EDUCATORI CREŞTINI

N
E
GHEORGHE LAZAR, ELIADE KADULESCU, MIHAI
EM1NESCU, ALEXANDRU VLAHUŢA, GHEORGHE
COŞBUO
AMULUI
ROMANESC

CASA
4$'¿fS -k
ŞCOALELO /<©
R 1944
1 BIBLIOTECA
i:...:!...::;:
.... * 5 7 R
BE. SINOD
 r py '* *

^¿*cĂ-¿nz^c/F's^r*c~*^T¿*4 ^^/jr

'^j'*ry¿¡*' * * S J S X £ /*>n

%*£•****;<K~**~*< *~~ ^«*«.^»<->J

vv "W' /-~z-~-■**<■*,'^Z^''****^*y‘^'• " '~^

-y-
>£*# T+ĂT' ^ yf’
/ EDUCATO
RI
CREŞTINI
■ Al
NEAMUL
UI
ROMÂNE
SC
s¿2
¿W-«
 PREOTUL MUI AI L BULACU
CONFERENŢIAR UNIVERSITAR
FACULTATEA DE TEOLOGIE DDÍ BUCUREŞTI

EDUCATORI CREŞTINI
AI

GHEORGIIE LAZAR, ELIADE EADULESCU,

MJÍIAI EM1NESCU, ALEXANDRU VLAHUŢA,
GHEORGHE COŞBUC

CASA ŞCOALELOR
 CUVANT ÎNAINTE

Un curent sănătos, de revenire la principiile tradifionale ale

educaţiei noastre româneşti, îşi face drum nou printre multe
personalităţi ale culturii şi gândirii româneşti, din vremea noastră.
Filosofi, pedagogi, sociologi, istorici, critici, literaţi, oameni de ştiinţă
pozitivă şi teologi tresar astăzi în scrierile lor, fiecare fără să ştie unul
de celălalt, în nostalgia unei educaţii a tineretului român, în spirit
curat românesc.
Fiindcă în adevăr ne-am însuşit aproape în mod integral, fără
o adaptare firească la structura şi trebuinţele actuale ale sufletului
românesc, operile atâtor personalităţi din afară, ce au fost create pe
linia altui orizont de gândire şi pe planul altui suflet, deosebit de al
nostru, ca cerinţe, ca aspiraţii şi ca stadiu de pregătire. Dacă corpul
omenesc are trebuinţă de haine croite pe dimensiunile sale, cu atât
mai mult sufletul îşi cere haina spirituală adaptată dimensiunilor,
structurii şi cerinţelor sale.
Fără să ne închidem în ziduri chinezeşti şi să nu folosim
binefacerile culturii şi civilizaţiei mondiale, simţim nevoia su-
fletească, de a ne cunoaşte locul de plecare şi de revenirea cu
comorile spirituale, pe care le adunăm şi le modelăm în operile
noastre. Locul de plecare este masa cea mare a poporului românesc,
satul şi oraşul românesc, iar locul de revenire este sufletul Neamului,
sufletul românesc şi mai ales sufletul ţăranului român, al plugarului
şi al muncitorului nostru.
Albina harnică cu înţelepciunea cu care Dumnezeu a în-
zestrat-o atât de mult, îşi ia zborul dela stupul părintesc, trece peste
coline, văi şi dealuri, prin pomi, crânguri şi livezi pline cu Hori şi
revine iarăşi încărcată cu ce poate fi mai plăcut, mai dulce şi de folos
din florile bine mirositoare, să depună în fagurii curaţi
 6

de ceara. înţelepciunea acestor harnice lucrătoare a fost luată ca

exemplu şi de marele nostru părinte bisericesc, Si. Vasile cel Mare,
personalitate cu o rară cultură generală şi teologică în veacul al
patrulea creştin, spre a-l oferi călăuză tineretului creştin din vremea
sa, în cercetarea operilor literare, alături de marea grădină a florilor
Sfintei Scripturi şi mai ales a Evangheliei Domnului şi Mântuitorului
lisus Hristos. Şi pe drept cuvânt. Căci opera albinelor este plăcută şi
înţeleaptă în toată desfăşurarea ei, până la roadele binecuvântate.
Noi plecăm la lucrarea spirituală, cu gândul cel bun, dar
adesea rămânem cu sufletul la florile exotice, unde am poposit în
cercetare, fără să ne mai amintim de unde am plecat şi fără să ne
mai gândim, că fagurii sufletului românesc ne aşteaptă să revenim
la stupul părintesc al Neamului, să-l umplem cu comorile aflate şi
modelate pentru dulcea hrană a celor scumpi nouă. De aceea cartea
scrisă şi tipărită, revistele noastre, scena teatrului, pânza filmului,
catedra şcoalei româneşti, amvonul bisericii strămoşeşti, ne
înfăţişează adesea mult material exotic neselecţionat, nefiltrat şi mai
ales nemodelat pentru sufletul românesc.
Dar, dacă dăm puţin la o parte perdeaua vremurilor apropiate
din trecut, găsim exemple de albine harnice şi înţelepte ale sufletului
românesc, cari au zburat cu gândul şi profunda lor cercetare, peste
ţări, mări şi continente, revenind încărcate şi voioase pe ogoarele
noastre spirituale, iarăşi la stupul sufletului românesc, de unde au
plecat. Aceştia sunt o parte din marii şi scumpii noştri scriitori români,
apreciaţi de istoria literaturii române. Ei ne fac dovada că au ştiut să
iubească, tot atât de mult sufletul românesc, ca şi vasta cultură şi
civilizaţie a lumii întregi, pentru a aduce în chip modelat un suflu nou
de viaţă spirituală românească şi totuşi întărit şi îmbogăţit, cu tot ce
au putut găsi în florile rari, bogate şi preţioase, nu numai ale
Neamului Românesc, dar ale omenirii întregii. Rezultatul s'a putut
vedea, că unitatea sufletească a Neamului a fost asigurată şi a putut
să fie biruitoare în cele mai grele momente, când
fie integritatea hotarelor patriei, fie integritatea spirituală au putut fi
primejduite.
Pe această linie de hărnicie, de putere de muncă, de
 7
cercetare, de înaltă şi frumoasă cugetare, precum şi de putere
creatoare şi totuşi atât de mult iubitoare de sufletul Neamului găsim
în trecutul nostru suflete admirabile de educatori, ce şi-au )ors firul
operilor lor şi şi-au depănat ideile, pe urzeala firească a sufletului
românesc. Operile acestor scriitori educatori, fie rostite, fie difuzate
pe calea tiparului, au fos.t o adevărată rouă de binecuvântare
cerească pentru sufletul românesc. Căci precum afirmă filosoful şi
pedagogul italian Giovanni Gentile, fost Ministru al Instrucţiunii şi
reorganizator al învăţământului în Italia, ____________________________
omul nu este ceva fix, în procesul spiritual. Sub orice aspect i-am
privi, omul este om, întrucât el în mod continuu se face pe sine fată ;
întrucât iubeşte, îngrijeşte pe copiii săi, dove- dindu-se, adică
făcându-se din ce în ce mai mult tată; învăfător, întrucât neîncetat
se educă pe sine însuşi, educând pe alţii şi devine mereu mai mult
învăfător; artist, om de ştiinţă, preot, filosof, întrucât se desvolfă
neîncetat într'o anumită direcţiune spirituală, făcându-se mereu mai
mult artist, om de ştiinţă, preot, filosof. Iar aces proces de
permanentă şi progresivă devenire, nu se poate săvârşi decât în
atmosfera educativă, cu cuvântul şi cu fapta mediului în care traeşte.
Deci cuminţenia sufletească a poporului român din trecut a putut fi
în fericită devenire, sub ecoul mare al chemării ce i s a făcut de către
aceşti educatori.
Cine nu recunoaşte în personalitatea dascălului arhidiacon
Gheorghe Lazăr, pe adevăratul întemeefor al şcoalei româneşti, pe
cele mai sănătoase principii, pentru buna promovare a vieţii
româneşti? Cine nu vede în Eliade Rădulescu, nu numai pe
continuatorul lui Gheorghe Lazăr, dar şi pe marele educator, care cu
temeinica sa pregătire enciclopedică, a putut rămâne până la
sfârşitul vieţii sale, bunul pedagog naţionalist şi bun creştin al
Neamului? Cine nu recunoaşte în Mihai Eminescu pe geniul
reprezentativ al sufletului românesc, care a fost un creator
de no ui generaţii, nu numai prin forma literara a operilor saler prin
vasta sa cultură, dar şi prin răscolirea comorilor sufleteşti din
trecutul Neamului şi prin chemarea tineretului la o nouă concepţie
de gândire, simţire şi trăire a vieţii româneşti, pentru a fi de toţi
 8

recunoscut, ca educator al Neamului? Ne sunt cunoscute recentele

aprecieri, pe care revistele de seamă ale Apusului le fac asupra
genialului Eminescu, ale cărui idei desprinse din operile sale, sunt
luate ca directive în reorganizarea lumii întregi!
Cine dintre noi, cercetând operile marelui gânditor şi scriitor
Alexandru Vlăhuţă, — şi văzând analizate pe rând toate problemele
sufleteşti de viaţă românească, în complicatele situaţii sociale şi
totuşi în lumina dragostei de Neam şi de Evanghelie, nu-l recunoaşte
ca evanghelist al sufletului românesc 1 Şi iarăşi cine nu rămâne
adânc impresionat de operile lui Gheorghe Coşbuc în care se poate
vedea atâta iubire pentru sufletul ţăranului român, pentru care sa
străduit să reverse atâta lumină, mângâiere şi încurajare în toate
împrejurările din viaţa româ- nască, desprinse din comorile patriei şi
ale Evangheliei creştmeî Nu sunt acesfea exemple grăitoare, ca şi
atâtea altele pentru marele adevăr, la care revin astăzi cu dreapta
hotărîre, atâtea personalităţi ale ştiinţei şi ale culturii româneşti, din
vremea noastră?
Se vede că providenţa divină, care ne-a trimis întotdeauna
îngeri veghetori şi păzitori în vremuri de răscruce istorică pentru viaţa
românească şi ne protegueşte la încercările grele ale sufletului
românesc, ne trimite şi astăzi, nu suflete ce bocesc în mod nostalgic
trecutul, ci adevărate spirite profetice, care cu înţelepciune se
străduesc să redea unitatea necesară legării verigilor liniei spirituale,
pe care a mers cu progres şi a ajuns la înflorire sufletul poporului
român.
O recentă istorie a literaturii române, voluminoasă în pagini,
dar seacă în cuprins, se încercase să toarne otrava urii lui luda, pe
tot ce ne lăsaseră poeţii şi scriitorii noştri români, mai înalt şi mai
divin. Presa românească a discutat-o şi a cri-
ticat-o mult, pentru a nu-i mai face noi onoarea să o mai punem m
discuţia acestor pagini. S'a putut vedea însă intuiţia satanică a
duşmanilor noştri, cari vroiau sub denumirea de cultură savantă, să
ne scoată din făgaşul curat şi neprihănit al valorilor reale ale
sufletului românesc.
lată, atâtea motive întemeiate, ce ne fac să reînprospătăm,
 9
aducerea aminte, prin aceste priviri mai mult sintetice, decât
analitice, asupra câtorva din bunii şi marii educatori, pe cari i-a avut
sufletul românesc. Iar ceea ce am căutat să relevăm cu obiectivitate
şi în mod întemeiat pe texte, a fost mai ales fenomenul acesta
sufletesc de trăirea vieţii religioase a poporului român, sub puterea
binefăcătoare a Evangheliei creştine, care nu numai în sufletele
acestor educatori, ci în tot sufletul românesc, dela plugar şi până la
— adevăratul intelectual, a putut stimula puterea de muncă, spiritul
eroic de sacrificiu pentru Neam şi mai ales nobleţea creştină a
omeniei şi a bunătăţii sufletului românesc, în diferite împrejurări din
viaţa individuală şi socială.
Spiritul Evangheliei dacă pătrunde în sufletele noastre este
animator şi creator, înseninează nu întristează, dă noui puteri de
muncă, nu oboseşte, luminează nu întunecă, tuturor stărilor
sufleteşti dându-le un orizont mai larg de privire, de idealism, de
eroism întru toate cele bune, întrucât viaţa sufletească nu se termină
cu limita câtorva decenii aici pe pământ, ci se continuă în eternitate.
Aşa precum spune un distins om de ştiinţă cu alese aptitudini de
educator, că un om atâta valorează m viaţă, cât a putut să înţeleagă
şi să trăiască în viaţă după Evanghelie. Iar acest fenomen educativ a
fost observat, apreciat şi stimulat cu putere, de toţi marii educatori
creştini ai Neamului, prin graiul operilor lor.
Educaţia românească prin graiul celor mai autorizaţi ani-
matori de care am vorbit la început, frăeşfe nostalgia revenirii sale
pe făgaşul acesta sănătos din trecutul Neamului. Prezentarea
câtorva figuri de educatori creştini ai Neamului, din marea fa- •
i i u j ă a educatorilor pe cari i-am avut, vine să se aşeze şi să se
alăture pe linia acestor dorinţe justificate. Educatorii de astăzi şi de
mâine ai Neamului revenind la punctele cardinale ale misiunii lor, în
educaţia românească, se vor simţi mai încurajaţi că însuşindu-şi
asemenea principii, pot fi continuatorii demni ai unei asemenea
opere măreţe, ca educatori creştini ai Neamului. Iar la rândul său
tineretul român are prilejul să se convingă, că numai pe linia acestor
mari convertiri spirituale şi trăiri ai unei asemenea vieţi superioare
româneşti, poate deveni generaţia cea nouă de adevărate valori, pe
10

care Neamul românesc le aşteaptă cu atâta însetare.

 GHEORGHE LAZAR
Şl CATEHISMUL ORTOD OX
 GHEORGHE LAZĂR Şl CATEHISMUL ORTODOX
1. Personalitatea lui Gheorghe Lazăr în viaţa românească 2. Gheorghe
Lazăr ca educator creştin din amvonul bisericii şi dela catedra şcoalei
teologice. 3. Preocupările lui Gheorghe Lazăr, ca student la Viena, de a
traduce în româneşte un important Catehism ortodox, aflat tradus în limba
germană. 4. Importanţa şi renumele mondial al Catehismul Mitropolitului
Platon. 5. Principiile lui Gheorghe Lazăr despre rolul preotului ca educator al
sufletului românesc. 6. Gheorghe Lazăr, un convertitor de ucenici în ogorul
Naţionalismului şi al Creştinismului. 7. Traducerea Catehismului n’a găsit
aprobarea forurilor bisericeşti ortodoxe. 8. Popularizarea ulterioară a
Catehismului lui Platon, tipărit în româneşte. 9. Cuprinsul Catehismului
ortodox. 10. Ecoul operii educative a lui Gheorghe Lazăr, în cultura
românească.

Istoria neamului românesc ne înfăţişează firul vieţii

strămoşilor noştri, tors nu numai prin lupte de apărare
împotriva duşmanului cotropitor din afară, ci şi prin luminişul
de viaţa românească, în care se mângâia durerea şi se însenina
orizontul către o viaţă mai bună. Căci alături de eroii spadei, au
fost eroii spirituali ai Neamului, luminători de suflete, cari prin
dragostea lor de Neam, de credinţă, de muncă şi de o stare mai
bună a poporului român, au reuşit să-l îndrumeze, pentru a
deveni superior popoarelor ce-i năpădiseră vatra strămoşească.
Au fost precursorii unei depline libertăţi sufleteşti a poporului
român, vizionari ai unui alt viitor şi trâmbiţaşi ai unui crez
sfânt, ce se desprindea din credinţa şi nădejdea în ajutorul lui
Dumnezeu şi din calităţile sufleteşti ale poporului român.
Una din aceste coloane de lumină sufletească sa ridicat la
noi la Români, în pragul veacului al nouăsprezecelea, când în
toate statele europene se simţea adiind
14

vântul de primăvară al vieţii, dornică de libertate pentru

popoarele oprimate de împilarea stăpânirii streine. A fost un fiu
de ţăran agricultor din Ardeal, de sub poalele Car- paţilor. din
satul Avrig, de lângă Olt, născut din părinţi români şi creştini
ortodoxi. Se dusese veste de silinţa sa la învăţătură până la
împăratul, care îl aprecia cu menţiuni pline de atenţii şi elogii
pentru studiile sale stîa- lucite. O personalitate care vedea în
Români, nu un simplu popor de iobagi, ci un popor cu sufletul
plin de calităţi, dar care nu era pe deplin luminat. Un educator
care vedea progresul sufletesc al poporului român, nu numai
prin ştiinţă de carte, ci şi printr'o credinţă curată în Dumnezeu
şi luminată în chip conştient din izvoarele Sfintei Scripturi.
intre Evanghelia Mântuitorului Hristos şi sufletul Neamului
vedea o mare apropiere. Iar minunea mântuirii sufletului
românesc din greutăţile vremelnice o vedea în legătură cu
lumina Evangheliei, precum Domnul Hristos făcuse din nişte
simpli pescari luminători de popoai< In lume.
Un suflet de apostol iluminat al Neamului, care le vorbea
şi bătrânilor din amvonul bisericii şi tinerilor de pe catedra
şcoalei. Un iubitor al ogorului românesc, al muncii, şi al
desţelenirii sufletului românesc de stiei- nismul, ce ne-a năpădit
din afară. Iar pentiu îealizarea acestui scop preconiza munca
fără de preget a tineretului român în şcoală, pentru ca înarmat
sufleteşte cu toate cunoştinţele necesare, să poată scăpa poporul
roman de cuiul străin din casa sa.
Această figură proeminentă românească, delà începutul
veacului al XIX-lea a fost profesorul catehet Gheorghe Uazăr,
dascălul de teologie delà seminarul din Sibiu, arh ¡diaconul la
Mitropolia din Sibiu şi mai apoi venit dincoace de Carpaţi,
întemeietor al şcoalei delà Sf. Sava, care avea să devină
Universitatea noastră din Bucureşti. Ne este cunoscut tuturor
din chipul său săpat în marmoră,
 15

îii faţa Universităţii din Bucureşti. Cu cartea în mână, pare că

vorbind continuu tuturor generaţiilor de studenţi,—ne spune că în
această muncă strădalnică a cărţii luminătoare de suflete, stă prima
taină a puterii de cucerire, — cucerindu-ne mai întâiu pre noi
înşine, prin luminarea sufletului nostru. Ne este deasemenea
cunoscut chipul său blând, cu faţa senină, cu plete cuvioase şi pu-
ţină barbă precum îl vedem în bustul dela Casa Şcoalelor şi pe
tablourile popularizate în şcoli prin Casa Şcoalelor.
Scrierile sale puţine, câte au putut scăpa nedistruse, sunt
prea puţin cunoscute. Iar numele său se arată rar, fie în ordinea
cronologică din istoria Românilor, în lupta pentru deşteptarea
naţională, fie în istoria literaturii române^ precum şi cu prilejul
denumirii câtorva licee din ţară, între care şi liceul Gheorghe
Lazăr din Capitală. Dar ceea ce este mai dureros, — este faptul că
instituţia căreia sa dedicat cu toată inima şi ca pregătire şi ca
acţiune piactică, Biserica, — pe care a vrut să o slujească din tot.
sufletul şi nu i-a primit cum se cuvine serviciile sale, aproape că l-
a dat uitării.
Când însă timpul a dovedit că Gheorghe Lazăr a fost, nu
numai un dascăl de şcoală teologică şi mai apoi întemeietorul şi
conducătorul şcoalei dela Sf. Sava, nu numai un iubitor al limbii
româneşti şi a tot ce este românesc, nu numai un predicator bun
din amvonul Mitropoliei din Sibiu, ci un ales pedagog creştin, un
adevărat educator al Neamului, pe bază de tradiţie creştină şi ro-
manească, Biserica Neamului este datoare alături de şcoala
românească să-i cerceteze dorinţa sa testamentară, să-i releve
meritele şi să-i continue opera.
Să-i cerceteze nu numai opera scrisă şi practicată, dar şi
gândurile sale, pe care le-a aşternut în parte în scris şi nu le-a putut
realiza. Fiindcă ceva se desprinde mai mult ca orice din viaţa lui
Gheorghe Lazăr; linia dreaptă pe care merge o viaţă întreagă, dela
şcoala din
Avrig până la Universitatea din Viena ca student, pentru ca apoi ca
dascăl şi educator să o continue la Sibiu şi Bucureşti pe cale
practică. Ca student cucereşte ideea şi caută să o popularizeze
fraţilor români pe calea scrisului. Ca profesor de teologie şi diacon
16

duce lupta pentru aplicarea la viaţă a principiilor însuşite. Iar ca

întemeietor al şcoalei româneşti de dincoace de Carpaţi, duce la
deplină aplicare ideile sale.
Viaţa însăşi a lui Gheorghe Lazăr o putem împărţi în trei
etape caracteristice: o pregătire în strălucita ascensiune ca student,
o luptă de apostol şi dascăl de teologie, precum şi arhidiaeon
predicator la Sibiu, neînţeles în apostolatul său, mai ales de
superiori, — şi o reacţiune constructivă dincoace în ţara
românească la noi în Bucureşti, unde cu mari jertfe şi-a răzbunat
prin muncă la catedră, tot amarul lipsei de înţelegere pe care o
avusese la Sibiu, din partea unui episcop, ce ţinea mai mult la
nepoţi, decât la cei pregătiţi pentru a-şi împlini misiunea de
apostoli al Bisericii. S'a adeverit şi cu acest prilej că nu-i om mare
cel ce poate face mizerii semenului său, ci acel care prin opera sa
poate contribui la binele obştesc. Si Gheorghe Lazăr a fost în acest
caz fericitul din urmă.
3. Cu acest prilej vom stărui mai mult a expune
crâmpee din strădania lui Gheorghe Lazăr, de a da poporului
român, tipărit în româneşte, un Catehism ortodox, adică o carte în
care se explică pe înţelesul poporului credinţa noastră creştină şi
adevărată, ori cum îi mai spunem noi, cea ortodoxă. Nu un simplu
Catehism, cu câteva întrebări şi răspunsuri, ci o aprofundată
expunere populară a elementelor credinţei şi vieţii morale creştine
ortodoxe.
Dorinţa lui Gheorghe Lazăr, de a. da poporului român un
Catehism tipărit, se naşte c.'.n profunda sa convingere, că un popor
credincios şi conştient de credinţa pe care o mărturiseşte în faţa
sfântului rxtar, este un popor mai educat, un popor mai fericit
sufleteşte şi deci în lumina
Evangheliei îşi poate regăsi libertatea sufletească pentru o yiaţă
plină de prosperitate, chiar sub jugul vremelnic al stăpânirii
streine. Adică aceeaşi convingere pe care odinioară în veacul al X\
111-lea o avea şi o pusese în practică marele pedagog creştin
Pestalozzi, în mijlocul poporului elveţian. Printro credinţă
luminată de Sfânta Scriptură, poporul român poate deveni mai
conştient de drepturile pe care le are printre oameni, ca şi de
îndatoririle pe care le are faţă de Dumnezeu.
 17

In această dorinţă se sileşte a face studii strălucite tocmai

pentru a putea fi în stare să corespundă aşteptărilor părinţilor şi
conaţionalilor săi. In şcoala primară din Avrig (.1791—1798), la
Gimnaziul pianiştilor din Cluj (1798-1801) şi la Sibiu (1801-1802)
şi apoi iarăşi la Cluj (1802—1806) pentru drept şi filosofie şi mai
apoi la Universitatea din Viena (1806—1809), Gheorghe Lazăr a
strălucit cu adevărat la studii. La gimnaziu este printre eminenţii
clasei (primae classis1). La liceul academic din Cluj a putut face
serioase studii de filosofie şi drept, apreciat ca eminent- prim,
acest „Valachus, Civis ex sede Cibinensi1 2)“.
Pe când era încă „studiosus juris“, vicariatul ortodox dela
Sibiu l-a recomandat pentru teologie, dându-i stipendiul dintr un
fond românesc sinodoxial. Este interesant a vedea că Gheorghe
Lazăr studiind dreptul sa simţit îndemnat să facă mai departe
teologia. Fiindcă la studiile în drept putuse vedea Gheorghe Lazăr
ce nedrept a fost dreptul ardelenesc cu poporul român şi numai ca
preot ar li putut să aline ranele sufleteşti ale poporului, deve-
nindu-i un apostol de mângâiere, de sprijin şi de trezire la o viaţă
nouă3). Căci el singur ceruse sprijin la studii con- sistorului
ortodox din Sibiu, cu hotărîrea pentru teologie1), deşi călugării
piarişti din Cluj îl trecuseră în matricolele şcolare ca greco-catolic,
adică unit. Părerea aceasta putuse prinde câtăva vreme, pe motiv
că în Cluj nu ar fi fost nici o biserică ortodoxă, ci erau biserici
numai romano-catolice şi protestante4 5). Gheorghe Lazăr a putut

1 Gheorghe Lazăr de Gh. Bogdan Duică. Academia Română. Memoriile

secțiunii literare S' ria III. Tomul I. Mem. 6. Buc. 1934.
2 Ibid op. cit. VII. La ..ar la filosofie ?i drept p. 17.
3 „Mă întreb chif r, d;:că nu va fi fost această experiență finală l»ricina
că Lazăr a pără :t dreptul, ca să apuce pe calea teologiei? La <1 rept el .învățase
că, p acLoându-l, mult bine nu va putea face poporului său; la teolog!; c.\ preot,
putea să devie un mângâetor, uti sprijin apropiat. Cine știe.'1 Ibid op. cit. VII p.
19.
4 Fiindcă studentul în drepturi (studiosus iuris), care petiți- onase. este
conform atestatelor alăturate .și descrierilor din partea vicariului și președintelui
consistorial, de cel mai bun talent și moralitate și în studii obținând clasa primă
cu distincție și fiindcă, la ouține persoane de ritul acesta se găsesc calități așa
alese, in siarșit fiindcă se deobligă a instrui după absolvirea studiilor sale
teologice, candidații la preoție în științele de lipsă pentru păstorire și ocuparea
oficiului preoțesc și a presta și alte servicii la consistoriul de ritul meu neunit,
merită această persoană să fie neapărat ajutorata in intenția și râvna sa mare“...
,.Pe acest raport împăratul Francase a putut rezoluția: ..Propun încuviințarea
mea“.
 18

dovedi însă mai târziu, când i s au cerut lămuriri de justificarea

imatricu- lării ca greco-catolic, că tot timpul celor opt ani cat a stat
la Cluj, a frecventat biserica ortodoxă, împărtăşindu-se regulat la
preotul local6). Prin urmare înmatricularea formală a lui Gheorghe
Lazăr cu denumirea altei confesiuni creştine. nu-i turburase întru
nimic conştiinţa ortodoxă, care se sprijinea în primul rând pe cea
ce primise dela maica sa din Avrig şi dela preotul satului său. Nici
vorba să se ii g-ândit Gheorghe Lazar vreodată să treacă la uniţi7).
Trcbue să se aibe în vedere şi faptul că şcoalele la care învăţa erau
de altă confesiune, fiindcă Lazăr nu avea alte scoale ortodoxe
organizate în chipul acesta, la care să urmeze. Viitorul avea să
dovedească faptul că Gheorghe Lazăr şi-a iubit Biserica
strămoşească a Neamului său, cum puţini au iubit-o cu adevărat.
Deşi Viena nu avea altă şcoală teologică ortodoxă, pe
Gheorghe Lazăr îl vedem îmbrăţişând cu drag cele două izvoare
ale credinţei ortodoxe: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Mediul
dela Viena îi oferea lupta dintre cele două curente ale
confesiunilor creştine locale: Romano-catoli- cismul şi
Protestantismul8 9). De aceea se ţinea prudent mai In rezervă faţă
de dogmatica confesională, îmbrăţişând mai mult cursurile
teologice cu caracter practic. Cele două curente extreme îl
îndemnau în chip nostalgic să-şi în- drepteze privirile către
învăţătura creştină a veacurilor primare, către Ortodoxie, pe care
să o aprofundeze, dacă se poate spune, în chip filosofic. însuşi

G. Bogdan Duică și G. Popa Lisseanu, Viața și opera lui GUcor-

qhe Lazăr, Buc 1924. I. Documente publicate de Avram Sădeanu privitoare la
vicața și opera lui Gheorghe Lazăr. I. Raportul cane -lai iei aulice transilvane. Nr.
1704/1725. 1S06. Viața și opera lui Gh. bazar.
7 ..Printre» fericită conexitate a lucrurilor, unit-ismul lui Lazăr era
condamnat să rămâie o vorbă fără înțeles“. Gheorghe Lazăr de Gh Bogdan
Duică, op. cit. VIII. Intre Cluj .și Viena, p. 20.
Si ..La Viena, Lazăr se afla ,așa dar.. între două curente. Dela universitate
îl adia catolicismul erudit; din viață i-se îmbia raționalizarea cugetării. credinței.
Aceasta se oferia acum, precum constată istoricii teologiei catolice, mai ales prin
pastorală și predică. Eu cred ca Lazăr a simțit exact pulsul epocii; și mai că de
aceea biblioteca sa era plină de^ scrieri de acest fel, apropiate de morală, și stând
la oarecare distanță de dogmatica ultra-montană“. Ibid. op. cit. p. 29—30.
9 „Cred că-deacum nimeni nu se va mai îndoi că Lazăr nu era
prizonierul teologiei catolice; că el își filozofiza teologia; și că astfel punctul lui
de vedere filozofic, atunci foarte probabil wolffian, îi impunea și atitudinea, sa
față de ortodoxie“ Ibid. op. cit. p. 31.
 19

raportul cancelariei aulice transilvane din 1810 către împăratul,

relevă la punctul al patrulea din cuprins, că Gheorghe Lazăr deşi a
făcut filosofia la Cluj şi teologia la Viena şi-a păstrat mai departe
credinţa sa ortodoxă, fiind tot timpul de ritul greco-neunit10).
Sfânta Scriptură, Biblia este cartea care umple cu prisosinţă
numărul cărţilor rămase dela el şi aflătoare în biblioteca
Academiei Române, enumerate într'un catalog special denumit al
bibliotecii lui Gheorghe Lazăr11). In asemenea împrejurări putem
vedea că Gheorghe Lazăr studia Vechiul şi Noul Testament,* nu
numai după textul german11 12), ci şi după textul latin şi grec13) şi
ebraic14) folosind şi dicţionare biblice speciale15), cu toate nuanţele
confesionale, romano-catolice16) şi protestante17).
Iar alături de atâtea alte cărţi corespunzătoare cursurilor

10 „Prin împrejurarea că Lazăr a ascultat filosofia în Cluj, iar teologia în

Viena, încă n’a încetat să fie greco-neunit, căci dacă cineva
s’a făcut cunoscut cu principiile unei alte religii numai de dragul științei, nici
decum nu poate fi urmare, că ar trebui să le și recunoască, părăsindu-și religia
sa“.... „Și Lazăr a ascultat deja teologia catolicilor și nici un atestat na putut
dovedi, că sa mărturisit și cuminecat vreodată după ritul ncuniților“. Raportul
cancelariei aulice transivane No. 3058/5217 1810. Viața și opera lui Gheorghe
Lazăr, op. cit, p. 107—168.
11 Catalogul bibliotecii lui G. Lazăr (compus de I. Bancila, funcționar al
bibliotecii Academiei Române). După cărțile aflatoare în Biblioteca Academiei
Române. G. Bogdan Duică și G. Popa-Lisseanu, op. cit. p. 338—348.
12 Das alte Testament, das Buch der Propheten. 2 volume. 356 : 220 p.
Das neue Testament unsers Herrn lesu Christi, Verteutschet durch D Marth.
Luther. Mit Kurfürst!. Säiches. Durchl. Befreyung Wittenberg. In Verlegung Bait
Christ Wustens. Druckers und Buc- händlers in Franckfurt am Mayn. Im Jahr
Christi M. D. C. L. XXXIX. In 8°, 191 p. Lipsește sfârșitul. Ambele volume sunt
legate împreună.
A. 12254. ,
13 Novum Testamentum latine et graece. Defectuos, lipsește începutul
până la pag. 33 și sfârșitul dela pagina 410. A. 12255.
14 Biblia Hebraica. A. 12273.
15 Vbcabularium biblicum novi testamenti, ita secundum se-
riem capitum etque versuum adornatum, ut in lectione sacrorum Novi testamenti
Gaeci librorum usum praebare possit extemporaem Denuo în lucem editum a
Johanne Knoll, apud Rigenses Conrecțore. cum privilegio. Rudolstadii, impensiis
Iohannis Wiedemeyeri, Biblo- polae Lubecensis, excudebat Heinricus Urban.
Anno 1700 1745, 2 voi.
în 8°, 517, 600 p. A. 12312.
16 Biblia sacra vulgatae, editions Sixti V. Antverpiae, 1645, 1 volum în
8°. A. 12290. Iscălită Lazaru.
17 Die heilige Schrift des alten Testaments im Auszug samt den ganzen
neuen Testament nach Luthers Uebersetzung mit Anmerkungen von D. Georg
FHederich.
 20

teologice locale, nu lipsea cunoscutul Catehism ortodox,

popularizat la noi Români şi reeditat: Catehism în limba sârbească,
românească şi germană18). Nu lipsesc din biblioteca lui Gheorghe
Lazăr nici operile filosofice19), pe care cercetându-le să fi putut
deveni preocupat de metoda cea mai bună pentru a face cunoscut
dumnezeescul cuvânt al Sfintei Scripturi şi în massele populare, în
satele de sub poalele Carpaţilor, de unde plecase.
Gândul său cel mare era cum am văzut, de a se face preot şi
idealul cel mare, dacă se va putea, să fie dascăl de teologie la
Sibiu, precum se angajase şi precum a şi fost. Din preocupările
sale, chiar pe timpul studiilor la Viena nu lipsesc, nici tatăl şi nici
mama sa dela Avrig, ţăranii avrigeni din mijlocul cărora plecase la
studii, şi nici Sibiul, în care vedea prin imaginaţie o şcoală de teo-
logie bine organizată. Astfel din cea dintâi scrisoare, trimisă de
Gheorghe Lazăr din Viena către părinţii săi se poate vedea neuitat
Avrigul, cu părinţii, consătenii, întreg neamul românesc, şi mai
ales ideea mântuirii lui de sub nedreapta stăpânire20). Cu alte

18 Seiler I—II. Vierte Auflage. Erlangen. in der Expedition

der Bibelanstalt, 1782. In 8°, 590; 412 p. A. 12295.
19 Catehism. în limba sârbească, românească și germană. Defectuos,
lipsește începutul până la pagina 18. La sfârșit sunt adăugate 20 pagini scrise cu
chirilică, cuprinzând psalmi, rugăciuni și altele. A. 12256.
20 Iubite tată și dorită mamă.
.... „Sămu vă fie jale după mine, să, nu ziceți că mă aflu între străini
pentrucă oamenii depe aici sunt foarte prietenoși și veseli. Când am
vorbit cu ei despre țara noastră și despre Români, s’au mirat și ei, câte neamuri se
ma.i află în țara Imăratului și nu știu nici încotro bate țara Ardealului. Iar când le-
am spus că neamul nostru se trage din Italia, dela Rîm, de când cu Traian
împăratul și cu Dacii, s’au minunat și au început a mă pipăi să vază dacă suntem
făcuți și noi ca ei și mai cu seamă pentru ca să zică că au pus mâna pe un nepot
de al lui Train. Un om bătrân care auzise de răscoala lui Horia, când i-am spus că
sunt Român a căscat gura cu mirare, pentrucă fiind nemții oameni cam urîți și
văzându-mă pe mine Avrigean voinic și ocehșel mi-a răspuns: ...Bine,
domnișorule, eu gândeam că pela Dum- nivoastră sunt tot mâncători de oameni,
tâlhari și hoți, cu ochii cufundați și cu gura până la urechi, pentrucă așa spuneau
cești depe aici, cari au fost în Ardeal să aducă știri despre oamenii lui Horia“.
Eu i-am răspuns că Românii sunt cei mai blânzi oameni din
toată țara împăratului, dar când îi pui unghia la gât îi se cam lărgește și lui gura și
îi se încruntă ochii, — asta-i totul“...
Le-am spus multe despre Români și țara lor, cum e de frumoasă și
tocmai pentru asta se înfuriază ei, când se încearcă străinii să le-o ia. Mai încolo
am să mă duc odată chiar la împăratul și să-i spun lucruri despre Români, de care
n’a auzit nici odată.. De aceea, să nu vă fie jale de mine, pentrucă eu am venit
aici, tocmai pentru ca să lucru spre ușurarea sorței noastre triste. Ba eu aș zice că,
în loc să vă supărați, să fiți dimpotrivă mândrii, pentrucă tocmai pe mine n’a ales
 21

cuvinte studiile tânărului

Dumnezeu să fiu tălmăcitorul durerilor neamului român aici între streini.

După ce voi fi isprăvit cu învățătura mă întorc la Sibiu, pentru ca să fim
iar aproape unul de altul, și mai zic, nu vă obidați, căci atunci vor veni zile mai
bune de vom râde de nevoi.
- Spune-i mamei că-i sărut mâinile care m’au îngrijit atâta vreme, când
eram la școală la Sibiu și în Cluj și să tragă nădejde că am să o cinstesc odată
purtând-o în toate zilele prin orașul Sibiu cu hinteul, pentru ca să vază lumea că
vrednicia nu numai în palaturi, dar și în bordei uri se găsește !
Mă închin cu sănătate la toți frații și rudele, iar^pe Ana trimiteți-o
chiar și acum la școală, ca să o puteț mărita după un om vrednic.
Rămâi al Dumneavoastră de binevoitor“.
întâia scrisoare din Viena a lui G. Lazăr către părinții săi. Viața și
opera lui Gh. Lazăr. op. cit. p. 335—337.
 22
Gheorghe Lazăr aveau un ideal determinat, nu de ceeace-i puteau
spune persoane străine de interesele sufleteşti ale neamului, ci de
gândul său cel m'are, de a deveni izbăvitorul durerilor poporului
român. Şi aceasta, după cum am mai arătat, afirma că nu o poate
face mai bine decât ca preot, ca predicator din amvonul bisericii şi
dacă Dumnezeu îi va ajuta, din situaţia de educator în şcoala teolo:
gică, celor ce aveau să se formeze pentru preoţie.
De aceea inteligenţa sclipitoare, idealul precizat şi voinţa de
muncă, l-au dus pe Gheorghe Lazăr la situaţia superioară a
teologului eminent, de ale cărui note şcolare s'a minunat şi
împăratul Prancisc al Austro-Ungariei, aprobându-i şi prelungirea
bursei la Viena. Vestea despre studiile sale strălucitoare se dusese
până la Karlowitz, reşedinţa Mitropoliei ortodoxe-sârbeşti, de care
depindeau şi Românii ortodocşi din Ardeal. Această faimă a lui
Lazăr cliiar făcuse să fie întâmpinat la Karlowitz cu atitudine de
rea voinţă, din teamă că va putea să urce trepte ierarhice mai mari.
N’a fost primit la Karlowitz nici să-şi complect eze studiile
teologice ortodoxe necesare şi nici pentru hirotonie. Motivul
formal era că şi-ar fi făcut studiile teologice la Viena. Iar de fapt
acela, că era necăsătorit şi prea învăţat şi deci pregătit sigur pentru
a ajunge la episcopat. De aceea sa găsit de cuviinţă să-l înlăture
dela dreptul de a intra în clerul bisericesc21).
împăratul Francisc care cunoscuse din rapoartele anterioare
situaţia lui Lazăr a luat cunoştinţă şi de acest tratament aplicat de
către Mitropolia din Karlowitz şi a pus pe raportul informativ al
cancelariei aulice Transilvane din 1810 rezoluţia aprobării
ajutorului de 300 fiorini, în- cuviinţându-i a mai rămâne în Viena
pentru continuarea educaţiei sale22). Acesta este timpul, în care
Gheorghe Lazăr în loc să-şi înstrăineze sufletul de Ortodoxie,
pentrucă era rău tratat de conducătorii Bisericii ortodoxe, în loc să

21 .,In Carloveț însă, nu numai că nu fu admis Lazăr la studii și

hirotonire, ci fu primit asemenea unui eretic și declarat pentru totdeauna de
incapabil, de a primi hirotonirea, dându-i-se și o scrisoare adresată consistoriului
neunit din Ardeal“. Raportul cancelariei aulice transilvane. No. 3085/5217—
1810. G. Bogdan Duică și G. Popa Lissconu. op. cit. p. 105.
22 ,.încuviințez lui Lazăr cei 300 fl. alăturați cu condiția, ca el să
folosească timpul cât va trebui să mai rămâe în Viena, pentru continuarea
educației sale, și aștept raportul referitor la refuzarea hi- rotonirei aceluia din
partea Mitropolitului“. Ibid op. cit p 165.

{
 23

se apropie mai mult de confesiunile creştine locale, a reacţionat

constructiv, prin traducerea în româneşte a unei admirabile opere
toelogicc ortodoxe, cu gândul de a se putea tipări şi răspândi în
mijlocul poporului român.
4 . Este vorba de Catehismul ortodox, de care sa ocupat
Gheorghe Lazăr. Un catehism cu renume mondial, nu numai în
lumea popoarelor ortodoxe, dar şi apusene de alte confesiuni
creştine, în limba cărora se şi tradusese: latineşte (1774),
franţuzeşte (1776), sârbeşte (1776), ruseşte în 1765, greceşte
.1786), englezeşte (1814), nemţeşte (1770) până şi în limba turcă.
Este vorba de un Catehism ortodox, alcătuit de Mitropolitul Platon
al Moscovei, care pe când a fost profesorul de religie al lui Paul
Petrovici, fiul Ecate- rinei II, ajuns mai târziu împărat23).
învăţăturile date tânărului prinţ au fost aşternute în acest Catehism.
Pentru învăţătura cea curată creştină cuprinsă în acest Catehism,
când a fost tradus în limba greacă a fost intitulat „Ortodoxos
didascala“24) după cum şi în limba germană i-s'a zis „Der
Rechtgläubiger Lehrer“25), precum şi pentru scopul urmărit
„Erzieher“26). Iar în limba română când sa tipărit, după ce a fost
tradus din textul grec de către Mitropolitul Veniamin Costache:
„Drept slăvitoare învăţătură27) sau cuprinderea de Dumnezeu
cuvântării hristia- niceşti“.
Traducerea unei asemenea lucrări ortodoxe de pe textul
german28), în limba română se datora sincerei dorinţe a lui

23 G. Bogdan Duică. XI. Lazăr în Viena: literatul p. 37.

2-1) To’j ootptoxdxou v.a.1 OSGXO'P.UCOTCÎTGU nXâxovoj,
ix^izTZ'.a'/.o^oo Moa'/oßta; y.al S'.daptaXoo xoO xa'rcvj; vüv ßaaiXitüj IlaßXoo
('OpOöSojo; S'.Saax- aXia). Biblioteca Academiei române. II 7bu05.
25 Der rechtgläubiger Lehrer der griechischen Kirche, zum Gebrauch
des Grossfürsten gr. 8°. Riga, Hartknoch. 1771.
26 Erzieher des Grossfürsten von Russland, G. Bogdan Duică și Popa
Lisseanu. op. cit. p. 173.
27 Drept slăvitoare învățătură sau cuprindere a de Dumnezeu
cuvuntărei hristianicești a lui Platon, Mitropolitul Moscovei Tălmăcită din limba
nemțească și cea grecească de D. Korai, iară acum în cea românească de
smenritul Veniamin Kostake, Mitropolitul Moldovei. Cu toată cheltuiala prea
kuvioșiei sale Arhimandrit al Râșkii D. Isaia. Spre folosul tinerimei românești.
S’au dat la lumină în tipografia S. Mitrop. a Iașiului 1839. Biblioteca Academiei
Române II 73905.
28 „Lazăr, pentru care teologia era știință serioasă și nuanțată, dorind a
da națiunei un text de credință nebănuită, dar totuși mai liber conceput, traduse
după nemțește, pe platon al său. Eu cred că a tradus după Platon, Der
24

Gheorghe Lazăr, ca preoţimea ortodoxă română să poată avea la

îndemână o lucrare teologică practică, din a cărei orientare să
lucreze cu zel întru luminarea conştiinţei ortodoxe a poporului
român. Deasemenea şi dragostea sa pentru sufletul poporului
român dezorientat în cele ale credinţei. Iar pe de altă parte convins
că poporul român trebue iniţiat pentru a deveni conştient de
credinţa sa cea adevărată printr'o lucrare teologică ortodoxă, spri-
jinită pe Creştinismul primar apostolic şi sobornicesc, al Bisericii
noastre ortodoxe.
5 . Concepţia lui Gheorghe Lazăr, despre rolul preotului în
viaţa satului românesc, o putem afla în observările pe care
personal avea să le facă mai târziu, ca profesor de teologie la
Sibiu, cu privire la o serioasă pregătire a preotului pentru viitor.
Despre aceasta ne dă importante referinţe textuale fostul său elev
Petrache Poenaru, cu prilejul cuvântării sale de recepţie la
Academia română, când omagiind pe fostul său profesor Gheorghe
Lazăr, ne redă şi această interesantă citare: „întruna din zile, adică
pe când Gheorghe Lazăr ca profesor la Sibiu (1812) venind la
Lazăr în şcoală câţiva săteni, cari aveau candidaţi de preot la
învăţătură, îi prezentară reclamaţiunea ce făcură la vlădică,
plângându-se că pătimesc de lipsa de preot la Biserici, din cauza
întârzierii ce se face la şcoală de a se elibera candidaţilor atestate
de capacitate pentru hirotonie. Văzând această reclamaţiune, şi
mai ales apostila ce pusese Vlădica pe dânsa, cu admoniţiuni către
profesori, care priveau pe însuşi Lazăr, acesta se turbură foarte şi
adresându-se către petiţionari în faţa tuturor le zise: „Auziţi,
oameni buni! Dumniavoastră mi-aduceţi în şcoală numai nişte
bucheri, buşteni întunecaţi, şi-mi cereţi să-i eliberez mai curând, să
fie şi mai neciopliţi. Apoi, bunii mei creştini! Dumniavoastră ştiţi
că preotul este facla ce trebue să lumineze pe om în toate căile
sale; la el alergăm să ne aline durerile sufleteşti; el trebuie să ne
îndulcească amărăciunile vieţii din lumea aceasta. Dar ca să fie un
preot astfel, trebue să fie luminat, şi lumina numai prin învăţătură
se poate dobândi. Aşa, dragii mei, adause Lazăr, dacă sunteţi

rechtgläubiger Lehrer der griechischen Kirche . G. Bogdan Duică, op. cit. p.

37—38.
 25

creştini buni, lăsaţi să să înveţe carte cum se cade dacă voiţi să-i
aveţi preoţi cu sufletul şi cu
 26
inima; nu trimiteţi la vlădică să popească numai nişte vite
necuvântătoare“29).
A trebuit să sufere mult Gheorghe Lazăr pentru zelul său ca
dascăl în teologie la seminarul din Sibiu. Dar făclia conştiinţei sale
a rămas nestinsă părăsind mai bine locul, decât misiunea sacră pe
care o trăia din inimă, ca educator. Cu aceeaşi ocaziune tot fostul
elev a lui Gheorghe Lazăr dela Sf. Sava, Petrache Poenaru, ne
descrie pe fostul său profesor şi bun predicator creştin, care dădea
viaţă religioasă şi duh evanghelic anvonului Bisericii episcopale
din Sibiu, dând dovadă de misionarismul preotului predicator. Pe
lângă titlul de profesor, Lazăr avea şi pe acela de orator bisericesc
şi în această calitate era obligat din când în când să facă predici la
Biserică. Aci avu ocaziune a-şi desvolta cunoştinţele sale teologice
şi inspirând ascultătorilor principii salutare de religiune şi morală,
atât îndulci pe ascultătorii săi la aceste precepte, încât numărul
poporenilor ce veneau la Biserică creşteau în în fiecare zi de
predică, şi aştepta cu nerăbdare să audă pe învăţatul catehet în
sărbătoarea următoare, propagând cu inspiraţiune de apostol
morala evanghelică. Acest exerciţiu de conferinţe cu poporenii
enoriei sale îi mări în public reputaţiunea de orator; dar cu acest
renume Lazăr luă şi îndrăsneala la mai mult avânt, care aproape
era să-i fie fatal30)“.
6. Acelaş duh apostolic creştin, depus de Gheorghe
Lazăr la catedra din Sibiu, în amvonul Bisericii, îl. vedem transpus
mai departe în lucrarea operii sale româneşti, după ce trecuse
munţii dincoace de Carpaţi. Astfel cu prilejul primului său cuvânt
adresat prin înştiinţarea către tinerimea chemată la noua şcoală
dela Sf. Sava din anul I8 1 6 . \edcm aceeaşi râvnă de pedagog şi
aceeaşi convingere, că prin educaţie preotul pedagog poate face
mult pentru tineretul ţării: „Deci dară, iubită şi de toată cinstea
vrednică Tinerime! Iată o epocă nouă, o întâmplare strălucitoare,

29. IX. Discursul de recepțiune la Academie^ al lui P. Poenaru despre

Gh. huzur și școala română. Analele Societății Academice Române 1871. Viata
și opera lui G. Lazăr op. cit. p. 279.
30 Viața și opera lui G. Lazăr. Ibid. op. cit. p. 281.
G. Bogdan Duică și G. Popa-Lisseanu. op. cit. IX. Discursul de
recepțiune la Academie a lui P. Poenaru despre G. Lazăr și Școala Română, p.
281.

/
 27

un glas dulce părintesc, sub pavăza schyptrului Domnesc, după

care de mult oftară inimile Dumneavoastră vă chiamă, vă strigă,
părinteşte vă îmbrăţişează: Veniţi toţi din toate părţile şi de toată
starea, veniţi la izvorul tămăduiri!... Vremea trece iute, nu se mai
întoarce, ne fură şi an,ii vieţii cu sine şi noi rămânem tot lipsiţi şi
neciopliţi; pentru aceea, grăbiţi-vă, nu întârziaţi a vă arăta şi a vă
trece la condica şcolii, ca apoi puindu-le toate la cuviincioasa
orânduială, să putem începe cu ajutorul lui Dumnezeu cât mai în
grabă paradosirea maternilor după rândul mai jos însemnat21)“-.
Peste tot vedem din partea lui Gheorghe Lazăr aceeaşi preocupare
de educare a tineretului, nelipsind înfiriparea credinţei în
Dumnezeu şi nici grija pentru cele ale ştiinţei în genere. Astfel
concepţia lui Gheorghe Lazăr despre preoţie şi strădania pe care o
desfăşoară când este preot şi profesor, ne pot explica, pentru ce la.
Viena ca student era preocupat de a traduce în româneşte un
Catehism ortodox, pe care îl apreciaseră atâtea popoare.
Chiar elevii lui Gheorghe Lazăr, în frunte cu Eliade Radul
eseu arată starea sufletească şi lipsa de orientare în cele creştineşti
chiar, dincoace în ţara românească. Şi ceea ce ne impresionează cu
prilejul destăinuirilor pe care Eliade Rădulescu le face mai târziu
în biografia lui Gheorghe Lazăr, este tocmai această propunere, ca
şcoala românească să dea tineretului nu numai cunoaşterea limbii
şi 31 diferite cunoştinţe, dar şi buna orientare în cele ale credinţei
ortodoxe: „Tot era degeneraţie şi amorţeală în ceea ce se atinge de
numele de român şi patrie, până să nu vie răposatul întru fericire
Gheorghe Lazăr în faţa noastră... Cântările şi slujba sfintei
liturghii se tipăreau într’o bucoavnă cu literile slavone în limba
grecească... părinţii se bucurau când auziau pe fii lor zicând:
„paterimon şi pistevo“; era de jale sfânta religie a auzi cineva
domneasca rugăciune, care se zicea în auzul tuturor ce se află
înaintea Domnului, cerând ca să fie voia lui precum se face în cer
aşa să se facă şi pe pământ... Câtă jale era să auză cineva simbolul
credinţei, semnul după care se cunoştea creştinul în ceea ce crede,

31 Discurs. Compus de Gheorghe Lazăr la sosirea în țară a lui Gr.

Ghica-Vodă. 30 Iulie anul 1S22. G. Bogdan Duică și G. Popa Lis- seanu op. cit.
p. 41.
 28

cele douăsprezece articole ale acelui sfinţit contract ce facem cu

Hristos şi cu biserica, când primim sfântul Botez, ale acelui
jurământ, ca să zic aşa ce încheiem că vom păzi în credinţa noastră
şi vom crede până în mormânt aceste douăsprezece articole întărite
cu pecetea Darului Duhului Sfânt! Oamenii vin în biserică ca să
asculte cuvântul Domnului şi să-şi aducă aminte mai des de ceea
ce s’a făgăduit lui Dumnezeu contractând cu biserica32)“...
Deci foştii elevi ai lui Gheorghe Lazăr arată cum fostul lor
dascăl şi educator, prin şcoala dela Sf. Sava le dăduse orientare şi
în ceea ce priveşte luminarea sufletească a credincioşilor români,
prin simbolul de credinţă, explicat în limba românească.
Contractul cu Hristos îl făcea înainte de botez catehumenul, care
se legătuia în tinda bisericii că se uneşte cu Hristos, se leapădă de
satana şi mărturiseşte credinţa cea adevărată. IaT cartea care îl
iniţia în explicarea simbolului de cţedinţă, era acest Catechism
ortodox. Deci o legătură directă între gândul lui Gheorghe Lazăr
de-a traduce Catehismul la Viena şi între opera educativă, pe care
avea s’o desfăşoare, întemeind şcoala românească, pe temelia
limbii româneşti şi a educaţiei religioase creştine ortodoxe.
7, Mai departe, despre traducerea acestui Catehism,
cancelaria aulică transilvană a raportat împăratului Fran- cisc, spre
a justifica buna întrebuinţare a timpului la Viena şi deci buna
folosinţă a bursei acordate lui Gheorghe La- zăr, după cum
urmează: „Lazăr a declarat, că în Maiu lşiO, când primi un ajutor
de 300 florini cu porunca, ca timpul petrecerei lui în Viena să-l
folosească spre educaţia sa, n a mai avut timp. ca prelegerile, pe
care mai înainte nu le-a putut cerceta, să le cerceteze cu folos, în
schimb însă a repetit studiile sale ascultate, apoi a tradus în limba
„valahă" opul foarte renumit în biserica greacă neunită a lui
Platou „Educatorul marelui principe din Rusia“ (Erzieher des
Grossfiirsten von Russland33) Pe acest raport împăratul Francisc a
pus rezoluţia cu următoarea decizie:

32 G. Bogdan Duică și G. Popa Lisseanu, op. cit. IV. Biografia lui

Gheorghe Lazăr de Eliade Rădulescu, p. 249—250.
33 Ibid. op. cit. partea Il-a. Documente I. Documente publicate de Avram
Sădcanu privitoare la viața și opera lui Gheorghe Lazăr. Raportul cancelariei
aulice trnslvane No. 222/356—1811 p. 137.
 29

,.Pentru de a putea judeca, că oare ceea ce susţine Lazăr, că a

tradus şi scris, de fapt s'a şi lucrat şi tradus cu dili- genţă şi
temeinicie, de a se putea în viitor, cancelaria va cere în privinţa
asta , pe calea sa, părerea censorului „valah“ de cărţi din loc şi mi-
o va înainta la timpul său, când apoi îi voiu împărtăşi hotărîrea
mea, care va urma; într’aceea Lazăr are să-şi continue cursul său
început34)“...
Raportul cancelariei aulice transilvane a fost favorabil,
subliniindu-se faptul că această lucrare teologică este foarte
folositoare pentru tinerimea şcolară: „Ce priveşte traducerile
studentului în teologie greconeunit, Gheorghe Lazăr, cancelaria
prezintă, în lipsa unui censor de cărţi „Valahe4, aprecierea cerută
de traducătorul „valah“, con- cepistul camerei aulice Pavel
Ramomţai, cu observarea, că Lazăr se întoarse numai decât în
Ardeal... După judecarea lui Ramomţai traducerile lui Lazăr sunt
bine succese“.

34 Ibid. op. cit. p. 174.

 30

„Ieromonahul lui Platon, teologie creştină“. (Ieromonach Platons

christliche Theologie); toate acestea vor fi foarte folositoare
pentru tinerimea şcolară, iar cea din urmă se va putea întrebuinţa
chiar şi ca manual de şcoală pentru şcolile „valahe“ greco
neunite35)...
Cu toate acestea, la Sibiu era un suflet vrăjmaş lui
Gheorghe Lazăr, care îl pândea cu multă răutate, aşteptând numai
momentul să-l vadă pe Lazăr compromis în faţa opiniei publice.
Era Episcopul Vasile Moga, care şi cu prilejul referinţelor asupra
acestei lucrări traduse de Lazăr şi-a arătat micimea sa. Astfel
rămâne o clasică răutate sufletească faţă de meritele şi ostenelile
lui Gheorghe Lazăr raportul pe care episcopul Vasile Moga la
făcut către guvern. în privinţa traducerii Catehismului. In acest
raport se menţionează, nu numai că n’a fi fost tradus bine, dar şi
faptul complect neadevărat, că acest Catehism ar putea fi suspectat
ca doctrină şi n‘ar fi propriu să fie popularizat în mijlocul
poporului român, care trebue să asculte ceea ce au învăţat Domnul
Hristos şi Sfinţii Apostoli36). Cu alte cuvinte cuprinsul acestui
Catehism n'ar fi fost în concordanţă cu învăţătura cea adevărată.
8. Dar o traducere mai veche a acestui Catehism a
fost făcută de Arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, cunoscut
nouă prin scrierile din multe condici mănăstireşti, ca cea dela
Humor, dela Voroneţ şi alte scrieri. Traducerea datată la 1775,
deci cu mult înainte de traducerea lui Gheorghe Lazăr la Viena, a
fost făcută după unul din exemplarele Catehismului lui Platon şi
rămas în manuscris a ajuns în mâna cunoscutului preot Simeon
Florea Marian. A fost cunoscut între manuscrisele delà Bisericani
şi Raşca37).

35 ) ibid. op. cit. Raportul cancelariei aulice transilvane No. 1070/1474—

24 Martie 1S11 p. 175.
36 Raportul Episcopului V. Moga către guvern în chestiunea
Teologici, traduse de G. Lazăr. ..Eppalcm nec credere aliud nec docere posse,
quam qui a patre procedit et non modo non consentiré cum ilIK qui dicunt
spiritum sanctum a solo patre procederé ut, cum additamentum a solo in
scriptura sacra non reperiatur. vel suspectum de tali doctrina Librum non
possit-aprobare. ejusdemque Authoris, a profesore George Lazăr proposit vel
titulus plăcere non potest... „Ibid op. cit, p IST)—1SG.
37 Alexandru Lapcdatu. Manuscrisele delà Bisericani și Rașca
București 1906 p. 23.
 31

Dar o traducere a unui fost elev şi coleg a lui Gheorghe

Lazăr la Şcoala delà Sfântul Sava, arhimandritul Eufrosin Poteca,
după un exemplar cu text grecesc şi tipărit la 1836, deci la câteva
decenii după traducerea fostului său dascăl38), de data aceasta cu
binecuvântarea Prea Sfinţilor Episcopi. Pentru importanţa
cuprinsului a fost retipărit în anul 1847 la Bucureşti. Textul
Catehismului tipărit de Eufrosin Poteca, urmează textul unei
istorisiri din Sfânta Scriptură pentru tineretul şcolar, care este o
lucrare germană, a unui profesor de teologie, tradusă în mai multe
limbi39). Se vede că Eufrosina Poteca, fostul elev a lui Gheorghe
Lazăr, ducea râvnă la popularizarea operilor şi ideilor fostului sau
dascăl, care stabilise în organizarea învăţământului pentru copiii
delà Sfântul Sava, între alte materii de predat „Katehisisul şi
istoria vivlicească, testamentul vechiu şi cel nou40)“. însuşi
Catehismul mititel al lui Eufrosin Poteca, publicat de Dl. Profesor
C. Rădulescu Mot.ru, şi apreciat ca un juvaer al literaturii
române41) bisericeşti, se crede că este o prescurtare după
Catehismul cel mare al lui Platon.
Dar timpul a dovedit prin alţi oameni mai obiectivi şi cu mai
multă dragoste faţă de biserică, că dorinţa lui Gheorghe Lazăr, de
a traduce în limba poporului român un asemenea Catehism a fost
întru totul justificată. Fiindcă acelaşi Catehism a fost tradus şi de
marelee Mitropolit al Moldovei, Veniamin Costache. L/a tradus

3S) Sf. Scriptură, pe scurt cuprinsă într'o sută și patru istorii culese din
Biblie și Evanghelie și urmată de un mare Catehism pentru seminare. Cu
blagoslovenia prea sfinților episcopi cărmuitorii sfintei mitropolii chir Neofit al
Râmniculuii chir Ilarion al Argeșului, chir Chesaric al Buzăului. Tălmăcite din
grecește de Eufrosin Poteca arhimandrit motrean. In tipografia sfintei Episcopii
Buzeu, la anul mântuirii 1S36 Septemvrie 30.
39 ..Prima traducere, adică Sfânta Scriptură este o operă germană scrisă
în anul 1704, de profesorul de teologie și academicianul dohann Hiibner. Fiind o
carte folositoare pentru educarea copiilor, s’a tradus în limbile latină, franceză,
italiană rusă, poloneză, precum și în limba greacă de Polihronie Dimitrie“. A.
Camariano. Catehismul lui Platou. Tradus în limba greacă și română. Buc. 1942
p. 62.
40 Paul l. Papadopol, profesor. Gheorghe Lazăr și opera sa. București
1937 p. 2S.
-li) „Acest Catehism mititel nu este o operă originală a lui Eufrosin
Poteca, cum crede Prof. C. Rădulescu Motru, ci o prescurtare a Catehismului cel
mare. care la rândul său este o traducere după prelucrarea grecească a
Catehismului lui Platon făcută, de Di- mitrie Darvaris“. A. Camariano, op. cit. p.
63.
 32
din limba greacă, în care se tradusese din limba rusă şi la
încredinţat spre tipărire părintelui Arhimandrit Isaia, igumenul
sfintei mănăstiri Râşca. Cu acest prilej Mitropolitul Veniamin îi
adresează o scrisoare de aprecierea tipărirei unui asemenea
Catehism, când scrie:... „Spre semnul preţuirei ce facem
vredniciilor Preacuvioşiei Tale, care ai agonisit în privirea
slujbelor către ţară, cât şi în privirea evlaviei către cele sfinte, vă
hărăzim această carte dogmatică şi morală, tradusă de noi în limba
românească depe cea grecească; care creind la lumină şi
împărtăşindu-se publicului Românilor, credincioşi fiilor ai
Bisericii lui Hristos42)“.
Iar în aprecierea excepţională a acestui Catehism ortodox,
faţă de obişnuitele Catehisme tipărite până aci, se face o
fundamentală trecere delà întrebările şi răspunsurile scolastice, la
istorisirea evenimentelor biblice, precum sa putut vedea la Sfinţii
Părinţi ai Ortodoxiei. „Ka- tehisuri tălmăcite în limba noastră cea
Rumânească s’au dat la lumină multe în mai multe rânduri, atât
folositoare copiilor şi cuminte mici, cât şi trebnice tinerilor şi dea-
supra scrise mari, şi unile şi altele având povaţa sa din
op. cit. partea Il-a Documente, p. 163.
5) ,.De biserică ortodoxă, în Cluj, pe atunci nici nu se va fi vorbit; nu era,
pe când protestanţii (trei nuanţe) aveau patru, iar catolicii singuri patru“. G.
Bogdan Duică, Gheorghe Lazăr. VIII Intre Cluj şi Viena, p. 20.
R) „Deşi botezat ortodox, el este trecut în matricolele şcolare din Cluj şi
Sibiu nu numai ca unit, dar uneori chiar şi ca romano- catolic. O ’trecere la
vârsta de îs ani n?a putut face Lazăr, fiindcă n’ar fi fost recomandat pentru bursa
din fondul sidoxial care era al bisericii ortodoxe. Dar însuşi Lazăr, apărându-se
de acuzele Mitropolitului din Carloviţ, dovedeşte cu certificate, că timp de 8 ani
cât a stat la Cluj a cercetat totdeauna biserica neunită cuminecându-se regulat la
preotul de acolo“. I. Mateiu. Lămuriri privitoare' la MjW* lui Lazăr. Confesiunea
lui Lazăr. Viaţa şi opera lui Gh. Lazăr de Gh. Popa Lisseanu. Bucureşti 1924, p.
233.

42 Drept slăvitoare învățătură sau cuprinderea de Dumnezeu cuvântărei

hristianicești a lui Platon, mitropolitul Moscovei. Piși iS3i). Epistola introductivă
a Mitropolitului Veniamin al Sucevei și al Moldavici către Arhimandritul Igumen
Isaia al Sfintei Monastiri Râșca 1S39. Ianuarie 16.
 33

Sfânt-a Scriptură deadreptul. Această lucrare deasupra scrisă

dreptslavnică învăţătură a pururea pomenitului Platou
Mitropolitului Moscovei luând pe om delà însăsi dreapta
credinţă cea firească îl povăţueşte spre cunoştinţa cea din
descoperire: şi lăsând întrebările şi răspunsurile la nevârstnici
sporeşte cu pas iubitor de înţelepciune înainte punând toate
dogmele hristianiceşti cu străbatere mai ageră43)“.
Astfel cu aceste preţioase lămuriri se tipăreşte la Iaşi în
anul 1897 Catehismul ortodox al lui Platon, tradus de
Mitropolitul Veniamin Costache, pe care voise să-l tipărească şi
Gheorghe Lazăr pentru Românii din Ardeal după ce-1 tradusese
din limba germană. Prin urmare un Mitropolit şi un Arhimandrit
de mare vază în ierarhia bisericească a Moldovei, contrazic
documentat afirmaţiile Episcopului Vasile Moga, asupra
neînsemnătăţii Catehismului ortodox, tradus de Gheorghe Lazăr
pentru Românii ortodoxi.
9. Dar dacă faţă de atâtea interesante cunoştinţe pe care le
avem în legătură cu acest Catehism ortodox în afară, ne
întrebăm cum se prezintă cuprinsul său. putem spune în general
că este divizat în trei părţi distincte. Partea 1: Despre fireasca
cunoştinţă a lui Dumnezeu care ne povăţueşte către credinţa
evanghelică. Partea 11: Despre credinţa evanghelicească. Partea
III: Despre legea dumnezeiască. Adică elemente apologetice
generale, pentru a se continua cu elemente de dogmatică
specială, terminând <- II elemente de morală creştină. Iar pentru a
ne face o i< !<'<• de metoda cum se tratau elementele credinţei
în chip popular, cu bază biblică şi cu lămurire raţională, putem
asculta un mic pasagiu din prima parte, privitor la credinţa
evanghelicească“: De unde se începe cunoştinţa omenească“.
..Începutul la toată cunoştinţa omenească este
i Iliiil. o]), cit. Arhimandritul Gherman. îndreptătorul' şi in |>< •'lunii
Tipografiei Sfintei Mitropolii a laşului.

3
 34

a cunoaşte cineva pe sine. Cei vechi de obşte credeau, că a cunoaşte

cineva pe sine este treapta cea dintâi a înţelepciunii: pentru aceasta
şi Apostolul zice: „Că de ne-am desluşi pre sine, nu ne-am
judeca43)“ (I. Corinteni XI, 31).
In acest Catehism vedem cum se sprijineşte „Cunoaşterea lui
Dumnezeeu“ prin „cunoaştrea de sine“, pentru a se face dovadă că
este Dumnezeu: „Prin cunoştinţa aceasta de vom cerca pre însăşi
firea noastră, ne încredinţăm, cum că au fost cu neputinţă să ne
zidim înşine. Din aceasta de nevoe se închee, că este oarecare
sântime nezidită şi atotputernică, dela care ne-am zidit âpi şi toate
zidirile şi sântimea aceasta este Dumnezeu44)“ „Credinţa adevărată
în credinţa bazată pe cuprinsul Evangheliei, pentru care se cade a
primi fără îndoială învăţătura Proorocilor şi a Apostolilor şi a crede
cu încredere, că Iisus Hristos cel propovăduit de dânşii este
izbăvitorul neamului omenesc45 46). Iar când tratează mai departe
despre „Credinţă“, arată ce este „credinţa vie“: „O credinţă ca
aceasta se numeşte credinţa vie, fiindcă scânteia credinţei
nesfăţarnice se învioarcază cu sporire necurmată pentru faptă bună.
Insă când omul nu va mărturisi ticăloşia sa înaintea lui Dumnezeu,
nici îşi va pune toată nădejdea şi încredinţarea mântuirii sale întru
Hristos Mântuitorul, ori nu petrece viaţa hristinicească, credinţa
unuia ca acestuia este moartă, făţarnică şi zadarnică474. Menţionăm
că textul nu este al manuscrisului lui Gheorghe Lazăr care s'a
pierdut ci al traducerii Mitropolitului Veniamin Costache. Insă
textul de bază al acestui Catehism, este acelaş cu al Catehismului
tradus de Gheorghe Lazăr din limba germană.
A fost deci firesc ca Gheorghe Lazăr să îmbrăţi-

43 Partea I. Despre cunoștința lui Dumnezeu, care ne povă- țueștc către

Credința Evanghelicească p. l.
44 Ibid. op. cit. Cunoașterea lui Dumnezeu prin cunoașterea de sine p. 2.
45 Ibid. op. cit. Ce este credința cea adevărată p. 48—59.
46 Ce este credința vie. Ibid. op. cit. p. 59.
 35
e apreciata de personalităţi ortodoxe. La alegerea' urmi

şşşşsxsssushS
r«rr?‘““»=£ s l‘»v«sr

*fs,3n^iarjrs,,i' v*-
* '»* ■ »•«■ « ■ » SI. sm,£S 1 „ «P"„ΓS
its» tepi • »—* “ s»

"”** pentru a deschide un drum de regenmţ^EMsi

<l<

ZZZ27££SSr' ““ -S
' "'dmţei strămoşeşti, cum a fost EUade’MdSj'Trhi-

i l t ' r ' Ar |. ( ! - a i ’ i i r e a P C e î p u ţ i Î s r a i i t o r i f c a t o l F r ™ e a *“ , e o , ° K i e m a i
libera»
' "a i c c l c b î n e r a " *U n . i T , r S , U S t m f »‘ »»d
M »" «« » * ? i n u m e s c p S e i V » < ™ ‘
<M* ui. p. 37 1 ej v1 Pe 1 laton . G. Bogdan Duică

O. Bogdan Duică şi G. Popa Lisseanu, op. cit. p. 257.

36
mandritul dascăl Eufrosin Poteca, Petrache Poenaru, care îşi
mărturiseşte omagiul său faţă de fericitul educator creştin şi bun
român Gheorghe Lazăr, cu prilejul recepţiei la Academia
Română. Iar pentru a vedea că şi-a format ucenici, care i-au
urmat metoda şi exemplul până la sfârşitul vieţii lor, este
deajuns să cunoaştem un alt fost elev al lui Gheorghe Lazăr şi
anume Gheorghe Cus- tureanu din Câmpul-Lung, care şi-a lăsat
întreaga sa avere prin testamentul din 1874 gimnaziului român şi
Mitropoliei din Sibiu. în pioasa recunoştinţă faţă de memoria lui
Gheorghe Lazăr. In testament n'a uitat să scrie şi aceste versuri
biografice:
„Şcoala din Blaj riam învăţat,
Ci pc-a lui Lazăr şi pe-a lui Eliad,
Ce românismul ne-au dat,
Când am fost degenerat".
Dar dacă acel Catehism ortodox, tradus de Gheorghe
Lazăr nu s'a putut bucura de lumina tiparului, în schimb
Catehismul din sufletul său a fost cea mai vie carte, prin care sau
putut forma catehumeni, nu numai simpli credincioşi ortodoxi,
ci chiar educatori creştini, de a forma şi pe alţii. In fiecare din
ucenicii lui Gheorghe Lazăr sclipeşte steaua credinţei, după care
şi-au călăuzit viaţa. Fiindcă dascălul pe care I au avut a fost
deopotrivă apostol al ştiinţei şi al Evangheliei creştine. Lecţiile
lui Lazăr nu erau lipsite de idei biblice, iar cuvântările sale
dădeau impresia unei cazanii, plină de duh bisericesc.
Dar dacă lui Gheorghe Lazăr i s'a făcut o nedreptate ca
teolog în viaţă, fiind împiedecat de a-şi duce frumosul gând la
îndeplinire, o altă nedreptate a fost că opera sa a fost uitată şi
atunci şi pare uitată şi în vremea noastră. Catehismul ortodox
tradus de Gheorghe Lazăr s’a epuizat în puţinele exemplare
tipărite la Iaşi şi nici astăzi nu se

\
găseşte. De aceea Bisericii noastre i-se impune să repare
nedreptatea făcută lui Gheorghe Lazăr şi să-i continue gândul,
răspândind în massele populare lucrări teologice cu cuprins
 37
ortodox, în felul celor alese de Gheorghe Lazăr. ‘Căci după
învăţăturile Sfântului Vasile cel Mare către tinerii creştini, cărora
le încuviinţează să cunoască ştiinţa din orice cărţi ar afla, dar să-
şi păstreze cuminţenia albinei ce ştie ce să aleagă, asemenea
Gheorghe Lazăr, ca o harnică şi înţeleaptă albină lucrătoare, a
ştiut ce să aleagă pentru Biserica sa, ceea ce a fost de folos din
cărţile pe care le-a putut afla.
Prin urmare a releva laturea creştină a personalităţii lui
Gheorghe Lazăr este o datorie nu numai de recunoştinţă, dar şi
de lămurirea lucrurilor, precum au fost. Fiindcă trebuc să
recunoaştem că linia intelectualilor români creştini ortodoxi ca
Gheorghe Lazăr, I. Heliade Rădulescu şi Eufrosin Poteca,
constitue. am putea spune, o linie de demarcaţie între
intelectualitatea românească legată cu su- flotul de tradiţia
Bisericii creştine ortodoxe, şi intelectualitatea românească de
mai târziu, sub influenţa ulterioară a Apusului. De aceea un
adevărat intelectual român în vremea noastră se poate simţi
înobilat de legătura sufletească cu Biserica, pentru că-şi poate
zice că este pe linia sufletească a lui Gheorghe Lazăr.
Însuşi Eminescu în „Epigonii“, redă credinţa şi evlavia
celor din trecut, faţă de micimea modernismului:
„Si de aceia spusa voastră era sfântă şi frumoasă,
Căci de minţi era pândită, căci din inimă era scoasă, Inimi,
mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S'a întors maşina lumii: cu voi viitorul trece:
Noi suntem iarăşi trecutul fără inimi, trist şi rece.
,
\oi în noi n’avem nimica, totu-i calp totuA străin“...
Astfel Catehismul ortodox, tradus de Gheorghe Lazăr,
ntmfine nu numai o simplă amintire pentru utilizarea timpului
din urmă la Viena, de către Gheorghe Lazăr, ci un crez al său un
testament sufletesc pentru sufletul poporului român. Căci
Catehismul lui Gheorghe Lazăr cuprinde pe paginile sale, nu
numai nişte simple fraze religioase, ci dragostea sa sufletească,
pentru a transpune credinţa şi duhul Evangheliei Mântuitorului
Hristos, pe înţelesul sufletului neamului românesc.
Aşa se explică pentru ce posteritatea, l-a omagiat cu
cuvinte alese şi nepieritoare pentru memoria sa, aso- ciindu-i
meritele, atât pe teren naţional, cât şi pe teren creştin: ■
38
„Precum Hristos pe Lazăr din morţi a înviat Aşa
tu România din somn ai deşteptat“...
Iar profesorul V. Păun, fost director ales al liceului
„Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti, i-a dedicat acelaşi omagiu
creştin în versuri, pe care fiii noştri, elevi ai acestui liceu dn
Capitală, îl cântă pentru meritate motive şi în zilele noastre:
„Din raiul nemuririi tale,
Martir al dreptului cuvânt,
In vremi de întunecimi şi jale Apostol plin de
Duhul Sfânt...
Mărire, de trei ori mărire Lui
Lazăr sol de mântuire“.
X
 ELIADE RĂDULESCU Şl BIBLIA

1. Eliadc Rădulescu ucenic, colaborator şi admirator o viaţa întreagă

al operii educative a lui Gheorglie Lazăr. 2. Creştinismul ca ideologie de
viaţă a sufletului românesc. 3. -Iudaismul o primejdie naţională. 4. Ortodoxia
păstrătoare a principiilor educative fundamentale ale Creştinismului primar,
faţă de celelalte confesiuni. 5. Biblia ca prim izvor pentru luminarea
sufletească a poporului român. c». Prin Biblie unitatea sufletească a poporului
român poate fi întărită. 7. Strădania lui Eliade Rădulescu de a traduce şi tipări
Biblia la Paris. 8. Greutăţile lui Eliade Rădulescu dovedesc profunda sa con-
vingere creştină. 10. Actualitatea principiilor lui Eliade pentru Biblie m
şcoala ramânească.

Un proverb românesc ne spune, că din stejar, stejar

răsare. Acelaşi lucru se poate zice şi despre Ioan Eliade
Rădulescu, fost elev al marelui dascăl .şi educator, arhi-
diaconul Gheorghe Lazăr, marele scriitor, dascăl şi educator al
neamului românesc, delà începutul veacului al
nouăsprezecelea.
In sufletul său a săpat urme adânci fostul său dascăl .şi
părinte sufletesc delà ,.Sf. Sava“, Gheorghe Lazăr. Un suflet de
o strălucire fericită, dar care a avut şi un dascăl hun în persoana
lui Gheorghe Lazăr. Şi mare lucru a fost să poată fi elev la Sf.
Sava, în seriile fericite, din cei patru ani ai .şcoaloi lui
Gheorghe Lazăr. După cum el însuşi ne-o mărturiseşte, nu-i
putem înţelege planul şi concepţia de lucru, fără să vedem
înrâurirea sufletească puternică, pe care i-a dat-o dascălul
Gheorghe Lazăr, atât în timpul cât i-a. fost elev, cât. şi în
timpul cât au colaborat, ca buni colegi la Sf. Sava.
Mai întâiu de toate 1. Eliade Rădulescu a avut marele
privilegiu de a fi intrat în şcoala delà Sf. Sava, când
42

Gheorghe Lazăr se afla în anii de plină putere şi activitate. Nu-i

dea j uns ca cineva să fi fost dotat cu alese calităţi sufleteşti,
dacă nu şi-a găsit şi educatorul, să ştie a i-le modela. Câte
elemente bune nu a avut şi nu are poporul nostru românesc!
Dar necunoscute şi izolate în massa poporului. rămân ca şi
florile cele mai alese, al cai OL loc a căzut între spinii ce le
înăbuşesc şi le lipsesc de lumina soarelui binefăcător.
Delà început, Eliade Rădulescu. care avea să fie cel mai
bun elev în şcoala lui Gheorghe Lazăr, avea o adevărată groază
de şcoala grecească, unde bătaia şi teroarea constituiau
elementele celei mai bune metode de predare a învăţământului.
La început se învăţa greceşte, cum se învăţa pe atunci, din
Octoih şi Psaltire, şi nu se înţelegea nimic1)- Carte românească
a învăţat în tinda Bisericii din satul Gârbovii sau Slujitorii, din
Jud. Ialomiţa, din plasa Grindului de Făgăraş47 48).
Dar metoda chinuitoare a şcoalei greceşti, îl făcuse pe
copilul Niţă să fugă delà şcoală şi să se ascundă în podul casei,
precum singur ne spune în scrierea sa, „Dispoziţiile şi
încercările mele de poezie . „Plecam dimineaţa să merg la
şcoală, dar mă întorceam pe altă uliţă, intram prin grădină şi, pe
după case, pândind să nu mă vaza nimeni, mă urcam în pod;
mă băgăm sub un coş şi acolo citeam vitejiile lui Alexandru cel
Mare, cum s a bătut cu racii, cu furnicile şi cu Por-lmpăratul...
„Mă detera binişor din pod. mă puseră în cârca lui Moş Măinea
şi mă trimi- seră la şcoală. Dascălul mă primi în bătăi şi mă
puse iar la psaltirea grecească. Eu urmai cartea grecească, dar
din ziua aceia o urîi şi mai mult şi a trebuit s'o sufăr până când
dete Dumnezeu ciûma delà Caragea din 1812. Toată

47 loan Eliade Rădulescu. Scrieri literare. Ediția comentata de Georac

Baiculescu. Clasici români comentați sub îngrijirea d-lui A. Cartojan, Prof.
Universitar, Craiova 1939. Dispozițiile și încercările
mele de poczie.p. 155 , _ ,
48 Ibid. op. cit. Librării Naționale Romane, p 163.
 43
lumea era trista atunci; numai eu eram vesel că am scăpat de
dascălul Alecse şi de Psaltirea lui, pentrucă fugeam la moşie
afară...3).
Dascălul grec Alecse i-a rămas lui Eliade cea mai tristă
amintire din viaţa sa. Deci însăşi copilăria lui Eliade prevestea
delà început că va fi nu numai animatorul limbii îomâneşti, dar
şi îndrumătorul şcoalei româneşti, prin scrierile şi activitatea sa
educativă. Căci din cele’ce ne spune, jmb ^coşul din podul
casei, în cea mai sumbră atmosfera, a învăţat să scrie şi să
citească româneşte, alcătuind şi o carte : „Această carte făcută
de mine Niţă sau Ion Rădulescu în zilele Polcovnicului Ilie
(Tata)şi cu bla- goslovenia Sfinţitei Sale Frusina (Mama),
1811“.
Scăpat de şcoala greacă, copilul Niţă Rădulescu intră în
şcoala delà Sf. Nicolae, unde era dascălul călugărul I\aum. Aci
s a simţit mai bine, pentrucă era tratat cu mai multă blândeţe şi
se tălmăcea elevilor din greceşte în româneşte. A fost silit apoi,
la vârsta de 13 ani să treacă la şcoala grecească delà Măgureanu
unde a învăţat până ce a auzit de şcoala lui Gheorghe Lazăr,
delà Sf. Sava.
La vârsta de 19 ani, a terminat şcoala, astfel că în IS20 a
devenit ajutorul maestrului său, Gheorghe Lazăr D Sf. Sava.
Venind marele eveniment istoric al revoluţiei româneşti,
împotriva Grecilor din 1821, Lazăr cu elevii sui au trecut de
partea lui Tudor Vladimirescu. Apoi Eliade piibegind pe la
Braşov, ,şi-a luat după revoluţie angajamentul să rămână mai
departe urmaş al lui Gheorghe Dizar, la Sf. Sava. Apropierea sa
de personalitatea lui Gheorghe Lazăr l-a impresionat şi înrâurit
atât de mult, încât, când vorbeşte mai târziu despre Gheorghe
Lazăr, îl de-
cu
veneraţia datorată unui adevărat apostol al şcoalei româneşti:
„Lazăr stete profesor în sfântul Sava patru ani, ,m zcI clin cele mai
rari şi mai prodigioase. El serviciul

a) Ibid. op. cit. p. 156—158.

44
sau mi-şi avu ca o profesie, ci ca o misiune. Avea vreo
douăzeci de elevi regulaţi ce-1 ascultară delà început până în
capăt. Când făcea însă lecţiuni de filosofic, sala gemea de
auditori. în capul cărora era răposatul Alexandru, tatăl fraţilor
ofiţeri Tel. Nu lipsia nimic acestui profesor ce-şi luase de
misiune regenerarea Românului: el îşi simţea vocaţia şi
obstacolele multe şi varii şi dese. în loc de a-1 învinge sau a-1
descuraja, cu atât îl îmbărbăta mai mult înfăţişarea lor. Când
era în clasă era altul cu totul: Cel mai ordinat şi pot. zice trivial
era la sine sau aiurea; în şcoală însă era sublim de inspiraţie:
catedra lui semăna un amvon;...“4)
A fost deci firesc ca si Eliade Rădulescu să-şi aleagă

că profesie tot această misiune de dascăl de şcoală. Iar după

exemplul dascălului său şi-a depus toate străduinţele, a suporta
toate greutăţile şi lipsurile, numai sa nu se închidă .şcoala mai
ales după evenimentele istorice din 1821. Astfel într’o scrisoare
către C. Negruzzi, descrie în mod real situaţia şcoalei pe care o
conducea: „Ca să nu-mi rămâie lucrarea neroditoare, ca să
pociu a mă folosi dintr însa cugetând de mai multe ori asupra
unui obiect ce-am cugetat odată, m am făcut apostat din casa
pai iuţească. care îmi propunea înainte protecţii, slujbe, chiver-
niseli şi m'am pus în mijlocul zidurilor celor dărâmate ale
Sfântului Sava, un biet dascăl cu câţiva leuşori pe lună.
înconjurat de câţiva şcolari săraci, hotărîţi şi fanatici în
prieteşugul meu şi în cugetul şi alegerea lor. Am început
lecţiile mele .... fără să mă întrebe nimeni ce fac. fără să vie
cineva să încurajeze pe bieţii şcolari. Venea iarna, lemne de
nicăieri, fiecare şcolar aducea cate un lemn de unde găsea, care
abia era în stare să încălzească pieajma unei sobe sparte, ce
umplea casa de fum, şi să topească fulgii de zăpadă ce vijelia îi
repezea pe ferestreie cele

4) lbid. op. cit. Georgiu Lazăr. p. 428—429.

 45
s
I>ai‘te. Tremurând, cu mâna îngheţată pe compas .şi pe cretă,
ne făceam lecţia şi Dumnezeu a binecuvântat ostenelile noastre,
care erau nişte minuni ale dragostei şi ale hotai îi ei •*). Era
firesc sa îndure toate aceste greutăţi, fiindcă învăţase delà
fostul său dascăl şi coleg Gheorghe Lazar. mizeria dascălului
idealist. 11 iubise mult pe Gheorgeh Lazăr şi iubea şi şcoala, pe
care i-o lăsase şi la care el însuşi se luminase.
Pentru a vedea legătura sufletetască adâncă ce se făcuse
între Eliade Rădulescu şi Gheorghe Lazăr, vom lăsa să treacă
prin faţa noastră câteva crâmpeie din duioşia zdei triste, în care
Gheorghe Lazăr bolnav îşi ia drumul către Avrig. spre a
închide ochii pentru totdeauna, în mijlocul rudelor sale. iar El
iade Rădulescu se angaja să-i dedice o operă culturală şi
patriotică. în semn de vecinică şi pioasa, amintire: ..Mulţi ne
duserăm dimpreună cu părinţii noştri în trăsuri mai multe şi
delà Târgul d-afară îl pe- 1 recuram până la Băneasa. Acolo la
despărţire ne bine- cuvantă pe toţi şi plecă, ca să nu ne mai
vedem. In lacrime şi eu. ca .şi ceilalţi elevi şi reintrând în
trăsură cu tatăl meu. îl luai de gât, pusei capul pe pieptul lui şi-l
rugai să cumpere cum va şti acea vilă, de unde şi-a luat adio
bazar delà Români. Tatăl meu promiţându-mî cu voie huna, nu
avu multă dificultate de a cumpăra, pentrucă, f'ind proprietate a
unui Alexandru... şi-a vândut via cu mare mulţumire. Aceasta
sa întâmplat în anul 1823. După cinci ani. la anul 1828 am pus
acolo Typografia ardicând edificiul pe însuş locul unde fusese
coliba în care zăcuse bazăr şi făcând distribuţiunea, ca toată
acea căscioară să nulă în sala destinată pentru pressă. In locul
palatului umir zăcuse, am pus prima pressă din care a ieşit
primul numai- al Curierului Român şi în care mai pe urmă
ieşiră loalr scrierile publicate delà 1828 până la 1848, şi însăşi

r») Ibid. op. cit. Muzeul Naţional, 1836 p. 144). p. XI.

46

Constituţia proclamată în judeţul Romanaţilor. la Islaz, încât

pot zice în 9 Iunie 1848 a aceluiaş an în toată convicţiunea, că
regeneraţia romană a ieşit de acolo, de unde Lazăr abandonă
România noastră49)“.
Nici nu se putea o mai omagială amintire a locului
despărţirii de Lazăr, decât această operă constructivă de
naţionalism şi de publicitate romanească. Totul ne arată
idealismul acestor dascăli şi modul cum îşi ţineau legământul
sufletesc unul faţă de altul, atât în viaţă, cât şi după moarte.
Testamentul sufletesc al prelegerilor lui Gheorghe Lazăr, urma
să se împlinească întru totul mai departe de Eliade Rădulescu.
De aceea la rândul său Eliade lucrează pentru şcoală şi biserică,
ca un adevărat preot. Tar pentru elevii care-şi aleseseră la
şcoala dela Sf. Sava, să se formeze pentru preoţie, avea o
deosebită atenţie, atră- gându-le luarea aminte asupra viitoarei
lor misiuni şi deci îndemnându-i pentru cât mai mare silinţă:
,.Toţi părinţii de familie — spunea el — aci îşi aţintează ochii
şi de aci aşteaptă viitorul fiilor lor şi îndeobşte tot Romanul
iubitor de binele patriei sale de aci aşteaptă luminarea, fericirea
şi slava ei. Guvernul de aci aşteaptă slujbaşi care sa înţeleagă
mântuitoarele-i cugetări şi să corespundă cu părin- teştele-i
îngrijiri. Biserica de aci aşteaptă preoţi luminaţi, care să
împărtăşească cu spor şi după duhul Evangheliei, cuvintele sale
la norod şi să-l povăţuiască la mântuire Ga)- Astfel se explică
cum în Eliade Rădulescu vedem, nu numai un scriitor
naţionalist, un literat, un dascăl, ci şi un profund creştin,
susţinător al Ortodoxiei şi în genere şi al Bisericii ortodoxe
române în special.
2. Căci în primul rând trebue să distingem în Eliade Rădulescu
un creştin convins de divinitatea Creştinismului.

Viata și Opera lui Glicorghc Lazăr do Gh. Bogdan Duică f i Gh. Popa
49
Lisseanu. București 1924. VII Datele lui I. Eliade asupra lui
Gheorghe Lazăr. p. 271—272. „,7TTT
(3a) 7. Eliade Rădulescu. Scrieri Literare op. cit- p. XV iii.
 47

De asemenea convins că singur Creştinismul poate aduce

Neamului Românesc multă lumină, sufletească şi-l poate
sprijini, atât pe teren naţional, cât şi cultural şi social. In prima
parte a lucrării sale publicate „Christianismul şi Ca-
tholicismul“. vedem cum Eliade Rădulescu credea că prin
Creştinism se pot înlătura ignoranţa şi rănile sociale, cu
proletariatul şi sclavia umană: „Venind la Cristianism şi
convingându-ne quo este quea mai perfectă şi mai sublimă din
religiunea ca quea mai complectă psiholatrie quare tinde spre
liberarea şi mântuirea părţii quellei mai degradate a omenirii, a
scăpătatului, a proletarului, a sclavului cu corpul şi mintea, a
ignorantului cu un cuvânt... Christianismul dar ne prescrie un
cult quare tinde spre cultura şi perfecţionarea omului căzut,
scăpătat, aservit, ignorant spre cultura cu un cuvânt a poporului
întreg, spre luminarea şi perfecţionarea lui, spre înfrăţirea
generală şi egalitatea întreită şi integrală, adică materială,
intelectuală şi morală, începând dela starea quea mai de jos,
dela quel născut în Presepiu sau staul, şi care mare nici unde
să-şi plece capul asupra pământului50 51)“.
Prin urmare Eliade Rădulescu afirmă printr'o intuiţie
personală, descrisă din psihologia şi suferinţele Neamului
Ivomanesc. principiile creştine ale unor pedagogi iubitori al (
reştinismului şi ai sufletului ca un Pestalozzi şi un Comenius.
Luminarea prin cultură şi - perfecţionarea prin munca, nu pot
veni fără libertatea condusă de o disciplină consimţită din
convingere şi din dragoste, adevăruri pe ca iv le propovedueşte
Creştinismul. De aceea Eliade Rădu- (c.scu a fost supranumit în
istoria pedagogiei la Români şi (bmonius al României precum
Gheorghe Lazăr a fost IIpra.iiurnit Pestalozzi al României.
m Grupul cel nou al organizaţiei unui stat, îl vedem
niiiimând după concepţia lui Eliade Rădulescu. tot din prin-
cipiile fundamentale ale Creştinismului: „Tot legiuitorul oare
cunoaşte legile eterne ale lui Dumnezeu, după care voeşte a

50 i I Iei iade Rădulescu. Christianismul și Catholicismul. Bucu-

n .h i ''7o |>. 4—o Biblioteca Academiei Române I. S4G32.
48

organiza un popor, sau omenirea întreagă, nu le poate confirma şi

garanta, decât prin credinţa nestrămutată şi intimă a poporului
către care se adresează8)“... Adică nu e deajuns să vie legi noui şi
bine formulate, ci este nevoe mai ales de conştiinţa împlinirii lor
din partea cetăţeanului român, la care-1. ajută în primul rând con-
ştiinţa, sa creştină.
Cu această ocazie Eliade Rădulescu arată şi primejdia
semită, faţă de prea marea toleranţă a poporului roman, de care
s’a abuzat prea mult: ..Cu toate quo noi Romanii am fost quel
mai tolerant popor din Europa, din antiquitate şi până azi, cu
tote que buni şi hospitalieri, către Hebrei, după cum o
recunoaşte chiar Cremieux, presidentul Allianţei Tsrailite
universale, cu toate questea ei n'au voit să se asimile cu noi. Au
năvălit în România 500.000 Hebrei punând mâna pe comerciu,
industrie, agricultură, făcându-se intermcdiatori între
producător şi consumator, in dauna ambelor părţi, speculând şi
înşelând mai ales pe ţeran. Moldova pare o Palestină azi şi
Muntenia din zi în zi este copleşită! Cu que dar pot ei să ne
probeze que au devenit Români? Daque sunt queteva
excepţiuni, aqeştea n au influenţă asupra sutelor de mii de
Hebrei pentru a le schimba apucăturele şi tendinţele lor de
dominaţiune52) . Cu alte cuvinte Creştinismul din convingerile
lui Eliade Rădulescu, în laturile sociale de viaţă ale poporului
român, nu-i adormiseră conştiinţa sa naţională, ci din contră-i
arată marea primejdie ce creşte pe trupul ţarii noastre.
4. Deasemenea arată primejdia Creştinismului nea-

52 /bl /. °HeUad<? Rădulescu. Ne assimibilitatea Hcbrcilor. 1000

Alic. 31 Chestiunea neasimilării Ovreilor. Lucrări prezentate la concurs si
recompensate de către I. I. Heliade Rădulescu. St. G. L r diștcanu C. S. S.
Saghinescu, Fascicula I Buc. 1900 p. 14 Biblioteca Academiei Române, I I
128187.
 49

profundat ca doctrină de viaţă şi mai mult de vorbe. Pen- trucă.

susţinea mai departe I. Heliade Rădulescu asistăm încă la
păgânismul păstrat în haină creştină53 54) In Catolicism nu
vedea un Creştinism adevărat, ci o parodiere a Creştinismului
faraonic11). însuşi abatele Petru recunoaşte în Catolicism
alterarea Evangheliei Domnului Hristos55).
Iar în ceea ce priveşte Protestantismul. Eliade dă o
formulă foarte interesantă şi sintetică, arătând ca după cum o
protestare nu este codice de legi. asemenea Protestantismul nu
se poate numi o religie56).) Poporul român nu a îmbrăţişat
Protestantismul, pentrucă şi-a cunoscut legea credinţei
strămoşeşti, fără să se lase învăluit de propaganda reformei
venită în Ardeal: ,.In Transilvania se făcea propaganda
Lutheranismului ce converti pe saşi. ca o stirpe materialistă şi o
mare parte din Unguri. Racoţji era zelos protzeliyth şi protector
al acestei doctrine. Matheiu Basarab era Român, şi natura
Românului este să asculte orice idee nouă si apoi să zică: ..să
mai vedem“. Matheiu Basarab cu quci mai mari şi mai înţelepţi
ai naţiei mai văzură si ziseră: nimicii nu e mai dulce şi mai
maternii dequăt a vorbi Biserica fiilor ei în limba lor: iar înquât
pentru dogmele lui Luther, mulţumim dumneavostră domnilor
emisari. Aceste doctrine sau dogme pot fi bune şi folositoare
acolo unde îşi au cuvântul de a fi. Acolo adică unde se fac
abuzuri neauzite din partea puterii Bisericii oficiale, se pot
feresce arăta şi protestanţii57)“.
Aceste consideraţii îl fac pe Eliade Rădulescu să
argumenteze, pentruce noi Românii am rămas şi suntem

53 Ibid. op. cit. p. 10—12.

i O „Catholicismul nu este dequât o systemă parodiatore a
Christianismului spre a perpetua dreptul pharâonicu“. /. Eliade Ră- rliiltsat.
Christiănismul și Catholicismul. Buc. 1S70 p. 13.
55 Ibid. op. cit. p. 14, 15—4S.
i.t) Biblicele sau Notifii histórico philosophice religioase și polii ier
asupra Biblici de Ion Heliade R. Paris. 1858, Prolegomene, p. 9, Biblioteca
Academiei Romîne. II. 101695.
57 Ibid. op. cit. Prolegomene p. III.
50
ortodoxi. Singură Ortodoxia susţine calea de mijloc, drumul cel
adevărat al Creştinismului primelor veacuri, pe care l-au avut şi
strămoşii noştri Daco-Romani: „La noi Biserica n'a ars pe
nimeni de viu, nici însuşi de mort după decizia unei Inquiziţii.
La noi Pont eticele nu e un suveran absolut căruia să i se dea
putere de a ne arde corpurile şi de a ne închina în etern
sufletele, la focul Gheenei; la noi preotul nu trăeşte din
sudoarea şi sângele poporului... din contră la noi capul Bisericii
în loc de a împila este împilat, si depinde de capul unui paşă şi
adesea al unui banchei armean... La noi Preotul poartă acelaş
jug cu poporul, sarcina familiei şi împilarea ignoranţei şi însuşi
anga- riile. Noi n’avem a ne plânge que sciinţa lui a putut a-i
servi pentru a inventa şi sancţiona legea sadică şi inchiziţia.
Preotul la noi, având nevoe de lumină nu ne-a forţat niciodată a
protesta în contra abuzului sciinţei aquestuia. Preotul la noi nu
e iezuit... Respinseră dar Românii doctrinele Protestantismului
şi îmbrăcişară cu capetele descoperite şi cu genunchele plecate
Biblia şi Evangheliile în
limba poporului român15)“.
Poporul român a rămas credincios Bisericii Răsăritului.
pentrucă aci nu s’a amestecat credinţa cu materia şi nu sa oprit
popularizarea Sfintei Scripturi: „Românii se lipiro de Biserica
Resăritului în adevăr, iar nu de quei que făcuro din casa lui
Dumnezeu tavernă de traficu. Pentru questia mastigea
fulgerătore stă la poarta templului; şi va veni timpul când la
lucirea ei se vor mântui omenii în onoarea şi binecuvântarea lui
Dumnezeu. Lăsăm dar oamenii cu pecatele lor, şi ne ţinem de
ritul Bisericii Resăritului que nu stă în edificiurile materiali, ci
în Vechiul şi Noul Testament şi’n scrisele Sfinţilor Părinţi,
într'un cuvânt în queea que numim Ierusalimul quea de de
Sus1G)‘.
Poporul român nu-şi putea confunda dreapta credinţă

15) îbid. op. cit- p. III.

10) Ibid. op. cit. p. II.
 51
creştină cu celelalte confesiuni, pentrucă: „Ortodoxia este una
ca şi Adeverul şi de au fost în adevăr orthodoxi, quei mai d
ânteiu fură Apostolii, apoi Părinţii Bisericii universali17)“, loan
Eliade Rădulescu vedea în Biserica ortodoxă română o situaţie
superioară bisericii ortodoxe greceşti, pentru mai multe motive:
„România susţinu şi susţine pîno astăzi Sfanţul Mormânt;
Phanarioţii nu făcu de quât a mistui fondínile trimise în milióne
de Români. Quine îi susţine şi de ascuns şi de faşă în aquest
ianiciarismu monahal?.... România pioduse atâţia păstori ca
Dositeiu şi Veniamin al Moldaviei, ca Euthimiu, Philaret şi
Gregoriu ai noştri, ale căror virtuţii se pot pune dealăturea cu
ale Basiliilor. Prigoriilor şi Christostomilor. Biserica României
singură vorbeşte fiilor săi în limba lor spre a fi înţeleasă ca o
adevărată Mamă18).
Dcascmenea în panslavismul, înconjurător al patriei
noastre, Joan Eliade Rădulescu vedea o primejdie naţională,
piecum văzuse şi în reforma din Apus: ..Astăzi naţia readusă
prin Regulament şi alte legiuiri mai în stare ser- vituţei
românismului, de o parte e ameninţată de panslavismul russu, şi
de alta de propaganda lutheranismului engles, ce fac păsuri
foarte repezi în Orient şi veni pîno în rerunchii
Bulgariei../înaintea Panslavismului punem ca o linie de
demarcaţio sau ca o origine limba naţionale, curăţită de orique
element eterogen contagios şi corruptor şi presentată în
adevăratele ei litiere străbune. Quo aquesta numai ne poate
învedera în ochii Europei, nu prin vorbe.
• i în faptă, ca o stirpe romană în mijlocul atâtor populaţii
slave19)“.
Acestea sunt în genere convingerile lui loan Eliade
ihidulescu pentru Ortodoxie, precum şi pentru Biserica noastră
ortodoxă română. De aceea era convins că tot pro-

17) Ibid. op. cit. p. IX.

ÎS) Ibid. op. cit. p. IX.
19) Ibid. op. cit. p. V.
 —

52
<«•re.su! sufletesc al poporului român ar stagna, dacă nu are un
Creştinism mai adâncit, mai luminat si mai popularizat .şi mai
adequat la viaţa de toate zilele. Şi în această preocupare s a
gândit la popularizarea primului izvor al credinţei strămoşeşti.
Sfânta Scriptură, sau Biblia. După cum acelaşi respect îl avea şi
pentru Sfanţ a T radiţie Limba inimii sau a simţămintelor, după
cum scria către O. Negruzii în 1836 o vedea în arhaismul
cărţilor bisericeşti: ,.Fără să ies din sistema ce mi-am propus,
din tipii ce rni-i orânduiam în gramatică, fără să mă abat din
drumul literaturii cei sfinte sau bisericeşti. în care se exprimă
aşa de frumos şi aşa de înţeles, prin cele mai multe tonuri,
simţimintele cele mai înalte şi mai tinere, entuziasmul cel mai
viu şi patimile cele mai dureroase ale... psalmilor, ale elegiilor
lui Eremia şi ale proorocirilor tuturor, şi în care poate cineva
afla limba epopeei. a odei şi a elegiei; fără să mă abat din toate
acestea, fără să stric limba cea legiuită odată de moşii noştri, ci
numai după drumul şi metodul lor să îndeplinesc lipsele ce ei n
au avut vreme a îndeplini, adică întru aceea ce atinge de limba
ştiinţelor, a literaturii cei nouă şi a ideilor ce lumea a dobândit
de atunci încoace2")“... Era cu alte cuvinte respectuos faţă de
duhul limbii bisericeşti, dar o dorea cu adevărat romanească,
lipsită de cuvintele streine, îndrăgite de acei ce priviseră fără a
înţelege stăpânirea străină.
După cum iarăşi dorea să-l vadă pe Preot cu cuvântul
Domnului din amvonul bisericii, în legătură cu textele
Evangheliei, cadrând cu toată ţinuta sa de preot; ,.In zadar un
preot s ar sui pe amvon sa predice moralul Evangheliei. după
citirea sau glasul său cel sălbatec şi nepotrivit cu marea
cuviinţă a vredniciei sale ar speria pe ascultători sau ar aduce o
ispită de şoaptă în locaşul Domnului21)“. Iar din cele ce vedem
în scrisorile trimise
2 0 ) loan Eliade Rădulescu. Scrieri literare, op. cit, p. X X I I — •21)
Ibid. op. cit. Soţietatea filarmonică p. 300.
 53

dcla Paris către un preot al său duhovnic din Brăila, părintele

catehet Cosma Moşescu. arăta cum personal a căutat să fie un
creştin practicant, ţinând postul păresiniilor, cu lectură creştină
pentru toată familia, la sfintele Paşti, cuminecându-se cu toţi ai
casei22).
Aşa ne explicăm de ce pentru Ioan Eliade Rădulescu,
Piblia era cea mai sfântă comoară sufletească. Se vede că
0 citise mult cu atenţie, o meditase cu durerea sufletească a
unui Român, în al cărui suflet vibraseră atâtea dureri sufleteşti
ale Neamului, pe care le cunoscuse mai puţin în 1 S-i 1 şi mai
mult în 1848. în rolul de conducător al revoluţiei. Vedea că mai
presus de orice revoluţie pământească este revoluţia sufletului,
împotriva a tot ce este rău: alungarea diavolului din sufletele
noastre şi întronarea lui Dumnezeu în interiorul lor. Se vede că
prelegerile arhidiaconului dascăl Gheorghe Lazăr nu-i
adormiseră în subconştient, ci-i răscoleau sufletul. în nădejdea
mântuitoare. în aşteptarea primăverii libertăţii poporului român
şi a dreptei răsplătiri din partea lui Dumnezeu.
U. Astfel ca un testament cu care îşi termină viaţa un
educator, Ioan Eliade Rădulescu îşi îndrepteaza apelul sau către
toţi bunii Români de a da atenţie Biblici, prin care se pot uni cu
toţi în aceeaşi simţire creştină şi se pot pot simţi mai Români la
olaltă: ..Ecce Uniunea vostră, Romanilor. Aqui pe Biblia şi pe
Sântele Evanghelii veniţi toţi filii quei adeveraţi ai Patriei,
veniţi de a tinde braţele, voastre şi a jura înaintea Cerului şi a
omenilor Uniune şi Maternitate. Uniune eternă, pe quare n o
vor pute paralvsa cabalele Diplomaţiei. Daqua v'a fost sincer
cugetul de
1 niune. cată să vă fie scumpu singurul drum prin quare puteţi
ajunge la uniunea adeverată şi Vieţei. Fapta que începu iu acum
patru zeci de anni din frageda-mi junie şi

-- > Scrisori inedite ale lui I. Eliade Rădulescu către preotul rosma
Moşescu din Brăila între anii 1857—1872. Publicate de Emil \'irtosu.
Academia Română. Memoriile secţiunei literare, p. 81.
54

continuam prin atâtea lupte şi privaţii, fapta unei limbe unitare,

viu in predioa unor însemnate evenimente a o termina prin
Biblia, singurul capetâi ce inamicii Patriei nu ni-1 putură lua şi
care îmi rămase spre-ami repausa capul58)“. Cu aceste cuvinte
se închee prolegomenele sale la „Biblicile“ şi ,.Biblia“ pe care
o tipăreşte în parte cu propriile mijloace în anul 1858 la Paris.
Cu acest prilej loan Eliade Rădulescu face o adevărată
apologie Bibliei în genere, cu o privire specială asupra rolului
pe care l-a avut asupra limbii, credinţei şi vieţii româneşti la
poporul român: „Biblia, oriunde păru, îndată se făcu lumină la
vocea ei a tot-potentă: fie lumina... Quot pentru noi Românii,
ca o ramură ancă verde, des- lipsită din tulpina seculară şi
viermulosă deja, din tulpina arburelui roman, que ameninţa
lumea de o catastropha la căderea lui vecină; Deslipiţi de aquea
rădăcină păgână, ca o ramură âncă verde que avea qualităţile
Romei republicane şi stoice; căci popolul mai are âncă viaţă
quând se corrumpe capitala — transplantaţi şi altoiţi în
pământul Daciei, 1 narăm viaţă nouă, spre a nu pieri dimpreună
cu cetatea Cezarilor, cu Babylonia apocalyptică; şi spre a purta
prin mijlocul a 18 secole şi conserva numele şi datinile Romei
antice, mântuiţi de Roma imperială şi pontificale. Astfel ne aflo
Biblia quînd appăru între noi que eram ca nişte legiuni de Boţi
que scăpa din Gomorrha Ne- ronilor, Caligulilor şi
Domiţianilor59)“...
Mai departe Eliade susţine că Biblia a fost elementul
regenerator al sufletului românesc, redând încrederea poporului
român. Dacă această carte sfântă a putut fi tradusă în limba
românească, această limbă nu mai poate fi dispreţuită, nici de
Slavi, nici de Greci, nici de Turci şi de nici o altă naţie: „Fără
limbă scrisă, ci vorbită numai de săteanul servu şi de nişte femei
debile, quănd Românul se

58 Biblicele. Prolegomene op. cit. p. XII.

59 l b i d . Prolegomene op. cit. p. I—II.
 55

afla în preziua de a pierde de tot naţionalitatea, sau absorbit sub

dominaţia phanariotă în proselytismul grecu, într’un cuvânt sau
îneca cu totul în torentul slavismului, Biblia care l-a fost construit
sub Radu Negru, Biblia, venind spre a-i mântui naţionalitatea...
Biblia apâru în toată calitatea ei, pentru cpie apăru în limba
populară; şi în mijlocul întunericului byzantin, slavu féodal se făcu
lumină, şi inteligenţa Românului începu a vedea rîpa que se
deschidea la picioarelui lui25)“....
Sprijinul reformaţilor din Ardeal pentru traducerea Bibliei în
româneşte în veacul al XVII-lea n'a putut aduce şi primejdia
credinţei celei adevărate, întrucât pravoslavnicii noştri domni, cum
spune Ion Eliade Rădulescu ştiau până unde să folosească sprijinul
protestanţilor: „La Domnia Măriei Talie, zise Matheiu Bassarab
către amicul şi a Hiatul său Racotzi, la Domnia Măriei Talie
protestaţia este o necessitate din quelle mai imperioase, iar la noi
Romanii ar fi o absurditate din quelle mai neauzite. Respinseră dar
Românii doctrinele Protestantismului şi îmbrăţişară cu capetele
descoperite şi cu genunchiele plecate Biblia şi Evangheliile în
limba poporului român. Impulsia în adever se vede delà quei que
protesta şi care între altele cereau qua Biserica să le vorbească în
limba lor; glorie însă lui Matheiu Basarab que ştiu distinge bunul
şi salutarii! din quea que în România ar fi fost cu totul abv su id
...s®). Pentru aceasta Eliade elogia epoca tiparniţilor bisericeşti de
pe vremea Domnitorului Matei Basarab. sub care sa evanghelizat
poporul român prin Vechiul şi Noul Testament27).
Convins de toate aceste binefaceri ale Bibliei, Ioan Kliade
Rădulescu a pornit la opera grandioasă de a tra- • liicr singur
Biblia după textul grecesc şi anume după ver-

2b) Ibid. op. cit. II—TIT.

•2(0 Ibid. op. cit. p. III.
27) Ibid. op. cit. p. XI.
56
siunea Septuagintei, adică a celor şapte zeci, care era întrebuinţată
mai mult de Biserica ortodoxă în genere: „Dând Biblia quelor
şepte deci. ca singură Biblia adevăraţilor Chreştini Resăriteni,
dându-o în limba Patriei cor- rectă şi a secolului nostru, cu littere
romane... Versiunea quelor scpte deci una este; are însă şi ea mai
multe ediţii, şi fio quare editio suffero oarequare prefaceri sau prin
crrori typografice sau prin oarequare sistem şi interese1...28).
Tetxul exemplarului după care a făcut traducerea este grecesc şi
anume tipărit în anul 1843 în Al elina* ..Biblia que înfăcişăm
astăzi Românilor este adevărata versiune a celor şepte deci, dupo
ediţia typăriiă la anul 1843 în At elina sub priveghierea quel lor
mai competenţi bărbaţi ai apochei noastre, sub prevegherea
Synodului saciu al Helladei...29).
Gândul lui Eliade era desigur, nu cel neguţătoresc de a avea
beneficii materiale la o asemenea tipărire, ci de a o traduce de data
aceasta cu litere latine, nu ciiilice, într'o limbă mai uşoară de citit
şi întrun format pe caie să-l poată avea şi şcolarul în şcoala şi
familia pe masa de lucru în căminul casei. Iar pentru a face ca
Biblia sa fie mai intuitivă. în special pentru tineri, i-a adaogat
scene biblice în imagini. începând cu opera creaţiei la Vechiul
Testament. Era convins că Biserica ordotoxă română împărtăşeşte
concepţia ortodoxă, de a nu opri pe nici un credincios delà
cercetarea Sfintei Scripturi: „Romanii ca. de- scindenţi ai
aqpuellor legiuni que conservă încă datinile anticei şi necorruptei
Rome şi în quea mai mare parte christianisme de apostoli Petru şi
Pavcl şi de următorii acestora que singuri erau depozitarii
adevărtatului \echiul şi Noul Testament... ne ţinem de ritul
Bisericii Resăritului ce nu stă în edificiurile materiale, ci în
Vechiul şi Noul Testament şi în scrisele Sânţilor Părinţi... Roma
pontifi-

2S) Ibid. op. cit. p. __ X.

29) lt'id. op. cit. p. XI.
 57

cale nici odată n'a iertat prozelyţilor săi de a fi biblici; pîno în ziua
de astăzi Biblia e prohibită la Catholici. Românii se desfăcură de
dânsa...30).
Adică precum spune Sf. loan Gură de Aur în veacul al IV-
lea creştin, fiecare creştin are dreptul să aibe Sfânta Scriptură la
casa sa, pentru a putea cerceta, medita şi (‘xpliea mai bine, ceea ce
preotul a predicat din amvonul bisericii. Astfel spunea odinioară
Sfântul loan Hri- sostoni: ..Aş dori ca. fie într'o zi a săptămânii, fie
Dumineca dimineaţa, fiecare din voi luând în mâini cartea Evan-
gheliilor, să înceapă locul c.u versetele pe cârti noi va trebui să le
explicăm; ca el să citească, să repete încă. să examineze cu
atenţiune, observând cea ce este greu de înţeles pe lângă ceeace
este clar, aparentele contradicţiuni mai mult prin termeni, decât
prin lucruri şi să devină instruirea noastră, după această serioasă
lucrare, făcută mai înainte. Credeţi-mă, spunea mai departe Sf.
loan Gură de Aur. că şi pentru voi şi pentru mine, acest lucru ar fi
de mare folos. Predicatorul va vedea lucrul său mult uşurat în
interpretarea Sfintei Scripturi în chip clar şi complect, căci veţi
avea o idee de mai înainte asupra subiectului de explicat. Voi
înşivă veţi deveni prin acest studiu anterior, nu numai pregătiţi
mai bine, pentru a pătrunde limpede adevărul, dar mai apţi pentru
a instrui şi pe ceilalţi“...31). Prin urmare concepţia popularizării
Sfintei Scripturi în limba îomâncască era cu adevărat ortodoxă,
propoveduită prin Sf. Părinţi.
7. Iar pentru a se putea folosi Sfânta Scriptură, fără
primejdia unor erori. Eliade a socotit că Biblia trebue insolită de
anumite explicări, pentru care a .şi alcătuit - i p a t l e o lucrare
speciala, intitulată „Biblice“, precum s p u n e : ..Quăt pentru
întellegerea historică archeologică,
'!»>) Tliid. op. cit. p. IT.
,••! > Sf. loan Hrisostom .Omilia XI la evanghelia după loan
< l'UI'l I. II).
58

litterară, politică şi religioasă vin în ajutor notele que dăm în opera

numită Biblicele“....60). Şi după tradiţia respectului de conducerea
Statului şi Bisericii, Eliade pune această Biblie tipărită sub
patronajul Domnitorului Bibescu şi Ştirbei şi sub binecuvântarea
ambilor Mitropoliţi şi a cinci episcopi români aleşi de naţie şi
singurii reprezentanţi ai ortodoxii“....61). Cu alte cuvinte Eliade
prin aceasta anticipa unitatea prinicipatelor, prin aceeaşi carte
sufletească comună a Bibliei, necesară uniunii sufleteşti a tuturor
Românilor.
Ostenelile tipăririi Bibliei la Paris, precum şi strădania de a
populariza coaiele apărute treptat de sub tipar, se pot vedea în parte
din scrisorile amintite, trimise dela Paris către părintele Cosma
Moşescu din Brăila. Este interesant a vedea o parte din textul
scrisorii trimsă în 15 Iunie 1859: „Venerabile părinte Cosma,... De
când am plecat din Paris, tiparul Bibliei merge foarte încet. De când
eram în Brăila.’ Pentateuhul era terminat şi chiar în Brăila am făcut
corectura tipografică a ultimei coaie şi când aşteptam broşurile,
tipograful îmi trimite o altă corectură, sciiindu- mi că îva primit pe
ceea ce i-o trimisesem din Brăila. Aceasta din urmă am trimis-o la
28 April, cu plecarea D-lui Gr. Grădişteanu, sunt deja aproape două
luni. îmi scriu că îmi pornesc broşurile prin care se împlineşte Pen-
tateuhul; cum şi din Biblie dela pagina 65 până la 112 sau 120, luai
scrisoarea că s'au pornit din Paris la 4/16 Iunie. De vor veni prin
Brăila, sunt opt lăzi dela No. 1 până la 8. Roagă din parte-mi, pe d.
Minovici, a le primi şi expedia. Abonaţii la Biblie sunt rugaţi a lua
în consideraţie ca această faptă pretutindeni şi totdeauna s’a
terminat prin societăţi de mai mulţi bărbaţi şi prin fonduri foarte
mari. „Societatea Biblică“ din Londra, ce are în dispoziţia sa
milioane, cu nouă luni înaintea mea a întreprins de a

60 Biblicele prolegomene op. cit. p. XI.

61 Ibid. piolegomene op. cit. p. XI.
 59
da în rumăneşte versiunea după ebraică, şi abia până acum a scos
Geneza şi a sărit acum la tipărirea Psalmilor, traduşi de d. D.
Aristia. Eu, părintele meu, sunt singur în toate, fondurile mărgnite
şi, de ajutători — abia cu a zecea parte îmi sunt numai abonaţii;
întrun an de zile — cu toate piedicele dela tipografie — am dat
Pentateuhul întreg, adică mai a patra parte din Biblie...“34).
^ S. In această corespondenţă trebue să avem în vedere ca
părintele Cosma Moşescu, deşi este numai preot catehet 111
este una din rarile figuri preoţeşti, cu alese

aprecieri ale Episcopului Melchisedec şi ale Mitropolitului losif

Gheorghian. Propus pentru studii la Athena, Părintele Gosma
Moşescu, împrejurările l-au împiedecat de a merge, îiisa a
continuat să-şi desvolte pregătirea teologică prin difei ite
publicaţii pe care şi le-a procurat pe cale particulară. Intre Ioan
Eliade Rădulescu şi preotul Moşescu erau legături duhovniceşti
atât de strânse, încât după moartea Iui Eliade fiicele sale îl
apreciază tot ca pe părintele lor duhovnicesc. Iar admiraţia
părintelui Cosma Moşescu pentru Eliade rămăsese neştearsă, încât
îi venera şi obiectele care îi purtau amintirea depe vremea când
trecuse dela Paris prin Brăila. Astfel ni se spune că: „întors din
exil, Eliade, în drum spre Bucureşti poposeşte la Brăila. Aici
Regăseşte pe avocatul Marcu N. Duiliu, heliadist vechi şi inc<
icat. lai întro seară Eliade dă întâlnire.... tutror brăi- lenilor care îi
preţuiau scrierile şi directivele politice. Aceştia^ au, astfel, prilejul
să-l cunoască personal, să se lase vrăjţi de verva satirică, de
imaginaţia şi de cultura lui Eliade. Intre admiratori era şi preotul
Cosma Moşescu. Impresia produsă asupra tutror va fi fost
extraordinară.
alunei, după plecarea lui Eliade din Brăila, preotul < bsma
Moşescu răscumpără... canapeaua pe care îşi odihnise l'ilimle
visele şi entuziasmul, în seara aceia, spre a o păstra

•M) Scrisori inedite ale lui I. Ileliade Rădulescu, op. 14 1 cit. p.

15.
60

apoi până la sfârşitul vieţii, ca un titlu de mândrie şi obiect de

veneraţie, aşa cum numai provincialul ştie s’o facă până la potenţa
maximă...“62).
Şi din acest prilej putem vedea că Eliade Rădulescu, ca şi
Gheorghe bazar ştia să-şi formeze ucenici devotaţi, pâstrându-i
afecţiunea şi veneraţia prin foştii elevi şi după moarte, iar când
descoperă elemente bune. ştia să le în- di umeze peni i u Biserică.
Legătura sufletească, pe care o avea cu un distins preot, dovedeşte
că Eliade nu urmărea laicizarea bisericii, ci din contră îşi păstra
cele mai afectuoase legături cu preoţii bisericii.
Biblia lui Eliade prin formatul ei portativ şi cu text latin şi
cu ilustraiiuni biblice în text, spre deosebire de exemplarele mari
ale Bibliei cu text cirilic, apărute la Bucureşti şi Sibiu, urmărea
idealul educativ, de a oferi în special tineretului şcolar o Biblii*
atractivă, cercetată explicată şi călăuzitoare în viaţa de toate zilele.
Dar cea mai grea lovitură sufletească pe care a pri- mit-o
Eliade la tipărirea Bibliei a fost observarea aspră, pe care i-a făcut-
o Mitropolitul Andrei Şaguna din Ardeal printr'o pastorală specială
dată publicităţii“...3U) Nu ne vom ocupa de această chestiune care
a comportat lungi şi vehemente discuţii. Ne preocupă num'ai
avântul acesta sufletesc al lui Eliade şi principiile sale, de care era
călăuzit în această operă de traducere, tipărire şi răspândire a Bi-
bliei în masele poporului român. Fiindcă nu trebue să uităm că
Eliade a fost şi a rămas în primul rând un dascăl educator în şcoala
românească şi din această situaţie, punea cu toată convingerea
problema Bibliei, ca factor educativ al sufletului românesc.
La acuzaţiile aduse că nu se cuvine unui mirean ca

62 Despre Biblia lui Eliade. Biblioteca Academiei Române No. 11

7527.
3(i) Emil Vârtoșii. Scrisori inedite ale lui 1. Eliade Rădulescu op. cit.
prefață p. 2—3. f
 61

S“ 8
r r“"" * «■~
z
ierarhia ei bisericească,-e] rasni”“11““ BlSerica> p™ Pe rând, că
nici prin gând „uT f reSpectuos. iam“'ind scandai în Biserică De ,1.« ,
ecilt sa
producă un Iii Hiade. nn.itiiaterală a
?r JH,tea ca fiecare lăture specială să i '">a '' ““ 86 {?5sea- 111
domeniul său fără să i ' ' lm,)ute incursiunea
Eiiade făcea totul din drwos fT f Specialita
‘ea- Dar te?fi ale
Neamului liomănesc P “ ,rebuint*Ie Sllf|c-
dealului, Mitropolitul' ănd/n1^0 dU marele icrarl> al Ar- pundea
respectuos »'r*" Sibiu’ Eliade răs-
ortodoxi si a căror pietate 1 fn', 01,"doxi <lin Părinţi
ficaţi pentru această înştiinţarenţare de fur8m oali
-
cloxie1“..*-). • abătuţi din Orto-

Viată SiSTC«"« ,r .^rte- « cum o Dior încredinţaţi Kla d K sÎT,?™'

°Hod<* aI«»*' preuna cu copiii, rugându-se cu •' " lngemmchiad îm-
rugăciunile, pe care în parte el însuti înTeună din

mă dilectam în rimă dimnro V C a?ezase în

versuri: exista ruga
Până
dimineţii a pruncilor '™*
1 1 PUmCli
' astăzi Si- Sava. Pe când alţii
ttoU de ^ In ruillele d^a de servitori, şi cufundaţi în pufuri d e ' “ u " '
înc01,jurati

genunchiat înaintea Dunnâzcuhii ‘m™ ^

P'u?? /
ai'ea dim
ineţei Din buze
nevinovate Cui altui
se cuvine.
Puternice Părinte ,
Ţie a da ?

;!7)
'■ Eliade IMuIcscu. op. cit. p. w.
 62

Din Slava strămoşească

De amu văzut, ne înalţă,
De amu uitat unirea,
Ce-i întărea întru toate,
63
Amu ne fă uniţi \... ).
Deasemenea explică c.u acest prilej Eliacle cate sufe-
ferinţe şi privaţii na avut de îndurat la Paiis, numai să poată
vedea Biblia tradusă şi tipărită, suportând cu resemnare mizeria
zilnică: „In streinătate eu \eghiam cu zilele şi cu nopţile... şi în
doi ani cat şezui la Paris, nici Luvru.’ nici Panteonul, nici
Grădina Plantelor n'am văzut cu ochii, ci mi se se întuneca
scriind şi copiind^de cate zece ori câte se tipăriră, ca să se poată
face lumina despie ale ţării noastre. Toată pagina costă timp,
spese, şi spesele se făceau din pâinea amară ce îmi lipsea şi
aceia. Obolul nu lipsea pentru tipografie; îmi lipsea însă pentru
cele mai necesare, din care .-nimic nu-mi amăra sufletul atât cât
lipsa hârtiei şi a luminării; atunci şedeam în al treilea plan sau
etaj; acum a dat Dumnezeu de m am înălţat, tipărind Biblia:
acum şed în al cincilea, au-dessus de lentresol care în
româneşte curat va sa zică în al şaptelea. Românii din Paris sunt
martori de această înălţare...“64). w „.
Mai departe însuşi Ioan Eliade Rădulescu cauta sa-şi
explice pe calea tiparului convingerile sale^ religioase, prin
care n’a înţeles să tulbure viaţa religioasă a Bisericii, ci să
ajute mai departe credinţa, prin luminarea Sfintei Scripturi.
Căci traducerea şi tipărirea Bibliei de către Eliade, nu este nici
o întâmplare, nici o hotărîre grăbită pentru moment, ci este
convingerea formata în timp înde- lungat şi reflexia pentru
însemnătatea Bibliei faţă de sufletul românesc, timp de o viaţă
întreagă.
^ Mai multe alte scrieri cu teme zilnice, fie în proză, ie în
versuri, le scrisese înainte de această tipărire a Bibliei. Opera

63 Ibid. op. cit p. 65.

64 Ibid. op. cit. p. 69.
 63
creaţiei acestei lumi de către Dumnezeu a fost pusa de către
Eliade în versuri. De aceea pe drept cuvant răspunde scris la
acuzaţiile aduse, adăugând în -bibucile sale, la partea treia, cele
ce urmează: ...„De mult, încă delà 1836 făcusem o programă de
a elabora nişte poezii legate astfel între sine care în patru
volume să facă im tot. Primul volum să cuprindă şi să se
intitule Biblicele Al doilea volum, Evanghelicele, al treilea.
Patria sau Omul social şi al patrulea, jbmul individual. Iar
întregul acestor pa tui 'volume să facă o singură poemă
compusă din mai multe şi numită Umanitatea.... Parte din
Evanghelice este Cutremurul şi alte poezii asemenea... Partea
din Omul individual este ^Serafimul şi Heruvimul... Aceste
poezii de s ar ii văzut că sunt profane, şi că drumul lor era să
treacă, cum au şi trecut cele tipărite, prin censurele politice,
însă îiecaie nu le-a putut judeca decât ca de un autor creştin şi
fiu al Bisericii răsăritului. Prin naşterea şi creşterea mea,juin
ocupaţiile mele literare, ce nu aflu materie despre imba decât în
cărţile Bisericii ce singure aveam, şi mai vârtos din cauza
subiectelor ce ca poet am fost ales, studiul meu de predilecţie
n'a fost decât Vechiul şi Noul Testament. Şi^n a fost scriere a
mea care să nu fie inspirată sau întipărită oriunde de ideile
biblice şi evanghelice. Mai târziu în exilul meu, în Chio,
ocupându-mă întru a elabora un cius de Istoria Universală,
fiecare om competent cunoaşte că documentu cel mai antic
pentru istorie este biblia. Scriind Istoria, studiind Biblia, nu ca
poet, ci ca istoric, îmi făcui multe însemnări istorice, filosofice,
morale, politice, literare, şi însuşi religioase, în multe locuri p'.?
veise
*’ în v^rset şi adesea din vorbă în vorbă, asupra »ibliei..
pentru cuvintele ce zic în precuvântarea ce mă Mcură a traduce
Biblia, aflându-mă din împrejurări la
64

Paris începui tipărirea Bibliei...“65) Prin urmare Eliade justifică

destul de natural şi documentat faptul că traducerea şi tipărirea
ei porneşte dintro convingeie peisonală şi dintro preocupare de
o vreme îndelungată.
De altfel Eliade era convins că şi alţi mireni creştini
ortodoxi s au mai ocupat cu traducerea Bibliei, ca stolnicul
Cantacuzino, precum şi fraţii Radu şi Serbau Ore- ceanu, pe
când au ajutat pe Episcopul Mitrofan la tipărirea Bibliei lui
Teodosie din Bucureşti, sub domnia^ lui Serbau Cantacuzino în
anul 1688, dată la care a apărut pentru prima dată Biblia
tradusă întreagă, dar cu litere cirilice.
Făcând deci abstracţie de latura canonică a chesti- unei
Bibliei, ca şi de partea de specialitate teologică a traducerii
Bibliei, Eliade Rădulescu rămâne pedagogul român fără
pereche, care a luptat cu mari sacrificii pentru popu larizarea
Bibiliei în şcoală şi în casele populare. De aceea pe drept
cuvânt a putut fi supranumit şi Comenius al României. Dar
dacă despre Eliade s a scris mai mult în ceea ce priveşte
celelalte laturi ale preocupărilor sale, de profesor, scriitor .şi
mare naţionalist, trebue să recunoaştem că despre aceasta
ultima şi însemnată pieocupare s a vorbit foarte puţin.
Ceea ce ne impresionează însă mult la Eliade este această
fermă convingere, cu care înfrunta toate necazurile şi riscurile,
convins de puterea şi marele folos pentru educaţia sufletului
românesc, roate cheltuelile, necazurile şi privaţiile la Paris,
aveau deci la bază această însufleţire a lui Eliade. din toată
convingerea pentru Biblie.
\V impresionează sufletul lui armonic pentru Ortodoxie
în cadrul Naţionalismului. Deşi trăise în Apus atâta vreme şi
cunoscuse atâta lume, cu care avea legături sufleteşti. între care
şi scriitori şi literaţi apuseni, Eliade, nu

65 IIud. op. Cit. p. 73.

 65
îndrăgeşte, nici Romano-catolicismul şi nici Protestantismul.
Revenit aici la noi în ţară, deşi iubea Ortodoxia, nu sa lăsat
atras nici de Panslavismul înconjurător şi nici do Giecismul
fanariot linguşitor. Vedea lucrurile drept, piinti o intuiţie
creştină şi românească. Avea viziunea clară a lealităţii
lucrurilor, pentru că le trăia mai întâi el sufleteşte.
Explicând rugăciunea domnească, Tatăl nostru, Eliade
Eădulescu închee cu o nespus de frumoasă apologie a deş-
teptării Naţionalismului prin Creştinism:
..Se pregăteşte o luptă pe viaţă sau pe moarte, asemenea
celei al îngerilor contra demonilor. Este libertatea contra
despotismului, ordinea socială a lui Christos contra dezordinei
infernale a trecutului. Elementele se sbat ca să scape de haosul
pandemoniac şi să formeze societate cea adevărată, lumea pe
care a indicat-o Hristos pentru împărăţia sa.
Popoare, care aţi primit botezul experienţei, care aţi trecut
prin apă şi prin foc, care aţi suferit martirul pentru a trece delà
întuneric la lumină. Calmi şi tari ridicaţi-vă crucea: ea este
simbolul hotărîrii la moarte. Isbânda este a voastră, tiranii
iadului vor fi învinşi. înălţaţi-vă crucea. Popoare! Aduceţi-vă
aminte că sunteţi tari şi fiţi mări- rninoşi.
Plângeţi pe această victorie a lui Christos care uită
doctrina evanghelică şi refuză să vină în cetatea sfântă, piatra
unghiulară a marelui edificiu al cărui plan a fost stabilit de
Christos. Lămuriţi pe fiece soldat, copil al poporului, care, fără
să se gândească că este, fratricid, se aşează sub drapelul
satanei, ca să apere pe călăul pământului, ca să verse sângele
fraţilor.
însemnaţi în frunte pe toţi demonii încarnaţi ai iadului,
care se arată în sfaturile părinţilor ca şi în templul Domnului,
profesând cuvintele Ordine şi Legalitate.
Popoare, ridicaţi-vă ochii şi observaţi că semnele

5
66

întronării Domnului sunt evidente. Copiii societăţii cea mai

liberă şi cea mai luminată se aruncă asupra fraţilor cetatea
sfântă ca fiarele sălbatece: Iată abominaţiunea!
Ora se apropie; fiul omului, raţiunea divină, va coborî; va
domni, şi va judeca vii şi morţii.
Popoare, voi care aţi dat necredinciosului stăpânitor şi
laptele şi lâna, şi sângele şi carnea, — bucuraţi-vă pre- gătiţi-
vă. Vocea raţiunei vă aşează în dreapta sa; vă este făgăduită
viaţa eternă, viaţa de iubire, viaţa de pace şi de fericire. Aţi
plâns, veţi fi consolaţi...“66).
Cât de actuală este mai ales pentru vremea noastră
această solemnă trâmbiţare de redeşteptare a Naţionalismului
prin Creştinism, pentru o totală unire sufletească şi mobilizare
totală, faţă de duşmanii patriei noastre şi ai credinţei noastre
strămoşeşti!
Marele nostru poet Mihail Eminescu i-a dedicat în
cunoscutele, versuri din „Epigonii“, o strofă specială operii lui
Eliade, spunând:
„FAiad zidea din visuri şi din vremuri seculare
,
Delta biblicelor sfinte profeţiilor amare
Adevăr scăldat în minte, sfinx pătruns de înţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’explicată
Şi veghează'o stâncă arsă dintre nouri de eres“.
Căci în adevăr nici astăzi nu sunt înţelese şi nici realizate
mult din idealurile lui Eliade pentru neamul românesc
Şcoala românească din vremurile noastre nu putem spune
că are la bază programa şcolară analitică, să cuprindă în
întregime Biblia. Bacalaureatul de liceu de astăzi

66 1. Eliade Radule seu. La Prière Dominicale. Traducere din limba

franceză Dr. V. Gomoiu. Uniunea ofițerilor de rezervă și în retragere.
București 1940.
 67

fsll§=ss
intelectuală se face în Ld fL
arKbÎie magiStrati 0nducători ai
’° desttaelo? NefmTu!;
?
°°!îră

din aptUcef4eTStti“tu“. De ‘
cultura îi sunt slabe şi nici viaţa socială nu-şi'are un punct
aici si'^nuilfc0’/6-0 direCtiVă a Sfintei ScriPtml De § mu3te confuzn sociale
asupra rezolvării a.rm- / or greutăţi. Iar şcoala românească îşi
caută orientarea
ca decât Biblia, pe care au aşezat-o întemeitorii ei înfră- î1
( Ug t Ş1 în Slm
J ? tire, Gheorghe Lazăr şi Eliade Rădu- S y^GTS!im
Părinti au
Ortodoxia spri- Să B,blie n PtUla 51 Sfintele tradiţie. Căci o
şcoală

~» 2Ş “B,b“'51 “ •««
acest OTilef Cn l0an EIiade RMulescu ni se prezintă şi cu
 M I H AI EMINESCU
Ş l CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ
 MIHAI EMINESCU Şl CREDINŢA STRĂMOŞEASCĂ

l. Mihai Eminescu educator de generaţii. 2. Dumnezeu creator al lumii, al

omului şi permanenta providenţă divină. 3. Puterea binefăcătoare a
Creştinismului pentru poporul român. Primejdia judais- mului. 4. Moralizarea
sufletească a tineretului român prin Creştinism. Cultul Sfintei Fecioare Maria. 5.
Biserica ortodoxă română, Maica Neamului Românesc. Misiunea culturală
educativă şi naţională a Bisericii strămoşeşti. 6. Generaţia nouă chemată la
spiritul credinţei strămoşeşti. ?. Conştiinţa creştină a unui suflet mare. 8. Cultul
pentru mamă, dascăl şi educatori în genere. 9. Nemurirea sufletului şi judecata
din urmă. 10. Apologia minunii învierii Domnului Hristos. 11. Opera lui Mihai
Eminescu. Un catehism al credinţei strămoşeşti. 12. Datoria criticilor literari, a
educatorilor literari, a educatorilor şi a tineretului nouii generaţii, faţă de opera
lui Mihail Eminescu.

Opinia românească de pretutindeni vede în personalitatea

marelui poet român Mihai Eminescu, nu numai pe adevăratul
geniu de strălucire spirituală românească, încadrat într'un spaţiu de
timp determinat, ci ca pe un permanent luceafăr pe bolta senină a
cerului românesc, la ale cărui raze se pot călăuzi fără greş din veac
în veac generaţiile noastre, pe calea cea adevărată a idealurilor de
viaţă românească. Pentrucă în sufletul lui Eminescu sau condensat
cu putere calităţile adânci ale simţirii româneşti, o bogată cultură
în toate domeniile de viaţă şi tot în sufletul său sau contopit în
strălucirea geniului, ce a radiat lumini în cunoscutele-i opere, fie
în proză, fie în versuri. I'recum singur mărturiseşte acest adevăr,
când în mod spontan aşterne pe hârtie aceste rânduri scrise: „Dum-
nezeul geniului nra sorbit din popor, cum soarele soarbe nu nour
de aur din marea de amar“67).

67 D. Murărașu. Poetul Eminescu. Tinerimea Română. Anul LV III. No.

10. p. 396.
 72

Ca o floare rara a sufletului românesc şi-a înfipt adânc

rădăcinile în sufletul poporului român dela sate şi şi-a înălţat
tulpina cu ramurile îmbogăţite de o temeinică cultură apuseană,
pentru ca întâlnind în înflorirea sa razele binefăcătoare ale
cerului, să dea celor ce-1 înconjoară suflarea divină a uneia din
fericitele creaţii pământeşti ale lui Dumnezeu, miracol al operii
divine, fenomenul acesta sufletesc rar s'a întâmplat cu Mihai
Eminescu, precum mai puţin o mărturiseşte singur şi mai mult o
mărt urisesc operile sale.
Căci Mihai Eminescu îşi formase o bogată cultura, mai
puţin în ţară. la Iaşi şi mai mult în străinătate, la Cernăuţi în
vremea ocupaţiei, la \ iena şi Berlin, pentiu a avea temeinice
cunoştinţe în filosof ie, drept, istorie, filologie şi chiar teologic,
făcând istoria religiilor. Iar pe lângă o asemenea cultură
multilaterală şi cu pasiunea caracteristică lui Eminescu. care
asimila cu claritatea geniului său, a căutat să cunoască sufletul
poporului român dela sate. simţămintele sale. Activitatea
folcloristică a lui Eminescu formează tomuri întregi, pentru a ne
convinge că ..numai prin însuşirea a ceea ce-i autohton, poetul a
ajuns la conformitatea de simţire, gândire şi spirit cu neamul său
şi a devenit cel mai însemnat reprezentant
poetic68).
Iar poetul Vlăhuţă printr o intuiţie personala aşeaza pe
Eminescu alături de pictorul Grigorescu, cel cu mâini divine,
fiindcă şi unul şi altul în geniul lor au ridicat la adevărată
înălţime tot ce a putut fi mai curat românesc, unul cu penelul său,
altul cu geniul gândirii. Titu Maio- rescu. neîntrecutul critic,
văzând începuturile aşa de promiţătoare ale lui Eminescu, îi dă o
deosebită atenţie.

68 Clasicii români comentați sub îngrijirea d-lui N. Cartojan. profesor

universitar M. Eminescu. Literatură Populară. Ediție comentată de D.
Murărașu. Scrisul Românesc. Craiova. I. p. 3.
 73

De aceea cel dintâiu s’a ridicat şi a zis: „Ascultaţi ce fiumos cântă

glasul acesta nou!“. Şi cum spune Vlăhuţă în legătură cu această
chemare a lui Maiorescu, l-au ascultat cu toţi: „Şi-am ascultat cu
drag, spune Vlăhuţă. Ni se părea că trecutul ţării noastre şi toate
dorinţele şi speranţele neamului nostru vorbesc prin gura
trimisului acestuia. Şi în adevăr aşa era... fermecător prin
strălucirea talentului lui, puternic prin cinstea, vasta cultură şi
adânca lui iubire de ţară şi de neam şi pe lângă aceasta preţios,
prin nobila-i desinteresare de artist — cum nu era să nu lie căutat
ca iarba de leac un asemenea om?“...3).
Cei cui Junimei delà laşi se simţea onorat cu un asemenea
suflet, pentru care motiv versurile sale ocupau locul de cinste în
cunoscuta revistă „Convorbiri Literare“. însuşi bardul latinităţii,
poetul Vasile Alecsandri îl apreciază >i-i omagiază talentul
tratându-1 cu nobleţă omului superior, care îşi iubeşte mai mult
neamul, decât pe sine, când scria aceste versuri :
„L unul care cântă mai dulce decât mine ?
„Gu-atât mai bine ţării, şi lui matât mai bine!
„Apuce înainte şi ajungă cât de sus, —
„La lăsănlu-i falnic se nchină al meu apus“..A)
Deci toţi anunţau prevestitor pe geniul Neamului, precum a
şi fost, Mihai Eminescu. De aceea cu prilejul romemorării, acum
câţiva ani, a împlinirii unei jumătăţi de vvac dela moartea
poetului, sau întrecut toate aşezămintele educative ale Neamului
nostru să-i omagieze memoria şi opera, fiecare arătând ce folos i-a
putut aduce în domeniul respectiv. Astfel unii au omagiat latura
filosofică din opera Im Eminescu; alţii latura naţionalistă; alţii pe
cea peda-

scriitorilor români.
 74

gogică; alţii pe cea artistică şi folclorică. Deasemenea s a putut

constata că singurul scriitor român, ale cărui opere au trecut de
mult graniţele ţării noastre peste ţări şi mări în celelalte
continente, au putut fi traduse în limbile diferitelor popoare, au
fost operile lui Eminescu. Iar ultima vreme, reivsta „Europa
tânără“ din Berlin, care apare în toate limbile europene, remarcă
ideile şi principiile marelui naţionalist, poet, scriitor şi ziarist,
Mihail Eminescu, în ceea ce priveşte organizarea lumii moderne,
pe baze temeinice morale, sociale, culturale şi economice. Astfel
personalitatea lui Mihai Eminescu, a avut cinstea să intre în
panteonul marilor gânditori, filosofi, istorici şi oameni politici ai
lumii ca Dikaiarchos, Erasmus din Rot- terdam, Goethe şi alţii.
Numai biserica noastră a tăcut. Ca şi cum Eminescu n'a
avut nici o legătură cu biserica, nu i-ar fi împărtăşit crezul şi nu şi-
ar fi pus condeiul şi sufletul în slujba Evangheliei pentru neamul
românesc. Lucru pare motivat în parte şi de faptul că biserica n a
putut avea din partea criticilor literari, din partea celor ce i-au
analizat operile, relevarea creştinismului lu Eminescu. S’a trecut
cu vederea că Eminescu a fost unul din cei mai^ credincioşi fii ai
săi. Critica literară din urmă, jidovită, n a mai urmat aprecierile
poetului Vlăhuţă, care "văzuse în Eminescu pe divinul Eminescu.
Că Eminescu ne e nu numai drag, dar şi sfânt tuturora, precum
spunea Vlăhuţă. pentrucă biserica lui Eminescu este vastă.
Şi nici nu s’ar fi putut ca geniul reprezentativ ai Neamului
Românesc să nu fie sufleteşte una cu biserica, când sufletul
poporului în tradiţiile şi credinţa sa străluciseră în sufletul lui
Eminescu. Când operile lui Eminescu porneau dintr’o cugetare
care ţinea urechea lipita de pieptul şi sufletul poporului român
dela sate. Iată de ce opera lui Mihai Eminescu în legătură cu
credinţa strămoşească, ni se înfăţişează ca o tema vrednică de
urmărit.
 75
Căci Eminescu ne-a dat în forme de o frumuseţe clasică
Cathehismul creştin al Neamului pentru cei mai intelectuali dintre
Români, ca şi pentru popor în genere. Au rămas în urmă acei
„moralişti de Catehism şi de teologie dogmatică, cari opuneau
sistemului intelectual eminescian tăgăduirile profesorului Grama
dela Blaj, care-1 consideia, ca odinioară Atenienii pe Socrate,
drept un con- rupător al tinerilor«). Pe când Academia Română în
omagiul său adus memoriei lui Eminescu acum doi ani, pe diept
cuvânt i-a spus între altele, „creator de generaţii“. Câtă deosebire
între graba unui dascăl mic şi ceea ce Academia Română a
pronunţat în plenul ei, comemo- rând-ul pe Eminescu cu toată
veneraţia cuvenită, ca pe un adevărat educator al tineretului
românesc.
2. Pentru a înţelege Creştinismul lui Eminescu ne trebue o
inimă tot creştină, în care să putem prinde razele iubirii sale calde
pentru Dumnezeu, pentru providenţa divină, pentru Domnul
Hristos ca întemeetor al Creştinismului, pentru Sfânta Fecioara
Maria, pentru Ortodoxie şi pentru Biserica noastră ortodoxă
română, precum o numea Eminescu, Maica cea bună şi sfântă a
Neamului Românesc.
Mai întâiu de toate Eminescu era un profund convins de
existenţa lui Dumnezeu. Lumea aceasta, cu întregul univers, ce se
vede şi nu se vede, nu este ceva provenit din materie, născut dela
sine. Eminescu nu împărtăşea ideile ateice ale transformismului lui
Ernest Hăckel, Inoiogistul german, care susţinea că cea dintâi
celulă s’a născut din materia anorganică. Nu împărtăşea nici ideile
Ini Darwin, naturalistul şi fiziologistul englez, care explica origina
şi evoluţia vieţii pe cale materială.
Mihai Eminescu din contră, întro admirabilă formă poetică,
ne redă întro parte din scrisoarea I-a, ceea ce
numai în Biblie la cartea Genezei, putem găsi asupra creaţiei
acestei lumi de către Dumnezeu. Astfel, în revista Convorbiri
Literare, în numărul din 1 Februarie 1881 adică pe când poetul
avea 31 ani, aflăm la mijlocul Scrisorii I-a aceste clasice versuri:
„l.a’nceput, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

i
 76

Când nu s’ascundea nimica, deşi tot era ascuns,

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
FJ’a fost lume pricepută şi nici minte s’o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr’o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochiu care s o vadă.
Umbra celor nefăcute nu’ncepuse —a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar cleodat’un punct se mişcă, cel întâiu şi singur. Iată-T Cum
din cha.os, face mumă, iară el devine Tatăl... Punctu-acela de
mişcare, mult mai slab ca boaba spumei. E stăpânul fără margini
peste marginile lumii...
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute Vin
din sure văi de haos pe cărări necunoscute.
Şi in roiuri luminoase isvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici
Facem pe pământul nostru muşuroaie de furnici ;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi Ne
succedem generaţii şi ne credem minunaţi;...“69).
Pare că auzim cuvintele sfântului Apostol şi Evanghelist
Toan. ce se citesc în noaptea Sf. învieri la Biserică din
Evanghelie, ca început de revelaţie, făcută prin Domnul
lisus Hristos: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era în început la
Dumnezeu. d oate prin el s au făcut şi fără de el nimic nu sa făcut
din ce sa făcut. In el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor“. (loan
I., 1—6).
Prin urmare Eminescu ne relevă adevărul biblia că
Dumnezeu este autorul şi cauza existenţei acestei lumi.
Deasemenea argumentul cosmologic al existenţei lui Dumnezeu,
prin contingenţa acestei lumi, formulat şi în filosofía filosofului

69 Mihai Eminescu. Scrisoarea I. Opere, ed. îngrijită de prof. Ion

Cretu. București, p. 128—129.
t
 77

german Leibnitz, ale cărei scrieri desigur că Eminescu le

cunoscuse, ca şi atâtea tratate din istoria religiunilor.
Cu alt prilej şi anume în versurile „Rugăciunea unui Dac ,
publicată în „Convorbiri Literare“ la 1 Septembrie 1879,
Eminescu ne atrage atenţia asupra convingerilor pe care le avea în
ceea ce priveşte, nu numai creaţia lumii în genere de către
Dumnezeu, dar şi creaţiunea omului“:

„Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâne, nici eri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată Erau
din rândul ce mau fost niciodată,
Pe atunci erai Tu singur, în cât mă’ntreb în sine-mi Au
cine-i zeul, cărui plecăm a noastre inimi?

El singur zeu stătut-a înainte de-a fi zeii, Şi din noian de

ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet şi lumii
fericire,
El este-al omenirii isvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!
78

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

Şi inima-i umplut-au cu farmecele milei,
In vuetul de vânturi auzit-am al lui mers,
Şi’n glas purtat de cântec simţii duiosu-i vers,
Şi tot pe lângă’acestea cerşesc’înc’un adaos:
Să’ngăduie intrarea-mi în veşnicul repaos! 'i,
Astfel, numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Că
tu mi-ai dat în lume norocul să trăesc.
Să cer a tale daruri...“8).
Nici vorbă de îndoieli religioase, de idei evoluţioniste,
după care omul de astăzi ar fi o devenire în timp, după
nenumărate serii de transformări, având ca origină o fiinţă
animală. Din contră, într’o formă poetică ne dă cea mai aleasă
argumentare apologetică a creaţiei omului de către Dumnezeu.
Ceva mai mult, Eminescu ne arăta cu alte prilejuri că
Dumnezeu nu rămâne numai un creator, care s‘a izolat de opera
sa, fără să-i mai poarte de grije, cum susţineau ateiştii Ci există o
permanentă purtare de grije de această lume, o providenţă, la
dispoziţia lui Dumnezeu sunt toate legile universului, cu care el l-
a înzestrat şi pe care nimeni nu le poate schimba decât el. Astfel
întruna din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu şi anume
„Luceafărul“ publicată în „România jună“ din Aprilie 1883 şi
apoi în „Convorbiri literare“ din 1 August 1883, Eminescu arată
cum astrul ceresc numai lui Dumnezeu îi poate cere încuviinţarea
de a părăsi locul, de unde a fost fixat:
„De greul negrei veşnicii
Părinte, mă desleagă,
Şi lăudat pe veci să fii Pe-
a lumii scară’ntreagă!

8) Ibid, op .cit. Mihail Eminescu. Opere. p. 110—111.

 79

O cere-mi Doamne, orice preţ

Dar dă-mi o altă soartă,
Căci tu isvor eşti de vieţi Şi
dătător de moarte.

Reia-mi al nemuririi nimb Şi

focul din privire ,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oară de iubire...

Din chaos Doamne-am apărut Şi

m'aşi întoarce’n chaos...
Şi din repaus m’am născut,
M-i sete de repaos...‘<9).
Câ+ de duioasă este această rugăciune a Luceafărului, pe
care ca astru, creatură a lui Dumnezeu o îndrepta către Părintele
ceresc să-l scoată din legile fixe şi eterne ale universului. Cu alte
cuvinte Eminescu îşi ţesea ideile şi sentimentele de iubire pe
care le înfăţişa în versuri, pe portativul acesta al fundamentalei
sale convingeri religioase, că nimic în univers nu se poate
schimba fără încuviinţarea lui Dumnezeu, autorul legilor, după
care toate îşi împlinesc misiunea lor. Precum şi psalmistul rege
David scria odinioară în psalmul 103, pe care-1 cânta însoţit de
sunetele harpei: „Tu ai făcut lumea ca să arate vremile; soarele
ştie când trebue să apună. Tu aduci întunericul şi se face
noapte... Cât de multe sunt lucrurile tale Doamne! Tu pe toate
le-ai făcut cu înţelepciune..!“ (19—24). Şi era firesc ca
Eminescu să nu se lase furat de ideile materialismului ateu. când
credinţa sa se sprijinea pe sfaturile mamei sale. ale dascălilor
săi, începând cu Aron Pumnul dela Cernăuţi, ale Bisericii sale şi
ale satului românesc, din mijlocul căruia se ridicase şi pornise
mai departe la învă- 70

70 Mihai Eminescu Luceafărul. Opere. op. cit. p. 169.

80

ţătură. Dealtfel în scrisul lui

Eminescu ereau şi reminiscenţe
hegeliene, după filosoful german
Hegel, 96ale cărui concepţii sunt
creştine ).
Satul românesc nu-1 putea vedea lipsit de Biserică, Glasul
de viaţă al satului c glasul Bisericii, începând cu tradiţionalul
sunet al clopotului şi a toacei. Intrăm pastel, intitulat „Seara pe
deal“ publicat în ,Convorbiri Literare“, din 1 Iulie 1885, ne dă
prilejul să ne convingem că ideia satului, era legată după
Eminescu de ideea Bisericii:
,
„Nourii, curg raze-a lor şirul despică,
Straşine vechi casele’n lună ridică
Scărţâie-n vânt cumpăna delà fântână,
Valea-i în fum, fluere murmură’n stână,
Şi osteniţi, oameni cu coasa n spinare Vin
delà câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechiu umple cu glasul lui sara, Sufletul
meu arde’n iubire ca para..." 10).
Iar pentru a ne convinge cât de mult iubea Eminescu satul
său, în versurile scrise şi intitulate „Din străinătate“, publicate în
„Familia“ la 17 Iulie 1S66. adică pe când Eminescu avea 16 ani,
ca elev la Cernăuţi, ni se înfăţişează nostalgia pentru a-şi revedea
locurile natale:
Aşi vrea să văd acuma natala mea vălcioară
Scăldată în cristalul pârâului de-argint ,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară,
A codrului tenebră, poetic labirint: 71 72

9 b) I. Lupaș. Reminescențe hegeliane în scrisul lui Mihai Eminescu.

Convorbiri Literare. Anul LXXII. Nr. 6, 7, 3, 9. Iunie—Sept. 1939.
72 Eminescu în literatura
10) lbid. universală.
op. cit. Seara In p.
pe Deal. literatura
22S. germană, p. 1335— 1338.
 8i

Su mai salul odaia colibele din vale,

Domn iude cu un aer de pace, liniştiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice şoptiri.
Aşi vrea să am o casă, tăcută, mititică l7[ valea
mea natală ce unduia în flori,
Să tot, privesc, la munte, în sus cum se ridică,
Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.
Să mai, privesc odată câmpia nfloritoare,
Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, sburdarea mi-a văzut.
Melodica şoptire a râului ce geme Concertul ce-
l întoană al pasărilor cor,
Cântarea în cadenţă a frunzelor ce
u freme, Săscu-acolo n
).
mine şoptiri de-un gingaş dor“.
Aşa gândea şi scria Eminescu la
vârsta de 16 ani şi aceleaşi
simţiminte le-a păstrat şi mai târziu.
Nici vorbă sa împărtăşească ideile
unui Darwin, ori ale altor material
işti. In Eminescu se formase un
orizont clar de gândire şi
seninătatea sufletului său şi-o
orienta după această simţire
naturală, cu care plecase din satul
natal şi pe care Şi*o alimentase din
opere serioase. Dealtfel Eminescu
nu era. străin de operile marelui
folosof german Kant şi nici de
estetica transcendentă a acestuia.
Eminescu combatea cu asprime
pe tinerii cari aduceau din apus
6
 8i

proaste moravuri la noi în ţară,

uitându-şi de bmbă. de străbuni şi
de bunele obiceiuri, care erau în
Astfel cu filipicile-i versuri îi
mustră pentru cele ce 73

73 Ibid. op cit. Din străinătate, p. 259—260.

6
82
au făcut, aducând în ţară deşertăciuni, de care nar nevoie Neamul
Românesc: „Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte famenil
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!..

Prea vaţi arătat arama, sfâşiind această ţară^

Prea tăcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea vaţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obiceiu.
,
Ca să nu s’arate odată ce sunteţi —
nişte mişei!
Da. câştigul fără muncă, iată singura pornire. 12
Virtutea? e-o nerozie. Geniul? O nefericire .,.“ ).
Ştia prea bine Eminescu cele ce făcuseră aceşti tineri la
studiile lor în Apus, pentru ca să le adreseze aceste mustrări fără
de cruţare. Şi câte serii cu asemenea suflete, mau inundat
pământul sfânt al ţării noastre. Eminescu era un sever critic
pentru relele moravuri ale tinerilor, încă de pe când se afla la
studii în Viena. Căci în 1869 găsim publicate versuri dedicate
către: „Junii conrupţi j Era la vârsta de 19 ani Eminescu. când
combatea fără cruţare pe acei cari coborîseră tradiţia sănătoasă a
moravurilor străbunilor noştri:
..La voi cobor acuma, voi suflete amăgite
Şi ca să vă ard fierea, o spirite ameţite
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic cu vânătă lui ghiară Ca
să vă scriu pe frunte, ca vita ce se nfiară Cu
fierul ars în foc.
Deşi ştiu ca mea liră d’a surda o să bată In
preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-ale patimilor dor;

j<2) ibid op. cit. Mihail Eminescu Scrisoarea III p. 146—147

 83
In preajma minţii voastre ucisă de orgie Şi
putredă de spasmuri şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.
Dm cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte,
Că’n veci nu se îmbracă în veştede vesminte
Misteriul cel sfânt;
Căci voi ba voastră sună ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt“™).
, D5C1 Eminescu ne apare dela început nu numai cu o credinţa
puternică în existenţa lui Dumnezeu, dar şi cu o convingere
morală, de care omul trebue să se călăuzească m viaţa sa de toate
zilele. Şi ceea ce-1 întărea în această credinţa şi în această
convingere morală, era Creştinismul.
In Creştinism vedea Eminescu puterea luminătoare de
suflete, nu numai pentru popoare în mod colectiv dar mai ales
pentru fiecare om ca individ. Face clară distincţie intre
Creştinismul binefăcător şi între Evreismul acaparator, care şi-a
arătat experienţa şi în viaţa noastră naţională. Astfel în articolul
,.Evreii şi conferinţa“, publicat în Curierul dela Iaşi din 9
Ianuarie 1877 , Eminescu scria: „ mblânzirea treptată a lumii
nouă, este un netăgăduit a.1 ieligiei creştine; afară de aceea ea a
mai fost şi păstrul cultuiii antice... Dacă partea clerică s'a bucurat
de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care în
împrejurările date ale evului mediu, nu putea îndeplini o clasă de
raţionalişti. Clerul au desbătut popoarele nouă ale Europei din
mrejele unor credinţe şi obiceiuri în care puterea fizică jucă cel
dintâiu rol, căci dovedit este, că atât zeul suprem al germanilor,
ca şi cel al Celţilor şi al Slavilor, au fost un Dumnezeu al
răsboiului, al sângiurilor, un I Himnezeu al puterii brute... Ce
îndărătnicul şi
serviciu au adus omenirei
egoistul neam evreesc? Ocupându-
13) Ibid. op. cit. Junii corupţi, p. 277—279.
84
se pre- tutindenea numai cu
traficarea muncii străine, alegându-
şi de patrie numai ţările acele unde
prin deosebite împrejurări sa
încuibat conrupţia. ei urmează în
m¡graţia lor pe pământ tocmai
calea opusă omenirei întregi...14).
Deci Mihai Eminescu face o
distincţie clara între Creştinism şi
celelalte religii, pe care le vede
învinse, prin însuşi efectul lor
nefolositor şi mai ales faţă de
religia mozaică, al cărui pol sa
terminat odată cu venirea Cre-
ştinismului. Esenţialul
Creştinismului este^ după Emi-
nescu, iubirea creştină, pe care o
aprecia cu toată pasiunea . Ide
aceea adora pe Mântuitorul Hristos
tocmai pentru acest motiv, că mai
presus de orice altă fiinţă pe faţa
pământului, el ca Dumnezeu şi om
a dus iubirea la cea mai marc
înălţime. Intrebându-se Eminescu.
„De ce este Hristos aşa de mare?“
Singur a răspuns: „Pentru că, prin
iubire el a făcut, cearta între voinţi
imposibilă, când iubirea. este. şi ea
este numai când e reciprocă şi
reciprocă absolut, va să zică
universală; când iubirea e, cearta e
cil neputinţă şi de e cu putinţă ea nu
e decât cauza unei iubiri preînnoite

14) Ibid. op. cit. voi. II. Evreii şi conferinţa, p. 130—131.

 85
şi mai adânci încă de cum fuse
înainte“.
4. Însăşi iubirea umană a
tinerilor trebue să aibă la baza ei
credinţa în Dumnezeu, fiindcă fără
Dumnezeu nu există fericire, nu
există bucurie sau plăcere. Acest
adevăr îl afirmă când scrie versurile
„Sa dus amorul“, publicate în
„Familia“ la 24 Aprilie 1S83:
..Prea mult un înger mi-ai părut Şi
prea puţin femee ,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să stee.

13) Ibid. op. cit. Junii corupţi, p. 277—279.

86

Prea ne pierdusem tu şi eu
In al ei farmec poate,
Prea am uitat, pe Dumnezeu ,*
Precum uitarăm toate“74).

tar când Eminescu ne

înfăţişează iubirea vrednică de
veneraţia sa, o înnalţă la icoana
neprihănirii Sfintei Fecioare Maria.
De aceea amintirile cele mai
scumpe din m ni ea sa o mchee cu
această evocare a Sfintei Fecioare
Mana. de care vrea să vadă legată
neprihănirea fiinţei scumpe pe care
el o iubeşte:
..Cu te-am zărit e a mea vină
8/ veşnic no să mi-o mai ert.
Spăşi-voiu visul de lumină
Tinzăndu-mi dreapta în deşert.

Şi-o să-mi răsai ca o icoană A

pururi verginii Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană l
ude te (luci? când o să vii?75)

Deci cultul de supra cinstire a

Sf. Fecioare Maria este luat ca grad
comparativ prin preţuirea unei
iubiri, înalte şi nobile, la temelia
căreia vede această simţire creştina.
( aci dacă Sf. Apostol Pavel ridică
legătura sufleteasca jut re cei doi
soţi până la înălţimea legăturii
175—
JD Eminescu. S'a clus amorul op. cit p 176.
75 Mihai Eminescu. Atât de fragedă, op. cit. p
113.
 87

dintre biserica şi Domnul Hristos,

Eminescu înţelege să ridice mbirca
curata până la această înălţime a
respectului si a cultului pentru
Sfânta Fecioară Maria.
Simţind această nevoie sufletească
a cultului pentru > . -Fecioara
Maria, el însuşi îi adresează o
rugăciune în i sui i, pmind-o ca pe
protectoarea pe lângă Dumnezeu
88

a marinarilor pe valurile
primejdioase ale mărilor şi ocea-
nelor. ca pe un luceafăr cu adevărat
ceresc:
„Rugumu-ne ’ndurărilor
Luceafărului mărilor:
Din valul ce ne bântue,
Inalţă-ne, ne măntue,
Privirea adorată Asupra-
ne coboară,
O maică prea curată Şi pururea
fecioară Mar ia“76).
Deci Sf. Fecioară Maria, nu era
o simplă figură * poetică, ori
alegorică, pentru a reda sfinţenia
iubirii, ci un obiectiv dumnezeesc,
pe care-1 supravenera cu tot cultul
creştinesc datorat. Despre această
rugăciune a lui Emi- nescu, Dl.
Profesor universitar Simion
Mehedinţi spune în recenta
publicaţie: „Creştinismul românesc“
că, va ajunge cu timpul să fie
cunoscută şi de alte naţii şi poate, de
întreaga creştinătate, dacă un geniu
muzical de felul lui Bacii ori
Beethowen îi va da o expresie
potrivită cu armonia ei unică77).
Deci Creştinismul lui Eminescu
se poate vedea şi în cele mai
delicate momente de exprimare a
convingerilor şi mai ales
76 Mihai Eminescu. op. cit. ,,Rugăciune“ p. 244.
77 Mehedinți. Creștinismul Românesc. București p. 159.
 89

sentimentelor sale de iubire faţă de

Dumnezeu. Trăia în sufletul său
frumuseţea credinţei religioase a po-
porului român, căreia îi dădea
expresie, la tot pasul, nu numai ca
ceva însuşi din afară, dar chiar ca
ceva trăit de el însuşi. Credea în
existenţa îngerului păzitor pentru
fiecare om în viaţă. Ceea ce astăzi
se explică mai mult copiilor în
legătură cu îngerul păzitor în
versuri, la Mihai Eminescu găsim cu
o deosebită atenţie pusă ideea
aceasta în „îngerul de pază“. Aci se
poate vedea cum îngerul rămâne
lângă noi, nu ne părăseşte, după
propria noastră stare sufletească,
bună sau rea. Astfel putem citi în
această poezie publicată în
Convorbiri Literare la 15 Iunie
1871. pe când Eminescu avea 21 de
ani:
„Când, sufletu-mi noaptea veghea în estază,
Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază,
încins cu o haină de umbre şi raze,
C'asupra-mi c’un zâmbet aripile-a’ntins;
Dar cum te văzu într’o palidă haină Copilă
cuprinsă de dor şi de taină.
“ ).
Fugi acel înger de ochiu-ţi învins
19

O adevărată analiză psihologică

religioasă a rolului pe care-1 are
îngerul şi a rolului pe care-1 poate
desfăşura în sufletele noastre, se
poate vedea îmbrăcată într’o nobilă
90

haină a filosofiei lui Eminescu,

brodată pe un fond creştin, din care
se desprind aplicări în cadrul
bisericii noastre, precum putem
vedea în versurile sale: „înger şi
Demon“.
Jn biserica pustie lângă arcul din perete,
Genunchiată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe a altarului icoană în de raze roşii frângeri Palidă şi
mohorâtă Maica Domnului se vede.
O făclie e înfiptă într’un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind Şi cununi
de flori uscate fâşâesc amiromnd,
Şi-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură.
Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită Intr o
umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează, (huitele pe
braţul crucii le destinde şi le-aşează,
-
((chii cufundaţi, în capui fruntea tristă şi încreţită.
Ea un înger ce se roagă—El un demon ce visează;
Ea o inimă .de aur — El un suflet apostat;
El în umbra lui fatală stă’ndărătnic răzimat—
,
La picioarele Madonei tristă sfântă Ea veghează78).
Câtă bogăţie de înţeles moral
creştin au aceste versuri şi cât de
puţin sunt utilizate ca ilustrare
clasică a unui principiu creştin
moralizator pentru tineret.
Deasemenea speranţa creştină
după Eminescu este virtutea, pe care
o pune m legătură cu credinţa
creştină şi care ajută foarte mult
78 lliicl. op. cit. înger și demon p. 39—40.
 91

omului în viaţă:
Cum mângâe dulce, alină uşor
Speranţa — pe toţi muritorii!
Tristeţe durere şi lacrimi, amor,
Azilul îşi află la sânu-i de dor Si pier,
cum de boare pier norii.
Aşa virtuoşii murind nu desper,
Speranţa — a lor frunte însenină,
Speranţa cea dulce de plata în cer ,
Ii face de uită de-a morţii dureri,
Pleoapele’n pace Ic’nchină"79).
Şi este interesant a vedea că
aceste gânduri profund creştine îl
preocupau pe Eminescu încă de pe
când avea vârsta de şasesprezece
ani. căci aceste versuri sub titlul
..Speranţa“ le găsim publicate în
revista „Familia“ la 11 Septembrie
1S66. Geniul lui Mihai Eminescu se
întrezărea urzit pe acest fond creştin
al credinţei, pe care o avea adânc
inoculată în sufletul său.
5. In ceea ce priveşte Biserica
noastră strămoşească, Eminescu
avea un adevărat cult pentru ea,
apreciind-o

79 Ibid. op. cit. „Speranța" p. 263—264.

 92

ca pe o adevărată maică a neamului

românesc, ca aceea ce ne-a ajutat să
ne păstrăm naţionalitatea, limba
românească, însăşi viaţa
românească în primejdia panslavis-
mului înconjurător şi a habsburgilor
cotropitori.
„N a fost ea aceia care ne-a dat
reazimul evanghelic populaţiilor
aservite din Polonia, îva fost ea,
care a apărat intactă creştinătatea
faţă cu agresiunea mahomedană,
n’a fost ea aceea, care în persoana
lui Varlaam — Mitropolitul a făcut
ca duhul sfânt sa vorbească în
limba neamului românesc, să redee
în graiul de miere al coborâtorilor
armiilor romane, sfânta scriptură şi preceptele
blândului hazuri nean? N’a fost ea, care s’a
ridicat cu putere contra
raţionalizării, iudaizării bisericii
creştine prin Luther şi Calvin?... Ea
este mama neamului românesc“...80)
In vechea reşedinţă istorică a
Mitropoliei Sucevei, Eminescu
vedea nu numai un monument
istoric, a cărui vreme de glorie a
trecut, ci însuşi Ierusalimul
naţionalismului romanesc: „Cu a
noastre mâini o vom deschide dea-
pururea, cu a noastre mâini vom
zugrăvi icoana Moldovei de pe acea
vreme şi şirurile vechi câte ne-au
rămas, le vom împrospăta în
23) Ibid. op. cit. voi.
Hâd.II.op.Răpirea Bucovinei
cit. voi. și Austro-Ungaria. Curierul
p. 148—149.
2. România
 93

aducerea aminte, pentru ca sufletele

noastre să nu uite Ierusalimul. Căci
acolo e81 sfânta cetate a Su-
cevei“... ).
Dar Biserica ortodoxă română
prezenta importanţă pentru
Eminescu, nu numai prin aceste
înfăptuiri ale trecutului, când altă
instituţie nu s’a găsit în ajutorul
neamului. ci şi mai departe pentru
prezent şi viitor, ca instituţia
educativă cea mai aleasă pentru
buna creştere a copiilor, a
tineretului şi a sufletului românesc.
Răsturnând anumite afirmaţii că
Luther a stigmatizat identificarea
ştiinţei cu biserica reformată,
Eminescu a pus în adevărata lumină
rolul educativ al bisericii ortodoxe
la noi la români.

ciclu la,și Noerabrie 1876. p. 116.

94
„Şcoalele primare nu sunt institute
pentru propagarea ştiinţei ci
institute de creştere, (educaţiune).
Pe de altă parte biserica este
asemena un institut de creştere şi
influenţa ei asupra şcolii82 primare
este cea mai folositoare“... ).
Din dragoste pentru biserică şi
din cunoştinţele pe care le avea
pentru rolul ei, Eminescu a devenit
un mare . apărător al intereselor
bisericii creştine ortodoxe. Vedea în
biserică educatoarea sufletului
românesc, delà copil până la bătrân.
Săptămâna o vedea timp de muncă
precum a lăsat-o Dumnezeu. Iar
Dumineca o vedea timp de activi-
tate pentru suflet ., pentru creer. De
aceea susţinea ^că biserica este
lăcaşul unde sufletul românesc se
poate hrăni cu creerul şi cu inima.
Aceste afirmaţii le face în articolele
sale „Icoane vechi şi icoane noui“,
publicate în ziarul „Timpul“ din 23
Decembrie 1877, adică după ce a fost
revizor şcolar şi cunoscuse viaţa la
sate cu greutăţile ei. „Iasă cineva pe
uliţă sau la câmp şi va vedea îndată
ce e. Colo unul vinde, altul
cumpără, unul croeşte, altul coase,
un al treilea bate fierul până-i cald,
la câmp se ară, se seamănă, se
seceră, colo meliţă cânepă, ţes, tund
oi, şi numai în zile de sărbătoare
•24) Thid. op. cit. vol. II. Norme pentru organizarea Dobrogei.
 95

stau mâinile şi lucrează creerul.

Atunci se foloseşte omul de prisosul
liber al unei vieţi de muncă, merge
la biserică, după aceea la horă, în
sfârşit... sărbătoarea e a creerului şi
a inimei“83 84).
Ca bun cunoscător al istoriei bisericii ortodoxe române,
apăra dreptul autonomiei bisericii din Moldova, faţă de Patriarhia
din Ţarigrad, precum scria în articolul „Răpirea Bucovinei“ din
„Curierul delà Iaşi, în 30 Septembrie 1877. De asemenea
cercetător al pravilelor bisericeşti, ne pomeneşte de pravila lui
Matei Vlastarie, în care se vorbeşte de autonomia Moldo-Vlahiei,
faţă de Ohrida şi Ţarigrad, precum scria în „Curierul Românesc
din 1876-°).
Plângea soarta bisercii bucovinene
de sub evreii galiţieni şi Şvabii din
Bavaria, cu profesori nemţi şi elevi
evrei27). De asemenea descrie
stăruitor soarta tristă a bisericii bu-
covinene de sub stăpânirea evreului
austriac şi trista soartă a Mitropoliei
delà Suceava, în care a ajuns delà
strălucirea de pe vremea lui Ştefan
cel Mare85 86). Cunoscător al canoa-
nelor bisericeşti, protestează
împotriva încălcării 20 autonomiei
bisericeşti a Bucovinei ).
In diferite împrejurări, pe calea
presei, a căutat să facă dovada
romanităţii poporului din Basarabia
prin legatul ile episcopului
Ismailului cu episcopiile de
83 Ibid. op. cit. vol. II. Icoane vechi și icoane nouă VI. Fraza
și adevăr, p. 202—203. ..
84 lbid. op. cit. vol. II. Rapirea Bucovinei, p. 115.
27) Ibid. op. cit. p.. 116.
86 Ibid. op. cit .voi. II. România și Austro-Ungaria, p. 101-103.
96
dincoace de Prut în veacul XVII,
plecând delà principiul fundamental
că în biserica ortodoxă română sa
păstrat întotdeauna limba
românească87). Protestează cu
energie impo- triva bisericii
ortodoxe ruseşti care caută să
incalce limba naţională din biserica
noastră, impunând limba rusească.
De aceea ca un cunoscător al Sf.
Scripturi, Eminescu arăta marea
semnificaţie de ordin divin, precum
şi a îngăduirii naţionalismului prin
biserică, cu prilejul marelui
eveniment creştin al pogorârii Sf.
Duh asupra sfinţilor Apostoli:
„Naţiile care nu-1 respectă ar trebui
să şteargă din calen- darul lor
sărbătoarea Coborârei Sf. Duh
asupra Apostolilor, care în frumoasa
concepţie a noului testament, pluti
în limbi de foc asupra lor, arătând
că în multe limbi vorbeşte spiritul
Sfânt al îngăduirii88creştineşti şi al
iubirii aproapelui“ ). Cum spunea
Eminescu mai departe, cine nu
respectă acest principiu divin, chiar
dacă are cu noi rela- ţiuni
internaţionale de Stat, nu le mai
poate continua: „Cine ne alungă
limba din biserică şi din instrucţia
educativă (a şcoalelor elementare şi
secundare) cine nu ne laşa să fim
87 Ibid. op. cit. voi. II. Basarabia. IV. Veacul al șaptesprezeeelea
p. 268—269.
31) Ibid. op. cit. Colonizarea Dobrogei. p. 321.
 97

ceea ce suntem, a rupt-o cu

conştiinţa noastră
98
naţională şi cu simpatiile noastre
intime, oricât de bune ar fi relaţiile
lui internaţionale cu statul
nostru“ ).
32
Nu mai stăruim asupra indignării
lui Mihail Emi- nescu pentru
Mănăstirile transformate în puşcării,
ca Văcăreşti şi Cozia, în loc să fie
panteonul poporului român.
Prin urmare Creştinismul şi
naţionalismul formau călăuzele
vieţii noastre româneşti sub
auspiciile bisericii, convingere ce-şi
formase Eminescu după realităţile
istorice,. pe care le cunoscuse şi le
comentase îndeajuns. Astfel
Eminescu având legătura sufletească
cu poporul delà sate, având bogate
cunoştinţe istorice ale trecutului
Neamului, având orientarea unei
culturi filosofice temeinice, se găsea
pe un. piedestal puternic când
vorbea despre Creştinism şi despre
biserica ortodoxă.
6. Ceva mai mult, Eminescu îşi mărturisea credinţa
că generaţia sa nu este la înălţimea sufletească a generaţiilor
trecute, în care se găsea mai multa credinţă în Dumnezeu, mai
multă dragoste de patrie, precum ne înfăţişează în versurile sale
„Epigonii“, publicate în „Convorbiri Lieterare“ la 15 Aprilie 1870,
adică anul pe când Eminescu avea vârsta de 20 de ani. In anul
acesta organizase Eminescu serbarea delà Putna pentru
comemorarea a 400 de ani delà zidirea Sf. Mănăstiri Putna, cu
care prilej proectase şi un congres al studenţilor români din toate
provinciile româneşti. Dar serbarea nu sa putut ţine din

32) Ibid. op. cit. p. 321.

 99
cauza războiului franco-german.
In „Epigonii“ putem vedea pe
tânărul Eminescu scriind cu o
maturitate sufletească despre
meritele sufleteşti şi mai ales despre
credinţa religioasă, pe care o avu-
seseră predecesorii săi.
„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române,
Mă cuf und ca într’o mare de visări dulci şi senine Şi în fur
parcă-mi colindă, dulci şi mândre primăveri
Sau văd nopţi ce'ntind deasupra-mi oceanele de stele, Zile
cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele Cu isvoare
ale gândirii şi cu râuri de cântări"'.

In strofele următoare Eminescu

nu uită pe cei ce şi au dedicat
operele lor unor idei religioase
pentru sufletul poporului român, ca
Cichindeal, căruia îi zicea Gură de
aur şi fiind preot în Banat, a
răspândit atâtea scrieri religioase
pentru popor. Deasemenea îl
aminteşte pe Eliad, care zidise delta
biblicilor siinte, profeţiilor amare,
cunoscut fiind ca traducător al
Bibliei în româneşte. Reflectând la
vremea sa. Eminescu exclamă mai
departe cu durere sufletească:
„Iară noi, noi, epigonii?,.. Simţiri reci arfe sdrobite
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

33) Mihai Eminescu, Epigonii, op. cit. voi. I. p. 20—23.

100
In noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem nimic!

Şi de-aceia spusa voastră era sfântă şi frumoasă,

Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni...

Voi, pierduţi în gânduri sfinte, convorbeaţi cu idealuri;

Xoi. cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri"30)

Cât de actuale sunt aceste

observări, pe care Eminescu le
făcea generaţiei sale şi pe care se
vede că în cele rele le continuăm şi
noi, încât versurile sale se pot
adresa şi generaţiilor noastre.
Eminescu dorea ca intelectualitatea
românească cosmopolită de atâtea
influenţe streine să-şi reia curăţenia
sufletească de odinioară, în
legătură cu biserica, cu învăţăturile
ei, tradiţiile şi cu viaţa creştină-
românească.
7. Ca un suflet sincer şi cu
ceilalţi şi cu sine, nici de sine nu
era mulţumit. De aceea ca şi
psalmistul rege David în căinţa
sufletească şi-a aşternut în scris
melodia duiosă a inimii sale, în
care simţea durerea că nu este ceea
ce ar trebui să fie înaintea lui
Dumnezeu. Această stare
sufletească o aşterne într’o poezie,
intitulată „Melancolie“, publicată
34) Mihai Eminescu. Melancolie, op. cit. p. 61.
 101
de Convorbiri Literare la 1
Septembie 1876, adică pe când
Eminescu avea 26 ani, când
primise şi misiunea de revizor
şcolar. Aci ne înfăţişează mai
întâiu un portret trist de biserică cu
cimitirul lângă ea, năruite, sub
lumina lunii ce le învăluia în
misterul nopţii.
„ Văzduhul scânteiază, şi ca unse cu var Lucesc zidiri,
ruine pe câmpul solitar.
Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
0 cucuvae sură pe una se aşează,
Clopotniţa trosneşte, în stâlpi isbeşte toaca,
Şi străvechiul demon prin aer când să treacă,
Atinge ’ncet arama cu zimţi-aripei sale,
De-auzi din ea un vaet, un aiurit de jale.
Biserica’n ruină.
Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul.
Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul.
Năuntrul ei pe stâlpi-i, pereţi, iconostas Abia conture
triste şi umbre au rămas;
Drept preot tmrce-un grier un gând fin şi obscur,
Drept dascăl toarce cariul sub învechitul mur34).
Aces peisagiu trist pe cari ni-1
nfăţişează Eminescu, desigur că nu
este luat după vederi de ruini
bisericeşti din afară, ci este ceasul
trist al unei stări sufleteşti pe

33) Mihai Eminescu, Epigonii, op. cit. voi. I. p. 20—23.

 o
102
care o trăia şi pe care o simţea că trebue să o mărturi- seasc. 0
mărturisire creştină a unui suflet sincer, care-şi face spovedania
melancoliei sale şi pe care făcând-o se va simţi mai uşurat. De
aceea continuă mai departe:
„Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici,
Şi’n sufletu-mi pusese poveştile-i feei’ici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas Abia
conture triste şi umbre-au mai rămas.
In van mai caut lumea-mi în obositul crier,
Căci răguşit, tomnatic vrăjeşte trist un grier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu,
Ea bate ca şi cariul încet întfun sicriu.
Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură încet
repovestită de o străină gură,
Ca şi când n’ar fi viaţa-mi, ca şi când n’aş fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost..A25)
Câtă duioşie în această mărturisire, care ne aminteşte de
căinţa şi smerenia, vameşului, din pilda Mântuitorului Hristos,
faţă de fariseul mândru de virtuţile sufleteşti, pe care de fapt nu
le avea. Amândoi înfăţişaţi de Domnul Hristos înaintea Sf. Altar,
mai îndreptăţit l-a găsit pe vameş şi rugăciunea lui mai bine
primită. Asemenea se poate spune şi despre această melancolică
mărturisire a lui Emi- nescu. Fiindcă în sufletul lui vorbea şi
conştiinţa pe care i-o infiripase mama sa, precum şi dascălii săi,
pentru care avea un adevărat cult.
8. Dragostea sa de mamă dovedeşte pasiunea pentru
credinţă, pentru toate sfaturile câte i le-a dat. Căci după cum
scrie în versurile publicate de Convorbiri Literare în anul 1SS0,
adică pe când Eminescu avea 30 de ani, memoria mamei sale îi
învăluia sufletul în tot locul. Vom citi numai o strofă din clasicul
omagiu pe care Eminescu l-a adus mamei sale.

35) Mihail Eminescu. Melancolie op. cit. p. 62.

 103
„O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi Pe
freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se
scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu".™)
Ştim că cine-şi iubeşte mama îi iubeşte şi sfaturile, iar
când îşi aduc aminte că nu le-a ascultat întru totul, sufletul i-se
umple de melancolie. Această melancolie desigur va fi năpădit
sufletul lui Eminescu, când nu mai vedea în sufletul său floarea
credinţei, aşa de curată şi frumoasă, precum i-o sădise şi i-o
crescuse mama sa.
Cultul pentru educatorii săi îl obseda pe Eminescu încă
delà vârsta de şasesprezece ani, precum am putut vedea în anul
186G, când i-a adresat în versuri omagiale fostului său profesor la
Cernăuţi, Aron Pumnul, care încetase din viaţă. Aron Pumnul îl
distinsese pe Eminescu ca element eminent, îl luase pe lângă sine
şi-l numise bibliotecar. pe când Eminescu era elev la Naţional-
Haupt- schule. iar Aron Pumnul profesor de limba şi literatura
română. Intre elev şi profesor se născuseră legături sufleteşti de
aşa natură, că Eminescu nu le-a putut uita o viaţă întreagă. Iar la
moartea lui Aron Pumnul Eminescu i-a făcut versurile intitulate :
„Laecrimioarele învaeţaceilor gimnaesiaşti din Cernăuţi la
mormântul prea iubitului lor profesorii! Arune Pumnul raepaeusat
întru 12/24 Ianuarie 1S6689 90).
Un tânăr care are un cult pentru părinţii săi, pentru dascălii
şi educatorii săi. se înţelege că avea un cult şi pentru sfaturile lor,
ce-1 duceau la înălţimea unei simţiri religioase din cele mai
gingaşe. Sinceritatea lui Eminescu în diferitele sale poezii ne redă
tocmai ansamblul unei vieţi multilaterale, pe care ne-o înfăţişează
în minuta simţirii trăite. De aceea şi anumite scăderi şi greutăţi în
viaţă trebuesc înţelese în spiritul unei reale psihologii umane,

3G) Mihai Eminescu. O, Mamă.... op. cit. p. 126.

90 Mihai Eminescu. La moartea lui Aron Pumnul, op. cit. p. 215.
7
104
exprimată în toată sinceritatea. însăşi Biblia, cartea sfântă ne dă,
nu numai cuvântul lui Dumnezeu şi înălţimea dum- nezeească, la
care Fiul lui Dumnezeu ne-a arătat că trebue să ne ridicăm viaţa,
dar şi atâtea scăderi ale vieţii umane, din care se poate vedea că
este nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Nici ucenicii Mântuitorului
Hristos n’au fost loţi lipsiţi de scăderi, de îndoeli, de lepădări,
precum ne spune Sfânta Carte. Dar căinţa sinceră după greşeală a
fost primită, iar dorinţa pentru îndreptare a fost binecuvântată.
9. Prietenilor săi, Eminescu le confia stările sale sufleteşti,
căutând oarecum prin aceste mărturisiri să se întărească pe sine,
în urcarea idealului vieţii. Astfel cu o matură reflexie, încă de pe
când era la studii în Viena, Eminescu care presimţea că nu are o
viaţă lungă de trăit îşi punea în faţa tabloul propriului său
mormânt, în faţa căruia conştiinţa îl mustra că nu-i pe deplin
vrednic de a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Această
mărturisire o face în versurile publicate sub titlul „Amicului F. I.,
din revista „Familia“ în anul 1869.

„Visuri trecute, uscate flori Ce-aţi fost

viaţa vieţii mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele,
Cum ochiul urmă un meteor;...

Am uitat mamă, am uitat tată,

Am uitat lege, am uitat tot;
Mintea mi-e seacă, gândul netot,
Pustiul arde’n inima-mi beată.
105
Te văd adesea frunte senină Ca şi
gândirea lui Dumnezeu,
Sufletu-ţi arde’n sufletul meu C’o flamă
dulce, tainică, lină.

Dar dacă gândul zilelor mele Se

stinse’n mintea lui Dumnezeu,
Şi dacă pentru sufletul meu Nu-i loc
aicea, ci numa’n stele:

Voiu, când mi-or duce îngerii săi

Palida-mi umbră în albul munte,
Să-mi pui cununa pe a mea frunte,
Şi să-mi pui lira la căpătâi!38).
In versurile acestea dedicate amicului F. I., trebue să
vedem nu numai pesimismul lui Eminescu sub influenţa lui
Schopenhauer, dar şi conştiinţa unei simţiri, căreia nu-i este
indiferent ziua de mâine a vieţii şi nici chipul cum ne încheiem
viaţa înaintea lui Dumnezeu. Eminescu îşi punea problema morţii
în toată adâncimea răspunderii ei, conştient de credinţa în
nemurirea sufletului şi de judecată finală înaintea lui Dumnezeu.
Dovadă că interpretarea aceasta nu este subiectivă, este faptul că
marele poet ne-a aşezat în faţă tot în versuri, cea mai frumoasă
mai sublimă şi mai divină icoană, din viaţa Mântuitorului Hristos,
şi anume icoana Sfintei învieri.
10. Dacă nici un penel n‘a putut-o reda mai bine viaţa
Mântuitorului Hristos în pictura religioasă la noi la Români, decât
penelul marelui şi nemuritorului maestru Grigorescu, nici un alt
poet n’a putut să ne înfăţişeze cu o simţire mai profundă şi o
formă de înfăţişare mai aleasă icoana Sfintei învieri, ca marele
poet Mihai Eminescu. Astfel în poezii postume, publicate în
moaşa poezie „învierea“,
1905, găsim şi fru-
care ne redă în toată grandoarea ei
credinţa marelui poet, cu cel mai
mare eveniment pe care l-a avut
38) Miliai Eminescu. Amicului F. I. op. cit. p. 280—282.
 106

Creştinismul, acum aproape două

mii de ani, învierea Domnului
Hristos.
„Prin ziduri înegrite, prin izul umezelei,
Al morţii rece spirit se strecură’n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere închise în tratajul
străvechei Evanghelii.

C’un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada Din cărţi

cu file unse norodul îl învaţă Că moartea e în luptă cu
veşnica viaţă,
Că de trei zile’nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

0 muzică adâncă şi plină de mândreţe Pătrunde tânguioasă

puternicele bolţi:
Peirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Căci a căzut în însuşi izvorul de vieţe.

Nimica înainte-ţi e omul, ca un fulg S’acest nimic îţi cere o

rază măngăioasă In pâlcuri sunătoare de plânsete duioase A
noastre rugi, Părinte, organelor se smulg".
/
Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială i Şi negrul întunerec
se sperie de şoapte...
Două-spre-zece ceasuri răsună... Miez de noapte...
' De-odatan negre ziduri lumina dă năvală...

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie;

‘ Colo’n altar se uită preoţi şi popor
Cum din mormânt răsare Christos mângâietor.
Iar inimile toate s’unesc în armonie:

39) Mihai Eminescu. învierea.

 107

„Cântări de laude'nălţăm Noi ţie

Unuia,
Primindu-l cu psalmi şi cu ramuri
Plecaţi-vă neamuri Cântând
Aleluia.
„Christos a înviat din morţi Cu
cetele sfinte,
Cu moarte pe moarte călcând,
Lumina ducând Celor
din morminte!“.
Este cea mai solemnă apologie pe care Eminescu o face
acestui eveniment creştin, aşa precum şi Sf. Apostol Pavel scria
în epistolele sale creştinilor Corinteni, că „dacă Hristos na
înviat, zadarnică este şi propovăduirea noastră, zadarnică este şi
credinţa voastră“ (I. Corinteni XV, 14). In aceste versuri ale lui
Eminescu regăsim biserica noastră strămoşească, pe preotul
bătrân citind Evanghelia şi predicând, vedem noaptea Sf. Paşti
cu toată tradiţia creştină a cultului nostru tradiţional pentru Sf.
înviere39).
Aceasta a fost credinţa marelui poet creştin Mihai
Eminescu. Acesta este Catehismul plin de geniu al credinţei sale
creştine, care concordă întru totul cu Catehismul credinţei
noastre strămoşeşti. Căci în el vedem pe Dumnezeu Tatăl
creator, pe Dumnezeu Fiul mântuitor, pe Sf. Duh asupra Sf.
Apostoli cari merg şi propovăduesc popoarelor Evanghelia în
limbile lor naţionale, pe Sf. Fecioară Maria, protectoarea noastră
înaintea lui Dumnezeu. In Catehismul lui Eminescu vedem
mărturisită biserica noastră strămoşească, botezul credinţei
noastre, învierea morţilor judecata din urmă şi viaţa ce va să vie.
Pe drept cuvânt afirmă şi d. Prof. Univ. Simion Mehedinţi în
recentul
 108

studiu despre „Creştinismul românesc“, Mi hai Eminescu s’a

ridicat deasupra tuturor, nu numai prin facultăţile sale geniale, dar
şi prin împrejurarea că a întrupat mai mult decât toţi, câteva
elemente fundamentale: Dacismul, limba veche şi înţeleaptă“ şi
Creştinismul91).
Şi dacă în vremea noastră ne doare în suflet ceva, nu ne
doare teama profesorului de odinoară delà Blaj, că opera poetului
ar fi stricat sufletul tineretului, ci ne doare în suflet faptul că
pentru cei mai mulţi din tinerii noştri opera poetului Mihai
Eminescu n‘a fost cunoscută, decât până la înălţimea micimii
credinţei a generaţiei, din care a făcut parte şi l-a educat. De
aceea nici nu aflăm tipărite cercetări afirmative asupra credinţei
religioase a marelui poet Mihai Eminescu, decât la puţini care l-
au putut vedea prin spiritul lor creştin, cu ajutorul făcliei credinţei
lor92).
11. Opera lui Eminescu a rămas desigur pentru toate
generaţiile româneşti, ca o candelă aprinsă, la lumina căreia
putem înţelege mai bine legătura dintre credinţa strămoşească şi
sufletul românesc. In opera lui Eminescu s’au împlinit urările
poetului Alexandri că a cântat şi mai dulce pentru binele
Neamului şi a putut ajunge şi mai sus. Şi ca nimeni altul marele
scriitor şi poet român Alexandru Vlăhuţă, care a putut aprecia şi
talentul lui Eminescu şi credinţa lui, căci el însuşi le avea şi pe
una şi pe alta, i-a omagiat această simţire creştină a marelui poet,
cu prilejul împlinirii în vremea sa a douăzeci de ani delà moartea
lui Mihai Eminescu.
Astfel sub titlu: „Cuviinţă“ publicat în colecţia scriitorilor
români, în volumul „La gura sobii“ putem citi aceste importante
aprecieri pentru Eminescu, din partea lui Vlăhuţă, cari vin să
confirme cu putere, cele ce noi am afirmat mai înainte:

91 S. Mehedinți, Creștinismul românesc, op. cit. p. 165.

39) Mihai
92 D. Spânu. Eminescu.
Morala învierea.
lui Eminescu și raportul ei cu Religiunea Creștină
Cernăuți 1931. Profesorul Nichifor Crainic, Gândirea.
 109
„Nu ştiu ce va fi zicând sufletul, înseninat acum, al celui
care a fost unul din cei mai buni şi mai nenorociţi oameni de pe
pământ, nu ştiu cum o fi privind el de-acolo din veşnicia lui, felul
cum îl înţelegem noi şi cum ne închinăm la altarul gloriei lui.
Poate că unele scormoniri indiscrete prin hârtiuţile lui, pe cari,
luat cu zorul cum a fost, nu le-a putut arde înainte de a pleca,
poate că unele strigăte şi manifestări prea zgomotoase de ale
noastre — lui, care-a fost om atât de sfiicios şi de tăcut — nu i-or
fi făcând o aşa mare plăcere. Îmi închipui însă, că un sentiment de
iubire curată şi adâncă până la evlavie trebue să fie, oricând şi
oriunde, bine primit. In cer mai ales trebue să fie bine primit.
Acolo nu se pot înălţa decât cele adevărate. Minciunile cad la
pământ — ale pământului fiind.
Şi cum nu poate fi decât adevărat cultul pe care-1 avem
noi pentru marele poet, cum nu poate fi decât profund sincer
sentimentul nostru de admiraţie şi de recunoştinţă pentru
frumosul, pentru dumnezeescul dar pe care ni l-a adus el şi care
nu se va mai lua dela noi — cred că sărbătoarea aceasta
înălţătoare, care strânge toate gândurile noastre împrejurul unui
singur nume, şi ne înfrăţeşte astfel pe toţi — va fi pentru el,
pentru sufletul lui, care-a plecat rănit dintre noi, o dulce
împăcare.
Se ştie cât de mult şi-a iubit neamul copilul acesta genial,
aşa de blând şi de duios, — neamul românesc de pretutindeni,
care prin glasul lui, şi-a spus durerile-i seculare. Alesul
Neamului! Limpede şi proaspăt suna cântecul lui — curat ca şi
viaţa din care izvora.
Nimeni n’a vorbit ca el gândurilor noastre. Şi dacă
sufletele, cari-au trecut în Eternitate, mai privesc din lumea lor la
cele ce se petrec pe pământ — sufletul lui Eminescu trebue să se
simtă cu adevărat fericit, când vede ce holde bogate snu ridicat
acolo unde-a spart el ţelina ş’a semănat sămânţa cea bună...
Ce mare, ce sfânt lucru e acesta! Un om, un semen al tău,
care poate veni în orice moment, în orice loc şi la orice cumpănă
te-ai afla, să se aşeze lângă tine, să-ţi vorbească, să-ţi aducă o
mângâiere ş'un sfat bun, — un om care şi peste sute de ani apare
110
din adâncul vremii, în mijlocul fraţilor lui, şi-i cheamă la luptă,
şi-i duce la biruinţă— erou nevăzut şi invulnerabil, ca n
războaiele din basme — un asemenea om este cea mai înaltă
cinste, cel mai mare noroc şi cel mai strălucit dar pe care-1 poate
dobândi un popor — şi darul acesta scump ni Ta hărăzit
Dumnezeu nouă în Eminescu! Divinul nostru Eminescu! Cine-a
mai vorbit ca el bietului suflet românesc? Şi câte veacuri, câte
rânduri de generaţii au să-l mai asculte de-aci încolo, cu aceeaşi
proaspătă înfiorare, pe care-o dă cuvântul pururea nou al celui
ales!...
... Biserica lui Eminescu e vastă. Ori unde sună doina şi
graiul românesc se poate sluji întru slava şi pomenirea marelui
mucenic. Să nu ţinem de rău pe cei cari nu vin să se închine cu
noi, şi ca noi. Facă-şi fiecare rugăciunea lui, cum va şti — numai
să şi-o facă...
... Eminescu ni-i drag şi ni-i sfânt tuturora. Ni-i drag şi
pentru lucrurile eterne pe care ni le-a spus şi pentru viaţa curată şi
mândră pe care-a trăit-o...
... Suntem în Biserică. Pluteşte de-asupra noastră sufletul
omului sfânt, care nu mai face umbră nimănui şi nu mai supără pe
nimeni. De-acolo, din liniştea nemuririi lui, cu aceeaşi dragoste
ne priveşte pe toţi, şi — senin, a toate iertător, cu bunătatea celui
ce-a trăit ş-a pătimit pentru alţii — ne spune în ceasul acesta mai
ales: Pace vouă“!93).
12. Pentru neliniştea noastră sufletească în genere,
înţelesul operilor lui Eminescu şi aprecierea lor în sensul acesta al
lui Vlăhuţă ne poate aduce o mare pace în suflete şi ne poate
întări în adevăratul ideal. Acea pace creştină în ritmul
continuatorilor de tradiţie ai Neamului Românesc, pe care a
simţit-o a trăit-o şi ne-a transmis-o în operile sale Mihai
Eminescu.
Intelectualitatea românească are prilejul să înţeleagă că în
naţionalismul nostru nu putem rupe sufletul de credinţă religioasă
a poporului român, unde sunt rădăcinile Neamului. Nu

93 Alexandru Vlăhuță. La gura sobei. Cuviință p. 23-24; 25-26.

 111
cosmopolitismul sufletesc ne poate aduce progres, ci linia dreaptă
a credinţei străbune.
Căci prin Eminescu pot vedea cu toţi că a vorbit per-
sonalitatea reprezentativă a geniului românesc.
Tineretul are prilejul să vadă în personalitatea lui Mihai
Eminescu un adevărat cult al tânărului pentru părinţi, pentru
profesori, pentru educatori în genere. Nu vârstele ne pot despărţi
pe unii de alţii, căci idealurile ne unesc în acelaş crez, în măsura
în care ne putem contopi sufleteşte.
De asemenea şcolarii în genere au prilejul să vadă în
operile lui Mihai Eminescu, nu numai dragostea umană pentru
natura ce ne înconjoară, ci mai ales aceea dragoste
transcendentală, care leagă pe om de supremul creator şi de
îndrumările lui morale. Cercetând operile lui Eminescu după
adevărata lor valoare pot găsi o altă atmosferă de înţelegere a
vieţii şi de pregătire pentru viaţă, la vârsta lor. Pentru aceasta este
însă necesar ca şi autorii noştri de manuale didactice, când fac
analiza şi caracterizează operile lui Eminescu să nu evite, ori să
elimine, cum se vede astăzi, preocuparea pentru credinţa
religioasă în operile lui Eminescu.
Educatorii sunt chemaţi deci să-i urce pe tinerii şcolari pe
un piedestal mai sus, pentru a vedea ce ecou a avut mai scump şi
mai divin în sufletul său credinţele noastre strămoşeşti, precum
am putut vedea în exemplul distinsului literat şi scriitor creştin,
Alexandru Vlăhuţă.
Căci numai într’o asemenea stare sufletească se pot înfrăţi
mai mult tinerii, în dragostea de ţară şi de ere- dinţa
strămoşească, apreciind ceea ce este părinte, dascăl, educator,
satul nostru românesc, patria, Dumnezeu.
A venit vremea mai mult ca oricând, ca tinerii ţării noastre
să simtă din convingere şi dragoste, ceea ce Emi- nescu simţea la
vârsta de şaseprezece ani, când scria cu atâta elan şi optimism în
dragostea de patrie sub titlul: „Ce-ţi doresc, eu ţie dulce
Românie“:

Ce-pi doresc eu fie, dulce Românie,

112
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăţie Ca a
nopţii stele, ca a zilei zori.
Viaţa în vecie, glorii, bucurie,
Arme de tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mândrie:
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
ALEXANDRU VLAHUŢĂ
CA EVANGH ELIST
A L SUFLETULUI ROMÂNESC
 ALEXANDRU VLAHUŢĂ CA EVANGHELIST
AL SUFLETULUI ROMÂNESC
1. Seninătatea evanghelică şi optimismul cultural naţional a lui
Alexandru Vlahuţă. 2. Gândirea ca dar al lui Dumnezeu. 3. Puterea şi menirea
cuvântului. Cuvântul preotului din amvon 4. Onestitatea în artă a scriitorului.
5. Evanghelia şi cărţi pentru sufletul poporului român. 6. Domnul Iisus
Hristos şi binefacerile aduse omenirii. Frumuseţea învăţăturii şi vieţii plină de
exemple educative pentru viaţa noastră. 7. Armonia claselor sociale prin duhul
de viaţă al Evangheliei creştine. Sclavia, munca şi socialismul în lumina
sufletului românesc. 9. Puterea convertitoare a credinţei şi iubirii creştine în
viaţa individuală şi colectivă. 10. Credinţa creştină în faţa valurilor de durere
ale vieţii omeneşti. Măreaţa operă a creaţiei divine ne întăreşte credinţa în
existenţa şi providenţa divină, li. Viaţa muncitorului şi durerile proletariatului
înseninate de duhul Evangheliei creştine. Sfânta muncă şi puterea ei
educativă. 12. Marea taină sufletească a înseninării tineretului, printr’o nouă
concepţie de viaţă. 13. Omagiul cuvenit marilor educatori ai Neamului. 14.
Puterea educativă a sufletului de mamă creştină. 15. Confesiunea unei
profunde convertiri creştine. 16. Noua generaţie de tineri şi scriitori creştini,
sub influenţa convertitoare a cuvântului şi vieţii creştine a lui Alexandru
Vlahuţă. Un evanghelist al sufletului românesc.

In vremurile acestea grele, cu zile mari, de încleştarea

luptei între toate popoarele lumii, în războiul ce înconjoară
întreaga suprafaţă a globului pământesc, sufletele noastre se
simt mai mult însetate de credinţa în Dumnezeu, de radierea
pacificatoare a dreptăţii Evangheliei Mântuitorului Hristos şi de
tot ce poate fi mai creştinesc, mai animat de viaţă nouă, de
spiritualitate creştină. Căci însuşi steagul Sfintei Cruci este
purtat de oştirile noastre creştine în conflagraţia mondială,
pentru a pune o nouă rânduială, în
110

viaţa acelor popoare, care au scos sfânta Cruce clin Biserici, au

aruncat Evanghelia de pe,sfintele pristoale şi au încercat să
alunge pe Dumnezeu din sufletele oamenilor, cu nădejdea
instaurării unei vieţi sprijinită pe materie, pe forţă şi pe ura
dintre oameni. Şi putem afirma că flamurile aceluiaş steag
creştin au fluturat în trecut sub binecuvântarea lui Dumnezeu
totdeauna, când oştirea română a avut aceeaşi misiune
binefăcătoare.
Simţim, cu alte cuvinte, nevoia sufletească de a încerca
să desprindem vălul trecutului de pe viaţa unor suflete de mari
români, buni creştini, scriitori şi trăitori în duhul Evangheliei
Mântuitorului Hristos, cu cuvântul prozei literare şi al versului,
ca şi cu faptele nedesminţite a.le vieţii lor creştine. Dorim să-i
auzim cum îşi torceau firul simţirii lor româneşti din fiorul
sufletului lor cald, în care ardea deopotrivă dragostea de patrie,
ca şi cea de Evanghelie, în râvna nepotolită după ceea ce putea
fi adevăr, bine, frumos.
Unul dintre aceştia, marele poet şi scriitor creştin
Alexandru Vlahuţă, marele educator creştin al Neamului
Românesc, care ca nimeni altul şi-a înfăţişat pământul patriei în
apoteoza literară a cunoscutei sale opere ,.România pitorească“,
trecutul sbuciumat al poporului român în lucrarea sa „Din
trecutul nostru“ şi care, ca puţini alţii, ne-a înfăţişat simţirea
românească în faţa celei mai gingaşe probleme a fenomenului
religios creştin, în legătură cu Evanghelia Domnului Hristos.
De aceea a putut fi numit „Evanghelistul sufletului românesc“.
Pentrucă după cum vom avea prilejul să vedem, în opera sa
literară, Alexandru Vlăhuţă ne arată deopotrivă potenţialul înăl-
ţării şi înobilării sufletului românesc în atmosfera creştină a
Evangheliei, precum şi revărsarea acestei simţiri evanghelice
pe cale literară şi atitudine de viaţă, faţă de sufletul poporului
român.
Cât de fericită ar fi omenirea, dacă ar căuta să pri-
 111

veasca frumuseţea şi adâncimea Evangheliei Mântuitorului Hristos,

cu înţeleaptă înţelegere şi vieţuire, cu care a privit-o nemuritorul
Vlahuţă. Căci viaţa sa a fost o deplină armonie a iubirii de patrie, cu
a iubirii de credinţă, a acordului dintre credinţă şi ştiinţă, a raportului
iubirii claselor sociale, a cultului pentru viaţa de familie, un adevărat
izvor de lumină educatoare pentru sufletul poporului român.
Însuşi aşezământul cultural al Ateneului Român, era privit de
marele educator, ca un altar deschis sufletului românesc, pentru a se
putea lumina la făclia înţelepciunii şi a se încălzi la iubirea sfântă, ce
trebue să trăiască între oameni. De aceea evoca în chip profetic
fericirea sufletească a noilor generaţii, ce se vor împărtăşi din
căminul acesta cultural, naţional şi creştin al Neamului. Aici socotea
Ylăhuţă că vor fi găsite multe izvoare de gânduri sfinte.
Vor şterge vrajba dintre oameni Şi-or
face traiul mai, senin,
„Aici de-a pururea vor curge Atâtea forţe risipite S"or
Izvoarele de gânduri sfinte, Încălzi de-acelaş dor, Şi'n
De-aci va răsuna trivoga larga tabăr'a vieţii Îşi vor
Deşteptătoarelor cuvinte. aduce jertfa lor.

Şi roiul generos de tineri, Vor pune pace şi iubire In

Această gloată de recruţi, Ce inimile care gem,
umplu golurile triste Ale Sub valurile de ’ntuneric
eroilor căzuţi. Ce'mping kt ură şi blestem.
Aceasta-i nobila chemare A
luptătorilor ce vin".
De aceea mulţumeşte cu recunoştinţă tuturor „Vechilor
ateneişti“, acelor ce şi-au dat obolul şi truda pentru ducerea la bun
sfârşit a ridicării Ateneului Român.
 112
Acei ce v' aţi legat vieaţa De-un vis
frumos şi fericit,
Pentru a cărui întrupare Cu-atâta
dragoste-aţi muncit,

Voi toţi, care-aţi păzit cu cinste

Stindardul sfânt ce-aţi ridicat,
Şi cari-aţi pus întâia piatră Acestui
strălucit palat.

Puteţi în adevăr fi mândri Şi fericiţi

c’aţi izbutit,
A prins fiinţă visul vostru —
De-acuma drumul e croiţi...

Şi ce răsplată glorioasă!
In templul ridicat de voi,
Sărbătorim un sfert de secol Din lupta
voastră de eroi!

Desigur, a fost grea chemarea Şi lungă

cale-aţi străbătut;
Dar azi puteţi întinde mâna Şi zice:
„Iată ce-am făcut!“

Acestea-s luptele ce-aruncă Lumină'n

calea tuturor,
Şi-acestea-s marile trofee Ce onorează
pe-un popor.

vŞi pe drept cuvânt aducea

Vlăhuţă aceste omagii, fiindcă un
aşezământ ca acesta face multă cinste
Neamului şi Patriei noastre.
De aceea, văzând în edificiul
Ateneului Român un templu sacru al
Neamului, prevedea câmp deschis de
 113
lu-
 114
mină pentru profeţii Neamului, ale căror făclii de lumină le dorea să
fie pururea aprinse.

Ostaşi cu fruntea luminată De De-aicea vei eşi mai mare,

raza unul ideal, Mai iubitor, mai solidar,
Vibrând de marea suferinţă Şi Căci toate patimile sterpe
de suspinul general. Vor adormi’n acest altar

Acum ţi-s uşile deschise, Ia-ţi In care vei veni, din lupte,
locul, viguros popor, Vieaţa să ţi-o răcoreşti Şi'n
Ş’ascultă-ţi, însetat profeţii care pururea va arde Făclia
Cu ochii duşi în viitor. minţii omeneşti.
Iată cum privea marele Vlăhuţă menirea Ateneului Român, în
dragostea sa pentru sufletul Neamului şi în marea nădejde că va fi de
toţi apreciat, precum a şi fost. Deci delà început putem vedea legătura
dintre aşezământul Ateneului Român şi sufletul marelui Vlăhuţă,
precum şi legătura dintre sufletul lui Vlăhuţă şi menirea acestui
aşezământ. Căci la puţini scriitori din literatura română putem vedea
aprinsă în atâta lumină candela evlaviei creştine în suflet şi pană, de
evanghelist în scrisul său, sau cu alte cuvinte în opera sa literară.
2. însăşi facultatea noastră de a putea gândi, era privită de
Vlăhuţă ca un dar al lui Dumnezeu. Noi teologii spunem că prin
suflet suntem creiaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Vlăhuţă mărturisea acest adevăr prin intuiţia credinţii şi simţirii sale
personale de bun creştin, când scria în anumite „Note“ publicate în
volumul „File rupte“, fericirea omului de a avea acest dar, lăsat nouă
oamenilor de Dumnezeu: „Multe lucruri minunate a lăsat Dumnezeu
pe lume, cu multe şi nepreţuite daruri a mai înzestrat pe om, nici unul
însă nu se poate asemăna cu plina de taine şi nemăsurata putere a
gândirii. De toate parc’aş ajunge să mă satur c.u vremea, numai de
gândit,
8
 115
de voluptatea asta mai îmbătătoare de cât tot ce basmele orientale au
putut născoci — în veci nu m'aş mai sătura. De bună seamă că harul
acesta e o bucăţică ruptă din atotputernicia Celui de sus — un
crâmpeiaş mic, nezărit de mic, şi-i mai tare decât tăria vânturilor, mai
adânc decât adâncul mărilor. E aşa de dulce să te gândeşti!... Eşti
aici, şi oriunde vrei, în clipa asta, şin orice timp. Eşti singur în
mulţime şi eşti cu cine-ţi place în singurătate“.
Şi cât de puţini oameni recunosc că acest dar, ce distinge pe
om de celelalte fiinţe ale pământului, ne este dat de Dumnezeu. Şi
mai ales cât de puţini oameni se încearcă să împodobească lucrarea
gândirii noastre de lucruri sfinte, bine plăcute lui Dumnezeu. Căci
precum se ştie, păcatele ca şi virtuţile, pornesc la început din gân-
durile noastre. Precum şi Domnul Hristos spune în predica sa de pe
munte: „Aţi auzit că sa zis celor de demult să nu... păcătueşti. Iar eu
zic vouă: că oricine caută în altă parte şi a poftit ceva, a şi
păcătuit“.... (Matei V, 27-28).
De aceea nu numai Sf. Apostol Pavel, dar şi rugăciunile
noastre de astăzi invoacă graţia lui Dumnezeu de a ne ajuta să nu
păcătuim cu gândul, fie cu ştiinţă fie cu neştiinţă, precum nici cu
cuvântul, şi nici cu fapta.
3. Dar dacă gândul este izvorul stâncii din marea de gândire a
sufletului nostru, cuvântul este la rândul său primul mijloc de
transmiterea acestor gânduri. Dacă ar fi să reflectăm fiecare dintre
noi câte cuvinte bune şi câte cuvinte rele am rostit, ne-am îngrozi de
grămada cuvintelor ce trec deastânga celor bune. Şi când ne gândim
mai ales la cuvintele acelor ce ne sunt trimişi ca luminători, ca lu-
ceferi luminători ai acestei nopţi de gândire şi vorbire omenească din
cercul acestei vieţi! Cuvântul rostit, dar mai ales cuvântul tipărit,
cărţi, reviste foi...! Vlăhuţă ne-a înfăţişat această putere înrâuritoare
de suflete a cuvântului, prin cunoscutele versuri, din poezia sa
„Cuvântul“:
Ca’n basme-i a cuvântului putere:
El lumii aevea-ţi face din păreri,
Şi chip etern din umbra care piere,
Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri.
El poate morţii din mormânt să-i cheme:
 116
Sub vraja lui atotputernic eşti,
Străbaţi în orice loc şi’11 orice vreme,
Şi mii de feluri de vieţi trăeşti.
Te-atinge doar, şi tu — o biată clipă,
Ce tremura ntre două veşnicii —
Priveşti de sus. a lumilor risipă,
Şi toat’a lor zădărnicie-o ştii.
Aprinde’n inimi ură sau iubire,
De moarte, de vieaţă-i dătător,
Şi neamuri poate ’mpinge la pieire,
Cum poate-aduce mântuirea lor.

Dacă toţi acei ce rostesc cuvântul biblic, îl răspândesc pe calea

tiparului şi-ar măsura răspunderea conştiinţei, faţă de efectul
binefăcător ori răufăcător al cuvântului, desigur şi-ar lua seama mai
mult la ceea ce scriu. De aceea să nu ne mirăm că în vremea noastră
găsim mai curat sufletului ţăranului român, care a citit mai puţine
cuvinte tipărite, însă a citit mai mult în coa mai sfântă carte scrisă de
Dumnezeu, opera creaţiei, natura însăşi, cu ogoarele şi ţarinile şi
toată frumuseţea naturii ce ne înconjoară.
De aceea, ca un educator al educatorilor, Vlăhuţă sa adresat,
către partea finală a poeziei sale „Cuvântul“, către preoţi la sfintele
altare, să pregătească cuvântul Evangheliei din amvon, cu aceeaşi
grijă şi curăţenie sufletească, precum ştiu că trebue să aibă pregătirea
sufletească la săvârşirea sfintei împărtăşanii.
Voi, căror vi s’a dat solia sfântă De
preoţi ai acestei mari puteri,
Voi, în al căror suflet se frământă întunecate
valuri de dureri.
Şi gânduri de-un întreg popor gândite Nu
duceţi minunatul vostru dar,
Ofrandă mâinilor nelegiuite,
Ci, ca pe sfânta masă din altar.

A’mpărtăşirii taină prea curată, cuvântul să vi-

 117
l pregătiţi,
Ca mii de inimi la un fel să bată Şi miilor de
veacuri să vorbiţi.
Prin urmare, Vlăhuţă dacă vedea câtă putere de convingere
poate avea în genere cuvântul asupra sufletului, avea mare încredere
în cuvântul celor ce prin solie sfântă sunt. preoţii amvonului
Bisericii.
Dar Vlăhuţă vedea o preoţie sfântă a cuvântului cu duh creştin
şi la scriitorii noştri români, cărora li se adresa cu îndemnuri, scrise
în articolul său „Sfaturi“ din volumul „File rupte“. Aci Vlăhuţă le
spunea scriitorilor să aibă „o inimă mare, mare şi bună şi pururea
deschisă, ca să intre în ea, de pretutindeni, iubirea, grijile, temerile şi
speranţele, suferinţele şi bucuriile vieţii altora, ca să se umple şi să
răsune mereu zbuciumul vastului ocean de vieţi, ca acele scoici
sonore, care păstrează veşnic, cum spune poetul, în forma lor ceva
din îndoirea valurilor, şi’n vuetul lor neîntrerupt ceva din zgomotul
mării*. Căci numai aşa vor putea să înţeleagă sufletul omenesc şi să-l
poată înrâuri pe calea binelui.
Acest suflet vibrant la durerile semenilor noştri îl dorea
Vlăhuţă la scriitorul român, ce nu trebue să se mulţumească numai cu
sonoritatea frazei, ci să asculte în conştiinţa sa reflexul vieţii, de care
este înconjurat. Tot aşa vorbeau Sfinţii Părinţi din primele veacuri
creştine, cu părinteşti îndemnuri pentru acei ce aveau să fie educatorii
prin cuvânt şi faptă ai Evangheliei Mântuitorului Hristos.
Vlăhuţă vedea „onestitate în artă“, precum se exprima în
conferinţa rostită la Ateneul Român în seara de 7 Martie 1893, adică
pe când avea vârsta de 35 ani. Căci dacă vorbele trec mai uşor, dar
scrisul rămâne, Vlăhuţă dorea ca opera scriitorului să aibă ceva
solemn şi sfânt, precum are în cuprinsul ei Sfânta Scriptură: „Gândul
acesta, că ceea ce faci este definitiv făcut, că opera, scăpată din mâi-
nile tale, se duce de-alungul veacurilor şi umple lumea de răsunetul
vieţii şi bătăilor inimii tale, are ceva din solemnitatea şi fiorul
judecăţii supreme a Sfintei Scripturi, tresai, ca la strigătul unei
trâmbiţi, şi în faţa veacurilor şi a generaţiilor care se desfăşoară
înaintea ta, simţi că te umple sentimentul unei evlavii adânci, te
cutremuri de îndoială şi de grijă că nu vei fi destul de pregătit pentru
 118
a putea turna în opera ta, tot ce ai avut mai bun, mai mare şi mai sfânt
în sufletul tău“ („File rupte“).
5. Căci sufletul poporului român era apreciat ca cel mai curat
ogor, pe care trebue semănat grăuntele curat al cărţii celei bune. De
aceea scria în articolul său „Cărţi pentru popor“ această chemare
către scriitori şi educatori: „Cărţi, cărţi pentru popor! Acolo e un
suflet mare care cere lumină. Acolo stau genii ascunse, gata să
izbucnească, asemenea izvorului care aştepta în stânca uscată lovitura
de toiag a lui Moise. Acoloj-i puterea şi viitorul nostru“. (•File rupte).
Iar între cărţile sfinte pentru popor, căuta să amintească marea menire
a Evangheliei: „O carte sfântă. O evanghelie a iubirii de patrie. Ne-ar
face mult bine, la o vreme ca asta...“ (La gura sobei).
In Biblie vedea Vlăhuţă, pe drept cuvânt, cea mai mare şi mai
bogată carte în cunoştinţe, o adevărată şcoală a vieţii. (La gura sobei.
O şcoală). De aceea cărţile cele mai alese, ca „Eroii“, „Cultul eroilor“
şi „Eroicul în istorie“, ale lui Carlyle, erau comparate de Vlăhuţă cu
Evanghelia, pe care o dorea citită cât mai des de popor: „Are ceva
evanghelic în ea cartea aceasta. Şi cum în orice om de treabă e un
preot — fii şi tu, la tine-acasă, în ceasurile tale de odihnă, preotul
acestei frumoase învăţături. Citeşte-o tare în mijlocul familiei tale,
citeşte-o ca pe-o Evanghelie în mijlocul prietenilor tăi, citeşte-o
mereu. Nu-ţi poţi închipui cât bine vei aduce cu aceasta Neamului
tău“ (Lu gura sobei. 0 binefacere).
însăşi tăcerea, ca popas a-1 gândirii, era apreciată de Vlăhuţă
ca ceva întăritor din Evanghelie: „Te simţi ostenit abătut, copleşit de
atâtea nedreptăţi, ori de zădărnicia propriei tale vieţi? Deschide
„Evanghelia de aur a Tăcerii, cum numeşte Morley opera lui Carlyle,
citeşte, şi învaţă-te a gândi“ (La gura sobei. Tăcerea).
6. Toate aceste exprimări ale lui Vlăhuţă pentru Evanghelie,
din diferitele sale articole, porneau din adânca sa simţire religioasă şi
din profunda convingere, pentru marele bine, pe care Mântuitorul
Hristos l-a adus întregii omeniri. Astfel într'un „Sonet“, Vlăhuţă îşi
exprima nostalgia sufletului său pentru revenirea Domnului Hristos
pe pământ iarăşi în mijlocul nostru, pentru reîntronarea în suflete a
păcii şi a iubirii dintre oameni.
 119
Din nou coboară-te’ntre noi, Isuse,
Căci iarăşi turma ta e rătăcită,
Şi iar se'ntinde noaptea cea cumplită A
vechii uri, de Tine-atunci răpuse.

De-abia se mai zăreşte, ca prin sită,

A ‘mântuirii stea. Dar cât de sus e!
Se depărtează paf că... Cine spuse Că
stingerea ni-i singura ursită.
O, vino, iubitorule de oameni,
In sufletul bătrânei huni să sameni,
Din nou credinţa cea mântuitoare.
Gunoaşte-l vom? Pleca-vom fruntea oare,
Când întinzându-şi mâinile amândouă Asupră-ne, va zice:
„Pace vouă!“
In adevăr, câtă simţire creştină reese din aceste versuri, în care
se reflectează nostalgia psalmilor lui David şi a profeţiilor Vechiului
Aşezământ, care evocau cu sute şi mii de ani înainte, venirea mielului
lui Dumnezeu, ce se va jertfi pentru mântuirea neamului omenesc.
Dar întruna din poeziile sale şi anume „Hristos a înviat!“
nemuritorul Vlăhuţă ne oferă în versuri o adevărată sinteză a vieţii şi
â dumnezeeştii misiuni, pe care Domnul Hristos şi-a împlinit-o cu
toată dragostea şi tot spiritul de jertfă pentru oameni .Astfel mai întâi
ne arată cât de mânioşi au fost acei ce au văzut că Domnul Hristos a
venit, nu ca un împărat, ori ca un războinic. Un adevărat contrast
între smerenia Domnului Hristos şi egoismul omului dornic de
stăpânire şi de libertate nelimitată.
S’au tremurat stăpânii lumii,
La glasul blândului profet,
Ş’un duşman au văzut în f iul
Dulgherului din NazareV..
El n’a venit să răsvrătească Nu vrea
peirea nimănui;
Desculţ, pe jos, colindă lumea,
120
Şi mulţi Îndese în urma lui.
Şi mulţi cu pietre îl alungă,
Si râd de el ca de un smintit: lisus
zâmbeşte tuturora,
A tot puternic, şi-smerit.
 121

Din contră, ca nimenea altul, Domnul Hristos a împărtăşit

tuturor binefacerile sale, apropiindu-se în primul rând de cei sărmani
şi suferinzi:

El orbilor le dă lumină,
Şi muţilor le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întăreşte,
Pe morţi îi scoală din mormânt.
Şi tuturor deopotrivă împarte darul
lui ceresc,
Şi celor cari cred într’însul Şi celor
ce-l batjocoresc.
Ori câtă ură i s’a arătat Domnului Iisus Hristos, el a rămas
stăruitor în dragostea sa pentru toţi, adeverind în viaţă mesagiul
îngerilor pentru cel născut în peştera Beth- leemului, deasupra căreia
cântau în coruri: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ
pace, între oameni bunăvoire“.
„Fiţi blânzi cu cei ce vă insultă, Iertaţi

Urască-l cei fără de lege... Din toată lumea asupriţii In

Ce-i pasă lui, de ura lor ? jurul lui s’au grămădit, Şi
El a venit s’aducă pacea Şi vijeliile de patimi La glasul
înfrăţirea tuturor! lui au amuţit:
pe cei ce vă lovesc,
Iubiţi pe cei cen contra voastră Cu
vrăjmăşie se pornesc...“

Se reproduc în versuri cuvintele Domnului Hristos din predica

de pe munte şi cele ce ne descrie Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan,
care împreună cu Maica Domnului sub Crucea suferinţii de pe
înălţimea Golgotei, ascultau cuvin
 122
tele de iertare pentru acei ce-1 huleau pe Domnul. Condamnarea
Domnului Hristos la moartea batjocoritoare pe Cruce între tâlhari a
fost nedreaptă, findcă Domnul Hristos adusese numai bine oamenilor
prin cuvântul şi fapta sa binefăcătoare. Nu făcuse nimic din faptele
vrednice de a fi pedepsit cu această îngrozitoare pedeapsă, cu care
fuseseră condamnaţi ucigaşii şi făcătorii de rele.

„Cât bine, câtă fericire,

Şi câtă dragoste-ai adus!
Şi oamenii drept răsplătire,
Pe cruce’ntre tâlhari te-au pus.

Toate chinurile le-a pătimit, toate rănile le-a primit, suferind

pentru mântuirea noastră, precum mărturisim în simbolul nostru de
credinţă.

Au râs şi te-au scuipat în faţă.

Din spini cunună ţi-au făcut,
Şi, în deşarta lor trufie,
Stăpâni asupră-ţi s’au crezut...

Crezând fariseii şi cărturarii că totul s’a sfârşit, s’au îngrijit să-

l îngroape şi să-i pună deasupra o lespede de piatră grea şi străjeri la
mormânt, pentru ca nu cumva ucenicii să-l fure.

— Aduceţi piatra cea mai mare,

Mormântul să-i acoperiţi,
Chemaţi sutaşii cei mai ageri,
Şi străji de noapte rânduiţi.

Totul se credea terminat cu Domnul Hristos, ca şi cum El ar fi

fost un simplu muritor ca toţi ceilalţi oameni.
S’au veselit necredincioşii C’au
pus luminii stăvilar,
Ci ea s’a întărit în focul
Durerilor delà Calvar.
 123

Dar tot suprema iubire dumnezeească a triumfat, spre deziluzia

celor ce credeau că L-au îngropat pe Domnul Hristos pentru
totdeauna.

Şi valurile-i neoprite Peste

pă7nânt se împânzesc,
Ducând dreptate şi iubire,
Şi pace’n neamul omenesc.
De aceea Vlăhuţă mângâie cu suferinţele Domnului şi triumful
suprem prin Sfânta înviere, pe toţi cei întristaţi, cărora, după
cuvintele predicii Domnului Hristos, de pe muntele fericirilor şi lor le
este rezervată o fericire în viitor.
Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric,
Şi nimeni nu v’a mângâiat,
Din lunga voastră’ngenunchere,
Sculaţi... Hristos a înviat!
7. Câtă credinţă vedem în sufletul marelui poet şi câtă vibraţie
sufletească pentru toţi cei ce sufăr şi au trebuinţă de mângăerea
creştină în lumea aceasta! Căci, după convingerea lui Vlăhuţă,
Evanghelia nu e o simplă carte istorică cu literă moartă, ce ne
istoriseşte evenimente trăite de Domnul Hristos acum aproape două
mii de ani, ci cartea vie a sufletului omenesc, la care se pot alina
atâtea dureri sufleteşti. Fiindcă Evanghelia cuprinde nu numai
exemplul clasic al celui ce a suferit din partea oamenilor şi i-a iubit
ca nimeni altul, ci şi repercursiunile sociale ale unei învăţături noui
pentru viitor şi ale unei
 12S
neţi noui, prin înţelegerea şi încrederea în aceste învăţături.
Drama vieţii sociale a omului, cu inegalităţile şi suferinţele omeneşti,
ne devine nu numai explicabilă, ci şi suportabilă. Predica de pe
muntele fericirilor a devenit şcoala sfântă a omenirii. Sclavii şi
urgisiţii n’au în faţa lor ca mijloace ura şi răsbunarea, ci o nouă
înţelegere a vieţii, că şi cei de pe urmă pot deveni ca şi cei dintâi.
Lanţurile robiei pot cădea, nu prin instrumentul metalic ce rupe
verigile, ci prin esenţa iubirii creştine, ce întronează legătura
dragostei şi a milei creştine, între diferitele clase sociale. Marea
revoluţie adusă în omenire de Domnul Hristos, pentru a schimba
tirania vieţii antice, vine cu flamura iubirii şi nu cu forţa brutală.
Viaţa de aici ne apare astfel ca un drum de trecere către o viaţă
viitoare, unde nu oamenii rânduesc lucrurile, ci Dumnezeu însuşi.
i
„Aşa a zis El. La apus, departe Strălucitorul
cer al Palestinei Era’necat în sânge In
dreptul soarelui se grămădise Nor peste nor
— părea că e ruina Unei cetăţi cu turnurile'n
flăcări
Şi’n tragicul apus, pân’şi tunica Şi manta lui
Iisus aşa de albă,
Cu foc păreau tivite,
Peste deşert, pe mare, peste codri Peste cei
iniei, îngenunchiaţi în rugă,
Peste durerile smeritei gloate. ,
Tună dumnezeescul glas în vasta Muţenie:
„Cel ce-a gemut în umbră Mâini va zâmbi ’n
lumină.
Şi orbilor li se va da vederea;
Cei slabi şi obidiţi şi singuri-mâine Vor
huzuri în slavă...
 124
Cine flămând şi’n frig şi fără sprijin S’a
abătut la praguri ne’ndurate,
Cine-a cerşit iubire Ş’a plâns de-
apururi, neiubit de nimeni Cel ce, fără de
vină, a fost durerii Şi hulilor dat pradă,

Cu flori de mirt incunmat păşi-va Pe căi de

raze şi de farmec pline,
Unde-i aevea visul;
Şi beat de libertate, beat de soare,
Printre măslini, va merge spre lumina
Domniei viitoare!

Deci nu răzbunarea celui asuprit, ci credinţa^ dragostea şi

nădejdea sa către Domnul, este aşteptată. Nu descurajarea şi tristeţea
trebue să cuprindă sufletele lor, ci încrederea în sprijinul părintelui
ceresc, Tatăl al tuturor, faţă de care toţi suntem fraţi. De aceea înclree
versurile amintite, cu încurajarea celor ce urmează mai departe, în
cunoscuta poezie „Şi cei din urma ca şi cei dintâi .

Sus cei nenorociţi şi slabi, sus robii,

Sus, sus cei umiliţi, sus asupriţii,
Sosit-a ora sfântă,
In numele lui Dumnezeu te scoală,
Popor de sclavi, făi-ţi scut din acest nume, învinge, iartă,
du-te...

Aşa vorbi El. Gloatele şi cerul,

Bătrânii palmieri, şi văi şi ape Ascultau. In juru-i
Femei, îmbrobodite’n lungi marame, Cătau cu
ochii umezi, însetate.
Spre visxd unui viitor de pace.
Ideile aşternute de Vlăhuţă în aceste versuri ne amintesc de
viaţa primilor creştini, animată de iubirea creştină, aşa precum ne
istorisesc Faptele Apostolilor, din cuprinsul Noului Testament, unde
vedem cum se înfăţişează durerea omenească alinată de comunitatea
 125
iubirii creştine: „Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau
una şi nici unul nu zicea că este ceva al său din averile lui, ci erau
toate deobşte. Şi cu mare putere mărturiseau Apostolii, şi nimeni nu
era lipsit între ei, căci toţi câţi aveau ţarini sau case, vânzându-le,
aduceau preţurile celor vândute şi le puneau la picioarele Apostolilor
şi se da fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă“ (Faptele Apo-
stolilor, Cap. IV 32—35).
Vlăliuţă nu era un socialist, precum sau încercat să-l acuze
unii. Era un creştin convins că prin Creştinismul trăit cu adevărat în
mod sincer, se poate menţine o pace durabilă în sânul unui popor,
armonizându-se în spirit creştin contribuţia diferitelor clase sociale,
pentru binele patriei.
De aceea Vlăhuţă a iubit Biserica noastră strămoşească, cum
puţini au ştiut să o preţuiască. Şi aceasta tocmai convins că prin
această Biserică s’a săvârşit în trecut şi se continuă mai departe
popularizarea învăţăturilor Evangheliei Domnului Hristos, pe calea
cuvântului, a rugăciunii şi a faptei creştineşti. Biserica din Borzeşti,
ctitoria lui Ştefan cel Mare, zidită în anul 1493, ne este descrisă cu
adevărată evlavie a unui bun creştin şi a unui bun român. (File rupte,
La Borzeşti).
8. întreaga tradiţie a vieţii noastre religioase era iubită de
Vlăhuţă şi îi plăcea să trăiască în atmosfera ei. Astfel, un tocat de
toacă la mănăstirea Agapia este dcs- n-is de Vlăhuţă, către un prieten
al său din Bucureşti, ca ('(•oul celei mai plăcute simfonii muzicale,
ce-i putuse delecta sufletul. „Iată, în momentul acesta aud toaca dela
mănăstire. Ce impresie curioasă produce asupra nervilor mei cântecul
acesta, căci e un adevărat cântec toaca dela „biserica cea mare“ din
Agapia. Şi nu numai acum, dar de când am auzit-o întâi, am simţit ca
o misterioasă chemare spre trecut, ca o deşteptare a evlaviei din
copilăria mea, Mi-aduc aminte, era tot aşa o zi frumoasă de vară. Eu
şedeam în ceardac la arhondaric. Părea că nu e nimeni în imensa
clădire cu două rânduri care îngrădeşte curtea bisericii. De-odată aud
primul sunet, clar, puternic, muzical, mă uit jos, în uşa bisericii văd o
maică bătrână, scurtă, în mâna stângă ţinea în cumpănă toaca la
înălţimea umărului, în dreapta ţinea un ciocan mic tot de lemn. A
lovit o dată-şi stă, pare că aşteaptă să adoarmă răsunetul primei bătăi,
 126
apoi pleacă încet pe lângă zidul bisericii, la început câteva lovituri
tari, distanţate, treptat intervalul dintre ele se micşorează, până ce nu
mai auzi decât o ploaie de sunete dulci, cadenţate, unite, pare că se
duc departe, se topesc şi iar vin aproape, iar se despart, mai rari, mai
puternice, ecouri lungi, auesc prin coridoare, prin sălile boltite ale
chiliilor şi toată mănăstirea răsună ca o vioară; nu mai e sunet de
toacă, sunt vorbe, sunt note duioase de cântec, care înseninează şi
cheamă la rugăciune...“ (In Vâltoare. Agapia).
Dar dacă ni sur părea că sufletul lui Vlăhuţă s’a lăsat mai
mult impresionat de frumuseţea artistică a unei Biserici, de trecutul ei
voevodal, ori de pitorescul unei mănăstiri sub munţi între brazi,
trebue să recunoaştem că în Biserică vedea puterea transformatoare a
sufletului omenesc, trecându-1 din întuneric' la lumină, din necre-
dinţă la credinţă, dela desnădejde la salvarea vieţii sale sufleteşti, la o
stare sufletească prielnică pentru eforturi sufleteşti şi acţiuni
binefăcătoare.
Astfel, în volumul „Dreptate“, găsim în articolul său ..In
noaptea Sfintei învieri“, descrisă drama vieţii ^sufletului unui tânăr,
care crescut în belşug şi în răsfăţ, cu toate că moştenise o mare avere,
dar pierzând părinţii ajunsese în mare suferinţă, pe care nu o mai
putea suporta. Gândul sinuciderii îl obseda cu stăruinţă. Dar puterea
binefăcătoare a Bisericii asupra sufletului său, l-a readus la
cunoştinţa realităţii şi la reluarea vieţii cu cele mai normale
simţăminte: „Sufletul lui Artur, înecat în întuneric, era o lume de
spaime. Toate gândurile lui erau îmbrăcate în haina cea înfricoşată a
desnădejdii.
„Cât o fi ceasul?... Si zâmbi singur de ideia asta ciudată a lui
de a mai căuta să ştie câte ceasuri sunt — el, care nu mai avea nici un
ceas de trăit! Revolverul încărcat aştepta pe marginea biroului.
Lumina dela lampă punea o sclipire stranie pe ţeava de oţel — ai fi
zis privirea unui diavol care-1 chema. Se uită o clipă în oglindă şi se
văzu mort, întins pe masă, cu mâinile pe piept...
Cum de sa pomenit în Biserică? E în strană, şi’n mana dreaptă
ţine o lumânare aprinsă. Gânditor stă cu bărbia sprijinită n măna
stângă, şi caută să-şi aduc'aminte, să-şi dea seama de ce sa întâmplat
cu el. Biserica e ticsită de lume — cojoace albe, cămăşi înflorite,
 127
bărbaţii mai către altar, femeile mai în fund; şi toţi cu lumânările
aprinse, toată Biserica plină de lumină, şi de cântece înălţătoare :

„Hristos a înviat din morţi Cu

moarte pre moarte călcând Şi celor
din mormânt Viaţă dăruindu-le...“

Cine l-a adus pe el aci? Se întreabă nedumerit, se întreabă

mereu — de astădată cTm sentiment de recuno- •lînţă, — înduioşat,
rugător, aproape fericit... Chemarea cea dulce şi stăruitoare a
clopotelor, ea l-a adus. De ce sună clopotele aşa de frumos în noaptea
învierii? Par’că loată primăvara de afară se pătrunde şi răsună de
sunetul lor. Parcă toate florile pomilor înfloriţi, atinse de sfinţenia
ceasului aceluia, se prefac în clopoţei de argint, şi cântă şi ele în
noaptea de Paşti, slava marelui iubitor de oameni, care-a pătimit şi
s’a jertfit pentru mântuirea noastră.
„Hristos a înviat!“ vestea preotului din uşa altarului, şi
credinţa norodului, cu adânc freamăt de glasuri, ca din adânc de
vremi, îi răspundea: „Adevărat a înviat!“. Şi zicea şi Artur încet:
„Adevărat a înviat“.
Treptat se luminau toate în sufletul lui. O fiinţă nouă se
deştepta în el, cu înţelesul deplin al vieţii, cu puterea de îndurare şi de
iubire, ce izvorăşte din taina cea mare a durerii. Acum se simţea un
om, — era un om.
Şi când la eşirea din Biserică, l’au întâmpinat sătenii cu
„Hristos a înviat!“, s'a uitat la ei cu dragoste de frate, si parcă atunci
îi vedea întâi, şi din toată inima lui renăscută, deschisă ca o floare la
sărutarea primăverii, le-a răspuns: „Adevărat a înviat“.
Dar o adevărată minune s’a petrecut în sufletul lui, când
reuşind să scape din valurile mării desnădejdii, s'a putut salva în
barca cea mântuitoare de suflete a Bisericii. In noaptea învierii
Domnului s’a hotărît să vină la Biserica din satul său. Aci vedem
cum ni-1 înfăţişează Vlăhuţă transformat şi înviorat pe deplin către
viaţa nouă.
Iată deci cum marele poet şi scriitor Alexandru Vlăhuţă a fost
cu adevărat Apostolul convins al Bisericii noastre strămoşeşti, cu
gândul, cu cuvântul, cu scrisul şi cu fapta sa creştinească. El n'a
 128
cântat Evanghelia în versuri, ca un simplu versificator, ci a trăit-o cu
adevărat în toată profunzimea convingerii sufletului său. Din Biserică
n’a făcut un pastel artistic, plăcut pentru cetitor, ci o comoară de
viaţă, cu adevărat fântâna convertitoare a Samarinenilor, care-1 rugau
pe Domnul Hristos să rămână şi mai departe în mijlocul lor.
9. Ca un evanghelist şi apostol al sufletului românesc îşi torcea
şi depăna firul operilor sale literare, din cel mai curat caier,
Evanghelia Mântuitorului Hristos, cartea
 sfântă a omenirii întregi şi a Neamului nostru Românesc, de
care Vlăhuţă am văzut că vorbea cu un adevărat cult.
129
Confirma în realitatea vieţii sale sufleteşti, cele ce scrisese în
„Onestitatea în artă“ din volumul său „File rupte , despre credinţă, că
ea este eternă ca primăvara şi florile. Aşa ne putem explica cum şi
sufletul său în toate necazurile şi durerile unei vieţi zbuciumate, care
suferea şi pentru durerile altora, era o permanentă primăvară şi o
adevărată grădină cu flori.
Căci ca un propovăduitor al credinţei trăite, prin versul său
devenea un buciumaş al triumfului vieţii, pentru acel ce ştie să-şi
trăiască credinţa şi în grelele lupte ale vieţii.

Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă!

El ştie că pe lume nimic zadarnic nu-i;
Că, dincolo de truda şi jertfa clipei lui,
In taină, vremea ţese la sfânta biruinţă;
Că vuetele toate visează armonie,
Că... este o dreptate, şi... trebue să vie!

Iar alături de credinţă, nu uita virtutea iubirii, pe care Sfântul

Apostol Pavel o aprecia, ca pe cea mai mare dintre virtuţi, precum
scria în epistola sa către creştinii Corinteni: „ De aşi grăi în limbile
oamenilor şi ale îngerilor iar dragostea nu am, m’am făcut aramă
sunătoare, chimbal răsunător... Dragostea îndelung rabdă, este bună,
dragostea nu pizmueşte, dragostea nu se îngâmfă, nu se semeţeşte...
toate le îndură, toate le crede, toate le nădăj- dueşte, toate le rabdă,
iar mai mare dintre toate (virtuţile) este dragostea. (I Corinteni, XIII).
Vlăhuţă punea în versuri aceleaşi gânduri de nobilă apreciere,
pentru virtutea sufletească a iubirii, care renaşte liinţa noastră şi dă
noi fiori de viaţă, celui ce o trăeşte în înalta ei frumuseţe morală.
„Iubire, sete de viaţă,
Tu eşti puterea creatoare,
Sub care inimile noastre,
Renasc ca florile în soare,
Şi, îmbătate de-al tău farmec,
Ce peste lume se aşterne.
In tremurarea lor de-o clipă
9
 130
Visează fericiri eterne“.
De aceea Vlăhuţă vedea statornicia iubirii în sens creştin,
până în cele mai grele faze ale vieţii noastre sufleteşti. Un suflet
cu adevărat creştin nu se răzbună, nu răspunde la rău, ci iubeşte
pe vrăşmaşul, ce ne-a făcut un rău.
„Mâniile-ancestrale au ostenit în mine,
Pe când, neadormite, în ochii tăi pândesc...
De-aceea, pentru răul ce-mi faci — eu îţi vreau bine,
Şi pentru toată ura ce-mi porţi — eu te iubesc.
(Unui duşman)

Pare că auzi ecoul sfânt al predicii evanghelice a Dom-

nului Hristos, de pe muntele fericirilor, într’un suflet curat
românesc, ca al lui Vlăhuţă. Căci aşa predica Domnul pe
muntele fericirilor: „Auzita-ţi că sa zis: Să iubiţi pe aproapele
tău şi să urăşti pe vrăşmaşul tău. Iar eu zic vouă: Iubiţi pe
vrăşmaşii, voştri binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine
celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă supără şi vă
prigonesc“... (Matei V, 43—44).
Da, este foarte adevărat, precum recunoaşte Vlăhuţă că
omenirea a făcut mari progrese, datorind binefacerile ştiinţei
pozitiviste. Dar din nenorocire dacă s'au micşorat unele greutăţi
ale vieţii, anumite mijloace de perfecţionare au înarmat pe om
contra omului, devenind omul-lup cu adevărat pentru aproapele
său. Căci nu ştiinţa seacă, fără duhul iubirii Evangheliei poate
duce la fericire, ci acea cui- tură impregnată de credinţa în
Dumnezeu şi dragostea pentru oameni. Aceste convingeri ale
sale le-a exprimat Vlăhuţă în poezia sa intitulată „Homo homini
lupus“:
Durerile vin tot mai multe,
Mai mari şi mai adânc simţite.
De unde sapi lumina, curge Iar
întuneric ce te’nghite.
Sub planul sfânt de înfrăţire,
Sporeşte ura bestială:
 131
Tot omul e-un vrăjmaş la pândă,
Toată cruzimea e o fală,
S’asvărVa patimilor valuri Din
şubredele stăvilare,
Şi peste pulberea de pravili
Domneşte oarba înverşunare,

Asupra omului de mâine S’apleacă

palida ştiinţa,
Şi-l vede mai nervos, mai sceptic,
Mai înrăit de suferinţă...
Zadarnic! — Lupta se înteţeşte,
Şi nu-i alegere de armă,
Sub pumnul grosolan al forţei
Dreptatea celui slab se sfarmă.
Deci palida ştiinţă aşternută peste praful pravilelor
credinţei şi bunei noastre omenii din strămoşi, nu poate aduce
nici o mulţumire sufletească oamenilor, ci mai mult nervozitate,
scepticism, suferinţă, luptă şi nedreptate, călcând în picioare pe
cel mai slab, chiar dacă are dreptate în cauza sa. De aceea
vedem şi pe dascălii şi educatorii Nea.-
inului, ca profesorul universitar Simion Mehedinţi, exprimând
marele adevăr, că un om ca şi un popor, atâta valorează, cât a
înţeles din Evanghelie.
Vlăhuţă a apreciat problema vieţii noastre sufleteşti lipsită
de credinţă şi de iubire creştină, ca problema esenţială a
conştiinţei umane. De aceea sub titlul poeziei sale „Intrebă-te“ a
pus în versuri o serie întreagă de întrebări, dacă răutatea şi
cruzimea omenească, pot aduce vre-o fericire sufletului
omenesc.
Cum tremuri! Iţi scapără ochii de ură,
Eşti fiară, în fratele tău când loveşti,—
Şi nu simţi demonul patimii oarbe Tot ţie
132
odihna vieţii ţi-o fură,
Tot ţie puterea şi mintea ţi-o soarbe,
Şi nu simţi că propriu-ţi suflet răneşti.
Nici. masa, nici somnul, nimic nu-ţi ticneşte!
Tu cauţi cu sete cuvântul hain;
Veninid din suflet te arde pe limbă,
A furiei ghiară de strânge ca’n cleşte,
In bestie pofta cruzimii te schimbă,
Şi nu bagi de seamă că ura-i un chin...
Această întrebare a conştiinţei pusă de marele Vlăhuţă ne
aminteşte de'cuvintele Domnului Hristos: „Ce-ar folosi omului
de ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul“. Sau ce va da
omul în schimb pentru sufletul său“? (Marcu VIII 36). Precum
şi de sfaturile sfântului Apostol Pavel, care îndemna pe cale
epistolară pe creştinii Romani să-şi schimbe patimile prin
vieţuirea după Duh: „Pentrucă gândul trupului este moarte, iar
gândul duhului viaţă şi pace. Pentrucă gândul trupului este
vrăjmăşie lui Dumnezeu“. (VIII. 4—9). Aceleaşi principii le
enunţase şi filosoful creştin apusean Descartes. „Sufletul liniştit
şi mulţumirea lăuntrică pe care o simt cei care ştiu, că fac
totdeauna ceea ce pot, fie pentru a cunoaşte binele, fie pentru a-
1 dobândi, produc o plăcere fără asemănare mai dulce, mai
trainică şi mai temeinică decât toate cele ce vin din altă parte“.
Sau cum spunea Vlăhuţă în alte versuri ale sale:
,,Urgisit de toţi să fii —
fu deapurwea iubeşte Iar
ca să rămâi în pace
Nimic lumii să nu-i cei
Binele te’nvaţă a-l face
Ca albina mierea ei“.
Ceea ce Vlăhuţă vroia să vadă în sufletele altora,
mărturiseşte cu un alt prilej din propria sa trăire sufletească în
faţa suferinţii unui bătrân sărman, care venise la preot pentru a fi
 133
ajutorat într’o geroasă şi vijelioasă noapte de iarnă. Să urmărim
cu atenţiune vibraţia unui suflet creştin, ca al lui Alexandru
Vlăhuţă, nu pentru adorarea unei muze, ci pentru mulţumirea
sufletească în alinarea unei suferinţe:
Şi cum stau aşa’n migala rimelor viclene — eată Că
în liniştea odăii simt, ca o suflare’nceată,
Lunecarea unei umbre... Un moşneag îmi stă înainte; Zgribulit
de frig, spre mine tinde mâinile lui sfinte,
Ca desprinse de pe cruce, — mâini de trudă şi’ndurare, Mâni
ce poartă semnul jertfei şi al durerii seculare —
Şi ’nţeleg, fără să-mi spue, cine-i, şi de ce-a venit...
Ca un venovat, privirea în pământ mi-o plec smerit,
Şi’n tăcere — ascult cum ninsul picură topit din păru-i... Veche
temniţ’a minciunii sub ce adevăr te năruit Tot e nou. Pe-o lume
nouă mândru soarele răsare.
Preot săvârşind o taină în altar moşneagul pare,
Iară mâinile lui goale eu de daruri le văd pline.
$i pe când altă fiinţă simt că se deşteoptă’n mine,
Pe când gura mea’ncleştată un cuvânt nu poate spune Toate
gândurile mele se prefac în 'rugăciune,-..
Sufletul lui Vlăhuţă na rămas rece faţă de suferinţa unui om, îl
doare nenorocirea lui, îi venerează bătrâneţele, îl vede un preot al
suferinţei, cu mâinile desprinse de pe crucea durerilor, purtând
semnul sfânt al jertfei. Ajutându-1 simte în sine-şi o fiinţă nouă în
propria-i viaţă şi din rime poetice la masa de lucru, s’a trezit cu
¿rândurile strânse' într’o duioasă rugăciune. Vlăhuţă trăia cu adevărat
frumuseţea învăţăturii Mântuitorului Hristos şi s’a identificat pe sine
cu cei sărmani, ce urmează a fi ajutaţi în numele său aici pe pământ:
..Căci am flămânzit şi mi-aţi dat de am mâncat, am însetat, şi mi-aţi
dat de am băut, străin am fost şi m aţi primit, gol şi m’aţi îmbrăcat,
bolnav am fost şi^ m’aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la
mine. Atunci vor răspunde drepţii zicând: Doamne, când te-am văzut
flămând şi te-am hrănit? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Şi
răspunzând va zice lor: Amin grăesc vouă. Întrucât aţi făcut unuia
 134
dintre aceşti fraţi ai mei prea mici, mie mi-aţi făcut“. (Matei XXV
35—40).
Şi ceea ce Vlăhuţă simţea în sufletul său ca apostol al
Evangheliei, dorea să vadă realizat în primul rând la apostolii după
har ai Evangheliei Domnului Hristos, aici pe pământul ţării noastre,
la mitropoliţi, episcopi, preoţi. Fiindcă iubea Biserica strămoşească,
stima ierarhia bisericească Si dorea ca acest aşezământ să fie la
adevărata lui înălţime, adică în duhul păcii evanghelice. Astfel în
anumite împrejurări, când între membrii Sfântului Sinod, erau ne-
înţelegeri, devenite publice pe calea presei, Alexandru Vlăhuţă scria
un articol, în care implora pentru toţi duhul păcii: „îmbătrânesc şi
vorbele. îmbătrânesc şi mor. ' Ce mare înţeles au avut odată, în gura
celui care le-a spus întâi aceste două vorbe:“ Pace vouă!“ şi de-
atunci... cum s au şters! Le spun mereu în casa Domnului, slujitorii
Domnului. In fiecare zi le spun. Le rostesc însă fără credinţă, fără
suflet şi nu mai tresărim auzindu-le. Sunete goale. Aşa cad de pe
buzele lor grăbite — aşa le primim.
Cine va înţelege — cum a înţeles El — cât preţ are în viaţa
omenirii pacea? Sfânta pace roditoare, izvorîtă din bunătate şi din
iubire. Cine va veni cu inima plină să iu* vorbească, pentru ca şi
vorba lui să fie plină de'nţeles? Că dacă nu e dragostea adevărată în
sufletul tău, de geaba ne spui nouă „Iubiţi-vă unii pe alţii...“. Din
pleavă nu răsare grâu, ori cât de bun ar fi pământul în care o semeni.
Biserica noastră aşteaptă de mult ca iarăşi să se audă vii şi pline
de’nţeles cuvintele Mântuitorului: „Pace vouă!“ Ne întrebăm: Cine le
va rosti cu tăria care birue, în larma, certurilor noastre?... (Pace vouă.
La gura sobei).
Prin urmare Vlăhuţă dorea din toată inima sa, — să vadă
instituţia Bisericii şi ierarhia bisericească în deplin acord, cu cele
vestite pe calea cuvântului şi a faptei de către Domnul Hristos: „Nu,
nu. Bunul lisus n’a afurisit pe nimeni. Indurarea şi iubirea a pus drept
temelie credinţei celei nouă. Iar cuvântul Evanghelie înseamnă
vestirea cea bună...“
Pe Vlăhuţă îl vedem foarte aproape de preoţi, însoţindu-i şi în
anumite misiuni ale durerii. In volumul „Clipe de linişte“, unde ne
prezintă stări şi fapte delà ţară, îl aflăm pe Vlăhuţă istorisind cum a
 135
însoţit pe un preot la. casa unui bolnav pentru sfânta împărtăşanie.
Aici a putut vedea durerea unei mame în faţa morţii copilului.
10. Cu alt prilej, ne înfăţişează în rânduri de o rară pătrundere
psihologică religioasă durerea sufletească a unei imune, ce şi-a
pierdut singurul copil. Este vorba de poezia „Ba Icoană“. Aci vedem
mai întâi credinţa mamei, care a pornit cu copilul în braţe către
Sfânta Biserică.
iat’o scoborănd la vale, galbenă şi istovită,
Cu odorul strâns la s.ânu-i; cu privirea aţintită Spre biserică
cu Sfânta, ea-şi sileşte încetu-i pas.
De trei nopţi şi două zile bate drum făr de popas;
La Biserică mama nutreşte în suflet cele mai nepieritoare
speranţe de însănătoşirea copilului, pentru care înalţă din inimă
rugăciuni către Sfânta Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu.
—„Nu se poate Făcătoarea de minuni să nu mi-l scape, îşi zicea
mereu in gându-i, — inimă de piatră fie,
Si ’ncă Far zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie,
Mi-oiu preface-o’n rugăciune la picioarele Prea Sfintei;
Şi’n cucernică 'nchinare, şi plângând sta-voiu ’nainte-i Pân’ce l-oiu
vedea din somnu-i ochii mari blând
deschizându-şi.

„0 îndură-te, — priveşte-l, „Şi

din ochii tăi c’o rază de viaţă încălzeşte-l!
Căci hi ştii ce farmec dulce-i să-ţi lipeşti pruncul de piept,
Aţintit să-ţi stea asupra-i, şi prin somn, ochiul deştept,
Şi cum inima-ţi tresare, c’un scâncit când el te cheamă Să-l acoperi
cu iubirea şi cu paza ta de mamă.
Vezi-l tânjitor, cum doarme’n frumuseţea-i îngerească...
Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască?
Te îndură — din văpaia vieţii tale dă-i viaţă.
Să-mi cuprindă iar gramajul cu micuţele lui braţe.
Ca şi mine strângi la pieptu-ţi lumea’ntreagă’n fiul tău.
0, de-ai şti cu ce’ntunehc copere sufletul meu
Ochiu-i stins — şi ce pustie mi-ar fi viaţa fără dânsul,—
 136
N’ai putea să stai o clipă, rece ascultându-mi plânsul!...
Dar suferinţele copilului fiind mari şi sbătându-se în ultimele clipe
şi-a închis ochi în somnul întru Domnul. Aci
Vlăhuţă dă grai marei dureri de mamă, care rămâne mai mult omul
îndurerat, decât sufletul cu resemnarea creştină.
Dar dc-odată-şi rupse vorba — limba-i amorţise’n gură, Spre copil
şVntoarse iute lacoma-i căutătură...
Era mort. Înmărmurită — stătu drept, cu pruncu’n braţe... Cu ochiu
groaznic de mânie ea privi icoana n faţă...
— „Cum? Tu n’ai simţit, Prea Sfânto, milă, de cumplita-mi
jale?
Eu sărmana plâng cerşindu-ţi raza îndurăm tale,
Şi, tu rece şi cu pumnii încleştaţi mi-l dai vederii?
Astfel înţelege cend lacrima, limba durerii? —
S’a sfârşit orice nădejde'.... Şi privirea ta de lemn Aţintită stete-
asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn C’a mea rugă-i ascidt'ată şi
durerea mea-i crezută!....
Durerea mamei în marea ei intensitate a purtat-o la starea
sufletească a desnădejdii, la nebunie, căci şi-a pierdut credinţa şi
raţiunea înebunind de durere.

Şi durerea i-se sparse în neagră desnădăjduire,—

De mânie-i scapără ochii — ea strigă în aiurire:
— „O, de sigur, nai fost mamă şi de porţi un prunc la sân, —„E-o
minciună!.. Ce smintita s unei scânduri să mă’nchin!“ Şi izbind
icoana în faţă cu piciorul: — „E-o minciună!“
Mai răcni'ntru’n râs sălbatec, şi porni... Era nebună.
Sar părea ca poetul ar împărtăşi integral necredinţa şi
desnădejdea unui suflet. De aceea unii au încercat să-lapre- < i'-ze pe
Vlăhuţă ca ateu. Dar, putem vedea din ultimile < 1 1 vinte ale
poetului, că o caracterizează pe sărmana mamă, m clipele de delir al
nebuniei, după cum spune la sfârşit: „lira nebună“.
Totuşi ne-ar rămâne în suflete un semn de întrebare asupra credinţei
 137
poetului, dacă el nu ne-ar desvălui ere- dinţa religioasă
triumfătoare,'cu întreaga gamă sufletească a durerii omeneşti, în faţa
unei fiinţe iubite, pierdute din această viaţă. La început îndoiala
relgioasă pentru existenţa lui Dumnezeu, mai apoi de justificarea
acestei stări sufleteşti, de căinţă la trezirea din durere, de revenire şi
mai apoi de complectă înseninare. Căci chiar pe când Domnul
Hristos era pe pământ şi săvârşise atâtea minuni, cu nemaiauzite
vindecări, precum şi cu învieri de morţi, Maria sora lui Lazăr,
văzându-1 pe Domnul Hristos a căzut la piciorele lui zicându-i:
„Doamne, de-ai fi fost Tu aici n ar fi murit fratele meu“ Iar Iisus dacă
a. văzut-o plângând şi pe Iudeii ce veniseră împreună cu ea plângând,
a suspinat cu duhul şi s’a turburat în sine şi a zis: „Unde l’aţi pus?“
(IoanXI. 32—34). Cu alte cuvinte sendoia oarecum, dacă Domnul
Hristos Tar mai putea învia pe Lazăr din morţi.
Din ordinea preocupărilor lui Vlăhuţă asupra durerilor
sufleteşti mari în faţa mormântului, ne înfăţişează starea sufletească a
celui ce sta într’o zi la crucea mormântului iubitei sale, versuri
cunoscute de noi în poezia: „Dormi în pace“. La început ne descrie
profunda sa durere sufletească. Conştient de atributele atotputerniciei
lui Dumnezeu şi de spiritul dreptăţii sale, se întreba, cum de a putut
răpi o fiinţă aşa de scumpă“.
Câte-odată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine Ca o furie
nehună. S’aş voi atunci, aproape,
Faţă’n faţ’acolea, lângă piatra astei triste groape,
Să-mi, descind’Acela, care, cu puternica lui dreaptă,— Lumile le
cârmueşte, şin văzduh aştrii îndreaptă,—
Şi eu, viermele din tină,
Să-i cer astfel socoteală — lui, izvorul de lumină:
Doamne, dacă nu se mişcă nici un paiu de pe pământ Fără
ştirea şi- voinţa ta, dac’al tău cuvânt Este singura poruncă,
cărei toate se supun: —
Dacă tu eşti drept, puternic şi'nemărginit de bun,—
Spune, — pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?
Pentru ce ne surpi credinţa’n judecata ttinţeleaptă?
De ce—fulger—cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfinţită, Şi în
 138
ţăndări crăpi icoana Maicii Domnului trăsnită?
De ce-aşterni omătul iernii peste floarea lui April,
Ş’un linţoliu pe obrazul visătorului copil?
Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că eşti,
Şi topindu-le în focul tnereţii, le urseşti
Dor cu dor să-şi împlinească, prinse'n dragoste nebună,
Şi când se iubesc mai dulce şi-şi fac visuri împreună,
Din senin îţi vine-o toană: svârli ţărână peste una.
Iar pe cea stingheră—neagra jale pentru totdeauna!

Cu toată această îndoială religioasă pornită din cauza durerii

unui suflet el recunoaşte pe Dumnezeu, „drept“, „atotputernic“ şi
„nemărginit“. Dar după exprimarea durerii sufleteşti vine şi-şi cere
iertare de îndoiala exprimată, fiindcă intensitatea durerii sufleteşti a
depăşit puterea de suportarea unei dureri aşa de mari.

Doamne, iartă-i pe aceia carencep să se îndoiască Sunt dureri prea

grele adesea pentru’o inimă omenească 0, de-ai şti cât am iubit-o şi
cât sufăr, m’ai ierta, Că’ntr’un timp pierdui credinţa în Dumnezeirea
Ta!
Era tânără frumoasă, — Vai, şi cum o mistuise
Boala. Parc’o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi îmi zise..
Rătăcirea durerii sufleteşti aducând furtuna, totul se răstoarnă
din echilibrul unei credinţe adevărate, precum •spune mai departe:
„Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară, îşi da duhul,
liniştită, ca un Mesia pe cruce,
Am simţit atuncea, Doamne, că din sufletu-mi se duse Pân şi
drojdia credinţa ce-o purtam fiinţei tale;
Şi mi-am zis.: De sigur, pasul pe-a vieţii noastre cale Nimeni alt
nu ni-l îndreaptă: Dumnezeu — ne suntem noi Lumea asta
îmbătrânită în mizerii şi nevoi Singură se cărmueşte. Piatră,
floare, astru, om,
Toate-au izvorît, în noaptea vremilor, dintr’un atom, Rând pe
rând, una din alta, fără ştirea nimănui,
Tot ce Biblia ne cântă — decât o poveste nu-i. lehova, erou din
 139
basmul Bibliei — iadul cu munci Îngeri, raiu... o’nchipuire!..."
Dar ca şi furtuna, de ploaie ce aduce apa binefăcătoare
pământului, sufletul îndurerat, sbuciumat şi rătăcit îşi regăseşte
privirile normale ale vieţii, sub puterea binefăcătoare a luminii ce ne
înconjoară, a echilibrului legilor după care se conduce lumea
întreagă, lângă care stă puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, dar
pretutindinea câr- muitoare şi purtătoare de gri je.
„Astfel cugetam atunci.
Dar, când părăsii odaia plină de îngheţul morţii,
Şi eşii subt minunata boltă înstelat’a nopţii,
Luna galeş’n văzduhuri, de apururi plutitoare,
Revărsa atâta farmec, şi’n a sa sfântă splendoare,
S’arăta vederii mele, că mă’nfiorai de-odată,
Şi-mi zisei : E cu putinţă să fim tot dintr’o bucată ?
Eu — clipa de lut, şi dânsa — veşnicia de lumină !
Eu urăsc şi plâng, ea trece zâmbitoare şi senină...
Eu mă târâiu prin noroaie, ea pluteşte’n cer albastru...
Câtă depărtare, Doamne, delà vierme pân’la astru!
Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine Mân’atâtea
lumi, cu pază, pe cărările senine?“
Pare că vedem sufletul furtunos al adolescentului din şcoală, în
genere, care-şi reia calmul echilibrului convingerilor sale religioase,
făcându-şi în suflet un deplin acord între credinţă şi ştiinţă. Sufletul
se înseninează pe încetul, ca şi cerul după ploaie, totul intră în
normal. Acum Dum\- nezeu este privit în toată liniştea, cu omagiul
închinării cuvenite.
„A ce mic, şi ce netrebnic, m’am simţit a lunci’mintea.
Marii străluciri, ce’n raze-i inima-mi scălda şi mintea!
Şi adânc smerit, cucernic pocăit în faţa lumii,
Slavă şi’nchinare adus-am bunului Stăpân al lumii“.
Vlăhuţă ne înfăţişează astfel într'o clasică sinceritate, marele
adevăr al fenomenului de adâncă trăire psihologică religioasă a
credinţei în Dumnezeu, cu prilejul celei mai grele încercări din viaţă,
 140
când cineva şi-a pierdut o fiinţă scumpă, Reesc însă clar credinţa în
Dumnezeu, afirmată cu putere, ca o stâncă, ce supravieţuieşte tuturor
valurilor vieţii, ce trece pe lângă ea fără s’o poată sfărâma, Acum
putem înţelege adevăratul sens şi al poeziei lui Vlăhuţă „La Icoană“,
unde sărmana mamă cu adevărat a'ne- bunit de durere şi nu-şi mai
putea reveni.
11. Desprinzând deci firele convingerilor creştine ale marelui
Vlăhuţă, putem înţelege tot restul spiritului creştin din opera sa
literară, întreaga sa concepţie de viaţă şi tot echilibrul vieţii sociale,
ce nu se poate detaşa de temelia Evangheliei. însăşi problema muncii,
a vieţii muncitorului, durerile proletariatului, au fost privite de
Vlăhuţă prin lentila clară şi luminoasă a Evangheliei. Munca era
socotită ca sfântă, precum o denumeşte în poezia sa „Sfânta Muncă“
Sfântă muncă e aceea Ce
răsplată’n ea-şi găseşte
De’nţelegi tu asta — cheea
Fericirii tale-o ţii.
Deci munca aduce fericire şi ea trebuie să pornească din
iubire, pentru a aduce pace şi celui ce-o depune şi celor ce ne
înconjoară. Precum spunea şi Sf. Apostol Pavel despre îndatorirea
muncii: „Cine nu vrea să lucreze, acela să nu mănânce“. (II.
Tessaloniceni III, io). Sau cum scria în cartea Proverbelor lui
Solomon din Vechiul Testament: „Comoara de preţ a unui om este
munca“ (Proverbe XII, 27).
Ţăranii noştri sunt mai fericiţi sufleteşte la ţară, tocmai prin
această muncă pe care o depun în mijlocul naturii, binecuvântate de
Dumnezeu. Aşa se şi explică de ce lumea obosită a oraşelor este mai
ofilită şi mai suferindă. De aceea Vlăhuţă face apologia vieţii delà
ţară, pe ogorul sfânt al Patriei, în cunoscuta sa poezie „La ţară“,
Daţi-mi o sapă, un ţăpoi, o greblă Eu nu mă
sperii de văzduhul verii.
Sub sărutarea soarelui fierbinte Vom să
muncesc la ţară.
Aici aş vrea pe palidele doamne,
Cu zâmbet ostenit, cu mâini de ceară,
Sărmane frunze vântului lăsate,
 141
Viori răsărite 11 umbră.
Pe bolnavi do visuri şi de streche,
Pe trântorii netrebnici, gură cască.
Puhavi de somn, slăbiţi de trândăvie,
F antome’njobenate.
Jos diamantele! Pe foc corsetul,
In care pieptul stă ca floarea’n seră!
Să cerem soare, aer, sănătate:
La ]iară!... Hai la ţară!...
Ce forţă de viaţă e în glia Pe care sapa o
răstoarnă neagră:
Seminţi, insecte, cuiburi de iubire!...
Ca’ntr’o eternă goană...“
Palida frumuseţe a oraşelor nu se poate compara cu tabloul
naturii pline de viaţă la ţară. unde totul se prezintă în realitatea
frumuseţii pline de farmec.
Aici, sub cer, în soare! Înainte,
Cu sapi, cu furci, cu greble, cu topoare,
Noi preoţii puterii ş’ai naturii,
Noi, cei frumoşi şi vrednici!...
Iar când muncitorul îşi caută de lucru şi nu găseşte, poetul îi
plânge din inimă durerea, condamnând cu profund regret pe cei ce nu
le înţeleg suferinţa în lipsa de lor de lucru. In poezia ..Proletar“ găsim
această duioşie pentru suferinţa muncitorului neînţeles de societate.
Indură-te. De crezi în Cel de sus,
Nu mă lăsa să plec.
Şi eu am dreptul să muncesc. Cer muncă E un
păcat să laşi pe-un om pierzării,
Când crezi în Cel de sus.

Prin sate, prin oraşe, pe la fabrici,

Cerşidu-şi loc de muncă,
Purtându-şi forţa, foamea pretutindeni Pururi
 142
gonit, — apoi căzând de trudă,
Învins, chemându-şi moartea!
Plângând, îmi îngropai în palme faţa,
Şi încet şoptind: iertare!
Simţii a veacurilor rătăcire Şi remuşcarea lumii
şi ruşinea,
Greu apăsându-mi pieptul.
Munca era deci privită sub toate aspectele sociale de Ylăhuţă,
care nu era un socialist, precum au vrut să-l vadă unii istorici
improvizaţi ai literaturii române, ci un iubitor al munctorului, al
muncii şi al progresului Neamului. Nu ideile socialiste ale unui
Gherea îl preocupau, ci aplicarea duhului Evangheliei la înfrăţirea
claselor sociale şi deci şi a patronului cu muncitorul.
12. Ca un adevărat educator al tineretului şi al tinerilor poeţi
se ridica împotriva acelor ce nu ştiu decât să se văicărească în
versuri, ei înşişi moleşiţi de viaţa fără muncă, plini de visuri bolnave
şi apologeţi al sinuciderii. La început Vlăhuţă se întreabă în mod
natural, de unde vine această maladie a tineretului exprimându-şi
mirarea în cunoscutele versuri „Unde ni sunt visătorii?...“
Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne înneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai, înainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte, Răspândindu-se în
viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de'ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale.
Parc’ar sta să bată ceasul stingerii universale;
Căci mă’ntreb, ce sunt aceste vaete nempngâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr’a fi luptat vr’o dată,
Şi străine de-o -simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
 143
Ce’s aceşti copii de ceară — fructe istovite’n floare?...
Ca un bun general şef de stat major, ce ştie cu atenţie pentru
victoria oştirii şi care, prin comanda sa chibzuită la timpul potrivit
atrage atenţia ofiţerilor săi subalterni, asupra primejdiei comune pe
care a observat-o, Vlăhuţă atrage atenţia tinerilor poeţi şi scriitori
 144
asupra defetismului melancoliei nejustificate, primejdioasă şi pentru
ei şi pentru Neam.
Astai vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?... Unde ni’s
entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni’s semănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse Îngropând vechea
durere, cu-al lor cântec să reverse, Peste inimile noastre
mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de’ntuneric despicându-le în două,
Splendidă’naintea noastră să ne-arate^o lume nouă!
Deci din nou auzim rostindu-se cuvintele: „Credinţă“,
„pravilă“, „iubire“ şi cuvântul „profetic“. 0 lume nouă, creatoare de
muncă şi progres, nu se poate crea pe bocete şi marasmul prielnic al
sinuciderii, ci cu entusiasmul, optimismul gândului, cuvântului
desprins din isvoarele sănătoase ale vieţii neamului, prin care s’au
înviorat înaintaşii noştri.
Acelaş îndemn la viaţă cu un scop înalt, fără preget îl dă şi în
poezia sa „Din prag“. Căci un creştin adevărat, nu fuge de groaza
morţii, dar nu o caută fără rost. Deci câţi trăesc în viaţa pe care o
doresc se pregătesc pentru eternitate.
Altă viaţă?... Altă lume?... e-o poveste minunată;
Insă, ca să-i dea crezare, în veci mintea-mi n’o să poată. Eu o
lacrimă de-aicea nu mi-aş da-o pentru toată Nesfârşita fericire din
vieaţa de apoi.

Pine e să ştii, la moarte, că o dungă laşi — un nume,

(’’ai scăpat la zidul nopţii — c’ai ?nuncit să-ţi scoţi în lume, Din al
creerului zbucium, ca pe-un diamant, ideea.
Urma-ţi fi-va cunoscută pe-unde ţi-ai purtat scânteea...
Ş’o scântee'n alegare— e o rază... Mângâiere!...
Dulce-i să fi-o ştii la fundul vieţii pline de durere.
Ah, fugiţi gânduri nehune, soli ai negrului mormânt!
Nu mădular. Pe cer sub stele, — flori şi păsări pe pământ.

0
 145
Ş'apoi... e mişelnic lucru, singur zilele să-ţi curmi...
Ţi-i zadarnică ispita Moarte, — o, degeaba-mi scurmi Şi-mi mai
vânturi mintea n lături, fugi cu neagra ta povaţă înaintea morţii mele
— moartea dragostei de viaţă.
Vlăhuţă condamna complect
rătăcirea sinuciderii, apreciind viaţa
în sensul cel înalt. După cum
condamna fără cruţare pe poeţii falşi
şi mincinoşi, scoţându-i afară din
templul artei, precum Domnul Hristos
a alungat din templu cu biciul pe
negustorii ce transformaseră templul
din Ierusalim în adevărat loc. de
negoţ „(Delendum)“.
13. Dar dacă mustra pe cei rătăciţi şi cu fantezie exagerată,
Vlăhuţă aprecia cu toată mărinimia sufletului său. ca un preot ce ştie
să păstreze cultul venerării sfinţilor, pe marii poeţi şi marii dascăli şi
educatori ai Neamului. Astfel pentru Titu Maiorescu avea un
adevărat cult. In volumul ,.La gura sobii“, sub titlul „Un învăţător“,
Vlăhuţă a aşternut un pios omagiu magistralului Maiorescu, cu
prilejul sărbătoririi acestuia de către „cetăţenii academicieni“. L-a
privit ca pe un trimis al lui Dumnezeu, pentru Neamul Românesc:
„Un mare învăţător ne-a trimis Dumnezeu în omul acesta, căruia şi
putere destulă şi daruri i-a dat pe seama înaltei chemări pentru care ni
l-a trimis“. Misiunea şi-a împlinit-o ca un adevărat apostol al
altarului: „Cu adevărat preot al datoriei. Pe catedră, la tribună, pe
banca ministerială, sau la barou, în toată viaţa lui publică, aşa de
frumos şi de senină d. Maiorescu a oficiat. Nu-1 preţuim îndeajuns.
Ne lipseşte perspectiva timpului şi multe altele ne lipsesc pentru
aceasta. Dar al să vezi tu, tinere al vremei noastre de foarte puţină
evlavie,
 146

ai să vezi ce curată şi adâncă evlavie are să se coboare în

sufletul tău şi de acolo în vorbele tale, când, peste 50 de ani, vei
spune tinerimei de atunci: „Eu am auzit pe Maiorescu“...
Templu al gândirii româneşti a fost casa d-lui Maiorescu. Acolo
s’au întâlnit bătrânii cu tinerii — generaţia care se ducea
cântând, cu ce cea care venea discutând. Vasile Alexandri şi
Haşdeu, Creangă şi Eminescu — şi Ca- ragiale şi Delavrancea şi
Coşbuc şi cea mai mare bucurie a noastră — mândria celor de
curând sosiţi... El (Maiorescu) ne-a. dat nouă floarea vieţii lui
—floarea cea luminoasă, care e şi podoabă şi rod, partea cea
mai bună care nu se va lua dela noi“ (Un învăţător).
Numai un suflet ca al lui Vlăhuţă în deplina obiectivitate a
spiritului. în dorul de luminarea massclor poporului, de a avea
educatori cu inimă şi minte luminată, putea aduce un asemenea
omagiu lui Maiorescu, ca şi ucenicilor lui, dintre care n a lipsit
nici el. Nu mai vorbim de câtă stimă şi iubire avea pentru
Eminescu, în care văzuse genul profetic inspirat al Bibliei,
precum ne-o mărturiseşte în volumul „File rupte“, despre
poeziile sale postume: „Gândurile lui (Eminescu) veneau ca din
cine ştie ce adâncimi, misterioase, îmbrăcate într’o formă aşa de
neobişnuit de frumoasă, cuvintele sub condeiul lui căpătau parcă
un înţeles aşa de solemn şi-o muzică aşa de nemai auzită, că noi
simţeam ca şi cum ar fi străbătut prin versurile lui ceva din
sufletul tragic al Bibliei, ceva din bătrâneasca înţelepciune a
cronicilor“. (M. Eminescu, Poezii postume).
Deci, când Vlăhuţă mustra pe anumiţi tineri, nu venea să
aducă nota descurajării în sufletul tineretului, ci alunga bocetul
frazei şi al rimei, ce nu învăluia fondul necsar al unei opere
educative. Din contra, îşi pleca urechea la pieptul tineretului,
animat de idealuri mari şi-l îndruma pentru viitor, chiar dacă
talentul său mai lăsa 'Ic dorit. Pe cei decepţionaţi în greutăţile
vieţii îi încuraja D lupta misionară a vieţii, aşa precum Domnul
Hristos în-

-
curaja pe ucenici, înainte de a-şi începe apostolatul, spu- nându-
le: „In lume multe necazuri veţi avea. dar îndrăzniţi, căci eu am
 147

biruit lumea“. Astfel unui tânăr licenţiat în litere, care ar fi dorit

să se retragă din lupta vieţii la Agapia, Vlăhuţă i-a dat cele mai
părinteşti sfaturi, precum vedem în volumul „File rupte“ la „Un
tânăr“: „L'am as-- cultat c.u răbdare, până a isprăvit, M’am
încercat apoi să-i dovedesc, cât de mult se înşală când confundă
lumea, cu câteva exemplare greşite, stricate, care nu pot schimba
întru nimic vastul şi grandiosul aspect al vieţii.... I-am arătat câte
suferinţe reale, câte răni sunt de vindecat, şi câţi oameni cu mult
mai buni, cu mult mai înseninaţi decât el, — şi prin valoarea lor,
şi prin jertfele lor, — luptă cu entuziasm până la ultima suflare,
pentru a cuceri o nouă rază de lumină şi de dreptate; şi nu se
vaită de nevoile şi de supărările lor şi de suferinţele mari ale
mulţimii ; şi nu se gândesc niciodată la un adăpost liniştit şi
comod pentru ei, şi, din prinosul propriei lor vieţi, caută să
aducă mângâiere celor obidiţi, şi speranţă celor slabi“...
Aceste sfaturi le dădea Vlăhuţă, convins că deşi liniştea
este cel mai prielnic mediu pentru lucru, însă nu admitea
dezertarea din lupta vieţii sociale, fără a continua mai departe
lupta pentru deplinul triumf al vieţii.
Iar dacă l’am putut vedea că prefera mai bine o viaţă cu
lacrimi aici pe pământ, decât fericirea viitoare, aceasta nu
însemnează că Vlăhuţă un credea în existenţa vieţii de dincolo şi
în judecata viitoare ce va să fie. Din contra, Vlăhuţă era
preocupat de ecoul pe care faptele omului de aici depe pământ îl
vor avea în viaţa viitoare. Astfel în volumul său „Dreptate“,
când vorbea despre o casă de editură a societăţii scriitorilor,
încheia rostind: „Ce va rămâne din trecerea noastră pe pământ,
decât puţinul bine pe care Fam putut realiza? încolo, toate le
închidem cu noi în sicriu: şi lăcomia, şi ambiţiile, şi vastul
deşert nemai umplut vreodată al marelui nostru eu“ (Societatea
Scriitorilor).
Memoria bunului său prieten Caragiale o pomenea în
articolul omagial dedicat- în volumul „La gura sobei“, cu
următoarele cuvinte: „Unul din puţinii oameni cu care aşi vrea
să mă întâlnesc şi pe lumea cealaltă“. Despre Creangă scria: „Cu
ce melancolie trebue să se uite din Cer, tata Creangă, bunul
Creangă, la târzia noastră recunoştinţă“. Iar când scria despre
Eminescu în articolul său „Cuviinţa“ omagia pe genialul
Eminescu, evocând locul de cinste în care trebue să se fi rânduit
de Dumnezeu sufletul lui Eminescu: „Biserica lui Eminescu e
vastă. Ori unde sună doina şi graiul românesc se poate sluji întru
 148

slava şi pomenirea marelui ucenic. Să nu ţinem de rău pe cei

care nu vin să se închine cu noi şi ca noi. Facă-şi fiecare
rugăciunea lui, cum va şti, numai să şi-o facă... Suntem în
Biserică. Pluteşte deasupra noastră sufletul omului sfânt, care nu
mai face umbră nimănui şi nu mai supără pe nimeni. De acolo,
din liniştea nemurirei lui, cu aceiaşi dragoste ne priveşte pe toţi
şi — senin, aproape iertător, cu bunătatea celui ce a trăit şi
pătimit pentru-alţii — ne spune în ceasul acesta mai ales: Pace
A7ouă!... ¡Şi dacă sufletele, care au trecut în Eternitate, mai
privesc din lumea lor la cele ce se petrec pe pământ, — sufletul
lui Eminescu trebue să se simtă cu adevărat fericit, când vede ce
holde bogate sau ridicat acolo unde a. spart el ţelina şi a semănat
sămânţa cea bună“.... (La gura Sobei).
Din aceste cuvinte, în care se oglindeşte credinţa
scriitorului Vlăhuţă pentru viaţa viitoare, putem vedea cu câtă
siguranţă îşi punea în faţă problema metafizică, în care înălţa sub
nori de fum de tămâie ai recunoştinţei, omagiul pentru bine
meritaţii săi prieteni. Spiritualismul lui Vlăhuţă nu cădea în
exibiţiile spiritismului unora de astăzi şi nici în ateismul
masoneriei. Ci îşi continua drumul credinţei creştine celei
adevărate, în ritmul tradiţional al Bisericei noastre strămoşeşti.
Viziunea sufletului lui Eminescu în viaţa de dincolo este o frescă
de o rară fru-
museţe creştină a sufletului lui
Vlăhuţă, senin şi armonizat cu
punctele cardinale ale credinţei
noastre. Nu numai că a scris despre
„Eternitate“, dar pare că a lăsat
scris pentru „eternitate“, spre a fi
apreciat în eternitate.
14. Lucra în sufletul lui Vlăhuţă o profundă educaţie cre-
ştină a mamei sale şi o fericită ambianţă a neamurilor sale,
legate de viaţa bisericească. Vlăhuţă aprecia pe mama sa ca pe o
adevărată sfântă „sfânta mea mamă“, recunoscător pentru
educaţia ce i-a dat-o, la respectarea sfaturilor primite şi hotărît a-
i asculta cuvintele până la sfârşitul vieţii sale. In versuri şi în
proză o omagia, descoperindu-ne şi nouă fiorii sfinţi, pe care
mama sa reuşise să-i înfiripeze în sufletul lui Alexandru
Vlăhuţă. Din câteva strofe ale poeziei sale „Mamei“, putem
vedea ce-1 frapase mai mult pe Vlăhuţă:
 149

„Figura ta cuminte, duioasă şi senină,

Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,
Ca o Madonă sfântă, scăldată în lumină.
Ce clară stă în pervazul copilăriei mele
Figura ta cuminte, duioasă şi senină!
Stai dreaptă în strana vechii biserici delà ţară;
Eu bat la sfinţi, mătănii şi-i pup,şi-i rog cuminte,
Cum blândele-ţi poveţe de mic mă învăţară.
Tu palidă ’n estazul înduioşerii sfinte
Stai dreaptă ’n strana vechii biserici delà ţară.
Din cărţi cu slovă veche şi cit figuri frumoase,
O lume, ca de visuri, cu totul luminată,
Mi-o scoţi, şi pe ’ndelete, începi a-mi-o descoase.
Cât farmec e în această viaţă, adunată Din cărţi
cu slovă veche şi cu figuri frumoasei
Se vede prin urmare, că între
sufletul mamei sale Ecaterina şi
sufletul lui Alexandru Vlăhuţă, era
aceiaşi
linie a Evangheliei, ce le străbatea
cu putere, pentru ca mai apoi
această bună creştere să se poată
împărtăşi tuturor cititorilor pe cale
literară. Şi ceea ce vedem în ver-
surile sale, putem vedea şi în proză,
cum este în „Robia durerii“,
publicată în volumul „Clipe de
linişte. Aci vedem spovedania
publicată a lui Alexandru Vlăhuţă,
în care arată cât de departe este
sufletul său de credinţa, pe care i-o
înfiripase mama sa: „0; mamă,
buna şi sfânta mea mamă, tu care
în fiecare seară îmi luai mâna
dreaptă şi îm- prennân du-mi trei
degete mi-le duceai frumuşel la
frunte, la piept, la umărul drept şi
umărul stâng, învăţându-mă să
rostesc după tine: „In numele
150

Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

Duh. Amin“, tu singură ai putea
înţelege — dacă din pacea în care
ai adormit pe veci, ai mai putea
privi la noi — cât jaf şi ce cumplită
pustiire a lăsat bântui- toarea vijelie
a vremei în sufletul copilului tău,
atât de blând şi de curat odinioară...
Ah şi cât aşi fi vrut să rămâi bun,
senin şi încrezător, aşa cum numai
sub straja iubirii şi înţelepciunii
tale, am fost într’o vreme
depărtată“.
Ispita demonică a vieţii s'a
putut abate şi asupra sufletului său,
precum însuşi Domnul Hristos a
trebuit să înfrunte întreita ispitire a
diavolului în pustie, după ce
postise patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi (Matei IV). Aci
destăinueşte deosebirea puternică
între cuvântul sfânt al mamei şi
sfatul rău al diavolului: „Tu ai
plecat, scumpă şi adorată mamă, tu
ai plecat, şi în locul tău a venit şi
s‘a aşezat lângă mine şi a pus
stăpânire pe mine un demon care
mi-a răstălmăcit toate poveţele şi
bunele tale învăţături şi m:a
ademenit, şi m’a înveninat şi m’a
strâns în mrejele lui, ispititorul!...
Oh, dacă Tai fi auzit, dacă ai fi fost
lângă mine să auzi ce-mi spunea,
ce lucruri, grozave îmi spunea! Dar
tu ai plecat. De câte ori n'am întins
braţele desnădăjduit, ca un copil
rămas în întuneric, şi te-am chemat
şi tu nu mi-ai răspuns“.
15. Dar ca şi pe Apostolul Petru
din valurile mării şi ale îndoelii, tot
Domnul Hristos la ajutat şi l'a
 151

ridicat în barca liniştită a vieţii,

plină de credinţă, precum scrie mai
departe tot în „Robia durerii“,
Alexandru Vlăhuţă: „Intr'o seară —
mi-aduc aminte, era tot aşa spre
Crăciun— mă încinsesem devreme
în odăiţa mea friguroasă. Făcusem
lumina mică la lampă, de frică să
nu se sfârşească gazul şi să rămân
pe întuneric. Nu'mi era somn.
Zgribulit în palton, cu pălăria
îndesată pe cap, aşa cum venisem
delà birt, stăm la masă şi mă
gândeam. Şi el, tăcut îmi pândea
gândurile. Nu l vedeam, dar îl
simţeam lângă mine. Mă gândeam
la marele poem de iubire şi de
jertfă pe care blândul Iisus l-a scris
cu lacrimile şi cu sângele lui în
cartea noroadelor. Vedeam pe „Fiul
Omului“ desculţ, cu capul gol, cu
faţa îndreptată spre cer, pururi
scăldat în lumină, cu ochii inspiraţi,
străbătând câmpiile Galileii — şi
valurile de lume în urma lui, în
jurul lui, smulgându-i depe buze
mântuitoarele învăţături, cuvântul
ce dă pierduţilor scăpare, putere
celor slabi, şi celor orbi lumină.
Toată această minunată şi
strălucitoare viaţă începută în
ieslea delà Betleem şi sfârşită pe
crucea delà Calvar, desfăcută în
tablouri mari, mi se desfăşura
înaintea ochilor cu o uimitoare
limpeziciune. II vedeam mergând
— îi auzeam glasul puternic, cald
şi sonor, în freamătul mulţimii. Fie-
care pas, fiecare gest, fiecare
cuvânt al divinului propovăi- tor
mă umplea de o adâncă,
152

misterioasă evlavie. Plângeam şi

eu, îngenunchiat sub crengile
măslinilor de la Ghetsimani
gemeam şi eu, urcând dealul
Golgotei, sub greutatea crucii, pe
care marele iubitor de oameni avea
să-şi ispăşească păcatul de a fi
făcut, în larma nelegiuirilor, să
răsune glasul dreptăţii şi, din
cenuşa Gomorei, să răsară sub
acelaş soare o lume mai bună“...
Este vorba prin urmare de o
mare şi profundă convertire
creştină a sufletului lui Alexandru
Vlăhuţă, care lăsa lacrimile să
curgă în faţa amintirii creşterii
mamei sale, ca şi fericitul
Augustin, ce se convertise la
Creştinism, sub puterea
rugăciunilor bunei sale mame
creştine Monica. De aceea către
sfârşitul scrierii din „Robia durerii“
ne des- tăinueşte mai precis că
toată ideologia şi tot sbuciumul
vieţii sale în viaţa socială
românească îşi are ivzorul tot în
Evanghelie: „ Şi acum, tu care ai
fost crescut în evlavie şi în frica lui
Dumnezeu, cugetă bine la aceste
două momente mari din viaţa lui
Iisus, gândeşte-te la imensa şi
neliniştita gloată, care e pururea
aceiaşi, şi pe care n’o poate stăpâni
decât foamea şi frica, pâinea şi
biciul.— singurele mijloace cu care
poţi dresa şi fiarele, — încearcă să
măsori, cu mintea adâncimea
ameţitoare a răutăţii şi perversităţii
omeneşti, nestatornicia acestei
mulţimi care astăzi se închină şi
mâine te ucide şi vezi ce-ţi mai
 153

rămâne din poveţele care te

adormeau în copilărie şi din
credinţele şi visurile care te adorm
şi astăzi...“.
Deci problemele vieţii sociale
îşi aveau orientarea după
Alexandru Vlăhuţă în dreptarul
îndrumător al Evangheliei, pe care
o iubea din copilărie şi în care
vedea dincolo de sfatul mamei sale,
cuvântul de chemare al Domnului
Hristos. Căci însăşi mama sa îşi
făcuse educaţia religioasă în
călugărie la mănăstire. O soră a sa
intrase în călugărie la Agapia, iar
un frate al său Mihail a intrat în
schimnicie la Mănăstirea
Neamţului. Deci o familie creştină
de călugări, aşa precum am putut
vedea la marile personalităţi
creştine ale Sfinţilor Părinţi, din
primele veacuri ale Creştinismului.
Aşa ne devine explicabilă
abundenţa spiritualităţii creştine în
opera literară a lui Alexandru
Vlăhuţă. Prin sufletul său, într'o
admirabilă formă literară, vorbeşte
Biserica strămoşească, vorbeşte
Evanghelia Mântuitorului Hristos,
către sufletul poporului român.
Opera sa literară îl învredniceşte de
supranumele de „Evanghelist al
sufletului românesc“ şi ne face
dovada de ce perspective educative
se pot deschide pentru sufletul
Neamului, când propaganda
creştină s’ar face, nu numai dela
altarul Bisericii. ci şi pe această
cale atractivă a frumuseţii literare.
De aceea Biserica este
recunoscătoare pomenindu-i
154

numele cu evlavie. Ministerul

Cultelor i-a aşezat în ultimul timp
un bust în aula de intrare, alături de
alte personalităţi creştine ale
Neamului. Foştii săi ucenici, în
admiraţia sufletului său plin de
chemarea iubirii, ca Nichifor
Crainic, Gala Galaction. G. Mugur.
Dr. V. Voiculescu, I. Gr. Oprişan,
D. Nanu şi atâta alţii, prin care sa
transmis mai departe duhul
Evangheliei pe calea literaturii
române. îl pomenesc cu evlavie I.
Gr. Oprişan în volumul dedicat
memoriei lui Vlăhuţă recunoaşte că
prin el a putut să cunoască mai bine
pe Iisus. Noi înşine ne amintim mai
înseninaţi, cercetând cu folos
scrierile literare ale lui Vlăhuţă. Nu
mai vorbim de câtă plăcere a avut
tineretul român în şcoală, să gă-
sească în scrierile lui Vlăhuţă
fagurele de miere al literaturii
române. Tineretul studenţesc
tutovean constituit în „Asociaţia
studenţilor creştini tutoveni Al.
Vlăhuţă“ i-a aşezat în anul 1936 pe
crucea mormântului său delà Bellu
o placă comemorativă, în care s'a
aşezat scris crezul nouii generaţii în
legătură cu sfaturile şi îndrumările
lui Vlăhuţă.
Dar dacă istoria literaturii
române în decursul anilor n’a
relevat în deajuns această lăture
creştină a operii literare a lui
Vlăhuţă, o anumită lucrare de
istorie a literaturii române, a unui
nefericit profesor, condamnat de
toată presa românească, a căutat să
întunece tocmai partea meritoasă a
 155

operii lui Vlăhuţă. Şi anume a

afirmat, oarecum mirat, că prea
mult s au popularizat în şcoală
operile lui Vlăhuţă, găsind vină
tocmai calităţilor celor bune ale
operii sale. Astfel a încercat să
scrie: „Latura nebuloasă a lui
Vlăhuţă e de a face prea multă
satiră facilă în versuri şi în proză...
Vecinica acea asprime de jude,
moralitatea necruţătoare, chemarea
omenirii la bine şi la adevăr, încep
să plictisească şi să pară ipocrite“...
Cu alte cuvinte moralitatea în
literatură este o greşală, iar operile
literare în care se trivializează viaţa
religioasă, de către acei ce şi-au
desbrăcat haina monahală şi fac pe
literaţii cu obscenităţi, pot să fie
apreciate.
Iată de ce socotim de bine să
reaprindem făclia dreaptă şi
luminoasă a adevărului, pentru a
pune în adevărata lumină
sâmburele creştin din opera literară
a lui Vlăhuţă, care a fost un
adevărat educator creştin al Nea-
mului. Lucru necesar, mai ales
pentru noua generaţie, a
scriitorilor, care trebuesc încurajaţi
de opinia publică, nu numai pentru
estetica frazei şi a versului, ci mai
ales pentru parfumul moral al vieţii
creştine, pe care să-l transl- Pună
prin talentul lor. Căci literatura nu
treime dirijată de criteriul
desfacerii pe latura economică,
pentru ceea ce place rapid oricărui
cetitor, ci aşa cum spunea Vlăhuţă
în ..onestitatea în artă“, — de ceea
ce trebue să clădeşti în sufletul
156

cetitorului.
Prin aceasta am împlinit şi un
sfânt deziderat al nemuritorului
Vlăhuţă, care în versurile sale
dedicate „vechilor ateneişti“ dorea
ca în interiorul acestui aşezământ
să curgă izvoare de gânduri sfinte,
care să străbată sufletele şi opera
tuturor bunilor educatori ai
sufletului românesc:
„Aici de-a pururea vor curge
Izvoarele de gânduri sfinte,
De aci va răsuna trivoga
Deşteptătoarelor cuvinte;

Vor pune pace şi iubire In

inimile care gem Sub valurile de
întuneric Ce’mping la ură şi
blestem“.
SPIRITUALITATEA CREŞTINĂ Şl
NAŢIONALĂ IN OPERILE LUI
GHEORGHE COŞBUC
—
 SPIRITUALITATEA CREŞTINĂ Şl NAŢIONALĂ
IN OPERILE LUI GHEORGHE COŞBUC

1. Structura sufletească şi ambianţa creştină românească, c,u care a

venit Gheorghe Coşbuc dincoace de Carpaţi, pe linia spirituală şi de colaborare
cu Alexandru Vlăhuţă. 2. Educaţia creştină primită delà mama sa. 3. Gheorghe
Coşbuc educator al copiilor. 4. Educator al tineretului român. 5. Educator al
ostaşului român. G. Elementul creştin în educaţia eroică a ostaşului român. 7.
Femeia română, în educaţia eroică a tineretului pe câmpul de onoare. S. Ecoul
sufletesc al unei bune educaţii a tineretului român. 9. Frumuseţea, naturii la
ţară, ca operă educativă dăruită nouă de Dumnezeu, creatorul şi susţinătorul a
toate. 10. Pacea în sufletele ţăranilor muncitori, în mijlocul naturii, li.
înviorarea sufletească sub vraja cântecului românesc. 12. Durerea umană în faţa
morţii şi resemnarea creştină prin credinţa în nemurirea sufletului şi învierea
morţilor. 13. Frumuseţea şi adâncimea trăirii sufleteşti a marei minuni a învierii
Domnului Hristos în sufletul românesc. 14. Gheorghe Coşbuc un apostol
educator al sufletului românesc.

Până acum am căutat să

înfăţişem şi să punem în vie lumină
o serie de flori ale sufletului
românesc. Flori cu adevărat alese,
pentru că ele au constituit cununa
de elan, de aspiraţii şi de
interesante animări, precum şi de
mari realizări sufleteşti, spre a
putea intra în cununa de glorie a
Neamului Românesc. Aceste flori
au vestit primăvara redeşteptării
naţionale în prima jumătate a vea-
cului al nouăsprezecelea, care a şi
venit, prin desfăşurarea
cunoscutelor evenimente istorice,
de care avem cunoştinţă, că au avut
loc pe rând, în ani 1821, 1848, 1877 şi mai
apoi 1916—1918, spre a culmina cu
marile evenimente ale zilelor
noastre.
161

Este vorba de marii educatori'

creştini ai redeşteptării noastre
naţionale, ca Gheorghe Lazăr, Ioan
Eliade Ră- dulescu, Mihail
Eminescu şi Alexandru Vlăhuţă. Pe
linia sufletească a acestor
predecesori, ce au iubit deopotrivă
patria şi credinţa noastră,
strămoşească, se aşează în în-
semnata operă creştină naţională a
marelui scriitor şi poet, despre care
avem prilejul să ne ocupăm în
continuare.
Faţă de nota caracteristică a
marelui geniu al românismului,
Mihai Eminescu. câte odată
duioasă şi tristă suflete de tineri
lipsite de ceea ce poate fi mai înalt,
mai nobil şi mai creator şi mai ales
de elementele specificului nostru
românesc, căzuseră în nostalgia
romantică a tristeţii sufleteşti,
vroind să-şi creieze un fel de merit,
dintrun sentimentalism bolnav şi
cariat de atâtea patimi şi păcate. Pe
aceşti tineri, ne amintim că
Eminescu îi condamna în
cunoscutele sale versuri din
Scrisoarea III-a, pentru motive bine
precizate, prin cunoscutele versuri:
„Prea v’aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea tăcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v’aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obiceiu,
Ca să nu sarate-odată, că sunteţi — nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă., iată singura pornire,
Virtutea? e-o nerozie. Geniul? o nefericire.
1C2
Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă’n colb de ci'onici; Din
trecutul de mărire v’ar privi cel mult ironici“.
Prea puţini tineri au putut să-l
înţeleagă cu adevărat pe marele
Eminescu. Căci mulţi veneau cu
atâtea suspinuri nejustificate în
versurile lor, încât, precum afirmă
unii critici ai literaturii,
transformaseră literatura într'un spi-
tal, prin oftările lor neîntemeiate şi
nejustificate.
Acest curent trist în literatura
română de după Eminescu îl pusese
pe gânduri şi pe poetul Al. Vlăhuţă,
care
ajunsese sâ se întrebe, unde poate duce această maladie a
tineretului vremii sale. Preocupat de această stare de lucruri,
Vlăhuţă pune pe calea cunoscutelor sale versuri fireasca.
întrebare tineretului vremii sale, sub cunoscutul titlu: „Unde ne
sunt visători?“... In aceste versuri se oglindesc jalea şi durerea
exprimată de tineri în operile lor, fie sub denumirea de
„Melancolia secolului care moare“, de o „tristă moştenire“, ori
de „bocetul atâtor suflete descurajate“. Dar precum spune
Vlăhuţă mai departe, nu acestea erau temeiurile reale, pentru
asemenea opere jalnice, ci mai mult moda oftatului, pe calea
versului, fără nici un motiv.

„Dar, când m’am uitat în juru-mi ş’am văzut că e o boală, Şi că

toţi începătorii, de-abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un desgust molipsitor, îşi
zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ga să legene n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite ....
Se înţelege că sufletul lui Vlăhuţă, care cunoscuse pe
 163
Eminescu şi de altfel îl înţelesese, vedea primejdia sufletească a
unui tineret decadent, care se ofilea la suflet înainte de a înflori.
Deci o adevărată primejdie naţională. I )o aceea, cu toată
blândeţea, ce caracteriza sufletul lui Vlăhuţă, el a stigmatizat cu
plină energie această slăbiciune a tineretului şi l’a chemat la o
simţire nouă, către o viaţă nouă.

„Asta vi-i chemarea sfântă, de profeţi şi de artişti?

Unde ni’s entuziaştii visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostid Uimii şi splendorile naturii?
Unde ni’s semănătorii generoaselor cuvinte
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărmate şi sub pravilele şterse,
n
îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire ,—
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de 'ntuneric despicându-le în două,
Splendida mintea noastră să ne-arate-o lume nouai "
Aceasta este starea sufletească a tineretului nostru, în lipsa
de concepţie pentru o lume nouă, pentru o natură curată, pentru o
înţelegere a credinţei strămoşeşti, a adâncirii pravilelor sfinte şi
deci pentru iubirea de neam şi patrie. In vremea unei asemenea
stări sufleteşti a tineretului român, apare o nouă stea animatoare
a Românismului şi a credinţei strămoşeşti. Este vorba de
Gheorghe Coşbuc, fiul Ardealului ,fiu de preot, din satul
Hordou, lângă Năsăudul de pe Someş. Este vorba de marele
scriitor şi poet, delà a cărui plecare din mijlocul nostru se împli-
neşte un sfert de veac în primăvara acestui an şi la care se
gândesc toţi bunii scriitori români să-i impodobească mormântul
delà cimitirul Bellu cu un frumos monument, care să aibă
deasupra Sfânta Cruce, pe care atât de mult a apreciat-o în
versurile sale pentru sufletul Neamului, dar pe care până acum
n'a avut-o încă.
In sufletul lui Coşbuc, crescut la ţară, în liniştea munţilor,
se născuse şi trăia cu putere, curăţenia cristalină a naturii curate a
1C2
brazilor de munte, pe care adesea îi descrise în versurile sale.
Trăia credinţa Ceaslovului şi a Psaltirei, pe care le cunoscuse
încă din copilărie, pe masa de lucru a căminului părintesc din
Hordou, precum odinioară Octavian Goga, crescuse în atmosfera
religioasă a căminului părintelui său preot, delà Răşinari. Trăia
în sufletul său dragostea de patrie liberă de jugul străin, fiindcă
cu durere cunoscuse ceea ce însemnează să trăiască sub
stăpânirea maghiară. Trăia iubirea sa pentru brazda de pământ
lucrată de plugul ţăranului român, care îşi cânta doina lângă
plăvanii săi cu bucuria în suflet că poate face pământul să
rodească. Trăia mai ales dorinţa vie, pentru o ţară liberă de jug
strein. De aceea chipul ostaşului român a fost idealizat în cliip
deosebit de Coşbuc, fiindcă nu-1 putuse vedea, decât după ce
trecuse fosta graniţă a Carpaţilor, dincoace la noi. II înfăţişa pe
ostaşul român în cântecele ostăşeşti, în cântările româneşti,
înainte de lupte, victorios în lupte şi primit cu bucurie în satul
său natal. 11 însoţea în durerile rănilor sale la spitalul de răniţi şi
cu durere îi petrecea lângă crucea mormântului său pe câmpul de
onoare. Cânta cu bucurie, în versurile sale, tricolorul român,
doina şi tot ce era românesc.
Nu mai vorbim de credinţa strămoşeasccă a Neamului, de
spiritul Evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, pe care le vedea pline de viaţă, de înflorire şi de roadă în
sufletul tineretului român, încununat de harul lui Dumnezeu, în
toate împrejurărie grele ale vieţii. Momentele de seamă din viaţa
creştină a Bisericii au fost înfăţişate în chip deosebit de Coşbuc,
ca acel care cunoaşte şi iubea viaţa noastră religioasă şi era
profund convins de frumuseţea, înălţimea şi nobleţea
învăţăturilor Mântuitorului Hristos. Evenimentele biblice din
viaţa Mântuitorului au fost înfăţişate de Coşbuc cu o rară fru-
museţe, sub bolta senină a cerului românesc, în satul plin de
pomi şi flori şi voie bună a ţăranilor români.
Deci în sufletul lui Coşbuc, putem întâlni în mod fericit
tocmai elementele sufleteşti, pe care am văzut că Vlăhuţă le
dorea şi le aştepta să se ivească din sufletul tineretului român.
Coşbuc le avea în deajuns, fiindcă venea cu sufletul curat şi
proaspăt din mijlocul poporului român, din viaţa curată
 165
românească delà ţară, însetat de tot ce poate fi mai curat
românesc şi creştinesc.
După ce îşi făcuse studiile secundare la Năsăud, iar
studiile universitare la Cluj, îl găsim pe Coşbuc în Capitala ţării
libere prin anul 1894, adică pe când Coşbuc avea frumoasa
vârstă de 28 de ani. II găsim ca director al re
166

vistei „Vatra“, alături de scriitori ca Slavici şi Caragiale.

La această revistă, Coşbuc şi-a început colaborarea cu simbolica
poezie „Ziua învierii“. înţelegem motivele pentru care Coşbuc
începea cu asemenea versuri, fiindcă această înviere a sufletului
românesc o trăia în suflet şi o dorea trăită în sufletul tuturor
bunilor Români.
Din cele scrise de Coşbuc în revista „Vatra“, putem
desprinde dintru început principiile sale călăuzitoare în literatură:
„Sa rupt oarecum firul vieţii noastre naţionale şi noi nu mai
suntem parcă urmaşii părinţilor noştri,, nu continuatorii lucrării
lor.. Trebue să ne întoarcem, pe cât întoarcerea mai e cu putinţă,
la vatra strămoşească, la obârşia culturală a noastră“... Din aceste
câteva rânduri se poate vedea cum în sufletul scriitorului şi
poetului Coşbuc trăia atmosfera curată şi sănătoasă a vieţii
ţăranului român din Carpaţii Ardealului. Consecvent acestei
atitudini la revista „Vatra“, Coşbuc a publicat o serie de poezii,
cum sunt „Doina“, „Sub Patrafir“, „Bradul“ şi altele de felul
acesta.
Opera lui Coşbuc, construită pe această temă sănătoasă de
spiritualitate crştină şi populară românească, prietenoasă cu
natura şi tot ce este adevăr, bine şi frumos, a putut avea un mare
ecou. Delà început, însuşi profesorul Titu Maiorescu, maestrul
criticii literare, când a cunoscut versurile lui Coşbuc din „Nunta
Zamfirei“, cea dintâi poezie trimisă de poet delà Sibiu către
Cercul „Junimii“, a fost mult entuziasmat de cuprinsul ei. Citită
şi ascultată în entuziasmul tuturor celor din cerc, „Nunta
Zamfirei“ a fost publicată în prima pagină a „Convorbirilor
Literare“, loc de cinste pe care-1 avuseseră numai operile lui
Eminescu
A fost deci firesc lucru ca sufletul bun şi măriminos al
poetului Vlăhuţă să se simtă mulţumit că-1 poate vedea pe poetul
Coşbuc alături de el, la direcţia „Semănătorului“. Căci ne
amintim cât de mult dorea Vlăhuţă să găsească adevăraţi
semănători de idei generoase şi folositoare sufletului românesc.
îşi uneau deci forţele şi talentul două pâraie curate ale sufletului
românesc, unul venit delà conducerea revistei „,Viaţa“ şi altul
venit delà conducerea revistei „Vatra“. Unite laolaltă, aceste
suflete mări s’au îmbrăţişat în proclamarea ideologiei
tradiţionalismului românesc, precum putem vedea din primul
număr al Semănătorului: „Ne strângem, cu credinţă şi cu
dragoste, în jurul aceluiaşi stindard, stindard de pace, da
înseninare şi de înfrăţire intelectuală, de apostolică muncă pentru
dcs- morţirea inimelor care tânjesc, pentru redeşteptarea,
avântului de odinioară în sufletele româneşti, pentru chemarea
atâtor puteri risipite la o îndrumare mai sănătoasă în sfânta grijă
a întăririi şi a înălţării neamului nostru“!... Dori din primele
numere ale „Semănătorului“ s’a putut vedea uniunea în acelaş
gând curat, sănătos, de tradiţie românească, eu nostalgia
reînvierii a ceea ce a fost mai sfânt în trecutul 1 itéra tu ri i
româneşti.
Iară în numărul al doilea al „Semănătorului“, găsim pe
Coşbuc că-şi toarce, în continuare, firul cel sănătos început la
revista „Vatra“, după cum putem vedea că, scria: „Noi cu
literatura astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm
nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul
poporului nostru... Am rup! firul tradiţiilor, ne batem joc de
credinţa strămoşilor, luăm în deşert instituţiile ţării şi
aşezămintele ei, râdem în pumni de aspiraţiunile naţionale:
importăm în literatură — în altarul vieţii sufleteşti, câte şi mai
câte bolnave idei şi cu totul străine spiritului românesc“...94).
Deci într’un cuget .şi-o simţire apărea „Semănătorul“, unind
ideile lui Coşbuc cu ale lui Vlăhuţă, ca două picături de rouă
curată. De aceea, pe drept cuvânt, a bine-meritat poetul Coşbuc
să fie caracterizat ca „îndreptar românesc“, ca „primenitor al
literaturii“, cu adevărat „semănător“ de idei să- nat oase,
contribuind la o adevărată primăvară a sufletului românesc. Şi nu
putem să nu amintim, că în apele curate ale „Semănătorului“ au
venit prin contopire şi apele curate ale „Curierului literar“ revista
cu un trecut de optsprezece ani la care pe lângă colaborarea lui
Coşbuc se manifestaseră frumos colaborările lui Chendi, St. 0.
Tosif, Maria Cunţan, Ion Adam, Z. Bârsan şi alţii. Se vedea un
spirit de înfrăţire românească şi nu de grupări politice. Aci la

94 1). Murărașu. Istoria literaturii române „Semănătorul“ p. 34 1.

168

„Semănătorul“ îşi exprima Ilar ic Chendi acelaşi ideal de a

prelua raporturile cu scriitorii vechi, cu limba şi poezia veche, cu
credinţele poporului, spre a ne regăsi pe noi înşine. Adică punea
în faţă o problemă vecinie actuală şi pentru vremea noastră.
Ne vom apropia deci cu pietatea cuvenită, pe cât timpul ne
îngăduie, către o parte din operile lui Coşbuc, spre a revedea din
ele, a pune în lumina cuvenită ideile cuprinse, spre a folosi din
frumuseţea şi însemnătatea lor spirituală, adevărata orientare
sufletească românească, necesară în vremea noastră, mai ales în
vremurile mari pe cari le trăim. Fiindcă prea am avut ultima
vreme un adevărat haos de curente streine şi cu directive pentru
viaţa noastră românească. Pare că totul căuta latura senzuală a
vieţii sub toate aspectele, caşicum elementul de seamă al fiinţei
noastre româneşti, sufletul, cu pecetea creaţiei divine şi cu
trecutul său românesc aproape bimilenar, n'ar mai fi meritat nici
o preocupare.
Astfel, examinând operile lui Coşbuc, simţim cu adevărat
că ne urcăm pe treptele unui templu sfânt, dela cele pământeşti
către cele cereşti. Spiritul operei sale ne călăuzeşte şi ne
îndrumează în mod sănătos viaţa, dela copilărie până la bătrâneţe
şi chiar până dincolo de mormânt. Ca educator, este preocupat de
copii şi trecutul ţării, atât pe calea versului, cât şi a prozei şi
chiar a traducerii celor mai de seamă opere educative, pentru
buna îndrumare a tineretului şcolar.
 1G7
2. Poetul Coşbuc trăia, neuitate în sufletul său, clipele de
educaţie creştină sănătoasă, pe care le primise dela maica sa,
preoteasa din Iiordou. El vedea în această educaţie a. copilăriei
sale, una din tainele unei bune educaţii pentru copiii Neamului.
De aceea căuta, prin versurile sale, nu numai să facă o
confesiune sinceră a copilăriei sale trăite, dar să dea şi un îndemn
către mame, părinţi şi educatori, pentru chipul cum trebue să-şi
crească copiii. Găsim în volumul versurilor sale din „Fire de
Tort“ o poezie intitulată ..Fragment“. Iu adevăr, aci se oglindeşte
numai un fragment din viaţa copilăriei sale, plină de învăţături.

„In vale văd căscioara cu streaşină de brad;

Aud, târziu prin noapte, pâraiele ce cad Cu vuet de
pe dealuri; şVntinsele păduri,
In cor îşi cântă doina, cu zeci de mii de guri“.

Viaţa unui asemenea sat de munte a lăsat urme adânci în

sufletul lui Coşbuc, pentru a!-i vedea ecoul mai târziu, transpus
în spiritul operii sale. Istorisirea, mai departe a întâmplării cu
trăznetul unui brad lângă casa părintească a lui Coşbuc., ne face
să-l vedem prezentându-ne deopotrivă iubirea mamei sale şi mai
ales credinţa cre- ştină'n care-1 educa de mic, în faţa oricăror
împrejurări din viaţă.

„Acum un trăsnet frânge cu hohot repetat,

Un brad din faţa casei.
De vuet deşteptat
Tresar şin chinul spaimei fiorii mă cuprind Că nu te
văd prin casă. Dar iată, vii zâmbind Şi caldă-ţi simt
suflarea pe-obrazul rece al meu.
„De ce să-fi fie frică? E sfântul Dumnezeu Din cer,
şi-acum vorbeşte cu brazii pe pământ!
A lui e şi furtuna, şi-ai lui, iubite sânt,
Şi brazii. Şi nu face El rău la cei ai Lui,..“
Par’că ştiam eu asta, şi nu’ndrăsneam s’o spui!
De ce să-mi fie frică!
Te pleci şi mă desmierzi;
170

De drag, o dragă mamă, mă afli şi mă pierzi Din ochi; îmi

iei o mână şi’n mâna ta o strângi Şi-mi faci cu dânsa cruce
pe piept, şi par’că plângi“.
Ceea ce ne spune Co.şbuc în acest versuri, nu sunt o
simplă imagine poetică, ci însăşi prezentarea icoanei marnei sale,
mama preoteasă, care în toate vedea opera lui Dumnezeu şi faţă
de Dumnezeu trebue să avem încredere şi deci deplină credinţă.
Câte mame din vremea noastră nu-şi uită aceste îndatoriri de
mame cu adevărat creştine? Câte mame nu aruncă cu dispreţ
această tradiţie sfântă, de a-şi creşte copiii în duhul adevăratei
credinţe creştine? Uită că această creştere religioasă a copilului
în timpul celor dintâi şapte ani este cel mai preţos capital, cu care
înzestrează sufletul copilului pe veşnicie. Şi câtă reinu- şcare nu
au mai târziu, asemenea mame, când îşi văd copiii cu o purtare
nenorocită! Multe însă vor să-şi adoarmă conştiinţa, spunând că
aşa le-a fost „destinul!“...
Pe Coşbuc, după cum putem vedea mai departe, ca şi pe
Vlăhuţă, îl urmărea mustrarea de conştiinţă personală, că sufletul
său suspină nu numai după mama pe care nu o mai are în viaţă,
dar şi după Dumnezeu, pe care nu-1 mai simte aşa de apropiat în
sufletul său, ca. în anii copilăriei, sub buna educaţie a mamei
sale. De aceea încheie versurile „Fragmentului“ său, cu cele ce
urmează:
„Iar azi tu plângi, într’una... Ori poate-aşa cred eu,
Căci azi tu-mi eşti departe, şi tu şi Dumnezeu“.

însăşi această autoexaminare şi acest propriu re

 171
proş, însemnează un mare progres în vieaţa sufletească a omului.
Căci a regreta că nu mai ai în suflet tot ceea ce ai avut odinioară,
însemnează că te strădueşti a-1 readuce iarăşi în suflet, cum este
cazul poetului Coşbuc, cu credinţa în Dumnezeu.
3. In cadrul acestor realităţi sufleteşti trăite, poetul
Coşbuc, la rândul său, sa simţit obligat şi ca poet, să în\-
drumeze pe copiii Neamului către adevărata credinţă în
Dumnezeu. Astfel, sub titlul de „Cântec pentru şcoală“, Coşbuc a
dat prilej copiilor să cânte cu inimă ostăşească de buni români,
invocând pe calea rugăciunii cântate, ajutorul lui Dumnezeu, de
a le da minte, şi de a-1 asculta ca pe-un părinte. Dumnezeu să le
păzească copiilor, pe părinţii lor, să le împlinească credinţa
strămoşească şi să le păzească Regele, Neamul şi Patria.
o

Cu alt cuvinte, credinţa în Dumnezeu şi dragostea de

„Toţi copiii sa s’adune Şi pe Doamne, (ine-ne părinţii!
loc când ne-om opri, Să Plinitori ne fă credinţa
cântăm o rugăciune — Strămoşeşti, con ea s'avem
Doamne sfânt, tu ai aminte. Şi Sfânta arin a biruinţa! Regele
ne dă puteri şi minte, să ne trăiască. Neamul fă-ni-l
Să’nvăţăm a te-asculta, să sporească, Şi’n veci,
Şi iubi ca pe-un părinte. Doamne, nu uita, Mândra ţară
românească!"
Patrie, sunt cele două fire puternice ale urzelii educaţiei copiiilor
români, pe care să se ţese mai departe pânza întregului
învăţământ şi a întregii educaţii şcolare. Fiindcă aceste două
elemente fundamentale au fost primite în dar şi de poeţi delà
părinţi şi acestea i-au făcut să ştie să aprecieze în viaţă tot ce
poate fi mai de valoare.
4. Iar aceste comori de preţ, nu sunt de recomandat numai
pentru copii, spre a le primi şi asimila în etapa vârstei lor, ci
trebuesc împărtăşite şi în plină putere de
172

conştiinţă a tineretului român, delà cea din urină şcoală a satului

până sus, la cea mai înaltă şcoală a ţării, Universitatea. Pentru
acest motiv, Coşbuc ne înfăţişează în versurile sale ..Imnul
studenţilor", o adevărată trilogie a simţirii studenţimii române,
către trecut, prezent şi viitor, în cadrul aceloraşi principii,
Dumnezeu, Neamul şi Patria. Ca acel ce şi-a trăit anii de tinereţe
studenţească în Ardeal, sub stăpânirea austro-maghiară, a ştiut să
cânte „Libertatea“, pe care numai cel ce na avut-o ştie s’o
preţuiască mai bine.

„Cântăm libertatea şi numele sfânt Al fârii

!
străvechi şi-ai acestui pământ Iubirii de
neam, ce de-apururi ne-a fost O pavăză’n
lupte şi’n pace-adăpost, Cântămu-i
supremul ei cântec.

Cu vesele glasuri de tinere firi,

Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri,
Spre soare ni-e gândul, şi mergem spre el,
Lumina ni-e ţintă, şi binele ţel —
Trăiască-ne ţara şi neamul!“

Dar pentru realizarea acestei libertăţi a Neamului, tineretul

ţării a jurat şi trebue să-.şi ţină jurământul în faţa lui Dumnezeu
şi-a strămoşilor săi, credinţă Regelui, Neamului şi Patriei. De
aceea pe drept cuvânt continuă poetul „Imnul studenţilor“:

„Cu dreapta’nălţată spre, Tatăl de sus,

Jurat-am pe tot ce strămoşii ne-au spus:
„Unire’ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim Şi-
altarul de jertf’al Naţiunii să fim Şi sufletul
Neamului nostru.
Iar clacă protivnicii numelui tău Cu oşti
ar veni ca să-fi facă vre’un rău Ridică-te
mândră şi nu te’ngrija,
Căci mima noastră e inima ta;
Tu’ncrede-te ’n fiii tăi, Mamă.
 173

Chiar clacă sar întâmpla că acest sentiment patriotic să

treacă prin cele mai grele crize în omenirea întreagă, ţara să ştie
că sufletul tineretului studenţesc român îl va avea întotdeauna.
Tineretul îl va putea semănă în sufletele tuturor celorlalţi, ca
dintrun izvor viu de apă nesecată cum continuă poetul.
„Iar dac ar pieri de pe’ntregul pământ,
Iubirea de neam şi-al credinţei avânt:
Azilul lor vecinie găsindu-l în noi Le-am
creşte, ca iar să le dăm înapoi Mai tari şi
mai trainice lumii“.
Cât adevăr cuprind aceste versuri ale poetului Gheorghe
Coşlmc! Cât de mult a sângerat studenţimea noastră română,
atunci când a simţit că integritatea Patriei este în primejdie.
Dovadă este însuşi faptul că tineretul studenţesc român trimis pe
câmpul de onoare, pentru apărarea patriei şi-a încununat numele
cu glorioase sacrificii. Istoria Neamului îşi va spune cuvântul la
vremea sa. Imnul studenţilor înfăţişat în chipul acesta de
Gheorghe Coşbuc, a fost nu numai cântat, dar a fost dus la plină
realizare, spre a intra în antologia de glorie a vieţii studenţimii
române-creştine.
5. Copilul de odinioară, şcolarul de astăzi, şi mai apoi
studentul român a putut astfel deveni în plin ostaşul ţării. Patria
l-a chemat sub drapel. El merge, lucrează şi cântă sub faldurile
fâlfâinde ale tricolorului român. Poetul nu mai cântă anii
copilăriei şi al vieţii studenţeşti, ci însăşi viaţa ostaşului român,
pusă în serviciul Neamului şi al Patriei. De aceea găsim o serie
întreagă de versuri dedicate sufletului de ostaş, umplând un
adevărat volum al operilor lui Coşbuc, sub titlul de „Cântece de
vitejie“.
Cu optimismul său naţional creştin, poetul Coşbuc se
adresează tineretului român, ca un preot al Românismului. cu
cuvintele pe care preotul le rosteşte cu Sf. Cruce în mână şi cu
faţa către popor zicând din faţa Sf. Altar: „Sus să avem inimile!“.
Astfel privind înapoi trecutul jertfei strămoşilor, graţie cărora
avem libertatea Patriei, poetul Coşbuc scria:
174

„Avem o mândră ţară Prin

timpi de jale-amară
Strămoşii se luptară S’o
scape de stăpâni.
Azi singuri, noi, Românii
Suntem în eci stăpânii,
Sus inima Români!“
Alături de optimismul eroic al ostaşului, avem şi tăria, cu
care Dumnezeu cel de sus ne-a înzestrat, avem o lege străbună
delà strămoşii Daco-Romani, legea creştină a inimii româneşti,
pe care strămoşii au apărat-o cu tărie.
„O lege-avem străbună —
Prin veacuri de furtună Ea
n’a putut s’apună Strivită
de păgâni.
Ne-a fost Cel Sfânt tărie
Şi’n veci o să ne fie :
Sus inima Români!
Această credinţă a strămoşilor noştri, nu-i o simplă
amintire a trecutului de glorie, ci însăşi cheia de boltă a
izbânzilor viitoare, însăşi steaua Românismului.
 <Y>

„In ţara românească De-

apururi să trăiască Credi nţ a
strămoşească Şi graiul din
bătrâni.
Spre Domnul ţării gandid Dea
pur uri noi avându-l,
Sus inima, Români!“

Credinţa şi dragostea de Patrie în spiritul eroic, ne is-

vorăsc din Creştinismul eroic în slujba binelui fraţilor noştri,
precum însuşi Domnul Iiristos a rostit: „Nimeni nu are mai mare
dragoste decât aceasta să-şi pună viata pentru prietenii săi“.
(loan XV).
Miile şi milioanele de creştini, ce s’au lăsaţi persecutaţi
pentru credinţa în Hristos, au avut convingerea profundă că
urmează exemplul celui ce şi-a dat viaţa pe Cruce, pentru iertarea
păcatelor noastre, ale oamenilor. Mângâierea sufletească le dădea
tăria prin cunoaşterea şi credinţa pe care o avea în jertfa
Mântuitorului Hristos.
6. Ostaşul român în apărarea patriei sale a înţeles că apără
pe fraţii săi de urgia covârşitoare a duşmanilor vecini. De aceea
alături de spadă a avut credinţa creştină, precum putem vedea în
versurile lui Coşbuc din poezia „Spada şi Credinţa“.

„Ce furtuni nan mai pornit

Pofta răilor şi ura Ca să pieri
tu neam iubit!
Dar de toţi ne-a mântuit Spada
noastră şi scriptura.
Sfântul steag ne-a fost altar Şi
supt el săriarn grămadă Să ne
batem la hotar.
Ghioagă de orice stejar Orice
coasă dă o spadă“. ■
176

Deci spada ostaşului român alături de Sf. Scriptură a

creştinului român, ne-au putut fi elementele mântuitoare. Numai
aşa ne explicăm, pentru ce răniţii noştri, ce vin mutilaţi de pe
câmpul de onoare şi primesc îngrijirea în spitale, îşi simt rănile
mai alinate, când citesc din cărţile de rugăciuni şi mai ales din
Sf. Scriptură. Câtă bucurie au răniţii, când primesc lângă patul
lor de suferinţă o iconiţă, o cruciuliţă şi mai ales o carte de
rugăciuni! Am fost de multe ori martor la această duioasă
bucurie. Mi-amintesc că un rănit dintr’n spital scria unui bun
prieten al său, sa-i trimită Biblia întreagă. Noul Testament îl
avea, dar nu-i era deajuns. Fiindcă dorea să citească şi să
cunoască întregul cuprins al Sfintei Scripturi, în acest timp de
reculegere sufletească. Se împlinesc deci şi în vremea noastră,
sub ochii noştri, cuvintele poetului privitoare la asocierea
sufletească dintre spadă şi Scriptură în sufletul ostaşului român.
Pentru marii mutilaţi ai războiului, singură persoana
Mântuitorului Hristos le este o profundă mângâiere, fiindcă ştiu
că din dragoste pentru oameni a suferit patimile, purtarea Crucii,
piroanele, suliţa şi toate amărăciunile.

„Iar când braţul ne cădea Ce de ură s’a pornit Căutând

Uneori fără putere, a ta pier zarei Dar ai stat şi-
Nici atunci nu ne scădea ai biruit, Căci prin spadă-fi a
Inima, c'aveam in ea Scris grăit Duhul cel ce’n veci e
Hristos ca mângâiere. tare“.
In toate cântecele ostaşilor români se poate vedea invocat
Dumnezeu, ca scut de apărare. Toate hoardele barbare au trecut
ca apa de furtună peste plaiurile ţării noastre, numai fiii
Neamului Românesc, care au avut scut pe Dumnezeu, au putut să
rămână mai departe,.precum scrie poetul în versurile sale din
„Cântec Românesc“.
„Călărind sălbateci Hunii Vin Fost-au vifore cumplite, Fost-
Gepizi, si Avari, şi fraţii au guri de iad ce varst Cu
Hunilor, maghiare stoluri, văpăi nepotolite Spaima
Şi Tătari, şi toţi turbaţii ' Cari morţii renoite Cu potop
prin groaznicele goluri Ale venind mereu, Dar în biata
Asiei, ca naţii Ooarbe, fără ţară arsă Stat-au cetele
legi petrec. romane Zis-au: „Vin dar au
să plece".
Negri nori de limbi străine,
Căci sunt apa care trece Iar
noi piatra ce rămâne Şi-avem
scut pe Dumnezeu! Dumnezeu
şi sfânta cruce! Preamărindu-
l la altare Noi cântări îi vom
aduce, Că spre ţintă el ne
duce".

Cât de evocatoare sunt aceste versuri ale lui Coşlmc pentru

trecut şi cât adevăr profetic cuprind pentru prezent şi viitor!
Bolşevicii atei ne cotropiseră teritoriile Basarabiei şi Bucovinei,
acum câţiva ani, sfidându-ne tot ceeace aveam mai sfânt. Ne
pângăriseră altarele, ne batjocoriseră preoţii, ne-au ucis şi ne-au
deportat departe prin Siberia, pe cei mai de seamă buni români şi
intelectuali ai noştri. Erau gata să treacă Prutul să ne ameninţe
totul! Dar Dumnezeu a voit altfel! Tot ostaşul român, cu credinţa
în Dumnezeu a trecut biruitor Nistrul în împrejurările cunoscute.
Dumnezeu şi Sf. Cruce au fost din nou cinstite la altare! Românii
din Transnistria au plâns de bucurie că mai pot să-şi revadă
altarele sfinte, cu libertatea de altă dată. de a-şi aprinde candelele
în faţa sfintelor icoane, în casele lor. Iar la Odesa şi în alte centre
româneşti, se vor ridica mândre catedrale, spre a se cunoaşte că
prin aceste locuri stăpâneşte iarăşi duhul românesc şi creştinesc
al
178

Moldovei lui Ştefan cel Mare, prin braţul plin de credinţă şi

dragoste de Neam al Mareşalului Conducător şi al Regelui
întregitor de hotare. Apa vijelioasă a furtunei celei sălbatice a
trecut şi fiii Neamului au rămas mai departe sub seninătatea
binecuvântată de Dumnezeu a cerului românesc, a libertăţii de
odinioară.
Ostaşul român a fost biruitor, pentrucă el a avut graţia lui
Dumnezeu, căruia i-a jurat credinţă şi a păstrat-o întotdeauna. De
aceea, în „Cântecul ostăşesc“ poetul Coşbuc ne înfăţişează
această ţinută de arhangheli a ostaşilor, când scria:
„Ştiam cu toţii ce ne-aşteaptă!
Sus spre Domnul mâna dreaptă
Ridicaţi-o dar, jurând!
Pentru sfânta noastră lege,
Pentru neam şi pentru Rege,
Toţi c’o inimă şi-un gând!
Tu ne vezi din cer, Părinte,
Fie-ţi şi de noi aminte,
Că suntem şi noi ai tăi\
Fie-i blestemat mormântul,
Cui îşi calcă jurământul Şi-am
jurat pe cer, flăcăi!
Arma ostaşului român a avut în totdeauna scut pe
Dumnezeu şi de aceea a biruit. Fiindcă ţara românească a fost cu
binecuvântarea lui Dumnezeu, ca ţară proprie a noastră, a
Românilor, care ne-am născut, am crescut şi am trăit în
conştiinţa creştină şi naţională, ce ne-a fost dată de Dumnezeu şi
este pământul nostru, precum scrie în alte versuri poetul Coşbuc,
din poezia sa, intitulată „Scut şi Armă“.
 179
„Domnul sfânt să ne iubească ,
Şi-al său Duh ocrotitor Plin de
pace să plutească Peste fara
Românească Şi-al Românilor
popor!

Şi pe Sfântul Duh de scut! Noi prin

vremi ce nencercară Altă armă
n'am avut Numai dragostea de
ţară Ce strămoşii ne-o lăsară.

Dar ne-a fost destul atâta!

Fruntea sus! voi fraţi ai mei\ Astfel
Cerul hotărât-a Să se ’nalţe
amărâta Ţară, prin puterea ei.

Numai Domnul ne iubească Şi-al

său Duh ocrotitor Plin de pace să
plutească Peste Ţara Românească
Şi al Românilor popor!“.

Râurile ţârii noastre ne-au fost date ca cingători bine-

cuvântate, în care s au înecat atâtea tabere duşmane. însuşi Oltul
care încinge frumoasa Oltenie, ne-a fost scut dat de Dumnezeu,
după frumoasa credinţă a poetului, ca şi a tuturor.

—„Vine, tată, Oltul mare,

Şi cu sânge amestecat.
—Las’să vie Oltul mare Că
mulţimi de oşti tătare El pe mal a
apucat.

12
 180

Lifte poartă, lifte duce,

Lifte, bată-i sfânta cruce;
Oltul capul le-a mâncat!
Las’să vie, să-i apuce Că'n-e
scut de Domnul dat“.
Şi ceea ce s’a întâmplat, precum scrie poetul în „Cântecul
cel vechi al Oltului“, s’a întâmplat precum ne spune istoria şi cu
apele Neajlovului, cu ale Dunării şi ultima vreme şi ale Nistrului,
unde şi-au găsit sfârşitul vieţii, atâţia bolşevici, lacomi de pământ
şi de bogăţiile vecinilor.
însuşi Tudor Vladimirescu, precum ne spun cronicarii, a
pornit trecând Oltul cu pandurii lui, sub steagul Crucii, împodobit
cu icoana Sfintei Treimi, cu a mucenicului Tiron şi cu a
mucenicului Gheorghe purtătorul de biruinţă. Pajura ţării de pe
steagul lui Tudor era înconjurată de această inscripţie în versuri:
Poetul Coşbuc cunoştea acest adevăr istoric, când în
„Tot poporul româmesc Cu puterea ta cea mare,
Pre tine te proslăvesc Şi în braţul tău cel tare,
Troiţă de o fiinţă Trim i Nădejde de dreptate Acum
te-m i ajut or in ţă. să am şi eu parte“
versurile sale „Oltenii lui Tudor“ ne descrie momentul religios,
alături de momentul naţional şi social al revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu.
„Cine vrea părtaşi să fie
Dreptului pe-acest pământ D
upă T udor in să vie!
Că-i trimis de Domnul Sfânt Să
ne scape-acum odată De ciocoi,
căci Dumnezeu, Însuşi s’a pornit
să-i bată, Cum ne bat şi ei
mereu.
 181

Ridicaţi, Români, Dreptăţii Steagul

cu sfântul George-acum!
Sfintei Legi şi Libertăţii Faceţi-i
odată drum\
Cine nu-i cu voi, să ştie Că izbit va fi
de voi.
De cei strajnici în mânie Şi din
leagăn de eroi .
Domnul Tudor să trăiască!
Sus cu toţii, pui de lei.
Pentru Ţara Românească,
Pentru drepturile ei!
A’mbrăcat cămaşa morţii Domnul
Tudor, ca Hristos,
Dar sckimba-va pasul sorţii,
Va trânti tiranii jos“.
Deci toate momentele noastre de manifestare naţională au
fost înfăţişate de poetul Gheorghe Coşbuc, ca inspirate în mod
fidel, deopotrivă de credinţa creştină a ostaşului român, ca şi de
dreptatea noastră de a ne apăra, precum şi de sfinţenia cauzei
noastre naţionale.
Aceste picături de rouă sufletească, desprinse din sufletul
poetului Coşbuc, au înrourat pe calea versului atâtea suflete de
copii şi tineri şcolari, atâtea suflete de tineri cari au putut vedea în
misiunea ostaşului român, nu pe luptătorul brutal, care vrea să
distrugă pe semenul său, pentru a-i cotropi avutul şi moşia, ci pe
oşteanul cruciat al drepturilor sfinte ale patriei sale.
In versurile lui Coşbuc se condensează cu putere şi totuşi cu
mult spirit artistic adevărul istoric al cronicarilor marilor lupte, de
pe vremea lui Mircea cel Mare, Ştefan al Moldovei şi Mihai
Viteazul, domnitori care se vedeau conducând poporul român pe
linia destinului creştin, încredinţat lor de Dumnezeu, către biruinţa
cauzei drepte şi sfinte. Şi tot versurile sale ne fac să înţelegem
pentru ce acest război mare împotriva bolşevismului poate fi
apreciat cu adevărat războiu sfânt al Neamului, alături de alte po-
 182

poare creştine. împotriva unui popor păgân, lipsit de Dumnezeu,

de credinţă şi chiar de cele mai umanitare simţăminte.
Eroii noştri căzuţi pe câmul de onoare au înţeles sensul
acestor versuri de antologie creştină românească şi l-au urmat
până la jertfa supremă. Răniţii noştri şi marii mutilaţi se simt în
adevăr mai apropiaţi de sfintele altare şi deci de Evanghelia
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar noi ceilalţi, din
interiorul ţării, care nu luptăm cu arma de foc pe câmpul de
onoare, numai în lumina Evangheliei şi a dragostei de Neam,
putem înţelege marele lor sacrificiu şi deci şi sacrificiile pe care le
putem aduce la rândul nostru în interiorul ţării, la care ne cheamă
glasul patriei să le aducem.
Pământul ţării noastre, a fost cântat de Coşbuc în versurile
sale, ca şi sufletul românesc, fiindcă pentru patrie s'au făcut atâtea
sacrificii, s’au jertfit atâtea vieţi tinere, au plâns atâtea mame şi au
rămas îndurerate atâtea copile ale Neamului. De aceea pe drept
cuvânt, exprimă Coşbuc în poezia sa „Noi vrem pământ“, din
volumul scrierilor sale „Fire de tort“, că pământul patriei noastre
ne-a fost şi leagăn şi mormânt.
„Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi.
Noi mame şi surori şi fraţi!
In lături, venetici!
Pământul nostru’i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt:
Cu sânge cald l'am apărat Şi câte ape l-
au udat Sânt numai lacrimi ce-am vărsat
Noi vrem pământ!
N’avem puteri şi chip de-acum Sa
mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schin ginesc cum vreu
Stăpânii luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
,
Să vrem noi sânge nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda
 183

Când foamea ne va răscula,

Hristoşi, să fiţi, nu veţi scăpa Nici
în mormânt!“
Căci râuri de lacrimi sar putea reconstitui, din lacrimile
suferinţelor strămoşilor noştri, în apărarea gliei strămoşeşti!
Dorul său de patrie liberă, îl adusese pe Coşbuc dincoace
de Carpaţi. Cunoştea prea bine trecutul patriei române, pentru ca
să întrevadă o nouă trecere a Car- paţilor din partea ostaşilor
români. Fanfaron da. stăpâni iei străine, în chip vremelnic în
Ardealul românesc, cu suflet asiatic în blazon de haină
occidentală, nu-1 putuse intimida pe Coşbuc vreodată.
Cunoscuse bine ce pot vitejii ostaşi români, care sub Mihai
Viteazul, ca şi sub alţi domnitori, trecuseră Carpaţii, pentru a
înfige tricolorul român la Alba Julia şi în alte cetăţi româneşti.
Dincoace de Carpaţi. vedea cu putinţă mobilizarea sufletului
românesc, spre a cuceri ce avem de cucerit, spre a reda liber-
tatea sufletească tuturor fraţilor români, din Ardealul românesc.
Tar siguranţa isbânzii. n o vedea numai în puterea
^armelor de foc. ci mai ales în sufletele oţelite cu credinţa dreptăţii
lui Dumnezeu, a puterii Duhului Sfânt de a se împărtăşi toţi fraţii
români, de aceeaşi lege străbună, de aceeaşi libertate şi de acelaşi
graiu românesc. De aceea însuşi poetul scrie în poezia sa „Cântec“
din volumul său „Ziarul unui pierde vară“ afirmând gândul unei
mobilizări ce avea să vină.
De ne cheamă azi la moarte
Veseli mergem la război
Ştim şi noi o lege sfântă Şi de m
ii de ani acum Stăm cu ochii tot
spre ţintă Mergem tot pe acelaş
drum.
Pentru sfânta lege a crucii
Pentru limba ce-o vorbim:
Ca de oţel pe săbii lucii Pus-am
noi de când trăim Ştie
Dumnezeu de-i bine Ori de
 184

facem vre-un păcat Dar mai

ştim c’aşa e bine Să ţinem ce-
am apucat.
Pentru lege, pentru limbă Noi
cu gura prindem foc:
Numai vântul se tot schimbă
Insă munţii stau pe loc.
Şi cuvintele lui Coşbuc au fost profetice, căci aşa sa şi
întâmplat. Vântul hoardelor lui Bela-Kuhn a trecut Tisa, iar
Garpaţii nu ne-au mai fost hotar, ci vârf de cetate românească,
precum ne-au lăsat-o strămoşii noştri Daco-Romani. Sufletul lui
Coşbuc, de-acolo din înălţimea cerului unde se află, în lumea celor
drepţi şi buni, înbăr- bătează şi astăzi prin acelaşi cântec pe cei
întristaţi, cari şi-au părăsit căminurile lor sfinte. însuşi satul său
natal de sub poalele munţilor Bistriţei, îşi reclamă împlinirea
profetică de odinioară a iubitului său fiu. Şi ea se va1- împlini tot
cu voia lui Dumnezeu, la venirea vremii celei aşteptate de toţi
bunii Români.
Busola izbânzii oşteanului român pe câmpul de onoare, a
fost întotdeauna Sf. Cruce. Semnul jertfei mântuitoare al
Domnului Hristos a fost steaua călăuzitoare a
celor mai mari jertfe, ce ne-au fost încununate de mari izbânzi. 0
armată mică şi de curând organizată, a poporului român, a fost în
stare să fie implorată în ajutor de marea oştire rusească la 1S77 pe
câmpiile Bulgariei de astăzi, împotriva stăpânirii semi-lunii
păgâne. Colosul rusesc sub conducerea ţarilor, a avut întotdeauna
mai mult pântec bine hrănit, decât suflet jertfelnic, pentru ca să
ducă o luptă la biruinţă.
Ostaşul român a dorit să-şi dobândească independenţa
patriei, să-şi menţină libertatea vieţii creştine româneşti, pentru că
ştia să urmeze Crucii Sfinte, prin care se dobândeşte libertatea de
robia păcatului sufletesc, precum şi de robia vieţii pământeşti.
Astfel în poezia „Coloana de atac“ din volumul „Cântece de
vitejie“, ostaşii români îşi fac cruce când pornesc la luptă.
 185

..O clipă ca’mpietrit am s f a t ;

Maiorul însă a şi plecat Si ne-am făcut cu
folii cruce,
Ei, ducă-ne în ce foc ne-o duce!
La vale-acum■ pe răpi curând —
Un rând de mor fi, mai moare-un rând,
Cad bombeie'n pământ şi scurmă Si altele
mai vin pe urmă;
Ca grindina şi plumbii cad,
Se’ntunecă şi-i vai cci’n iad!
Oştirea română se înfăţişa ca oastea de arhangheli ai
creştinătăţii, apărând cu credinţă numele batjocorit de păgâni al
Domnului Hristos. Oştirile Ini Alah se încercau în lupte să ridice
semiluna, mai presus de tricolorul românesc, ce avea deasupra
semnul Crucii, pentru a înspăimânta oştirea creştină:
„ Furnicând, din mii de locuri
Plini de ură,
Cu blesteme şi batjocuri Strigă topi
ca dintr’o gură Sfântul nume-al lui
Iisus,
Şi turbate şi’ndrăzneţe Mii de feţe
Alergând privesc în sus“.

Dar dorobanţii noştri nu se lăsau înspăimântaţi de nici o

ameninţare. Lupta lor mergea înainte, sub mirajul Sf. Cruci
biruitoare. Şi în adevăr, minunea venea sub binecuvântarea lui
Dumnezeu. Jertfa ostaşilor români era încununată de biruinţă.
Semnul Sf. Cruci plutea biruitor d’a- supra, încât oştirile lui Alah
plecau ruşinate, cu privirile în pământ.

„Mii de guri atunci în vaer Umplu

cerul:
Crucea e, o cruce’n aer!
Turcii toţi svârlindu-şi fierul,
 186

Iuţi sentorc ca’ntorşi de vânt;

Noaptea râde luminată Şi de-odată
Intră totul în pământ“.

Unde este George Coşbuc., să cânte din nou astăzi Crucea

biruitoare pe câmpiile Rusiei bolşevice, care fiind fără Dumnezeu,
a batjocorit din nou numele Domnului Hristos? Mahomedanii tot
credeau după credinţa lor într’un Dumnezeu, în felul lor. Dar
oştirile lui Stalin exclud şi numele lui Dumnezeu. Iar semnul Sf.
Cruci Iau înlocuit cu steaua jidovească. Puterea de credinţă, din
sufletul ostaşului român, a apreciat întotdeauna jertfa creştină
eroică şi deci îşi justifică temeinic nădejdea în victorie. Asemenea
şi noi astăzi înţelegem că nădejdea victoriei este floarea de pri-
măvară, ce trebue să animeze toate sufletele româneşti în victoria
finală a războiului sfânt pe care-1 ducem. Fiindcă fără de nădejde
şi credinţă nu poate să fie biruinţă. Iar cum spune Sf. Apostol
Pavel: „Fără luptă nu-i cunună“.
Dar pare că ştia poetul că alte vremuri de sacrificii vor
chema iarăşi oştirea română la lupte mai grele. De aceea în mod
profetic îi mângâia de atunci pe fiii Neamului, să aibe aceeaşi
credinţă în Dumnezeu căci victoria dela Smârdan iarăşi se va
repeta.

„Dunăre-ai văzut Smârdanul?

Spune tu, s'o spun şi eu Şi noi ştim
izbi duşmanul,
Şi'n Români e Dumnezeu!
Ştim şi noi găti cununa Vitejiei ce-
o doineşti,
Şi când urlun cer f urtuna Cântă
vorbe româneşti.

De-o veni din nou vre-odată Vuet

peste-al tău pământ,
Ţară dragă şi’ncercată,
Vom ruga pe Domnul Sfânt
 187

Nu’ntralt chip să ne ajute Ca să

’nfrângem pe duşman ,
Decât dându-ne virtute De flăcăi
ca la Smârdan

Iată deci că alte vuetc de duşmani cotropitori ne-au sosit.

Războiul sfânt de astăzi nu este o simplă imagine poetică, aşezată
în chip profetic, ci o crudă realitate. Implorarea ajutorului
Domnului celui sfânt, pentru binecuvântarea virtuţilor flăcăilor
noştri peste Nistru şi peste
Bug, trebue să ne facă sufletele să vibreze într’o armonie creştină
şi românească. Nici-o şovăire, nici-o desnădejde, căci totul merge
pe linia destinului românesc, sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Acesta este glasul de chemare către toţi bunii Români, din partea
marelui suflet a lui Coşbuc, care a cântat aşa de frumos în
versurile sale şi războiul şi victoria şi pacea.
7. Femeia româncă în războaiele trecute, a fost cu suflet
mare. Ca mamă, şi-a îmbărbătat copiii la luptă şi când a fost cazul
i-a şi urmat pe câmpul de onoare. Ca soţie s'a îndurerat şi a întărit
sufletul soţului plecat la războiu. Astfel ,.Pe dealul Plevnei“ poetul
Coşbuc ne prezintă o mamă, care nu-şi mai poate ţine urâtul,
singură fără băiat în satul său. Stă de vorbă cu ostaşii, de dorul
fiului ei. A plecat departe către Plevna şi-l urmează. Ostaşii îi
vorbesc frumos, o îmbărbătează, dar n’au timp mult de vorbă,
findcă datoria îi cheamă pe câmpul de onoare.
,,Dar în urmă■ ei de grija
Nopţii, ca să nu-i apuce:
„Să rămâi în pace, 7iiaică,
Să te vadă Domnul sfânt“.
Şi grăbiţi se ridicară Toţi, de jos,
făcându-şi cruce.
Ea cu ochii plini, de plânset
Privea gloata cum se duce,
Şi-un pustiu simţ î 711 pre jur u-i
Şi’ntuneric pe pământ.
 188

Dar inima n’a lăsat-o pe sărmana mamă să rămână în

mijlocul drumului. Se roagă de ostaşi, pe care-i cheamă cu numele
de ,,dragi creştini“, să-i dea voie să meargă mai departe, la băiatul
ei, chiar dacă e acolo în foc.
„Stete-aşa, mereu prinvindu-i şi de-
odată în f uga mare Ea porni la deal
cu strigăt
să s’oprească ceata’n loc
Când ajunse-abia trăgându-şi
puţintică răsuflare:
„Dragi creştini, voi unde mergeţi?
Aveţi milă şi’ndurare,
Eu mantorc cu voi acolo
la băiatul meu, în focY\
Coşbuc ne înfăţişează prin urmare icoana mamei iubitoare
de copil şi în acelaş timp cu sufletul eroic de bună româncă, care
nu-şi plânge soarta copilului, ci vrea să fie mai aproape de locul
mare al jertfelor ce se fac pentru Patrie.
Câte mame, bune românce, nu vedem şi astăzi, în vremea
războiului sfânt, că-şi dau voios timpul în serviciul muncii, pentru
nevoile obşteşti ale ţării! Unele servesc la „Crucea Roşie“, la
spitalele de răniţi, până dincolo de Nistru. Sunt tinere aviatoare,
cari transportă răniţi grav, de pe cele mai înaintate locuri de pe
câmpul de luptă. Putem vedea în Capitală, la cimitirul Eroilor, trei
cruci din cele mai frumoase a trei tinere eroine căzute în exerciţiul
sborurilor cu avionul, în teme mai grele. Sufletul femeii românce,
idealizat de Coşbuc pe drumul Plevnei, nu şi-a desminţit tradiţia sa
eroică nici în zilele noastre.
S. Buna educaţie creştină şi românească a mamelor, a putut
avea un fericit ecou şi în sufletele fiilor lor. Dorinţa lor pe câmpul
de onoare era să fie însoţiţi şi de rugăciunile părinţilor ale
mamelor şi ale Bisericii din satul lor. De aceea poetul dă grai
scrisorii unui tânăr delà Musselim Selo, către mama sa. Intre alte
rugăciuni, pentru soţie şi copil, arată ce-i pe front şi o roagă pentru
părintele din sat să-i facă o slujbă la Biserică.
 189

„Măicuţă dragă, cartea mea

Găsească-mi-te’n pace!
Să vezi pe-aici şi ciungi şi ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa'n sat, să-l rogi O
slujbă să-mi cetească,
Puteri de nu vei fi având I)e plată,
vorba-i lasă Că-i voi lucra o zi, ori
când La'ntorsul meu acasă.“
Această scrisoare cu duh creştin întrînsa cu numele lui
Hristos şi al iubirii sale pentru mamă, soţie şi copii, ne aminteşte de
multele scrisori venite de pe fiontul războiului nostru de astăzi.
Bunul nostru scriitor cieştin, Dl. Al. Lascarov-Moldovanu, ne-a
putut oferi în volumul recent publicat „Scrisori de pe front"
admirabile pasagii ' de scrisori ostăşeşti, în care se oglindeşte duhul
acesta creştin al ostaşului român pe câmpul de onoare. Numele lui
Dumnezeu, al Domnului • Hristos, al Sfintei Cruci, al Maicii
Domnului, al Sfinţilor, este de atâtea ori implorat, pentru Patrie,
pentru victorie şi pentru ai lor cei de acasă, ce li sunt scumpi. Şi
extrasele publicate în volumul menţionat, sunt reale din scrisori
primite şi,citite la cenzura de scriitorul nostru. Dovadă că ceea ce
ne-a spus Coşbuc a fost o realitate vie, iar această virtute sufletească
românească în duh creştin, se continuă şi astăzi cu putere. Putem
deci fi pe deplin justificaţi să credem în victoria noastră, pentrucă
vom avea şi ajutorul lui Dumnezeu, când în sufletele ostaşilor
români sunt tot aşa de puternice credinţa în Dumnezeu, spiritul eroic
şi nădejdea în victorie.
8. In „Fragment epic" Coşbuc priveşte victona nea-
mului, retrospectiv şi într'o frumoasă îmbrăţişare, recheamă
memoria tuturor marilor luptători, pentru a-i aduce în Olimpul de
zeităţi ale Românismului. Căci din mor- . mintele eroilor căzuţi
pentru libertatea naţională, sa renăscut. Patria şi o lume nouă ne-a
venit din jertfa celor ce au plecat dintre noi.
 190

.Jată-fi gloria ele veacuri! Umbre mari din lumea moartă Ah, că
—
nani eu glas de tunet ca să pot, să le rechiem
Ne avem si noi Olimpul, şi pe-a veşniciei, poartă Am intrai şi
noi; şi'ntrlnsul Zei fără de moarle-areni! Ce-ţi. aluneci plini
,
de jale ochii umezi, pe ruine
Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sor( i Soarele
din noapte iese, din mormânt puterea vine; Naşterea cea viitoare nu
e n lumea celor morţi.“
Căci precum lanurile verzi ale primăverii răsar din
seminţele verzi ale semănătorului, sub brazda ogorului, asemenea
lanurile unei vieţi de renaştere românească, răsar din seminţele
binecuvântate ale jertfei eroilor ce cad pe câmpul de onoare.
Aceasta este taina divină a vieţii popoarelor ce nu pot să
moară. Ele şi-o împlinesc cu avânt nemuritor, din generaţie în
generaţie, precum vedem sub ocini noştri. Aşa vedea Coşbuc
viaţa jertfelnică şi aşa trebue so vadă tot bunul român, care este
călăuzit de concepţia eroică a credinţei sale creştine. însuşi
Mântuitorul Hristos a văzut reînvierea morală a omenirii, prin
marea sa jertfă pe Cruce, comparând nevoia de a suferi, de a fi
crucificat, de a muri şi a fi îngropat, pentru a învia, cu însăşi
soarta pe care o are bobul de grâu, care trebue îngropat şi să pu-
trezească spre a da spicul de roadă binecuvântată. De aceea şi noi
creştineşte, la prohodul Domnului, rostim această cunoscută
cântare creştină: „Ca grăunţul de grâu, intrând Tu în pământ, spic
prea mult înmulţitor, nouă ne-ai crescut înviind pre oamenii cei
din Adam.“
 -i

191 9. Dar după cum, după furtună vine vreme senină, cu

liniştea naturii, asemenea după război vine pacea, cu liniştea
vieţii binecuvântate de Dumnezeu, pentru muncă şi pentru buna
prosperitate a vieţii sociale. Această vreme de linişte, de muncă
şi de progres, de pace în suflete, era mult cântată de sufletul
senin al lui Coşbuc, pentru a o împărtăşi şi celorlalte suflete, cu
deplină bucurie şi mulţumire sufletească. Aci se vede, precum
am afirmat la început, bunul prieten al naturii noastre delà ţară,
al ţăranului harnic, al muncii neobosite, al cântecului românesc
şi al dorului de viaţă. Ca fiu al vieţii delà ţară, unde şi-a trăit
copilăria, avea adânc aşezate în suflet imaginea ogorului, a
lanului de grâu, a pomilor, a pădurilor, a florilor, a livezilor
verzi, a copiilor, a tineretului şi a ţăranilor la lucru, în toată
frumuseţea lor. Prin sufletul său de mare artist al simţirii, al
gândirii şi al exprimării în versuri şi în proză, Coşbuc ne
recheamă în faţă frumuseţea peisa- giilor marelui pictor român
Grigorescu, pentru a ne face să ne iubim pe drept cuvânt ţara, cu
frumuseţile şi bogăţiile ei, spre a ne îmbia la o viaţă cu un
orizont cu mult mai sănătos, decât al oraşelor mari.
Astfel în poezia sa „După furtună“, poetul ne face să ne răsară
în faţă tablourile lui Grigorescu, cu florile, cu ciobănaşii, copiii,
tinerele şi bătrânele satului, spre a dori şi noi cei delà oraşe să
mergem la aer curat, la o • viaţă creatoare, plină de muncă şi
cuminţenie a satului românesc.
„Grâul în floare, pe lunci, se clatin’ alene’n bătaia Celui
din urmă răsuflet de vânt, ce rămase pe câmpuri Singur,
străinul pribeag, din gloata trecută’nainte.
Cine să ştie ce spun fericitele spice\
Picuri de ploaie lucesc pe florile’n sute de chipuri,
Capul şi-l pleacă duios de-apururi drumeaţa cicoare,
Macul, cu lacrămi în ochi, se uită spre soare cu zâmbet,
Râd brebenii cei albi, iar crinul câmpiei de-oparte, Ţine
potirul plecat, că-i greu de-adunatele-i lacrimi. Nenumărat
în păduri s’adună poporul de pasări Sturzii, sub poala de
crâng, se joacă şi’n gureşă gloată Sboară cu cântec de sus
 192

obraznice stoluri de grauri, Şueră mierle'n tufiş şi cântă din

grâu pitpalacul.

Colo şi colo pe deal, cu coasa pe umăr flăcăii Vin de pe

multe poteci, cu chiot se’ntâmpină'n cale; Iată şi oameni
călări, iar colo se vede cum vine Carul cu boii trudiţi, pe
culme, şi scârţâie carul. Sgomot de tinere guri răsare
deodată din crânguri, Veseli copii se ivesc şi umplu câmpia
de chiot.

Mândră, fu ziua de azi şi mare e mila Ta, Doamne"-

Pare că am recitit psalmul 103 al proorocului David din

Psaltire, unde vedem, opera creaţiunii şi de permanentă lucrare a
providenţei divine, faţă de care psalmistul exclamă: „Cât de
multe sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai
făcut şi e plin pământul de făptura, Ta!“ (Psalmul 103, vers. 24).
10. Şi cât de mare lucru este, să aibe omul liniştea în
suflet, pacea cu Dumnezeu, cu cei ce-1 înconjoară şi cu sine
însăşi! Această pace şi linişte domnea în sufletul lui Coşbuc,
pentru a putea radia pe calea cuvântului şi în sufletele cetitorilor
operilor sale. Noţiunea de „pace“ în suflet era scumpă lui
Coşbuc. Pacea omului de muncă şi de nădejde, pacea unei vieţi
serioase, în care se reflectă cu putere voinţa şi bunătatea lui
Dumnezeu, frumuseţea şi armonia lumii ce ne înconjoară, în
care se poate vedea mâna lui Dumnezeu, cea a toate purtătoare
de grije.
Timpul nopţii ne-a fost lăsat de Dumnezeu, în înţe-
lepciunea Sa, pentru refacerea sufletească, de greutăţile de
munca zilei, precum şi de necazurile pe cari le-am întâmpinat.
Această taină a refacerii sufleteşti, pe care ţăranul la sate o
apreciază şi o trăeşte în realitate, ne este frumos înfăţişată de
Coşbuc în poezia sa „Pace“.
 „Ca şi eri rotundă luna O
să las acum, acum Steag de
■ 193
aur pe cununa Dealului,
privind în luncă Plopii
doinitori ce-aruncă Umbra
peste drum.

Coasa va dormi şi sapa Va

tăcea cântarea’n grâu.
Şi-o s'auzi ca’n vis cum apa
Pe sub iaz se mai frământă,
Şi privighetori cum cântă
Dincolo de râu.

Şi va fi! De sus va face

Dătătorul de vieţi Parte
tuturor de pace Şi-o să-ţi uiţi
şi tu mâhnirea,
Suflete, — aşteptând ivirea
Albei dimineţi“.
¡Şi din aceste versuri revedem spiritul lui Coşbuc, plin de
credinţa Psalmilor lui David, după care sufletul omului
credincios ştie să folosească şi să aprecieze aşa cum trebuie
toată frumuseţea şi ordinea elementelor naturii ce-1 înconjoară
şi ale sufletului, pe care Dumnezeu l-a creat dupe chipul şi
semănarea Sa. Astfel în psalmii lui David găsim în forma lirică
a prozei, ceea ce Coşbuc aşternea pe calea versificării artistice
în poezia sa „Pace“:
 ..Făcut-ai luna, ca să arate timpurile şi soarele, care-şi
cunoaşte apusul său. Tu presari. întunericul şi se face noapte, în
care mişună toate fiarele pădurii. Leii mugesc după pradă şi-.şi cer
mâncarea delà Dumnezeu. Dar răsare soarele .şi ei fug. în
culcuşurile lor se ascund. Atunci ese omul la lucrul sau .şi la
munca sa până seara. Cât de minunaţi* sunt lucrurile Tale
Doamne,...“ (Psalmul 103, vers. 19—24).
Fi nu este de mirare această apropiere, când ştim că poetul
Co.şbuc şî-a trăit copilăria în atmosfera căminului de preot, din
care nu lipsea Ceaslovul şi Psaltirea. Nu era străin de atmosfera
Bisericii şi deci savura, cu putere liniştea şi seninătatea cea
ordonată a vieţii ţăranilor delà ţară. Aceste elemente îi formaseră
un crez de viaţă, pe care delà început l-a mărturisit în revista
„Semănătorul“, la a cărui direcţie lucra, precum am văzut cu
Alexandru \ lahuţă. Sunt subscrise de el. rândurile pe care le ştim
„am rupt firul tradiţiilor, ne batem joc de credinţa strămoşilor.
luăm în deşert instituţiile ţării şi aşczămintele e i E s t e ceva
firesc să-l aflăm pe Co.şbuc reluând în opc- rile sale firul tradiţiilor
sănătoase, punând în lumină credinţa strămoşească şi deci
reîmprospătând comorile sufleteşti ale poporului român. Dar
poetul nu sa dat în lături de a versifica o poezie sub titlul de
„Psalm“. Aci se poate vedea expusă în plină lumină concepţia
creştină a lui C’oşbuc, în legătură, cu cuvintele Sfintei Scripturi:
„Ineh inaţi-vă popoare !
Dumnezeu c hun —
El a pus în soare focul
Verii-a tot încălzitoare,
Inima-i e sfântul soare,
Şi-alte lumi el punen locul
Lumilor ce-apun.“
1 1 . Dar nota frumoasă şi demnă de relevat a lui
Coşbuc în ceea ce priveşte latura creştină a vieţii, este nu numai
fondul ei evanghelic, cât şi specificul sufletului românesc, care n a
îmbrăcat doliul făţarnic de .jale al sectanţilor, ci înviorarea cu setea
de viaţă, în cadrul pravilelor noastre creştine. Ca şi icoanele
 195

creştine ale marelui pictor Grigorescu, în care sfinţii te chiamă cu

drag să le priveşti bunătatea şi seninătatea, versurile lui Coşbuc îţi
prezintă adevărul creştin, în elanul plăcut al vieţii reale, pe care
vrei s'o urmezi cu acest spirit sănătos, pe care poetul ţi-1 prezintă
din convingere şi pentru convingere. Ţine linia sănătoasă a
sufletului creştin senin, între melancolia făţarnică a unei evlavii
bolnave şi între romantismul gâdilitor al simţirii, care ne-a fost
mult promovat în literatura modernă, prin nefericita influenţă a
condeiului jidovesc şi jidovit. pentru câştigarea de arginţi pe cale
literară. De aceea, între alte aprecieri, Coşbuc a fost apreciat pe
drept cuvânt ,poetul ţărănimii noastre, adică al acelor suflete
cumpătate şi cuminţi întru toate.
Astfel ..Doina“, cântecul mult iubit al poporului român, este
trecut în poezia sa prin gama variată a acestor suflete, după vârste,
după ocupaţii, pe toate văzându-le împărtăşite în justa lor măsură
de farmecul ei. Fetiţele şi flăcăii, moşnegi şi oameni tineri, toţi
ascultă doina, dar fiecare în peisajul decent. în care pictorul
Grigorescu ne înfăţişează pe Rodica la izvor, pe copii şi pe mame,
venind dela câmp, pe muncitori în mijlocul ţăranilor lor, Bătrânii
ascultând doina au viziunea metafizică a celor dragi şi scumpi, ce
nu pot fi uitaţi, pentrucă frumuseţea cântecului lor, le scoate din
subconştientul amintirilor, tot ce au mai scump şi mai drag, ce s'a
dus din lumea aceasta.

„Eu te-am văzut odată

Frumoasă ca un sfânt,
In jur stăteau bătrânii
Cu frunţile’n pământ.
Cântai ca n vis de-o lume,
Trăită’n alte vremi,
De oameni dragi, din groapă,
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi încet din vreme n vreme,
Bătrânii'n jur clipeau Şi mânecile
hainei La ochi şi le puneau.
 196

Ai tăi suntem! străinii Te-ar

pierde dc-ar putea!
Dar când le-am pierde—Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi iubito,
De dragul tău trăim;
Săraci suntem cu toţii Săraci, dar
te iubim.
Rămâi, că ne eşti doamnă,
Şi lege-e-al tău glas,
Invaţă-ne să plângem,
C’atât ne-a mai rămas!
Nu sunt aceste versuri, pline de realitate, de frumuseţe
sufletească, de cugetare creştină, de mângâiere şi de profundă
educaţie? Ce este mai natural, decât ca doina noastră, românească,
să fie apreciată ca o nobilă simfonic românească. care-ţi răscoleşte
în inimi tot ce ai tu mai scump? Şi ce formă mai clasică a
frumuseţii literare, decât să mărturiseşti acest adevăr, pe calea
versului artistic al lui Coşbuc! Câtă deosebire între piticii plângăreţi
ai epocii posteminesciene, care oftau după fleacuri, şi între
cugetarea sănătoasă a lui Coşbuc, care ridică puterea de gândire
românească, către adevăratele orizonturi sănătoase ale tradiţionalei
vieţi româneşti!
12. Şi Coşbuc nu s'a mărginit a pune în versuri numai
clipele de bucurie şi seninătate ale vieţii, ci şi marile probleme ale
profundei dureri omeneşti, ce pot duce la deznădejde, iar pe unii la
necredinţă. Dacă în „Nunta Zamfirei" putem vedea bucuria vieţii
redată în clasica frumuseţe de simţire şi trăire românească, în
„Moartea lui Fulgeră putem vedea durerea omenească înfăţişată şi
analizată cu o rară şi robustă cugetare creştină. Unii au încercat să-l
acuze pe Co.şbuc pentru această poezie, ca şi pe Ylahuţă în poezia
sa ..La icoană“, de o îndoială a credinţei creştine. Că sufletul nu şi-
ar mai avea continuitatea trăirii sale. după moartea corpului
omenesc. Şi că deci nu mai poate fi vorba, nici despre o înviere a
morţilor, precum mărturisim noi în ultimul articol al simbolului de
 197

credinţă.
Dar dacă analizăm cu atenţie această poezie, putem vedea
cum poetul lasă drum liber durerii părinteşti să meargă până la
deznădejde, cu exclamările sufletului îndurerat. Stări omeneşti
cunoscute fiinţelor slabe. Dar tot în această poezie vedem
intervenind consolarea din partea unei judecăţi sănătoase. Mama lui
Fulger, în faţa fiului său. aşezat în sicriu, rostea cu deznădejde:

„Eu vreau cu Fulger să rămân Ah!

Dumnezeu, nedrept stăpân,
M'a duşmănit trăind mereu Şi-a
pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezu,
E un păgân.

Dece să cred hk el de-acum,

In faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt,
Şi viaţa fum!“
Poporul ce participa la trista ceremonie, deşi auzea cuvinte de
blestem si desnădejde, totuşi prin graiul poetului se poate vedea cum
îşi făcea semnul crucii şi privea cu milă pe sărmana mamă.
„Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea De
mila ei, şi sta 'ngrozit, Şi-atunci
iui sfetnic a venit Şi’n faţa
Doamnei s'a oprii
Ceva mai mult, din mulţime s’a desprins un sfetnic care i-a
vorbit deschis mamei îndurerate, mângăind-o, cil sensul adevăratei
credinţi' creştini*, prin care vorbeşte însuşi adevărul- Ori prin graiul
acestui sfetnic vorbeşte însăşi conştiinţa creştină a poetului, care
face apologia credinţei în învierea morţilor.
„Zici fum? O. nu i adevărat,
 198

Războia e, de viteji purtat! Viaţa-i

datorie grea Şi iaşii se'ngrozesc de
ea —
Să aibă tot ee-i laş ar vrea Pe
neluptat.
De ee săntrebi viat a ce-i Aşa se
’ntreabă cei mişei Cei buni 71
au vreme de gândit La moarte
şi la tânguit,
Căci plănsu-i de nebuni scornit Şi
de femei!
Dar ştiu un lucru mai presus De
toate câte fi le-am spus Credinţan
zilele de-apoi E singura tărie în noi
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mame nu-sP\
Ori unii au încercat să vadă în finalul'acestei poezii, oarecum
îndoiala poetului asupra siguranţei învierii morţilor. Ori după cum
putem vedea, poetul împărtăşeşte credinţa tradiţională a Bisericii,
dar ne convinge că sunt mistere, pe care nu le putem înţelege cu
simpla raţiune omenească fără de credinţă, pe calea cercetării, aşa
precum ne încercăm să facem-
Căci simpla noastră cercetare ne poate duce la mari erori şi
chiar la nebunie, chiar atunii când socotim că le-am înţeles
îndeajuns.
„Şi clopotele’n limba lor
Plângeau eu glas tânguitor;
ŞVadânc din bubuitul frânt,
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt,
ŞVnălţător :
Nu cerceta aceste legi Că eşti
nebun când le'nţclegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea:
 199

Ce-i pasă unei lumi întregi

De moartea mea!".
Iată de ce simbolul nostru de credinţă, în care găsim ultimul
articol mărturisit „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să
vie“, îl începem cu cuvântul „cred“. Golul dispariţiei noastre, pe
care îl înlocuieşte imediat viaţa continuatoare a celorlalţi, fără mari
turburări, este misterul divin, lăsat de Dumnezeu ca şi cu rămureaua
codrului. care nu plânge pentru ea, pentru ca viaţa de aici, să se
continuie în libertatea şi liniştea rânduită de Dumnezeu, fără prea
mari perturbări pentru ceilalţi. Acest adevăr a fost mărturisit de
Mântuitorul Hristos adesea în învăţăturile Sale, precum şi în pildele
Sale, cu seminţele şi neghina. cu săracul Lazăr şi bogatul, ca şi în
altele.
1 3 . Dar dacă poetul ne-a înfăţişat sufletul românesc în
momente de bucurie şi de durere, în momente de furtună si de
linişte, în sbuciumul şi jertfa iubirii sale de Neam şi Patrie, se pare
că poezia, în care strânge ca într'un buchet de flori de primăvară,
divinul cu umanul, cerul cu frumuseţea naturii de pe pământ,
durerea morţii cu bucuria vieţii, necredinţa cu credinţa — este
poezia sa „La Paşti“. Este o adevărată frescă de gândire, de simţire,
de exprimare şi de trăire creştină şi românească în această poezie.
Toate nedumeririle criticilor săi cad, faţă de însăşi mărturisirea
poetului, care nu se mărgineşte la o simplă prezentare poetică a unei
descrieri, ci ne înfăţişează o intimă trăire sufletească a mană
sărbători a Sfintei Învieri, pe care el însuşi a petrecut-o în popor. în
mijlocul ţăranilor copilăriei .şi tinereţii sale, delà Hordău, sub
poalele Car- paţilor Bistriţei Ardealului. Orizontul copilăriei şi al
tinereţii nu dispar niciodată din sufletul omului, ori unde ar merge
mai târziu. Când citim poezia lui Coşbuc ..La Paşti“, avem senzaţia
deplină că vedem împreună cu poetul, ceea ce ne înfăţişează, că ne
împărtăşim creştineşte din frumuseţea prezentării celui mai mare
eveniment, din viaţa sufletească a poporului român. învierea
Domnului Hristos.
Prin pomi e ciripit şi cânt
Văzduhul plin de-un roşu soare Şi
200

sălciile n albă floare —

E pace'n cer şi pe pământ.
— Răsuflu] cald al primăverii
Adus-a zilelenvierii.
Şi cât c de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale Şi doi
de se’ntâlnesc în cale îşi zic:
„Christos a înviat“
Şi râde-atâta sărbătoare Din
chipul lor cel ars de soare.
201

Şi-un vânt abia clătinat or Şopteşte

prin văzduh cuvinte:
E glasul celor 4in morminte,.
E sgomotul sburării lor!
Şi pomii frunţile-şi coboară Că
Duhul sfânt prin aer sboară.
E linişte. Şi din altar Cântarea n
stihuri repetate Departe pâina n răi
străbate Şi clopotele cântă rar:
Ah Doamne! Să îe-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale
Biserica pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Ca ntreaga lume este plină De
aceîaş gând, din cer adus:
In fapta noastră ne e soarta Şi viaţa
este tot, nu moartea.
Pe deal se suie Încetişor Neveste
tinere şi fete Bătrâni cu iarna
vieţii'n plete Şi 'ncet in urma
tuturor Vezi şovăind câte o bătrână
Cu micul ei nepot de mână....
.,Ah! iar in minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şin aceste zile,
Tu plângi pe-al tău copil doriţi La
zâmbet cerul azi ne eh iarnă! Sunt
Paştile! Nu plânge mamă“.

*
 202

Câtă fericire sufletească pentru cei ce pot trăi o asemenea

sărbătoare a Sfintei Învieri, pe acest nivel sufletesc ridicat, după
gândirea şi simţirea lui Coşbuc! Tabloul acesta al Sf. Paşti la ţară.
se încearcă să-l redea multe ilustraţii, imprimat în culori pe hârtii'.
Pictorii se încearcă în tablourile lor. Par nimeni nu-1 poate da pe
altă cale, ea pe calea cuvintelor exprimate în această poezie a lui
Coşbuc. Fiindcă, viaţa noastră întreagă este angajată, în adâncul
sufletului nostru .şi toate problemele vieţii noastre ca oameni .şi
mai ales ca buni creştini, sunt pe deplin exprimate. Fste o tradiţii' a
multora din orăşenii noştri, de a sărbători Pastile la ţară. în sat.
între ţărani. Fste .şi justificată, Pentrucă acolo. în satul nostru
românesc, tradiţiile creştine pătrunse de această puternică trăire a
marelui eveniment creştin le putem afla. Nu putem nega puterea de
credinţă religioasă a intelectualilor noştri, ea şi a orăşenilor în
genere. Par parc că strada cu asfalt şi piatră, blocurile de case ce
învăluiesc cu înălţimea lor multele biserici pitice, lipsa de pomi, de
câmp verde şi frumos al naturii, nu pot să ni“ redea pastele frumos
al lui Coşbuc şi nici ambianţa generală nu este aceeaşi ca la ţară.
Deci în această poezie a lui Coşbuc. putem vedea oglindit în chip
admirabil cel mai mare eveniment biblic din viaţa Pom- nului
Hristos. într’o adevărată frescă a sufletului românesc. In ea vedem
îmbinate cele două coloane de lumină pe care sân. înălţat opera lui
Coşubc. frumuseţea credinţei creştine şi seninătatea sufletului
românesc plin de virtuţi.
1 4 . Pe altfel şi în alte poezii, Coşbuc omagiază direct
persoana Domnului Hristos. in poezia sa ..Tisus la împăratul“
poetul ne înfăţişează un joc de copii. în care Mântuitorul Hristos
este luat de copiii evreilor din Nazaret şi dus la judecată, pentru a
fi condamnat pe nedrept, O frumoasă distincţie a blândului copil
Tisus. de ceilalţi copiii ai jidovilor din Nazaret, cu suflete haine şi
dornice de. nedreptăţi. De asemenea în „Armingenii“ îl găsim
înfăţişat pe
Domnul Hristos în nobila sa misiune dumnezeiască, faţă de
nedesminţita răutate şi ticăloşie omenească a jidovilor.
 203

„Pe când umbla Hristos prin fără

Lăţind cuvântul său frumos Ovreii
toţi i-au scos ocară Şi cărturari de-
ai lor cercară Prilegiu să piardă pe
Hristos“.
Blândul şi bunul suflet al lui Coşbuc,- fără să fi agitat în
vremea sa problema antisemită, ne prezenta astfel în mod fidel
anticreştinismul jidovilor, pentru ca astăzi să vedem întregul glob
pământesc în marele pârjol de foc al războiului, pornit din aceeaşi
nenorocită răutate, poftă de trădare şi arginţi a poporului jidovesc.
Căci ce altă dorinţă poate avea steaua comunismului preconizat de
Stalin, cu tot statul său major jidovesc, decât prăbuşirea Creş-
tinismului, cu toate progresele civilizaţiei, pe care şi le-au putut
însuşi popoarele lumii. Prin comunism se urmăreşte schimbarea
complectă a situaţiei sociale cu prăbuşirea unei lumi civilizate,
creiate prin mari sacrificii de muncă şi sudori, timp de veacuri şi
milenii.
Iată prin urmare cum opera lui Coşbuc. ne prezintă probleme
sufleteşti de mare importanţă, nu numai pentru trecut şi prezent,
dar şi pentru viitorul Neamului românesc. De aceea opera Iui
Coşbuc este permanent actuală şi profetică prin idealul, prin
fondul, structura şi spiritul ei în ceea ce priveşte justificata
valorificare a calităţilor sufletului românesc. Ca un bun psiholog,
sociolog. Coşbuc a scormonit în adâncurile sufletului omenesc şi a
descoperit comori preţioase, pe care le-a ridicat din umbră la
lumină, pe calea neîntrecutei sale opere artistice literare, spre a ni
le lăsa moştenire pentru eternitate. Credinţa în Dumnezeu, iubirea
de patrie, spiritul de jertfă, voinţa de muncă, dorul de viaţă,
aprecierea naturii, a atmosferii curate a satului
românesc şi a vieţii noastre la ţară, cântecul românesc, tradiţiile şi
datinile strămoşeşti în spiritul Evangheliei şi al simţirii româneşti, -
au fost îndeajuns relevate, ca stări sufleteşti trăite în mod real de
poporul românesc. In expunerea lor motivată, poetul deschide
cititorului misterul fericirii vieţii unui popor, care are nu numai o
 204

ţară aleasă, dar şi un suflet ales, cu o credinţă şi o tradiţie scumpă,

de care nu ne vom putea despărţi niciodată.
Cine a cercetat şi cunoaşte operile traduse şi publicate de
Coşbuc, cum sunt „Câteva idei asupra educaţiunii după John Locke,
„Odiseea lui Omer“, „Georgicele“ şi „Eneida“ lui Virgiliu,
„Divina* Comedie“ a lui Dante, Don Carlos, de Sch i llor, apoi „Na
conta la“, „Rig-Veda“, „Mahabarata“, „Ra- mayana“ din literatura
orientală, publicată sub titlu „ Antologii' sanscrită“. poate vedea
orizontul larg al culturii şi al cercetării şi deci al posedării de vaste
idei, de cunoştinţe de multe stări sociale, de credinţe şi deci de
etape de veacuri şi milenii. La acestea se adaogă lucrări originale,
de valoare educativă, ca „Povestea unei coroane de oţel“ şi
„Războiul pentru neatârnări'“. Coşbuc na fost un simplu poet cu
cunoştinţe unilaterale, numai din trecutul istoric al Neamului
Românesc, ci putem spune că a fost un adevărat filosof român, însă
care nu şi-a pierdut capul în sisteme de gândire şi cugetare străină,
ci ca o albină harnică românească, a cules din florile culturii
mondiale, tot ce a fost mai sănătos, spre a le aduce pe altarul
românesc, al patriei şi a făurit fagurii de miere curat românească, ai
operilor sale literare. Cu aripile spiritului său a mers departe peste
ţări şi mări, dar cu axa. sufletului său a rămas pe linia ogorului şi
sufletului românesc, în atmosfera naţională creştină a patriei sale.
Tineretul român trebuie să ia exemplu sub acest raport, al
înrâuririi spiritului tradiţional românesc, al vieţii noastre româneşti,
singurul care poate să ne ţină mai departe tari. cu primejdia oricăror
ameninţări, fie cu arma de
foc, fie cu arma spiritului, iar scriitorii români, care s’au lăsat
seduşi de propaganda străină sufletului românesc, pentru a ne da o
literatură atractivă mai mult pentru alte scopuri, în Coş buc îşi pot
găsi exemplul, de a trata cu o rară frumuseţe temele sănătoase ale
sufletului românesc, pe această linie, pe care au lucrat Coşbuc.
Ylahuţă şi mai înainte de ei. Kminescu.
Căci nu rentabilitatea materială a reeditării anumitor romane
poate să ridice prestigiul unui scriitor, ci efectul binefăcător, pe
care scriitorul a reuşit să-l lase în suflete şi în operile sale. şi acesta
 205

a fost cazul lui Coşbuc, pe care literatura română îl aşează cu

recunoştinţă la locul do frunte din panteonul marilor ei ctitori.
Opera lui Coşbuc ne mai aminteşte că orice lucrare, pe care
dorim s'o desfăşurăm, nu reuşeşte dacă nu-şi clădeşte edificiul pe
adevăratele calităţi .şi nevoi sufleteşti ale sufletului românesc.
Dovada că era, nu numai animatorul ideilor mari si folositoare, dar
dorea din convingere şi popularizarea lor. pentru rodnica lor
împărtăşire, de către sufletul poporului. Ţinea legătura cu satele
prin învăţătorii noştri delà sate. Astfel din prefaţa conferinţelor
pentru popor, rostite de învăţători .şi publicate de către Casa Ocoa-
lelor. unde Coşbuc lucra, se poate vedea cum scriitorul nostru
urmărea îndreptarea stării morale, patriotice, civice şi higienice la
sate. pentru buna prosperitate a poporului. Deci Coşbuc era nu
numai un poet ideolog, ci căuta ca ideile sănătoase să le
promoveze, pentru buna lor realizare în viaţa poporului român, ca
un adevărat apostol al Neamului.
Când în primăvara aceasta se împlineşte un sfert de veac
delà plecarea dintre noi a bunului şi neuitatului poet Coşbuc.
suntem datori a asculta glasul de chemare al scriitorilor noştri
români, de a contribui cu toţii la ridicarea unei Cruci
monumentale, la mormântul său delà cimitirul Belu, unde, până
acum na avut-o. De aceea Universitatea
Ateneului Român din Capitala Ţarii, nu numai că-i comemorează
opera pentru meritele cunoscute, dar îi aduce şi omagiile sale de
recunoştinţă, alăturându-se la chemarea scriitorilor români pentru
comemorarea unei sfert de veac dela plecarea sa din mijlocul
nostru. Prea mult a cinstit Sfânta Cruce, pentru ca să nu fie şi el
cinstit cu acest semn creştinesc, pentru care se făcea ecoul
ostaşului rănit pe câmpul de onoare, la rugămintea sa din urmă, de
a avea şi el la cap o ..Cruce**. /
Desigur, dacă sufletul lui Co.şbuc. ne-ar putea grăi în
clipeli* acestea, ne-ar exprima prima lui dorinţă, de a vedea tot
Ardealul liber de stăpânirea străină. Dorinţă pe care şi-a exprimat-
o cu limbă de moarte şi in anul I t H S . când a plecat dintre noi.
Calităţile şi virtuţile ostaşului român, pe care le-a cântat aşa de
 206

frumos în opta i le sale şi care astăzi luptă cu sacrificii eroice pe

câmpul de onoare, îl pot asigura şi de data aceasta de libertatea
Ardealului, fiindcă după cuvintele Apostolului Pavel. nu se poale
să fie luptă fără de cunună.
Tineretul nostru român, căruia i-a dedicat cunoscutul .,lmn al
studenţilor“. îl asigură de toată simţirea sa. românească şi
creştinească, care nedesminţită pe câmpul de onoare, repetă ecoul
strofei versurilor sale. de credinţă .şi avânt:
„,/r/r dacă ar pieri de pe întregul pământ
Iubirea de neam şi-al credinţei avânt,
Azilul lor vecinie găsind ud în noi Le-am
creşte, ca iar să le dăm înapoi Mai tari şi
mai trainice lumii“. ^
>
 TAliliA l > E MATERII

Cuvânt înainte . .................................

Ghoorghe Lazâr şi CatohlMiiul ortodox . . . . .
Eliade Rădulescu şi HiMiu n .................................
Mi hai Eminescu şi credinţa sirii moşească . . . .
Alexandru Vlăhuţă ca evanghelist al sufletului românesc .
Spiritualitatea creştinii şi naţionalii în operile lui Gheorghe
Goşlme
Reg. Com. Nr. 449?932
Martie 1944. 2050 ex.
 PUBLICAŢIILE CASEI
ŞCOALELOR
AU APĂRUT ;
Antologia filosofică ...................... • ..................... de N. Bagdasar, V. Bogdan,
0. Nari y 1)00
Studii istorico-filosofice ........................................ de I. Petrovici ir>o
Momente solenmc ................................................. de I. Petrovici lf)U
Orizonturi filosofice.............................................. de I. Zamfirescu 150
Filosofie şi Poezie ................................................ de T. Via nu ir>o
Soluţiile Artei în cultura modernă . . . . de Edgar Papu 150
Immanuel Kant .................................................... tr. de Tr. Brăileanu 150
Etica nicomahică................................... - . . . tr. de Tr. Brăileanu 800
Reconstrucţia filosofică ......................................... de Ai. Florian 400
Alcibiade ............................................................. tr. de Şt. Bc/.dechi HO
Teofrast............................................................... tr, de C. Fedeleş 80
Plutarch .............................................................. 150
Lecţii de logică .................................................... de C. Răduleseu-Motru 200
Şcoala activa ....................................................... de I. C. Petrescu 300
Despre mângâierile filosofici (Boetius) . . . tr. de David Popescu 150
Etnicul românesc.................................................. de C. Rădulescu-Motru 120
Pedagogia contimporană .............................. . de G. G. Antonescu 150
Şcoala tradiţională şi şcoala de mâine . . de M. Biciulescu 120
Metode de educaţie ....................... .... .................. de C. Nari y 250
Palaestrica .......................................................... de C. Kiriţescu 250
Aspecte din civilizaţia romană şi elenă . . de C. Gerota 200
Răsfoind scriitorii clasici............................... .... . . de I. M. Marinescu 150
Istoria literaturii italiene ....................................... de Liberale Netto 150
Titu Maiorcscu şi posteritatea sa critică de E. Lovinescu 250
Antologia scriitorilor ocazionali............................. de E. Lovinescu 300
Antologia ideologiei Junimiste ............................... de E. Lovinescu 250
Titu Maiorcscu şi contemporanii . . . . . de E. Lovinescu 800
Pictorul Mirea . . . . . . . . . . . . . . de N. Petraşcu 750
Pagini de artă . . . . . . . . . . . . . . de K. H. Zambaccian (500
Pietre de Vad, vol. III . . . . . . . . . . . .
de Em. Bucuţa 250
Valori literare în opera lui Filimon . . . de N. Mihăescu 150
Aspecte lirice contimporane . . . . . . . . .
de S. Cioculescu 150
Pe urmele lui Don Quichote . . . . . . . . .
de Al. Popescu-Telega 150
Primitivii . . . . . . . . . . . . . . . . de N. Petrescu 400
Drumuri de lumină . . . . . . . . . . . . .
de Radu Cosmin 2(50
 de V. Străinii 200
Clasicii noştri ......................................................
Fonetica . . . ,......................................................
de T. Papahagi 300
Viaţa păstorească................................................. de 0. Densuşianu
Teatru englez, ...................................................... de Dragoş Protopopescu 200
Cervantes ........................................................... de At. Popesca-Telega

O
O
C
Culesul de apoi .................................................... de S. Tzigara-Samurcaş 80
Vifor sub stele ...................................................... de Gh. A. Cuza 250
Chemarea soarelui ............................................... de P. State 250
Bulgaria ............................... • ........................... de Col. A. Budiş 150
Muntele Albos...................................................... de A. Frunză 200
Cronica tui ştefan cel Mare (versiune
germană) ......................................................... de I. Chiţimia 50
Legenda lui Afroâiţiun Persul ................................ de D. Simonescu 50
Toponimic veche românească ................................ de Pr. C. Mătasă 50
Continentul care se deşteaptă ................................ de C. S. Antonescu,
I. Roşea, A. Cotet 200
Cetatea de munţi .................................................. de G. Vâlsan 80
Piatra Craiului .................................................... de Ioneseu-Dunăreanu 250
Haite prin ţară ..................................................... de Ion Petrovici 150
Sfaturi pentru studenţi .......................................... de G. Valsan 80
Pământul românesc şi frumuseţile tui . . . de G. VAlsan 120
Poc,x ii populam ....... ......................................... du V. Alecsandri 80
Poveşti................................................................ de 1. Creangă 60
Amintiri .............................................................. de I. Creangă 40
Basmele Românilor .............................................. de P. Ispirescu 250
Alixandria ........................................................... 40
Legende, povestiri şi obiceiuri ............................... de Ion Pop-Reteganul 80
Români din Secuime ............................................. de R. Cioflec 80
Când Moldovenii ţineau stroje la Nistru de Ap. D. Culca 40
Poveşti ....... ....................................................... 80
Poveşti Basarabenn .............................................. 40
Povestea poveştilor .............................................. tr. de L. Demetrius 100
Poveşti monde ..................................................... de I. M. Râureanu
Poveşti din solele noastre ...................................... de M. Vulpescu 120
Pipíele de vitejie ale lui Ştefan cel Mare. de S. T. Kirileanu 150
Pela noi .............................................................. de Lecca Morariu 40
Soarc-Răsare.......................................................
de E. Mătasă 100
Emigranţii din Brazilia ......................................... de I. M. Rîureanu 80
Varlam şi Ioasaf...................................................
100
Educatori creştini ai neamului românesc .
de Pr. M. Bulacu 200
Mica Pravilă .......................................................
de N. Mihăileanu 80
Apa cea vie..........................................................
de Al. Lasearov-Moldo-
Basmele Crivăţului ............ ................................. vanu 80
Plante medicinale................................................. de Em. Bucura 80
Puterile credinţei .................................................
de I. Rovenţa 40
de M. Pricopie 150
 de M. Popescu 100
de I. I. Pillat 300
Poezii — Buclai Deleanu . de Era. Grigoraş 80
de V. Demetrius 250
de Negulescu şi AÎexeanu 300
de N. A. Constantinescu 100
de A. Simionescu 100
FinalHatea idealii a existenţei umane do Dr. C. Micu 150
de Dr. C. Banu 500
de A. Mândru 250
de Al. Cioranescu 250
de Dr. V. Voiculescu 150
Plectra tr. de G. Murau 150
tr. de C. Pârvulescu 150
de M. Eminescu 150
de Anton Pana 200
Isopia . . 80
Leonard şi . tr. de I. Rădulescu-Pogo-
>r' * : -t neanu 300
de Gr. Tâuşan
de M. Iorgulescu 100
Focul viu". de C. Vasiliu
. de I. Găvănescu 100
Valoarea arteiJrin Renaştere de Al. Marcu 400
de Ec. Talaz
Txvod de G. Lesnea 250
de V. Eftiraiu 300

SUB TIPAR .

Viaţa şi opera lui Kant .......................................... de I. Petrovici de G.

Esseuri filosofice ................................................... Georgiade tr. de St.
Statul atenian-Aristotel .......................................... Bezdeclii de E. Speranţia
Introducere in sociologie ........................................ de Şerban Cioeulescu, V.
Istoria literaturii române moderne . . . . Streinu, X. Vianu
de N. Xlerescu
Istoria literaturii latine ..........................................
Orientări metodologice pentru istoria literaturii de Şt. Ciobanu de I.
române............................................................ Candrea de Olga Greceanu
Foliilor medical românesc ...................................... de I. M. Sadoveanu tr. de
Iconografie românească .......................... .* . . . G. Ţundrea de I. Luca
Istoria teatrului românesc .............................. , . de Al. Tzigara-Samurcaş de
Infernul (Divina Comedie) ...................................... Commenius
Teatru ..................................................................
Arta veche românească ..........................................
Didactica Magna....................................... . .
Emil, I, II ................................................................................. de J. J. Rousseau
Mitropolitul Variaţii (răspuns la Catehism) ............
de N. Cartojan de F.
.................................. ..... Turdeanu
Udrişte Năsturel ...................................................
Documente din Arhivele Bistriţei ............................ de N. Cartojan de Arh. I.
Cea mai veche Pravilă românească . . . . Scriban tr. de Iulia Murnu
Predici populare . . . . . . . . . . . . . de P. V. Ilaneş de Profirie
Nuvele Reiner Maria Rilke . . . . . . . . . Fală de C. Negruzzi de I.
Scriitori bucovineni . . . . . . . . . . . . Gkiea de I. L. Ca răgi ale
Pagini basarabene . . . . . . . . . . . de Al. Odobescu
Păcatele tinereţii . . . . . . . . . . . .
Scrisori . . . . . . . . . . . . . . . de Emanoil Bucuţa de
Proxă . . . . . . . . . . . . . . . . . Moş Andrei de M.
Proxăi . . . . . . . . . . . . . . . Panaitescu de I. de St. de
Titu Maiorescu şi Duiliu Zamfirescu. în Tk de E. de G.
scrisori . . . . . . . . . . . . .
Lisimac . . . . . . . . . . . . . . . . de M. Grecii de Corneliu
Planşe — ţesături naţionale . . . . . . Moldovanu de V. Beneş de Dr.
Suflet românesc . . . . . . . . . . . . . AtanasiuC. de Maria Mikălcescu
Buricescu
Evanghelia naturii . . . . . . . . . . . . SburlanZeletin
de N. Brandză
. de Ion
Bhagavadgita . . . a . . . . . . BreazuSimensck
de M. Olinescu de Şt.
Titu Maiorescu şi contimporanii, voi. II. . Meteş de Ion Ckelcea de Ap. D.
Lovinescu
Poeme străine . . . . . . . . . . . . . . Culca deMurnu
O. Botez de I. C.
Asistenţa copiilor orfani şi Azilul Elena Bistriţeanu de V. Harea de C.
Doamna . . . . . . . . . . . . . . . Lăzărescu de Mikai Raïca de C.
Autorii şi actorii . . . . . . . . . . . . . Ottaviano de I. Floru
Andreescu, Grigorcscu, Luchian . . . . . . . de Dr. Variu Muşatescu
Anatomia şi artele plastice . . . . . . . . .
Mic manual de higienă vocală . . . . . .
Determinatorul plantelor cu flori . . . . . . .
Literatura Transilvaniei . . . . . . . . . .
Folklor românesc. . . . . . . . . . . . . .
Din trecutul românesc al jud. Satu- Mare .
Rudarii . . . . . . . . . . . . . •
.
Datini şi muncă . . . . . . . . . . . . .
Figuri şi note istorice-literare . . . . . . . .
Cuib de Şoimi . . . . . . . . . . . . . .
Filosofía lui Tolstoi . . . . . . . . . . . .
Fichtc . . . . . . . . . . . . . .
Introducere in Sociologie . . . . . . . . . .
Metafizica fiinţei parţiale
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
- .
Lumea cu ascensiune şi degradare . . . .
Cum să ne îngrijim gura şi dinţii . . . . de S. R. Formac
Anuarul personalului administrativ din Ministerul Culturii Naţionale, al
Cultelor şi Arfelor . . . . . . . . . . . .
m ■

4
 * '* ■ M —Î •*
T Jorga. Eminescu creator de generaţii. Convorbiri literare.
6-
.
A n u l LXXII. Iunie—Sept. 1939. p .139.