înmulţesc cu 4, obţinându-se în acest fel trei pulsuri pe minut: P1 = pulsul în
repaus, P2 = primul puls postefort şi P3 = al doilea puls postefort.
Interpretare: indicele RUFFIER = (P1+P2+P3-200)/10
- IR< 0 foarte bine
- IR = 0-5 bine
- IR = 5-10 mediu
- IR = 10-15 slab
Avantaje: proba foarte simplă, uşor de executat, folosită în selecţia
copiilor pentru sport, urmărirea săptămânală a sportivilor în cantonamente şi a
pacienţilor la sala de cultură fizică medicală.