DIN OMILII SI CUVANTARI, SF VASILE CEL MARE

OMILIA A IX-A
Ca Dumnezeu nu este autorul relelor

Multe sunt felurile invataturilor; ne-au fost aratate prin David, sfantul psalmist, de
Duhul, Care a lucrat prin el. Uneori profetul David ne istoriseste propriile sale
suferinte, spunandu-ne ca a suferit cu barbatie necazurile abatute asupra lui, iar, prin
exemplul sau, ne lasa o invatatura invederata de rabdare, ca atunci cand spune:
"Doamne, pentru ce s-au inmultit cei ce ma prigonesc?"; alteori ne arata bunatatea
lui Dumnezeu si iuteala ajutorului Lui dat celor care-L cauta cu adevarat, zicand:
"Cand Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptatii mele", rostind cuvinte care au
aceeasi putere ca si cele ale profetului Isaia, care zice: Inca graind tu, va zice: "Iata,
aici sunt", adica: N-am terminat de a-L chema, ca Dumnezeu m-a si auzit inainte de
sfarsitul chemarii mele.
Iarasi David, aducand rugaciuni si cereri lui Dumnezeu, ne invata chipul in care
pacatosii trebuie sa-L imblanzeasca pe Dumnezeu: "Doamne, nu cu mania Ta sa ma
mustri, nici cu iutimea Ta sa ma certi", in Psalmul al doisprezecelea arata prelungirea
incercarii, cand spune: "Pana cand, Doamne, ma vei uita pana in sfarsit?". Si in tot
psalmul acesta ne invata sa nu ne descurajam cand suntem in necaz, ci sa asteptam
bunatatea lui Dumnezeu si stim ca Dumnezeu, printr-o iconomie oarecare, ne lasa in
necazuri, , hotarand masura suferintelor dupa credinta pe care o are fiecare.
Dupa ce David a spus: "Pana cand, Doamne, ma vei uita pana in sfarsit?" si: "Pana
cand iti vei intoarce fata Ta de la mine?", se indreapta indata spre rautatea celor care
nu cred in Dumnezeu, care, daca au o mica piedica in viata, nu mai pot suferi starea
grea in care se gasesc si incep sa se indoiasca in mintea lor, intrebandu-se daca exista
un Dumnezeu, Care poarta grija de cele de aici, daca vede viata fiecaruia, daca
imparte fiecaruia dupa merit.
Apoi, cand vad ca situatia lor nedorita se prelungeste, incolteste in ei gandul cel rau si
hotarasc in inimile lor ca nu exista Dumnezeu: Zis-a cel nebun intru inima sa: "Nu
este Dumnezeu". Infigandu-se, deci, acest gand in mintea lor, incep sa pacatuiasca
fara sa mai tina seama de nimic. Daca nu este cineva care sa conduca lumea, daca nu
este cineva care sa rasplateasca dupa merit cele savarsite in viata, cine-i mai poate
impiedica sa asupreasca pe sarac, sa ucida pe orfani, sa omoare pe vaduva si pe
strain, sa faca orice fapta nelegiuita, murdarindu-se cu patimi necurate si ticaloase si
cu toate poftele dobitocesti? De aceea David, ca o urmare a ideii nebunesti ca nu
exista Dumnezeu, a adaugat: "Stricatu-s-au si urati s-au facut intru indeletnicirile lor".
Ca e cu neputinta ca cei ce se indeparteaza de calea cea dreapta sa nu aiba in
sufletele lor boala uitarii de Dumnezeu.

II

Pentru ce popoarele pagane au fost lasate in seama mintii lor ratacite si fac ceea ce
nu se cade?
Nu pentru ca au spus: "Nu este Dumnezeu"? Pentru ce au cazut in patimi rusinoase,
pentru ca femeile au schimbat intrebuintarea fireasca a firii in una impotriva firii, iar
barbatii au savarsit lucruri rusinoase cu barbatii? Nu pentru ca au schimbat slava
nestricaciosului Dumnezeu in inchipuiri de pasari, de animale cu patru picioare si de
taratoare? Cu adevarat, deci, cel care spune ca "nu este Dumnezeu" este nebun, lipsit
de minte si de intelegere.
Asemanator acestuia si tot atat de nebun este si acela care spune ca Dumnezeu este
autorul relelor. Spun ca amandoi savarsesc un pacat tot atat de mare, pentru ca
amandoi tagaduiesc pe Cel Bun: unul spunand ca nu exista Dumnezeu, iar celalalt
hotarand ca Dumnezeu nu este bun. Daca Dumnezeu este cauza relelor, atunci e
evident ca nu e bun si, deci, si o afirmatie si alta duc tot la tagaduirea existentei lui
Dumnezeu.
De unde bolile?, se intreaba ei. De unde mortile premature? De unde distrugerile
complete ale oraselor? De unde naufragiile, razboaiele, ciuma? Acestea sunt rele,
spun ei, si sunt toate fapte ale lui Dumnezeu. Deci, pe cine altul putem socoti
pricinuitor al acestor rele daca nu pe Dumnezeu?
Haide, dar, pentru ca am dat de o problema mult dezbatuta, sa incercam sa-i dam o
explicatie clara si lipsita de confuzie, dupa ce vom pune mai intai ca baza a discutiei
un principiu recunoscut de toata lumea, cercetand aceasta problema cu cea mai mare
grija.

III

Un lucru trebuie sa avem clar in mintile noastre: ca o data ce suntem faptura bunului
Dumnezeu, ca o data ce suntem paziti de El, Care randuieste pentru noi si pe cele
mici si pe cele mari, urmeaza ca nu putem suferi ceva fara voia lui Dumnezeu si ca nici
una dintre suferintele noastre nu este spre vatamarea noastra sau spre ceva
asemanator; si deci nu trebuie, sa ne inchipuim pentru noi o situatie mai buna.
Mortile vin de la Dumnezeu ; dar moartea nu este un lucru rau, afara numai daca-mi
vorbesti de moartea pacatosului; ca pentru pacatos eliberarea de suferintele de pe
pamant este inceput al chinurilor din iad, iar suferintele din iad nu au autor pe
Dumnezeu, ci pe noi insine, inceputul si radacina pacatului sta in noi si in libertatea
vointei noastre.
Am putea sa nu avem nici o suferinta daca ne-am indeparta de viciu; dar pentru ca
noi insine, prin placere, ne-am lasat ademeniti de pacat, ce motiv serios am putea
invoca incat sa nu fim noi insine autorii suferintelor noastre?
Raul este de doua feluri: raul raportat la simtirea noastra si raul in sine.
Raul in sine depinde de noi, de pilda: nedreptatea, desfranarea, nebunia, frica,
invidia, uciderea, otravirea, viclenia si toate patimile inrudite cu ele, care intineaza
sufletul facut dupa chipul Creatorului si-i intuneca frumusetea.
Raul raportat la noi provoaca durere si suferinta simtirii noastre, de pilda: boala
trupului, ranile trupului, lipsa celor necesare traiului, viata lipsita de slava, paguba de
bani si pierderea celor scumpi noua. Fiecare din aceste rele este adus asupra noastra
de inteleptul si bunul Stapan spre folosul nostru.
Se ia bogatia celor care au intrebuintat-o rau, ca sa strice unealta cu care savarseau
nedreptate; trimite boala celor carora le este mai de folos sa le fie madularele legate
decat sa le aiba slobode, spre a ne indeparta de pacat; aduce moarte cand se termina
firul vietii, pe care dreapta judecata a lui Dumnezeu 1-a fixat dintru inceput pentru
fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecaruia din noi.
Foametea, seceta, ploaia prea multa sunt plagi obstesti abatute asupra oraselor si
popoarelor, spre a le pedepsi cand rautatea lor a depasit orice masura. Dupa cum
doctorul este un binefacator chiar daca produce dureri si suferinte trupului (ca poarta
razboi bolii, nu bolnavului), tot asa Dumnezeu este bun cand prin pedepse date unora
Se ingrijeste de mantuirea tuturor. Nu acuzi pe doctor cand pe unele din madularele
tale le taie, pe altele le arde, iar pe altele le scoate cu totul din trup, ci ii mai dai si
bani si-l numesti mantuitorul tau pentru ca a oprit boala intr-o mica parte a trupului,
inainte de a se intinde in tot corpul. Dar cand vezi ca un oras se darama peste
locuitorii lui din pricina cutremurului sau ca o corabie se scufunda in mare cu toti
calatorii, nu zabovesti sa ti pornesti limba hulitoare impotriva adevaratului Dooctor si
Mantuitor.
Si totusi ar trebui sa intelegi ca este nevoie de un tratament facut cu grija, cand bolile
oamenilor sunt mici si usor de vindecat, dar cand se dovedeste ca bolile lor nu mai
pot fl vindecate printr-un tratament obisnuit, atunci este necesara indepartarea celor
ajunsi nefolositori, pentru ca nu cumva, intinzandu-se boala, sa cuprinda si pe cei
sanatosi. Asadar, dupa cum nu-i de vina doctorul daca-ti taie sau iti arde o parte din
trup, ci boala, tot asa si distrugerile oraselor isi au originea in pacatele oamenilor,
care depasesc orice masura. Scuteste deci pe Dumnezeu de hula!

IV
Mi s-ar putea spune:
- Daca Dumnezeu nu este autorul relelor, pentru ce se spune in Scriptura: "Eu sunt
Cel ce am intocmit lumina si am facut intunericul, fcand pace si zidind rele"; si iarasi:
"S-au pogorat de la Domnul rele peste portile Ierusalimului"; si: "Nu este rautate in
oras, pe care sa n-o fi facut Domnul"; iar cantarea cea mare a lui Moise spune:
"Vedeti, vedeti ca Eu sunt si nu este Dumnezeu afara de Mine; Eu voi omori si Eu voi
face viu; Eu voi bate si Eu voi vindeca"?

- Pentru un om care intelege sensul Scripturii, nici unul dintre aceste texte nu
cuprinde vreo acuzatie impotriva lui Dumnezeu, ca El ar fi autorul si facatorul raului.

Cand spune: "Eu sunt Cel ce am intocmit lumina si am facut intunericul", Dumnezeu
Se arata pe Sine Creator al zidirii, dar nu autor al raului. Ca sa nu crezi cumva ca altul
este creatorul luminii, si altul creatorul intunericului, a spus ca El este Facatorul si
Mesterul a doua elemente aparent potrivnice in natura, ca sa nu cauti un alt creator
pentru foc, altul pentru apa, altul pentru aer si altul pentru pamant, pentru ca aceste
elemente sunt aparent contrare in virtutea contrarietatii calitatilor lor. Unii, pornind
de la aceasta idee, au cazut in politeism.

"Dumnezeu face pace si zideste rele". Face pace mai cu seama in tine, cand iti
linisteste mintea printr-o invatatura buna si-ti potoleste pasiunile care se ridica
impotriva sufletului. "Zideste rele", adica le transforma in bine si le aduce intr-o stare
mai buna, in asa fel ca inceteaza de a mai fi rele si imbraca natura binelui. "Inima
curata zideste intru mine, Dumnezeule", adica: "Nu-mi crea acum inima, ci innoieste
inima mea cea invechita din pricina rautatii", si: "Ca din cei doi sa zideasca un om
nou"; aici cuvantul "sa zideasca" nu are sensul unei aduceri de la nefiinta la fiinta, ci al
unei transformari in bine a celor deja existente; si: "Daca cineva este in Hristos, este
faptura noua"; si, iarasi, Moise spune: "Nu este oare Acesta insusi Parintele tau Care
te-a agonisit, te-a facut si te-a zidit?"; faptul ca aici cuvantul "zidire" este asezat dupa
cuvantul "facere", ne arata lamurit ca termenul "zidire", ca totdeauna unde este
intrebuintat acest cuvant, are sensul unei imbunatatiri.
Deci, cand Dumnezeu face pace, face pace in a zidi pe cele rele, adica a le transforma
si a le aduce spre o stare mai buna. Apoi, daca intelegi prin cuvantul "pace" usurarea
ce o avem la terminarea razboaielor, iar prin cuvantul "rele", toate necazurile si
nenorocirile ce insotesc razboaiele, cum sunt: expeditiile in afara granitelor tarii,
oboselile, starile de veghe, nelinistile, sudoarea, ranile, uciderile, caderile oraselor,
luarile in robie, surghiunurile, privelistile pline de jale ale celor dusi in robie si, intr-un
cuvant, toate nenorocirile ce insotesc razboaiele, atunci spunem ca toate acestea se
intampla prin dreapta judecata a lui Dumnezeu, care pedepste prin razboaie pe cei
vrednici de pedeapsa.
Ai fi vrut oare sa nu mai fie arsa Sodoma, o data ce sodomitii au savarsit acele
nelegiuiri? Sau ai fi vrut sa nu fie distrus Ierusalimul si nici sa fie pustiit templul dupa
cutremuratoarea nebunie savarsita de iudei impotriva Domnului? De altfel, nu era
drept, oare, sa se savarseasca acestea tocmai prin mainile romanilor, carora iudeii,
dusmanii propriei lor vieti, L-au vandut pe Domnul nostru? Deci, nenorocirile
razboiului cad adesea si, pe buna dreptate, peste cei care le merita.
Cuvintele "Eu voi omori si Eu voi face viu" interpreteaza-le, daca vrei, in sensul de mai
sus, ca frica zideste pe cei simpli.
'Voi bate si voi vindeca". Aceste cuvinte, chiar interpretate literal, au un sens plin de
folos sufletesc, caci prin bataie sadesc in noi frica de Dumnezeu, iar cand prin
vindecare ne indeamna sa-L iubim pe Dumnezeu.

Dar cuvintele acestea pot fi interpretate si intr-un sens mai inalt: "Eu voi omori"
pentru pacat, si "voi face viu" pentru dreptate. Ca, in masura in care omul nostru cel
din afara se trece, in aceeasi masura cel dinauntru se innoieste. Dumnezeu nu
omoara pe unul si face viu pe altul, ci pe acelasi om il face viu prin acela prin care il
omoara, si-1 vindeca prin acela prin care il bate, potrivit proverbului care spune: "Tu il
vei bate cu varga, dar vei izbavi sufletul lui de moarte". Asadar, este batut trupul, ca
sa fie vindecat sufletul; este omorat pacatul, ca sa traiasca dreptatea.
Cuvintele: "S-au pogorat de la Dumnezeu rele peste portile Ierusalimului" se
interpreteaza prin ele insele.
- Ce rele?
- Zgomotul carelor de razboi si al calaretilor. Cand auzi cuvintele: "Nu este rautate in
oras, pe care sa n-o fi facut Domnul", intelege cuvantul "rautate"! Scriptura vorbeste
aici de rautate in sensul de necaz adus asupra pacatosilor pentru indreptarea
greselilor lor, potrivit celor spuse de Dumnezeu: "Ca te-am necajit si te-am infometat
ca sa-ti fac bine", inainte de a ajunge nedreptatea peste masura de mare, Dumnezeu
o opreste, dupa cum este oprit cursul unei ape cu stavilare sau zagazuri.

Pentru aceasta epidemiile care se abat asupra oraselor si popoarelor, uscaciunea

vazduhului, nerodirea pamantului, ca si toate celelalte nenorociri, care se intampla in
viata fiecaruia, au scopul de a opri cresterea rautatii.
Deci, Dumnezeu trimite niste nenorociri ca acestea, ca sa inlature nasterea
adevaratelor nenorociri. Bolile trupesti si nenorocirile din afara sunt facute pentru
zagazuirea pacatului. Deci, Dumnezeu distruge raul; dar raul nu este de la Dumnezeu.
Pentru ca si doctorul inlatura boala, dar nu baga in trup boala.
Distrugerile oraselor, cutremurele, inundatiile, zdrobirea armatelor, naufragiile si
pieirea a nenumarate vieti omenesti, pricinuite de pamant, de mare, de vazduh, de
foc sau de oricare alta cauza, se intampla spre inteleptirea supravietuitorilor, ca
Dumnezeu intelepteste prin plagi obstesti rautatea oamenilor.
Propriu vorbind, rau este numai pacatul; pacatul, mai ales, merita denumirea de rau;
iar pacatul depinde de vointa noastra; sta in puterea noastra de a ne departa de
rautate sau de a fi rai. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca niste incercari, pentru
aratarea barbatiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut intr-o clipita
toata averea sa si a fost lovit cu bube; alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru
vindecarea pacatelor, ca lui David care, aducand rusine asupra casei lui, a fost
pedepsit pentru pofta lui nelegiuita.
Cunoastem iarasi un alt fel de rele infricosatoare aduse asupra oamenilor de dreapta
judecata a lui Dumnezeu, pentru a-i intelepti pe cei care aluneca usor in pacat, ca
Datan si Aviron, pe care i-a inghitit pamantul, deschizandu-se sub ei gropi si crapaturi.
Prin acest fel de pedeapsa ei n-au devenit mai buni - cum ar fi fost cu putinta pentru
cei coborati in iad? -, ci, prin pilda lor, au inteleptit pe cei ramasi in viata. Tot asa si
Faraon a fost inecat cu toata oastea lui. Tot asa au fost nimiciti vechii locuitori ai
Palestinei. Deci, cand auzim ca apostolul spune candva despre Faraon: 'Vase ale
maniei gatite spre pieire", sa nu intelegem cumva ca Faraon a fost facut rau de
Dumnezeu (ca atunci ar fi mai drept ca vina sa fie mutata asupra Creatorului), ci, cand
auzi cuvantul "vase", intelege ca fiecare din noi a fost facut spre ceva folositor. Dupa
cum intr-o casa mare sunt vase de aur, de argint, de lut si de lemn (ca libertatea de
vointa a fiecaruia da asemanarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o
vietuire curata si lipsita de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos
decat cel dintai; vas de lut este omul care gandeste cele pamantesti si se sfarama cu
usurinta, iar vas de lemn este omul care se intineaza lesne cu pacatul si ajunge
materie pentru focul vesnic), tot asa si vas al maniei este omul care primeste in el, ca
intr-un vas, orice lucrare a diavolului si din pricina mirosului greu din el, din pricina
stricaciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere si pieire.
De aceea, pentru ca Faraon trebuia sa fie sfaramat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput
si intelept al sufletelor, a randuit sa i se duca vestea si sa ajunga cunoscut tuturor, ca,
prin patania lui, sa fie de folos celorlalti oameni; ca Faraon nu mai putea fi vindecat
din pricina marii lui rautati.
Dumnezeu i-a invartosat inima, iar prin indelunga Sa rabdare si prin amanarea
pedepsei a marit rautatea lui, pentru ca, dupa ce rautatea lui va depasi orice margine,
sa fie invederata tuturor dreptatea pedepsei dumnezeiesti. Desi Dumnezeu a gradat
necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici pana la cele mai mari, totusi
nu i-a muiat cerbicia, ci a vazut ca Faraon dispretuieste ingaduinta Sa, obisnuindu-se
cu nenorocirile venite asupra lui. Dar nici asa Dumnezeu nu 1-a dat mortii, pana ce nu
si-a gasit singur moartea prin inec, indraznind in mandria inimii sale, sa mearga pe
drumul celor drepti, cu credinta ca Marea Rosie va fi si pentru el, ca si pentru poporul
lui Dumnezeu, cale batuta.
Afland deci acestea de la Dumnezeu si putand singur sa stii cate feluri de rele exista,
cunoscand ce este cu adevarat raul si ca rau este pacatul, al carui sfarsit este pieirea,
cunoscand ca rele care produc dureri simturilor sunt rele aparente, ca ele au, in
realitate, puterea de a face bine, cum sunt de pilda suferintele abatute asupra
noastra pentru incetarea pacatului, a caror roada este mantuirea vesnica a sufletelor,
inceteaza de a mai murmura impotriva celor randuite de Dumnezeu!
Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existentei raului si nici nu-ti inchipui ca raul
are o existenta proprie.
Raul nu exista aparte, ca o fiinta oarecare, si nici nu putem sa ni-1 imaginam ca o
fiinta independenta si de-sine-statatoare.
Raul nu este decat lipsa binelui.
Ochii au fost creati; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Deci daca ochiul n-ar fi fost
facut dintr-o natura supusa stricaciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot asa si raul: nu
exista prin el insusi, ci este o consecinta a betesugurilor sufletului.
Raul nu este necreat, dupa cum sustin ereticii, care acorda raului aceeasi valoare ca si
naturii binelui, ca si cand si binele si raul ar fi fara de inceput si vesnice si anterioare
creatiei lumii; dar nici creat.
Daca toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinta ca raul sa derive din bine? Nici
uratul nu deriva din frumos si nici viciul din virtute.
Citeste Cartea Facerii lumii! Vei gasi acolo scris ca "toate erau bune si bune foarte".
Deci raul n-a fost creat impreuna cu cele bune. Dar nici creaturile spirituale, facute de
Creator, n-au fost aduse la existenta amestecate cu raul. Daca in momentul creatiei,
creaturile materiale nu au avut in ele insele raul, cum ar fi putut creaturile spirituale,
care se deosebesc atat de mult de cele materiale, si prin curatenie si prin sfintenie, sa
aiba vreo partasie cu raul?
Dar mi se poate spune: Raul este o realitate si efectele lui se vad raspandite din
belsug de-a lungul intregii vieti. De unde-si are, dar, existenta, daca raul nu-i nici
necreat, nici creat?

VI

Cei care cerceteaza unele ca acestea sa raspunda la urmatoarele intrebari: De unde

vin bolile? De unde betesugurile trupului? Ca nu se poate spune ca boala este
necreata, dar nici ca este creatie a lui Dumnezeu. Nu! Fiintele au fost create cu o
structura naturala potrivit firii lor si au fost aduse la viata avand desavarsite toate
madularele; se imbolnavesc atunci cand isi pierd starea naturala de vietuire; isi pierd
sanatatea sau printr-o vietuire rea, sau dintr-o pricina oarecare ce aduce
imbolnavirea trupului. Deci Dumnezeu a facut trupul, nu boala; a facut sufletul, nu
pacatul; sufletul se inraieste cand se indeparteaza de starea lui naturala!

- Dar in ce consta pentru suflet binele pe care il avea inainte de a se inrai?

- In aceea ca era aproape de Dumnezeu si unit cu El prin dragoste. Dupa ce sufletul a
cazut din aceasta stare, a fost stricat de fel de fel de boli.
- Dar, pe scurt, pentru ce sufletul primeste raul?
- Pentru ca este inzestrat cu vointa libera, unul din titlurile de glorie ale fiintelor
inzestrate cu ratiune. Slobod de orice constrangere si creat de Creator.cu vointa
libera - pentru ca a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu -, sufletul concepe binele,
cunoaste desfatarea ce vine din savarsirea binelui; are capacitatea si puterea de a-si
pastra starea sa naturala, daca staruie in contemplarea binelui si in desfatarea
bunatatilor spirituale; dar are si capacitatea de a se indeparta uneori de bine; aceasta
i se intampla cand, saturat de desfatarile cele duhovnicesti, ca ingreunat de somn si
alunecat de la cele de Sus, se amesteca cu trupul, spre a se desfata cu placeri
rusinoase.
VII

Odinioara Adam era sus nu in ce priveste locul, ci prin libertatea vointei sale; cand,
indata ce i s-a dat viata, si-a aruncat privirile spre cer, s a bucurat de cele vazute si a
iubit nespus de mult pe Binefacatorul sau, Care-i daruise desfatarea vietii vesnice, il
asezase in desfatarea paradisului, ii daduse aceeasi stapanire pe care o aveau ingerii,
il facuse sa aiba acelasi fel de vietuire cu arhanghelii si sa auda glas dumnezeiesc. Pe
langa toate acestea, era sub paza lui Dumnezeu si se desfata cu bunatatile Lui.
Dar iute s-a saturat de toate aceste bunatati; si, ocarand oarecum satiul, a preferat
frumusetii spirituale ceea ce parea placut ochilor trupului si a pretuit mai mult
saturarea pantecelui decat desfatarile cele duhovnicesti. De aceea, a fost izgonit
indata din rai, a pierdut acea vietuire fericita si a ajuns rau nu din constrangere, ci din
nesocotinta.
A pacatuit pentru ca a intrebuintat rau vointa sa libera si a murit din pricina pacatului,
"ca plata pacatului este moartea". Cu cat se departa de viata, pe atat se apropia de
moarte. Ca Dumnezeu este viata, iar lipsa vietii, moarte. Deci, Adam, prin departarea
sa de Dumnezeu, si-a pricinuit moartea, potrivit celor scrise: "Iata, vor pieri cei care se
departeaza de Tine" Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin vointa noastra
rea, am atras-o asupra noastra. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a ingaduit
desfacerea trupului, ca sa nu se pastreze pentru noi nemuritoare boala, intocmai ca
un olar care nu vrea sa bage in foc un vas de lut stricat, inainte de a indrepta, prin
refacerea lui, stricaciunea pe care o are.
- Dar pentru ce n-am fost creati, as putea fi intrebat, cu capacitatea de a nu mai
pacatui, incat sa nu mai putem pacatui chiar daca am voi?

- Dar si tu socotesti bune slugile tale, cand le vezi ca isi indeplinesc indatoririle lor de
buna voie, nu cand le ai sub lanturi! Asadar, si lui Dumnezeu nu-I este draga fapta
savarsita prin constrangere, ci aceea savarsita prin virtute; iar virtutea se indeplineste
prin libera alegere, si nu prin constrangere; iar alegerea depinde de noi, si ceea ce
depinde de noi este tocmai liberul arbitru. Asadar cel care huleste pe Creator, ca nu
ne-a facut infailibili prin fire, nu face altceva decat sa prefere firii rationale pe cea
irationala, firii libere si active pe cea imobila si lipsita de initiativa.
Am facut o digresiune de la subiect, dar era necesara pentru ca nu cumva, cazand in
adanc de ganduri, sa simti si lipsa lui Dumnezeu pe langa lipsa dorurilor tale. Sa
incetam, dar, a corija pe Cel intelept. Sa incetam a cauta ceva mai bun decat ceea ce a
facut El. Chiar daca scapa puterii noastre de patrundere pricinile randuielilor marunte
ale lui Dumnezeu cu privire la viata noastra, totusi sa fie nestramutata in sufletele
noastre invatatura ca de la Cel bun nu vine nimic rau.

VIII

Ca urmare a ideii de mai sus se pune si problema diavolului. De unde diavolul, daca
relele nu vin de la Dumnezeu? Ce vom raspunde?
Acelasi raspuns dat despre rautatea oamenilor este indestulator si pentru aceasta
intrebare.
- Din ce pricina este rau omul?
- Din propria sa vointa libera.
- Din ce pricina a ajuns diavolul rau?
- Din aceeasi pricina, pentru ca si el avea libertatea vointei si era in puterea lui sau sa
ramana langa Dumnezeu, sau sa se instraineze de bine. Gavriil a fost inger si a ramas
necontenit langa Dumnezeu; Satan a fost tot inger, si a cazut cu totul din ceata sa.
Vointa libera 1-a pastrat pe unul intre cele de Sus, si tot libertatea vointei 1-a aruncat
pe celalalt din cer. Era cu putinta ca si Gavriil sa apostazieze, iar Satan sa nu cada. Dar
pe unul 1-a salvat dragostea, fara satiu de Dumnezeu, iar pe celalalt indepartarea de
Dumnezeu 1-a aratat vrednic de a fi aruncat in adanc.
Acesta este raul: instrainarea de Dumnezeu. O mica intoarcere de ochi ne face sa fim
sau cu lumina soarelui, sau cu umbra trupului nostru; daca ne uitam la soare, soarele
este gata sa ne lumineze; dar daca ne intoarcem spre umbra, ne cuprinde neaparat
intunericul. Tot asa si diavolul, este rau pentru ca isi are rautatea din libertatea
vointei, si nu pentru ca firea lui era vrajmasa binelui.
- Dar pentru ce se razboieste cu noi?
- Pentru ca, fiind vas plin de toata rautatea, a primit si pacatul invidiei si ne-a pizmuit
cinstea. Nu suferea sa ne vada ca ducem in rai o viata fara de durere. Si, prin viclenii si
mestesugiri, a inselat pe om; folosindu-se, pentru amagire, tot de dorinta pe care o
avea si el de a fi asemenea cu Dumnezeu, i-a aratat pomul cunostintei binelui si raului
si i-a fagaduit ca prin mancarea fructului acestuia va ajunge asemenea lui Dumnezeu:
"Daca veti manca dintr-insul, veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si raul". N-a
fost facut, deci, dusman al nostru; dar din pricina invidiei, a ajuns in dusmanie cu noi.
Vazandu-se aruncat jos dintre ingeri, n a suferit sa vada pe pamantean inaltat prin
propasirea in virtute, la vrednicia ingerilor.

IX

Dar pentru ca a ajuns dusmanul nostru, Dumnezeu a randuit sa avem dusmanie fata
de el, prin cuvintele spuse sarpelui, instrumentul lui; amenintarea pronuntata asupra
sarpelui se refera la diavol: "Vrajmasie voi pune intre tine si samanta ei".
Prieteniile cu rautatea sunt intr-adevar vatamatoare, ca de obicei legea prieteniei
face ca cei ce se unesc sa se asemene. De aceea, pe buna dreptate s-a spus:
"Tovarasiile rele strica obiceiurile bune". Dupa cum aerul respirat in locuri infectate
de boala transmite, incetul cu incetul, celor sanatosi boala, tot asa tovarasiile rele
pricinuiesc mare rau sufletelor, chiar daca nu se simte indata vatamarea. Pentru asta
este neimpacata dusmania noastra fata de sarpe. Asadar, daca unealta de care s-a
slujit diavolul merita atata ura, cat de mult trebuie sa uram pe cel care s-a slujit de
sarpe.
As putea fi intrebat:
- Pentru ce a fost asezat in paradis acest pom cu ajutorul caruia avea sa reuseasca
diavolul in incercarea lui impotriva noastra? Daca n-ar fi avut aceasta momeala
pentru ispita, cum ar fi putut diavolul sa ne duca, prin neascultare, la moarte? Trebuia
sa fie o porunca prin care sa ni se puna la incercare ascultarea. De aceea era in
paradis un pom incarcat cu fructe frumoase, pentru ca, aratand virtutea infranarii
prin abtinerea de la ceea ce-i placut, sa fim invredniciti cu dreptate de cununile
rabdarii.

Mancarea din pomul cunostintei binelui si raului a avut ca urmare nu numai calcarea
poruncii, ci si cunoasterea goliciunii. "Au mancat, spune Scriptura, si li s-au deschis
ochii lor si au cunoscut ca sunt goi". Trebuia ca omul sa nu-si observe goliciunea,
pentru ca nu cumva mintea lui sa fie atrasa a-si implini lipsa, iar prin nascocirea de
imbracaminte si prin grija de trup, sa fie cu totul sustras de la contemplarea lui
Dumnezeu.
- Dar pentru ce n-au fost facute o data cu facerea omului si vesmintele?
- Pentru ca omul nu trebuia sa aiba imbracaminte; nici naturala, nici confectionata,
imbracamintea naturala este proprie animalelor necuvantatoare, cum sunt penele,
parul, grosimea pieilor, care iarna pot sa le acopere, iar vara le ajuta sa suporte
caldura, in acestea nu se deosebeste animal de animal, pentru ca firea lor e la fel la
toate; omul, insa, trebuia sa aiba deosebite darurile bunatatilor, potrivit dragostei lui
de Dumnezeu, indeletnicirile cu meseriile i-ar fi rapit omului tot timpul sau liber; iar
acest lucru trebuia evitat ca vatamator omului. De aceea si Domnul, vrand sa ne
cheme din nou la o viata paradisiaca, indeparteaza din suflete grija, spunand: "Nu va
ingrijiti pentru sufletul vostru ce veti manca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti
imbraca". Asadar omul nu trebuia sa aiba nici imbracaminte naturala, nici
confectionata; ci alta imbracaminte ii era pregatita lui, daca staruia in virtute; o
imbracaminte care avea sa infloreasca peste om harul lui Dumnezeu si avea sa
straluceasca prin vesminte luminoase ca acelea ale ingerilor, mai frumoase decat
varietatea florilor si mai luminoase si mai stralucitoare decat stelele. De aceea
Dumnezeu nu i-a dat indata omului imbracaminte, pentru ca imbracamintea
rezervata lui trebuia sa fie o recompensa a virtutii sale; dar la aceasta imbracaminte
omul n-a putut ajunge din pricina ispitei diavolului.
Asadar, vrajmas ne este diavolul din pricina caderii ce ne-a adus-o atunci prin ispita
lui. Domnul insa a randuit sa luptam impotriva lui, ca, ascultand de poruncile Sale, sa
reparam greseala printr-o noua lupta si, biruind pe dusman, sa fim incununati. Bine-ar
fi fost daca ingerul luminat n-ar fi ajuns diavol, ci ar fi ramas in ceata in care a fost
randuit de Dumnezeu dintru inceput! Dar pentru ca a ajuns apostat, este dusman si al
lui Dumnezeu, dar dusman si al oamenilor, facuti dupa chipul lui Dumnezeu (ca
pentru aceasta este urator de om, pentru ca este si luptator impotriva lui Dumnezeu;
ne uraste si ca bunuri ale Stapanului, dar ne uraste si ca asemanari ale lui Dumnezeu),
inteleptul chivernisitor si purtator de grija de cele omenesti, insa, S-a folosit de
rautatea diavolului pentru exercitarea sufletelor noastre intocmai ca un doctor care
intrebinteaza veninul viperei pentru pregatirea medicamentelor mantuitoare.
- Cine este deci diavolul? Care este ceata sa? Care e dregatoria lui? De unde, mai ales,
si-a capatat numele de Satan?
- Se numeste Satan pentru ca se impotriveste binelui. Acest sens il are in limba
ebraica, dupa cum cunoastem din Cartile Regilor: "Si a ridicat Domnul satan
(potrivnic) lui Solomon pe Hadad Idumeul, vita de rege din Edom". Se numeste diavol
pentru ca este in acelasi timp si colaborator al pacatului nostru, si acuzator; se bucura
de pierderea noastra, dar si denunta faptele noastre. Firea lui este necorporala,
potrivit cuvintelor apostolului: "Lupta noastra nu este impotriva sangelui si trupului,
ci impotriva... duhurilor rautatii".
Dregatoria lui este de conducator, tot potrivit cuvintelor apostolului: "Lupta noastra
este impotriva incepatoriilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestuia". Locul in
care-si are sediul conducerea lui este vazduhul, dupa cum spune acelasi apostol:
"Potrivit stapanitorului puterii vazduhului, a duhului care lucreaza acum in fiii
neascultarii". De aceea se numeste si conducator al lumii, deoarece conducerea lui se
exercita in jurul pamantului. Asa spune Domnul: "Acum este judecata lumii acesteia;
acum conducatorul lumii acesteia se va izgoni afara"; si iarasi: "Vine conducatorul
lumii acesteia, si in Mine nu va gasi nimic".

Dar pentru ca s-a spus despre oastea diavolului ca "sunt duhuri ale rautatii intru cele
ceresti", trebuie sa se stie ca Scriptura numeste de obicei vazduhul cer, ca in
urmatoarele texte: pasarile cerului" si: "Se suie pana la ceruri", se suie pana in
regiunile cele mai inalte ale vazduhului. Pentru aceea si Domnul "a vazut pe Satan ca
un fulger cazand din cer", adica a cazut din propria sa conducere si a ajuns jos, ca sa
fie calcat in picioare de cei care nadajduiesc in Hristos. Ca Domnul "a dat putere
ucenicilor Lui sa calce peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului".
Asadar, pentru ca a fost doborata tirania diavolului, iar spatiul din jurul pamantului a
fost curatit prin patima cea mantuitoare, "care a impacat cele de pe pamant si cele
din cer", ni se fagaduieste imparatia cerurilor. Ioan Botezatorul a spus: "S-a apropiat
imparatia cerurilor", iar Domnul, in toate cuvantarile Lui, predica "Evanghelia
imparatiei". Mai inainte inca ingerii au strigat: "Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si
pe pamant pace". Chiar si cei care se bucurau la intrarea Domnului nostru in Ierusalim
strigau: "Pace in ceruri si slava intru cei de sus". Si, pe scurt, nenumarate sunt
strigatele de biruinta care vestesc completa zdrobire a dusmanului; asa ca intru cele
de sus noi nu mai avem de dus vreo lupta; nu mai exista nici un potrivnic care sa ne
indeparteze de viata cea fericita; o putem mosteni pe viitor nesuparati, putem sa ne
bucuram necontenit de pomul vietii, din care la inceput am fost impiedicati sa ne
impartasim din pricina vicleniei sarpelui. Ca "a pus Dumnezeu sabie de foc ca sa
pazeasca drumul catre pomul vietii", pe care trecandu-1 fara nici o piedica sa dea
Dumnezeu sa ne desfatam de bunatati, in Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia slava si
puterea in veci. Amin.